Revendicare imobiliară. Decizia nr. 583/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 583/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 583/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.583

Ședința publică de la 7.05.2015.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți I. C. M. și I. A. M., împotriva deciziei civile nr. 1132 A din 18.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte S.C. P. V. S.A. și S.C. G. P. INTERNAȚIONAL CONSTRUCT S.R.L. și cu intimata chemată în garanție A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI.

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 23.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 29.04.2015, apoi la data de 07.05.2015, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 24.09.2007 și înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 sub nr._, reclamanții I. C. M. și I. A. M. au chemat în judecată pe pârâta . instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei, în baza art.480 C.civ., în urma comparării de titluri, să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul cu o suprafață de 320 mp., situat în București, ..10, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii legali ai defunctei lor mame I. E., fostă D., iar titlul de proprietate al autoarei este constituit din actul dotal autentificat de notariatul Tribunalului I. cu nr._/23.10.1928, în temeiul căruia, I. E., fostă D., cu acordul mamei sale, D. M., și-a constituit dota, în căsătoria cu I. I. N., cota sa indiviză din imobilul situat în ..28, fost 34, dar și din actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 14.10.1935, autentificat cu nr._/14.10.1935, prin care D. M. a vândut cota sa indiviză din imobil fiicei sale I. E. și soțului acesteia, I. I. N..

În temeiul Decretului nr.92/1950 –poziția 3613, imobilul a fost naționalizat, fiind preluat de stat și transmis în proprietatea Întreprinderii de Stat „F. S.” (actualmente . Decizia nr.472/08.04.1952 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei, iar la data de 10.08.1953, Tribunalul Popular Raionul N. B., prin sentința civilă nr.1640, a dispus evacuarea întregii familii din imobil.

În prezent, imobilul se află în posesia . a preluat activul și pasivul fostei Întreprinderi de Stat „F. S.”, substituindu-se în drepturile și obligațiile acesteia.

Au mai arătat reclamanții că după . Legii nr.10/2001, autoarea acestora a formulat notificări prin executorul judecătoresc către . Municipiului București și A. pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului și, deși s-au solicitat informații cu privire la stadiul soluționării notificărilor, nu au obținut niciun răspuns.

În drept, reclamanții au invocat disp.art.480 și urm.C.civ., art.948 pct.4, 966 C.civ., 1895 și urm.C.civ., Legea 247/2005.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, iar pe cale de excepție a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare potrivit dreptului comun, după . Legii nr.10/2001- dată de la care pentru toate imobilele care intră sub incidența acesteia, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, inclusiv restituirea imobilului în natură, numai în condițiile acestei legi, iar nu pe calea acțiunii în revendicare fondată pe art.480 și art.481 C.civ. - excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că societatea nu deține terenul revendicat de reclamanți, excepția necompetenței materiale a instanței, întrucât curtea de apel judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ, privind actele autorităților și instituțiilor centrale.

În subsidiar, pârâta a arătat că reclamanții nu au făcut dovada identității dintre imobilul descris în actele de proprietate, imobilul naționalizat și imobilul ce s-a aflat în proprietatea societății, iar construcția a cărei revendicare este solicitată de către reclamanți, nu se află și nu s-a aflat niciodată în proprietatea societății.

În drept, au fost invocate disp.art.115-118 C.., Legea nr.10/2001, Legea nr.247/2005.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a A. – Autoritate pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru ca, în eventualitatea în care va fi admisă acțiunea, să fie obligată să restituie suma de bani la care societatea ar putea fi obligată, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 320 mp. și a construcției ce a fost edificată pe acesta, a cărui revendicare face obiectul acțiunii principale, precum și despăgubiri reprezentând repararea prejudiciului suferit de societate ca urmare a evicțiunii.

În drept, au fost invocate disp.art.1337, art.1341 C.civ., art.60-63 C.., Legea 10/2001.

Chemata în garanție A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a . de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.586/31.08.1998, prin care FPS (actualmente A.), în calitate de vânzător, a înstrăinat către ., în calitate de cumpărător, pachetul de acțiuni deținute în numele statului la . 51% din capitalul social. A invocat și excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și excepția prematurității cererii raportat la disp.art.720 ind.1 C..

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată, arătând că imobilul la care face referire . a făcut obiectul contractului nr.586/31.08.1998, deoarece prin acest contract au fost vândute acțiuni și nu active.

Reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, arătând că dispozițiile Legii nr.10/2001 nu constituie un impediment în recunoașterea dreptului de proprietate al adevăraților proprietari, pe calea dreptului comun – acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor.

