Revendicare imobiliară. Decizia nr. 5/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-01-2016 în dosarul nr. 5/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 5
Ședința publică de la 12.01.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant B. M. M. împotriva deciziei civile nr. 858 A din data de 19.06.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. L. Sector 6 București, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, C. G. al Municipiului București și M. București, prin Primarul G..
Obiectul pricinii – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică la prima strigare a cauzei, se prezintă avocat D. M., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant B. M. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015 emise de Baroul București (fila 16) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți C. G. al Municipiului București și M. București, prin Primarul G., în baza delegației pe care o depune, lipsind reprezentanții intimaților-pârâți C. L. Sector 6 București și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură s-a depus, la data de 06.01.2016, întâmpinare formulată de intimatul-pârât C. L. Sector 6 București, în 5 exemplare.
Curtea procedează la comunicarea unui exemplar al întâmpinării formulate de intimatul-pârât C. L. Sector 6 apărătorului recurentului.
Recurentul-reclamant, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2762 lei, potrivit facturii nr. MAN00000316 din data de 11.01.2016 și timbru judiciar în valoare de 2,5 lei, aferente cererii de recurs promovate, precum s-a stabilit prin rezoluția administrativă. Solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de întâmpinare și pentru a formula răspuns la întâmpinare.
Curtea, având în vedere că întâmpinarea a fost depusă la data de 06.01.2016 și că în raport de dispozițiile procedurale, respectiv art. 114 Cod procedură civilă, termenul de 5 zile nu a fost respectat, califică întâmpinarea ca fiind note scrise, urmând a fi avută în vedere ca atare, motiv pentru care dispune lăsarea cauzei la ordine, la o a doua strigare a cauzei.
La a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat D. M., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant B. M. M. și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți C. G. al Municipiului București și M. București, prin Primarul G., în baza delegației pe care o depune, lipsind reprezentanții intimaților-pârâți C. L. Sector 6 București și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, învederează că nu mai au alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul-reclamant B. M. M., prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea în totalitate a hotărârii atacate, admiterea în parte a acțiunii principale, a capătului doi ce vizează obligarea pârâtelor la acordarea despăgubirilor pentru terenul situat în București, .. 2, sector 6 București, obligarea pârâtelor la plata sumei de_ lei reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, având în vedere următoarele considerente:
Solicită a se avea în vedere că în mod eronat instanța de apel a reținut că reclamantul avea cunoștință de faptul că imobilul face parte dintr-un parc, însă nu a avut în vedere că reclamantul nu a avut cunoștință că nu poate edifica o construcție.
De asemenea, solicită a se avea în vedere certificatul de urbanism nr. 724 din 29.04.2009, în care se prevede că imobilul face parte din spațiul verde public cu acces nelimitat, fiind interzisă schimbarea destinației terenului.
Consideră că solicitarea adresată instanței de apel în sensul admiterii capătului secundar al cererii de chemare în judecată este o cerere utilă, având în vedere imposibilitatea punerii în aplicare a hotărârii instanței de fond.
Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, potrivit facturii fiscale nr. PSBH 949 din data de 28.05.2014.
Intimații-pârâți C. G. al Municipiului București și M. București, prin Primarul G., prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel ca fiind legală, având în vedere că în mod corect a fost admis apelul și a fost schimbată în parte hotărârea instanței de fond, în raport de probatoriul administrat în fața Judecătoriei Sectorului 6 București cu privire la situația de fapt și la problema juridică dedusă judecății.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31.07.2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr._, reclamantul B. M. M. a chemat în judecată pe pârâții C. L. al Sectorului 6 București și S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora: 1. în principal, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul – teren în suprafață de 95 m.p., situat în București, .. 2, sector 6; 2. în subsidiar, la acordarea unei drepte și juste despăgubiri în schimbul parcelei de teren anterior menționat; 3. la plata sumei de 20.000 reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru ultimii 3 ani; 4. la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 04.12.2012, pârâtul C. L. Sector 6, prin Primarul R. Ș. M., a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La data de 12.12.2012, reclamantul a depus la dosar cerere de introducere în cauză a Consiliului G. al Municipiului București în calitate de pârât.
La data de 30.01.2013, pârâtul Consiliului G. al M. București a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția de netimbrare, excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capetele 1 și 3 de cerere, excepția lipsei de interes pe capătul 2 de cerere, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
La termenul din 13.03.2013, instanța a respins excepția de netimbrare și excepția lipsei de interes pe capătul 2 de cerere și a unit cu fondul celelalte excepții.
La termenul de judecată din data de 09.03.2013, reclamantul a depus la dosar o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Municipiului București, prin Primarul G..
Prin sentința civilă nr. 9782/27.11.2013, Judecătoria Sectorului 6 București a respins excepțiile lipsei calității procesual pasive, invocate de pârâții C. G. al Municipiului București și C. L. al Sectorului 6 București, ca neîntemeiate; a respins acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul S. R. - prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis capătul 1 de cerere astfel cum a fost precizat, formulat în contradictoriu cu pârâții C. G. al Municipiului București, C. L. al Sectorului 6 București și M. București, prin Primarul G.; a obligat pârâții C. G. al Municipiului București, C. L. al Sectorului 6 București și M. București, prin Primarul G., să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 95,00 m.p., cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 824/18.03.2004, respectiv 99,53 m.p., astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic P. P., punctele A-B-C-D-E-F (anexa 1); a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților C. G. al Municipiului București, C. L. al Sectorului 6 București și M. București, prin Primarul G., la acordarea unei despăgubiri în schimbul parcelei, ca rămas fără obiect; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților C. G. al Municipiului București, C. L. al Sectorului 6 București și M. București, prin Primarul G., la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, ca neîntemeiat și a obligat pârâții C. G. al Municipiului București, C. L. al Sectorului 6 București și M. București, prin Primarul G., la plata către reclamant a sumei de 7638,6 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin dispoziția nr. 785 din 29.01.2003 a Primăriei Municipiului București, prin Primar G., i s-a restituit în natură numitei M. S. A. terenul în suprafață de 95,00 m.p. situat în București, fostă ., sector 6, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 407/1985, anexa 1, poziția 59.
Numita M. S. A. și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, acesta fiind înscris în cartea funciară nr._ sub numărul cadastral 5769 prin încheierea nr. 6803 din data de 20.05.2003 a Judecătoriei Sectorului 6.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 824 în data de 18.03.2004 de B.N.P.A. Etica, numita M. S. A. a vândut reclamantului B. M. M. terenul situat în București, .. 2 (fostă .), sector 6, în suprafață de 95,00 m.p., astfel cum rezultă din acte, din măsurătorile cadastrale rezultând suprafața de 99,173 m.p., având următoarele laturi și vecinătăți: la N - domeniu public pe o latură de 8,10 m.l.; la E - domeniu public pe o latură de 11,98 m.l.; la S - domeniu public pe o latură de 8,20 m.l. și V - domeniu public pe o latură de 12,44 m.l.
În speță, calitatea procesuală pasivă a pârâților C. G. al Municipiului București și C. L. al Sectorului 6 București derivă din aparența de fost titular al dreptului de proprietate ce există în favoarea acestora (terenul în speță fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 407/1985, anexa 1, poziția 59), precum și din faptul că din adresa nr._/_/03.10.2013 reiese că imobilul în speță reprezintă o secțiune din terenul aferent Parcului N. F., ce a făcut obiectul H.C.G.M.B. nr. 192/02.06.2009 care modifică H.C.G.M.B. nr. 117/06.03.2008, privind transmiterea unor terenuri cu destinația de spații verzi din administrarea Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București în administrarea Consiliului L. al Sectorului 6.
Pe fondul cauzei, instanța a avut în vedere prevederile art. 480 cod civil și a reținut că, în speță, doar reclamantul invocă un titlul de proprietate. Astfel, titlul reclamantului este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 824 în data de 18.03.2004 de B.N.P.A. Etica.
Prin raportul de expertiză în specialitatea topografie, cadastru și geodezie efectuat de către expertul P. P. s-a identificat terenul prin punctele A-B-C-D-E-F prin coordonatele punctelor de contur din documentația cadastrală și confirmate de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București prin scrisoarea nr._/30.04.2013, având suprafața de 99,53 m.p.
De asemenea, din raportul de expertiză reiese că terenul nu este liber, este amenajat pentru destinația de spațiu verde într-un parc public și se încadrează într-o soluție de sistematizare definitivă ca atare.