Referitor la excepția necompetenței materiale a instanței, au arătat că acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate nu presupune și anularea titlului care nu are preferință. Au mai arătat că buna credință nu poate căpăta nicio relevanță în cadrul unei cereri de revendicare imobiliară în care se pune problema comparării titlurilor. De la momentul preluării abuzive a imobilului nu au primit despăgubiri bănești sau în natură așa cum a susținut pârâta în mod eronat.

La termenul de judecată din data de 26.02.2008, față de cererea precizatoare a acțiunii sub aspectul cadrului procesual pasiv formulată de reclamanți, au fost citați în cauză actualii proprietari ai imobilului ce formează obiectul dosarului, respectiv . și . Construct SRL, în calitate de pârâți.

Pârâta . Construct SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare potrivit dreptului comun, după . Legii nr.10/2001, dată de la care pentru toate imobilele care intră sub incidența acesteia, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii-inclusiv restituirea imobilului în natură, numai în condițiile acestei legi, iar nu pe calea acțiunii în revendicare fondată pe art.480 și art.481 C.civ.

Pârâta ., prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția lipsei calității procesuale active, arătând că titularul dreptului a înțeles să îl exercite potrivit legii speciale și să primească despăgubiri prin măsuri reparatorii, iar reclamanții din acest dosar nu pot pretinde un drept la care antecesorul lor a renunțat; excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că este proprietara „Grădiniței” situate în București, ..8-14; excepția inadmisibilității, arătând că prin adoptarea Legii nr.r.10/2001 nu se mai pot aplica dispozițiile legii generale, respectiv ale Codului civil. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca nefondată și neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din data de 14.10.2008, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a . a scos din cauză această pârâtă, considerentele fiind menționate în încheiere.

Prin sentința civilă nr.1818/28.02.2012 Judecătoria Sectorului 5 București a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata către pârâta S.C. P. V. S.A a sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată și către pârâta S.C G. P. INTERNATIONAL CONSTRUCT S.R.L., a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.

P. a hotărî astfel, prima instanța a reținut următoarele:

După . Legii nr.10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acesteia, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, inclusiv restituirea, numai în condițiile acestui act normativ, astfel cum a statuat și ÎCCJ prin decizia nr.6589/2004.

Potrivit art. 1 alin. 1 Legea nr.10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22.12._, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 se restituie în natură în condițiile prezentei legi, prin dispozițiile cuprinse în alineatele următoare sunt prevăzute măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă.

Reglementarea dată de Legea nr.10/2001 este de imediată aplicare, în concordanță cu principiul consacrat de art. 6 alin. 2 Legea nr.213/1998.

Potrivit art. 29 Legea nr.10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute în art. 20 alin. 1, 2 persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilirea și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață solicitate, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituția publică care efectuează privatizarea.

S-a reținut că în ceea ce privește imobilul revendicat de către reclamanți - terenul cu o suprafață de 320 mp., situat în București, ..10, conform înscrisurilor depuse de aceștia la dosar se poate constata că poartă numărul 28 – 34, iar conform anexei la Decretul nr.92/1950, a fost naționalizat imobilul din .. 10.

S-a constatat că reclamanții nu au făcut dovada identității dintre imobilul revendicat și imobilul cu privire la care au depus actul de vânzare-cumpărare din 14.10.1935, nefăcând dovada schimbării numărului poștal de la 34 la 2.

Mai mult, din adresa nr.1445/1949 depusă la dosar chiar de către reclamanți, la preluarea de către societatea F. S. a imobilului situat în .. 10 i s-a oferit la schimb numitului I. N., autorul reclamanților, imobilul situat în ., .> Pârâta . dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor aflate pe terenul situat în .. 2 prin accesiune imobiliară conform deciziei civile nr. 2729/15.10.1999 a Tribunalului București secția III, decizie intabulată în Cartea Funciară a Sectorului 5, conform încheierii nr. 1207/1999, construcțiile menționate fiind clădiri cu destinație industrială și nu imobil cu două camere și bucătărie, astfel cum pretind reclamanții.

S-a mai avut în vedere că potrivit adresei nr._/2007 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, referitor la notificarea formulată de reclamanta I. E., s-au propus despăgubiri de către A., iar dosarul ce conține dispoziția nr.255/CC a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale.

Totodată, s-a reținut că pârâta . CONSTRUCT SRL a dobândit imobilul situat în .. 2 de la . dobândindu-l conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor . nr. 0484/27.10.1995 eliberat de Ministerul Agriculturii și Alimentației, organizare de șantier - teren în suprafață de 1310,82 mp, situat la nr. 8 – 14, iar pârâta . a dobândit grădinița situată în .. 8 – 14, imobilul fiind intabulat în cartea funciară cu nr. 2635, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat cu nr. 38/2003 de BNP S. R. O..