Din adresa nr. 1484 din 13.02.2012 emisă de Primăria Sectorului 6 – Departament Arhitect Sef – Serviciul urbanism, amenajare teritoriu și autorizare în construcții reiese că amenajările menționate (spații verzi cu alei pietonale – parc), existente conform celor consemnate în evidențele topografice, existau și la data reconstituirii proprietății în 29.01.2003 și există și în prezent. Destinația și utilizarea ca spații verzi a porțiunii de teritoriu care cuprinde și terenul în speță nu sunt noi interpretări apărute după reconstituirea proprietății respective, aceste spații verzi având continuitate în destinație, existență și utilizare, începând cu dinainte de anul 1990 până în prezent, aspecte consemnate în evidențele topografice, precum și în actele normative de urbanism și de administrare a zonei Parcului N. F..
Instanța a respins acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul S. R. - prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată, deoarece în ceea ce privește acest pârât reclamantul nu a făcut nicio dovadă că folosește terenul în speță, iar potrivit art. 129 Cod procedură civilă cel care face o susținere în fața instanței trebuie să o dovedească.
De asemenea, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților C. G. al Municipiului București, C. L. al Sectorului 6 București și M. București prin Primarul G. la acordarea unei despăgubiri în schimbul parcelei, ca rămas fără obiect, având în vedere soluția dată pe capătul de cerere privind revendicarea.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților C. G. al Municipiului București, C. L. al Sectorului 6 București și M. București prin Primarul G. la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, instanța l-a respins ca neîntemeiat, deoarece reclamantul știa sau trebuia să știe că terenul pe care îl cumpără are un regim special, astfel nu își poate invoca propria culpa pentru obținerea unui drept. Astfel, la momentul dobândirii imobilului, dacă reclamantul ar fi dorit achiziționarea terenului în scopul edificării unei construcții, acesta ar fi trebuit să facă demersuri pentru aflarea situației juridice, aceste aspecte nefiind fi imputate pârâților.
Mai mult, nu a făcut nicio dovadă că acesta intenționa să folosească în vreun mod terenul, singurul înscris fiind faptul că s-a adresat Primăriei Sectorului 6 pentru a obține certificat de urbanism emis în data de 29.04.2009, iar potrivit art. 129 Cod procedură civilă cel care face o susținere în fața instanței trebuie să o dovedească.
Împotriva acestei sentințe, la data de 30.01.2014 a declarat apel pârâtul C. L. al Sectorului 6 București, la data de 01.02.2014 a declarat apel reclamantul B. M. M., iar la data de 06.02.2014 au declarat apel pârâții C. G. al Municipiului București și M. București, prin Primarul G., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția IV-a Civilă la data de 10.02.2014.
Prin decizia civilă nr. 858/19.06.2014, Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant B. M. M. ca nefondat; a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți C. L. al Sectorului București, C. G. al Municipiului București și M. București, prin Primarul G.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată precizată, ca neîntemeiată și a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a respins cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată și a obligat apelantul-reclamant la plata către apelantul-pârât C. L. al Sectorului 6 București a sumei de 2.136,62 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, având în vedere faptul că anterior restituirii imobilului revendicat către autoarea reclamantului în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin dispoziția nr. 785/29.01.2003, emisă de Primarul G. al Municipiului București, bunul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr.407/1985, anexa 1, poziția 59, figurând ca fiind în proprietatea Municipiului București, iar prin H.C.G.M.B. nr.192/02.06.2009, care a modificat H.C.G.M.B. nr. 117/06.03.2008, Parcul N. F., în interiorul căruia se află amplasat terenul în litigiu, a fost trecut din administrarea Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București în administrarea Consiliului L. al Sectorului 6 București, rezultă că cei trei pârâți apelanți au calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul pretinde că prin efectul actelor juridice emise, aceștia l-au împiedicat să exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului, în special prerogativa folosinței.
Dacă pârâții în mod real au încălcat dreptul de proprietate al reclamantului prin exercitarea posesiei sau detenției precare asupra bunului revendicat, constituie o chestiune de fond.
Critica formulată de apelantul-reclamant cu privire la faptul că prima instanță în mod greșit a admis capătul principal al cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare, deși ar fi trebuit să admită capătul subsidiar de cerere având ca obiect plata contravalorii bunului revendicat, este vădit nefondată.
Un capăt subsidiar de cerere ar putea fi admis numai în situația în care instanța respinge capătul principal de cerere, dar reclamantul nu justifică un interes legitim în a critica faptul că instanța a admis capătul principal al cererii pe care tocmai acesta a formulat-o, căci se pune întrebarea firească de ce a formulat un asemenea capăt de cerere dacă dorea ca instanța să îl respingă.