Împotriva acestei hotărârii, au formulat recurs reclamanții I. C. și I. A., calificat ca apel de către tribunal.

În motivare, s-a arătat, în ceea ce privește argumentul privind prioritatea Legii nr.10/2001 fata de acțiunea în revendicare, sau viceversa, ca de-a lungul timpului, atât CEDO, cat și jurisprudența naționala au clarificat modalitatea în care Legea nr.10 și acțiunea în revendicare trebuie analizate, după cum urmează:

Procedura prevăzuta de Legea nr.10/2001 contravine Articolului 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale privind garantarea liberului acces la justiție, respectiv acest act normativ nu conține nicio dispoziție derogatoare de la dreptul civil, niciun text din Legea nr.10/2001 nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și actualul proprietar, aceasta nemodificând principiile de baza ale revendicării prin compararea titlurilor.

S-a mai arătat că pe cale administrativa nu se poate restabili „justul echilibru" între exigentele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (Cauza Pădurarii paragraf 1J2 și altele - pagina 4 din Decizia ICCJ nr. 3871/2010).

Parcurgerea procedurii administrative nu asigura în prezent despăgubirea efectiva ca alternativa a restituirii în natura (pagina 5 din Decizia ICCJ nr. 3871/2010).

Prin urmare, aplicând mutatis mutandis raționamentul Curții Europene, se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 - pe care reclamanții din cauză au inițiat-o, nu le permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă, ca alternativă a restituirii în natură.

Se impune restabilirea dreptului de proprietate al reclamanților - deplina proprietate, liniștita posesie: „Înalta Curte apreciază că se impune restabilirea dreptului de proprietate al recurenților prin obligarea intimatei să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul pe care îl deține, în baza priorității Convenției, a ingerinței constatate și a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către chiriaș, ceea ce a condus la compromiterea justului echilibru între interesele generale și imperative ale respectării drepturilor individului recunoscute și garantată de Convenție, cu referire la art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție".

În sprijinul argumentării de mai sus se arată că în Hotărârea C.E.D.O. P. c. România din 1 decembrie 2005 a fost reținuta poziția exprimata în numele Guvernului României de către Agentul Guvernamental anume că cel care dorește recunoașterea dreptului de proprietate ar trebui sa introducă o acțiune în revendicare împotriva deținătorilor imobilului și că acțiunea în revendicare nu poate fi paralizata decât prin invocarea uzucapiunii; că buna credința nu poate avantaja o parte decât în cadrul unei acțiuni în revendicare în care nici o parte nu poate produce un titlu de proprietate (v. pct. 57 din Hotărâre); în cadrul unei acțiuni în revendicare în care adevăratul proprietar cere încetarea posesiei abuzive iar terțul dobânditor invoca numai buna credința și aparenta de drept, câștigul de cauza este al adevăratului proprietar (certat de damno vitando).

Susținerea Guvernului potrivit căreia proprietarul deposedat abuziv de către statul comunist are oricând posibilitatea introducerii unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor, acțiunea în revendicare fiind imprescriptibila, a intervenit după . Legii nr.10/2001 (plângerea reclamantului P. fiind comunicata Guvernului la data de 09 iunie 2004).

Admisibilitatea acțiunii în revendicare intentata de proprietari împotriva cumpărătorilor de la Statul R., ca și prevalenta criteriilor de drept comun de apreciere a preferabilitatii titlurilor, sunt elemente caracteristice ale interpretării statului roman în litigiile soluționate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

Or, interpretarea instanțelor judecătorești nu poate fi divergenta celei pe care însuși statul roman o recunoaște în materie (v. C.E.D.O. v. Hotărârea P. c. România din 1 decembrie 2005, definitiva la data de 01 martie 2006, publicata în Monitorul Oficial nr. 514/14 iunie 2006, paragrafele 16-59).

În lumina Hotărârii CEDO invocata mai sus și a repetatelor Hotărâri CEDO pronunțate în anii următori prin care România a fost obligata la plata unor importante sume de bani ca urmare a unor soluții judecătorești greșite, abordarea acțiunilor în revendicare cu respectul prevederilor legale și constituționale în vigoare a dus la modificarea jurisprudenței, punând accent pe compararea de titluri.

În concluzie, au arătat, având în vedere argumentele sus-menționate, pentru a se da efect Convenției Europene și practicii Curții Europene, ca urmare a ingerinței asupra dreptului lor, se impune restabilirea acestuia ca singura măsura pentru despăgubirea efectiva a lor.