Susținerile apelantului-reclamant cu privire la încălcarea de către pârâți a dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu sunt nefondate.
Încă de la data dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului situat într-un parc public, teren ce era afectat de aleile pietonale, spațiul verde și un stâlp de iluminat din parc, apelantul-reclamant cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că dreptul de proprietate astfel dobândit este supus sau este susceptibil de a fi supus unor îngrădiri prevăzute de lege, deoarece era evident încă de la acel moment că un teren afectat de astfel de elemente definitive de sistematizare nu este construibil.
Rezultă că toate criticile formulate de apelantul-reclamant cu privire la modul de soluționare de către prima instanță a cererilor de despăgubiri formulate de reclamant prin capătul subsidiar de cerere și prin al treilea capăt de cerere, sunt nefondate.
În speță nu se pune problema lipsirii apelantului-reclamant de bunul proprietatea sa, căci exercițiul dreptului de proprietate asupra acestui bun era supus unor îngrădiri legale încă dinainte de data dobândirii dreptului de către reclamant, care a acceptat dobândirea dreptului în aceste condiții.
Până la . O.U.G. nr.195/2005 privind protecția mediului, terenul în litigiu era supus dispozițiilor art. 61 lit. e din Legea nr. 137/1995 republicată, privind protecția mediului, potrivit cărora, pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos autoritățile administrației publice locale, precum și, după caz, persoanele fizice și juridice au obligația să mențină, să întrețină și să dezvolte spațiile verzi, parcurile, aliniamentele de arbori și perdelele de protecție stradală, amenajamentele peisagistice cu funcție ecologică, estetică și recreativă.
De altfel, în motivele de apel reclamantul-apelant recunoaște faptul că la data cumpărării cunoștea faptul că terenul reprezintă o porțiune din parcul public, iar proiectele de afaceri pe care urma să le întreprindă cu acest teren și pe care le-a expus în motivele de apel reprezintă pure speculații ale reclamantului, care nu pot atrage în niciun caz răspunderea statului sau a autorităților publice locale pentru nerealizarea lor, câtă vreme apelantul-reclamant avea obligația respectării legii cu privire la terenul cumpărat și prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare a urmărit un scop speculativ.
Împrejurarea că după dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu regimul juridic al acestuia a devenit mult mai strict prin efectul unor reglementări legale restrictive în ceea ce privește obligațiile deținătorilor terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, de asemenea nu poate atrage răspunderea statului sau a autorităților publice locale, deoarece apelantului-reclamant îi incumbă obligația respectării legii, iar dispozițiile art.1 alin. 2 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale recunosc dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general.
Față de cele expuse, rezultă că pârâții nu au împiedicat exercițiul liber al dreptului de proprietate al apelantului-reclamant, deoarece acest exercițiu era supus unor îngrădiri legale încă de la data dobândirii dreptului de către reclamantul care a cumpărat în aceste condiții, astfel încât capătul principal al cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare imobiliară, este neîntemeiat, apelantul-reclamant având posesia și folosința bunului, care are însă un regim juridic special, pe care reclamantul trebuie să îl respecte.
Tribunalul a reținut, pe cale de consecință, caracterul fondat al criticilor formulate de apelanții-pârâți cu privire la modul de soluționare de către prima instanță a capătului de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, această cerere fiind în mod greșit admisă de către instanța de fond, câtă vreme pârâții nu exercită posesia sau detenția precară asupra terenului proprietatea reclamantului, concluzie care se desprinde chiar și din argumentele reținute în considerentele sentinței.
De asemenea, față de cele reținute mai sus, tribunalul a apreciat că și capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, având ca obiect contravaloarea terenului în litigiu, este neîntemeiat, deoarece în cauză nu a operat o expropriere a reclamantului pentru utilitate publică, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 481 Cod civil și ale art. 17 din Declarația Drepturilor Omului, reclamantul nu poate fi despăgubit pentru terenul proprietatea sa, a cărui posesie și folosință le deține.
Tribunalul a reținut în același timp că apelantul-reclamant este succesor cu titlu particular al vânzătoarei M. S. A. numai cu privire la bunul individual determinat ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 824/18.03.2004 de B.N.P., iar nu și cu privire la dreptul de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul preluat abuziv și care, după restituirea în natură către persoana îndreptățită, a fost cumpărat de către apelantul-reclamant.