Cu privire la compararea titlurilor, au solicitat a se avea în vedere că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat, deoarece provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul de proprietate al . Construct SRL provine de la un neproprietar.

În al doilea rând, s-a arătat de către apelanți că au făcut dovada identității intre bunul deținut și bunul revendicat, deoarece raportul de expertiza dovedește fără putința de tăgada ca imobilul deținut de autorii acestora a fost identificat cu ușurința în teren, argumentul invocat de instanța fiind lipsit de temei.

Prin întâmpinarea formulată la data de 12.09.2013, intimata . a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece nu are în patrimoniu terenul revendicat de reclamanți, excepția inadmisibilității acțiunii și pe fond să se constate că hotărârea pronunțata este temeinica și legala, respectându-se dispozițiile Deciziei nr. 33 din 09.06.2008 a Secțiilor Unite ale ICCJ, care este o hotărâre pronunțata în interesul legii și care este obligatorie. Pe fond, s-a arătat că titlul său asupra unei părți din teren nu a fost desființat.

Prin decizia civilă nr.1132/A/18.11.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat.

P. a decide astfel, tribunalul a constatat că prin raportul de expertiză efectuat în primă instanță imobilul revendicat a fost identificat, pe baza măsurătorilor la fața locului, fiind identificat fostul amplasament.

Tribunalul a reținut însă că lipsa dovezii identității între bunul deținut de autorii lor și bunul revendicat nu reprezintă argumentul hotărâtor pentru respingerea acțiunii în revendicare, care nu este întemeiată.

În acest sens, Tribunalul a apreciat, pe baza probelor administrate și în raport de împrejurarea că reclamanții nu au obținut recunoașterea în justiție a dreptului de proprietate, iar titlurile de proprietate ale pârâților nu au fost desființate, că apelanții nu dețin un bun actual, susceptibil de protecție, în sensul art.1 Protocolul 1 la CEDO.

Totodată, răspunzând excepției inadmisibilității, eronat invocate prin întâmpinare, Tribunalul a reținut că, deși admisibilă în unele situații, acțiunea în revendicarea unui bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 îndreptată împotriva actualului proprietar, dobânditor cu titlu particular în favoarea căreia s-a emis un titlu de proprietate în procedura de privatizare, are un regim juridic parțial derogator față de cea clasică.

Astfel, în compararea titlurilor părților, trebuie să se țină seama și de dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, referitoare la cauzele de nulitate ale actelor de înstrăinare, inclusiv cele încheiate în procesul de privatizare, de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Aceasta, chiar dacă reclamanții și-au întemeiat în drept cererea pe prevederile art.480 Cod civil, având în vedere că instanța trebuie să țină cont de totalitatea normelor aplicabile situației de fapt litigioase.

Potrivit art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Totodată, conform alin. 5 din același articol, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Semnificația art. 45 alin. 2 mai sus citat este aceea de consolidare, de întărire a titlului cumpărătorului de bună-credință, care devine preferabil față de cel al proprietarului inițial, chiar dacă provine de la statul neproprietar. O altă interpretare a acestui text de lege, în sensul că el nu influențează în nici un fel acțiunea în revendicare, l-ar goli complet de conținut, având în vedere că în toate cazurile titlurile reclamanților ar fi preferabile față de cele ale pârâților - cumpărători dacă nu s-ar ține seama și de buna-credință a acestora. Or, intenția legiuitorului a fost tocmai aceea de a da o valoare mai puternică bunei-credințe decât în dreptul comun și, totodată, de a asigura și stabilitatea circuitului juridic.

În situația bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, bunei-credințe i s-a acordat semnificația arătată mai sus. Potrivit art.44 alin.1 din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Or, prin Legea nr.10/2001 s-au stabilit anumite limite ale exercitării dreptului de proprietate și anumite modalități de valorificare a acestuia.

Această interpretare este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a arătat, spre exemplu în cauza R. c. României, că pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri. Or, judecătorul național, în interpretarea legislației interne, trebuie să țină seama și de constatările instanței europene.

Este adevărat că aceeași Curte a stabilit în mai multe rânduri că sistemul de despăgubiri prin intermediul Fondului Proprietatea nu funcționează încă eficient, însă instanța de la Strasbourg nu a afirmat în niciuna dintre hotărârile respective că acest neajuns ar trebui îndreptat prin lipsirea de bun a cumpărătorilor/deținătorilor de bună-credință. Dimpotrivă, așa cum s-a arătat mai sus, responsabilitatea aparține statului.

În cauză, instanța de fond a reținut că nu a fost stabilită în justiție nevalabilitatea contractelor încheiate cu statul, termenul prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 fiind, oricum, depășit la acest moment.