Cum persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001 a acceptat restituirea în natură a terenului, apelantul-reclamant nu poate invoca în prezent culpa unității deținătoare a terenului pentru modul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și nu poate solicita despăgubiri pentru terenul restituit în natură.
Având în vedere cele reținute cu privire la faptul că pârâții nu au încălcat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în litigiu și că acesta exercită în drept și în fapt prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului în limitele determinate de lege, capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a terenului este vădit neîntemeiat, reclamantul având folosința și posesia terenului încă de la data dobândirii dreptului de proprietate, astfel încât nu se constată o încălcare de către pârâți a dispozițiilor art. 483 Cod civil, invocate de către reclamant. Având destinația de parc, chiar dacă se află în proprietatea privată a reclamantului, terenul în litigiu nu este producător de fructe civile.
Rezultă că toate criticile formulate de apelantul-reclamant cu privire la modul de soluționare de către prima instanță a cererilor de despăgubiri formulate de reclamant prin capătul subsidiar de cerere și prin al treilea capăt de cerere, sunt nefondate.
Împotriva acestei decizii, la data de 04.12.2015 a declarat recurs reclamantul B. M. M., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 11.12.2015.
1. În motivarea cererii sale, recurentul-reclamant a arătat că, deși instanța s-a pronunțat pe fondul cauzei, nu s-a pronunțat în întregime pe capetele de cerere cu care a fost învestită, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă.
Prin formularea capătului principal al cererii de chemare în judecată reclamantul a avut prefigurarea faptului că în urma hotărârii pe care o va pronunța instanța va putea să își materializeze intenția de la momentul achiziționării imobilului teren, respectiv va putea să ridice o terasă, în cadrul căreia să funcționeze o pizzerie, de care să beneficieze persoanele care vizitează parcul.
Cu toate că instanța de fond a dispus a-i fi lăsat în proprietate deplină și posesie imobilul, recurentul-reclamant a fost și va fi în imposibilitate de a construi sau de a folosi terenul astfel cum crede de cuviință și în conformitate cu scopul avut la achiziționarea acestuia - construirea unei restaurant, fiind obligat a-l folosi cel mult tot ca spațiu verde.
Consideră că prima instanță nu a analizat în mod real și temeinic imposibilitatea sa de a beneficia de toate atributele dreptului de proprietate, chiar dacă a admis capătul principal al cererii de chemare în judecată și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren.
Punerea în practică a acestei hotărâri era imposibilă în realitate, motiv pentru care a solicitat în mod întemeiat instanței de apel să o modifice și să admită capătul subsidiar de cerere.
Consideră că instanța de apel nu a respectat rolul activ pe care aceasta îl avea, reglementat de dispozițiile art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește regimul juridic al imobilului, a învederat că nu și-a imaginat niciodată că, fiind vorba de o proprietate privată, ar putea fi îngrădit în vreun fel asupra folosirii acestuia.
Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă și reală, iar nu iluzorie și teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanțe de către persoana și analizarea cererilor formulate fără a se lua în considerare posibilitatea de punere în executare a hotărârilor pronunțate constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiție.
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.
Prima normă a textului analizat impune obligația statelor contractante de a respecta drepturile de proprietate ce aparțin persoanelor fizice și juridice neguvernamentale.
Având în vedere circumstanțele cauzei, consideră că instanța de apel prin hotărârea disproporționată pe care a pronunțat-o, a adus atingere însăși esenței dreptului de proprietate al recurentului. Instanța de apel nu a păstrat un echilibru just între, pe de o parte, dreptul de proprietate al recurentului și, pe de altă parte, interesul statului de a folosi ca un adevărat proprietar imobilul teren deținut de recurent.
Spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul juridic și ordinea menționării capetelor de cerere nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată, precum și de a se pronunța asupra capătului de cerere ce poate fi adus în mod real la îndeplinire și care reprezintă o adevărată soluționare a litigiului.
La momentul formulării acțiunii reclamantul credea că poate există totuși o posibilitate pentru a beneficia faptic de terenul achiziționat prin hotărârea pe care instanța o va pronunța, pârâții fiind obligați să respecte dreptul său de proprietate și-i vor permite ca acest imobil teren să fie folosit în scopul în care a fost achiziționat.
Cu toate acestea, față de întâmpinările formulate, precum și față de raportul de expertiză întocmit a concluzionat că, chiar dacă imobilul i-ar fi lăsat în deplină proprietate și posesie, nu ar putea ridica o construcție, respectiv nu ar putea să-l valorifice în mod corespunzător.
Având în vedere această situație a formulat calea de atac a apelului, solicitând în mod justificat instanței modificarea sentinței atacate în sensul admiterii capătului secundar al acțiunii.
Și expertul topo a concluzionat în sensul că rămâne la aprecierea instanței restituirea în natură a imobilului, în funcție de modalitatea în care reclamantul urmează să folosească terenul.
Or, în mod evident intenția sa nu este de a folosi terenul ca spațiu verde. Dacă dorea acest lucru, putea să beneficieze ca toți ceilalți locuitori din zona Parcului F. în mod gratuit de acesta, netrebuind să avanseze o sumă de 12.000 euro, la nivelul anului 2004.
Atâta timp cât nu va putea dispune în mod liber de imobil, fără îngrădirile aduse de lege, ce impun o anumită conduită, de neschimbare a destinației, singura posibilitate de a beneficia de drepturile conferite de contractul de vânzare-cumpărare este de a fi despăgubit pentru imobilul în litigiu.
Recurentul-reclamant a făcut referire la dispozițiile art. 44 din Constituție și art. 481 Cod civil și a arătat că, în realitate, prin modalitatea de utilizare a terenului s-a realizat o nouă expropriere pentru utilitate publică, fără însă a se acorda o dreaptă și justă despăgubire, statul folosind terenul după bunul său plac, cu toate că proprietarul tabular al acestuia este recurentul-reclamant.
1.1. Cu privire la respingerea capătului de cerere ce avea ca obiect obligarea intimatelor la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului
Apreciază că acest capăt de cerere trebuia să fie admis atât în situația în care instanța admitea capătul principal de cerere ce viza lăsarea în deplină proprietate și folosință a terenului, cât și în cazul admiterii capătului al doilea ce viza obligarea la plata contravalorii imobilului.
Prin admiterea primului capăt de cerere, instanța de fond a constatat faptul că recurentul-reclamant a fost privat de dreptul său de proprietate asupra terenului.
Învederează instanței de recurs faptul că imobilul a fost restituit în natură prin dispoziția primarului; or, așa cum recurentul-reclamant trebuia să prevadă că nu pot folosi . fel de bine și autoritățile abilitate, la momentul punerii în posesie a vânzătoarei, trebuiau să aibă în vedere aceste probleme și prin urmare să dispună acordarea unei drepte despăgubiri.
Mai mult decât atât, neproprietar fiind, nicio instituție nu i-ar fi dat detalii și răspunsuri cu privire la starea imobilului și situația juridică a acestuia.
Recurentul-reclamant nu a negat niciodată faptul că avea cunoștință de vecinătățile terenului, de împrejurarea că acesta era situat în interiorul parcului F..
1.2. Cu privire la reducerea cheltuielilor de judecată și acordarea acestora parțial
O altă critică pe care a învederat-o instanței de apel a vizat reducerea cheltuielilor de judecată și acordarea acestora parțial, față de împrejurarea reținută de către instanța de fond conform cărora acțiunea a fost admisă doar în parte.
Recurentul-reclamant a fost nevoit să achite contravaloarea a două rapoarte de expertiză judiciară, iar instanța a admis doar contravaloarea uneia dintre acestea.
2. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din Cod procedură civilă.
Hotărârea instanței de fond cuprinde foarte multe aspecte teoretice, dar nu conține aplicarea acestora în concret la circumstanțele prezentei cauze.
Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultatul exigențelor ce decurg din art. 6 paragraf 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, așa cum este aceasta interpretată de instanța de contencios european al drepturilor omului.
Raportându-ne la hotărârea atacată, se observă că instanța nu a luat în considerare niciunul din argumentele pe care le-a prezentat în susținerea acțiunii și a apelului, nefiind analizate toate argumentele invocate - cum ar fi imposibilitatea de a beneficia în mod real și ca un adevărat proprietar de imobilul teren în cauză.
În drept, au mai fost invocate dispozițiile art. 299 și urm., art. 304 alin. 4, art. 312, art. 274 Cod procedură civilă.
Examinând decizia civilă recurată prin prima criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Cu titlu prealabil, Curtea constată că unele din criticile formulate de către recurentul-reclamant subsumate motivului 1 din cererea sa de recurs vizează încălcarea unor norme de procedură, iar celelalte aplicarea greșită a legii. Acestea din urmă vor fi încadrate, în temeiul art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, în cel de-al nouălea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, și analizate ca atare.
Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă; toate neregularitățile procedurale care nu sunt enunțate în alte motive de recurs au fost integrate astfel într-un singur motiv de casare, ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.
Deși a arătat că instanța de apel ar fi trebuit, în virtutea rolului activ, să dea calificarea corectă cererii sale de chemare în judecată, recurentul-reclamant nu a arătat care ar fi aceea. Totodată, faptul că a învestit instanța cu o cerere principală și una subsidiară, iar după admiterea celei principale a formulat apel prin care a solicitat respingerea cererii principale și admiterea celei subsidiare nu ridica nicio problemă de încadrare corectă în drept a acțiunii sale.
II.1. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.
Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.
2.i. Prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat obligarea pârâților: 1. în principal, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul – teren în suprafață de 95 m.p., situat în București, .. 2, sector 6; 2. în subsidiar, la acordarea unei drepte și juste despăgubiri în schimbul parcelei de teren anterior menționat; 3. la plata sumei de 20.000 reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru ultimii 3 ani.
ii. Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, prin dispoziția nr. 785 din 29.01.2003 a Primăriei Municipiului București, prin Primar G., i s-a restituit în natură numitei M. S. A. terenul în suprafață de 95,00 m.p. situat în București, fostă ., sector 6, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 407/1985, anexa 1, poziția 59.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 824 în data de 18.03.2004 de B.N.P.A. Etica, numita M. S. A. a vândut reclamantului B. M. M. terenul respectiv, situat în București, .. 2 (fostă .), sector 6.
Terenul nu este liber, ci este amenajat pentru destinația de spațiu verde într-un parc public și se încadrează într-o soluție de sistematizare definitivă ca atare (din raportul de expertiză rezultând că se suprapune peste părți din aleile betonate ale parcului, peste părți din spațiul verde acoperit cu gazon al parcului și afectează tronsoane de gard adiacente aleilor, precum și unii din stâlpii de iluminat). Amenajările menționate, conform celor consemnate în evidențele topografice, existau și la data reconstituirii proprietății în 29.01.2003 și există și în prezent. Destinația și utilizarea ca spații verzi a porțiunii de teritoriu care cuprinde și terenul în speță nu sunt noi interpretări apărute după reconstituirea proprietății respective, aceste spații verzi având continuitate în destinație, existență și utilizare, începând cu dinainte de anul 1990 până în prezent, aspecte consemnate în evidențele topografice, precum și în actele normative de urbanism și de administrare a zonei Parcului N. F..
Potrivit certificatului de urbanism emis în data de 29.04.2009 de Primăria Sectorului 6 (la cererea reclamantului din 27.03.2009 pentru împrejmuire teren), terenul are ca regim economic: folosința actuală - spații verzi publice cu acces nelimitat; destinația - Parcuri, grădini, scuaruri și fășii plantate publice, plantații de aliniament artere principale/secundare, plantații promenade pietonale, amenajări locale ambientale conform PUZ Coordonator Sector 6, aprobat cu H.C.G.M.B. nr. 213/2005, iar ca regim tehnic - schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism este interzisă indiferent de regimul juridic al acestora, conform O.U.G. nr. 114/2007; se interzic orice schimbări în funcțiunile și modul de utilizare a spațiilor verzi publice, precum și orice lucrări care ar putea împiedica accesul nelimitat al publicului, inclusiv împrejmuiri.
iii. Prin mai multe decizii (nr. 824 din 7 iulie 2008, nr. 1416 din 17 decembrie 2008, nr. 345 din 17 martie 2009, nr. 987 din 30 iunie 2009, nr. 1010 din 7 iulie 2009, nr. 136 din 25 februarie 2010, nr. 1118 din 8 septembrie 2011și nr. 299 din 27 martie 2012), Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, introdus prin O.U.G. nr. 114/2007: „(1) Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. (2) Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor alin. 1 sunt lovite de nulitate absolută”.
În considerentele acestor decizii, instanța de contencios constituțional a reținut că limitarea exercițiului dreptului de proprietate impusă de art. 71 din ordonanța criticată are și o justificare socială și morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci și a spațiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes național. De altfel, dispoziții legale având soluții legislative similare celei cuprinse în art. 71 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 nu sunt singulare în legislația noastră, un exemplu în acest sens fiind prevederile Legii nr. 46/2008 - Codul silvic. De altfel, pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege să solicite autorităților administrației publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun.
Prin urmare, sunt neîntemeiate argumentele recurentului-reclamant din cauza de față potrivit cărora prin modalitatea de utilizare a terenului s-a realizat o expropriere în fapt, care ar justifica admiterea capătului 2 de cerere.
Totodată, a stabilit că împrejurarea că în practică, așa cum au arătat autorii a două excepții, pot apărea abuzuri cu consecințe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează a se pronunța instanțele judecătorești ordinare, Curtea Constituțională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale criticate (deciziile nr. 1416 din 17 decembrie 2008 și nr. 345 din 17 martie 2009).
În speță însă, instanțele de fond au stabilit în cadrul stării de fapt, care conform celor expuse mai sus scapă controlului instanței de recurs, că se regăsește o situație simetric inversă, în sensul că reclamantul este cel care prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare a urmărit un scop speculativ (a cumpărat terenul în schimbul unui preț de 12.000 euro, în prezent fiind evaluat de expert la 29.859 euro, iar pe de altă parte cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că terenul nu este construibil - fiind afectat de aleile pietonale, spațiul verde și un stâlp de iluminat din parc - și a solicitat certificatul de urbanism în anul 2009, la 5 ani de la dobândire, ceea ce demonstrează că a urmărit doar obținerea unor despăgubiri pentru lipsa de folosință, neavând o intenție serioasă de a construi - o terasă).
Din perspectiva acestei situații de fapt, Curtea constată în drept existența unei cauze pentru care, deși servituțile de interes public prevăzute în art. 587 Cod civil nu sunt în regulă generală gratuite (susținerile recurentului-reclamant în legătură cu respectarea dreptului de proprietate fiind principial corecte), în speță este înlăturată posibilitatea acestuia de a obține despăgubiri pentru măsura de limitare a dreptului său de proprietate (prin faptul că i s-a interzis să îngrădească terenul și să edifice a construcție pe acesta), și anume abuzul de drept. Abuzul de drept se circumstanțiază, potrivit unei jurisprudențe constante și literaturii de specialitate, la acele situații în care titularii drepturilor civile le utilizează, cu intenție, într-un mod dăunător celorlalte subiecte de drept.
Raportând considerațiile de ordin teoretic anterioare (pct. II.1) la criticile formulate, Curtea mai constată că exced competenței sale acelea care vizează împrejurarea că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu ar fi reținut situația de fapt corectă care reieșea din probele administrate în cauză - și anume că deși recurentul-reclamant a cunoscut de la început că terenul este situat în parc, nu a știut în schimb că dreptul de proprietate îi este îngrădit -, nedând relevanță nici aspectului privind culpa autorităților care au restituit terenul autoarei sale.
Prin urmare, reținând pe de o parte un impediment în analiza pe fond a criticilor recurentului-reclamant referitoare la corecta stabilire a situației de fapt, iar pe de altă parte caracterul neîntemeiat al celor privind aplicarea legii prin prisma excepției care a derivat din existența în cauză a unui abuz de drept, Curtea constată că în mod corect a fost respins și capătul 3 de cerere.
Aspectele privind reducerea cheltuielilor de judecată privesc soluția primei instanțe; or, obiectul prezentului recurs în constituie decizia instanței de apel (care, respingând acțiunea în totalitate, a respins în totalitate cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, atât în fond, cât și în apel).
III. Cel de-al șaptelea motiv de recurs se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Arătând în considerentele ce susțin soluția adoptată că pârâții nu au împiedicat exercițiul liber al dreptului de proprietate al apelantului-reclamant, deoarece acest exercițiu era supus unor îngrădiri legale încă de la data dobândirii dreptului de către reclamantul care a cumpărat în aceste condiții și că apelantul-reclamant avea obligația respectării legii cu privire la terenul cumpărat și prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare a urmărit un scop speculativ, instanța de apel a prezentat argumentele esențiale pentru care a respins acțiunea.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefondat.
De asemenea, în temeiul art.316, 298 ți 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a acestuia, Curtea urmează să respingă cererea recurentului-reclamant privind cheltuielile de judecată ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant B. M. M. împotriva deciziei civile nr. 858 A din data de 19.06.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. L. Sector 6 București, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, C. G. al Municipiului București și M. București, prin Primarul G.., ca nefondat.
Respinge cererea recurentului-reclamant privind cheltuielile de judecată ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
2 ex/10.02.2016
T.B. Secția a IV-a Civilă - D. I. T.
- M. I. L.
Jud. Sector 2 București - C. C. I.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 623/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Sentința nr. 628/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