Apelanții reclamanți nu au formulat acțiune în justiție pentru constatarea nulității acestora, astfel că titlul de proprietate al intimatelor s-a consolidat urmare a stingerii prin prescripție a dreptului material la acțiune, astfel că intimații au o speranță legitimă că vor putea păstra acest bun.

În privința jurisprudenței europene, tribunalul a reținut că în hotărârea pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României la data de 12.10.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în paragrafele 140-145, că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului, ceea ce nu este cazul reclamantelor din cauza de față.

Instanța europeană a mai arătat că de la . Legilor nr.1/2000 și nr.10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Așa cum s-a arătat însă, reclamanții nu au uzat de calea prevăzută de lege pentru a se constata nevalabilitatea contractelor de vânzare cumpărare, motiv pentru care o atare analiză (inclusiv din perspectiva bunei credințe a cumpărătorilor) nu se poate realiza în cadrul acțiunii în revendicare, deoarece ar echivala cu eludarea dispozițiilor legii speciale, care au caracter imperativ.

În speța respectivă, CEDO a observat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamantelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă, a arătat Curtea, că acest apartament nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

De asemenea, deși constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea a observat că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că respectivele condiții legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.

În același timp, potrivit art. 330⁷ alin. 4 Cod procedură civilă, instanța trebuie să respecte și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dispozitivul căreia s-a arătat că în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și pe dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu trebuie să se aducă atingere unui alt drept de ori securității raporturilor juridice.

Or, dacă s-ar admite cererea reclamanților, s-ar aduce atingere dreptului intimatelor, ale căror titluri nu au fost desființate, cât și securității raporturilor juridice.

Legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, doar în anumite condiții, instituite prin actele normative enumerate, condiții care presupun ca bunul să se afle în patrimoniul statului și nu în patrimoniul unui terț, persoană fizică dobânditoare a imobilului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare sau a oricărui alt titlu valabil.

Tribunalul a apreciat că omisiunea reclamanților de a exercita acțiunea în constatarea nulității, are ca efect consolidarea dreptului de proprietate al intimatelor asupra imobilelor deținute, astfel încât reclamanții nu dețin un bun actual.

În altă ordine de idei, tribunalul a observat faptul că art.1 din Protocolul 1 al Convenției nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de . Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație, concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii.

În consecință, speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat nu poate fi considerată ca un bun actual în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției (cauza X, Y, Z c. Germaniei).

Astfel, instanța de apel a considerat că apelanții nu pot beneficia decât de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele deținute de apelanți, în procedura instituită de Legea nr.10/2001, cu modificările ulterioare, procedură de care au uzat deja, după cum rezultă din probele administrate.

În aceeași ordine de idei, tribunalul a avut în vedere, totodată, așa cum s-a arătat mai sus, faptul că în favoarea reclamanților nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească anterioară vânzării de către stat prin care să se fi stabilit că imobilul a fost naționalizat abuziv, iar reclamanții să fie considerați retroactiv proprietari asupra bunului revendicat, motiv pentru care nu s-ar putea reține incidența cauzelor CEDO Brumărescu c. României, P. c. României, S. c. României sau G. c. României.

Având în vedere considerentele expuse, reținând și împlinirea termenului de prescripție a acțiunii în nulitatea actului juridic față de prevederile art. 46 din Legea nr.10/2001, tribunalul a reținut existența unui „bun” al intimaților, în sensul Convenției (cauza Kalinova c. Bulgariei), și prin urmare netemeinicia acțiunii în revendicare.

Față de toate considerentele expuse, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă de la 1865, tribunalul a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții I. C. M. și I. A. M., solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii în revendicare.

S-a susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea, pronunțând, în consecința, o hotărâre lipsită de legalitate.

Referitor la noțiunea de „bun actual”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, recurenții au arătat că prin hotărârea pronunțată în cauza pilot M. A. și alții împotriva României s-a ajuns la o concluzie generală în privința noțiunii de „bun actual” (paragrafele 140 - 144), concluzie îmbrățișată și de instanța de apel.

Numai că, intenția Curții Europene a Drepturilor Omului nu putea fi aceea de a îndemna instanțele naționale să respingă toate acțiunile în revendicare față de toți foștii proprietari ce nu pot opune o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Constatarea Curții poate fi privită mai degrabă ca o orientare datorita formulării de la paragraful 140: "existenta unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre [...] ".

"Este în afara oricărui dubiu" semnifică faptul că, în această situație ideală descrisă de Curte, recunoașterea „bunului actual” este incontestabilă. Totodată, exprimarea folosită de Curte nu oprește o analiză concretă din partea instanțelor naționale pentru a se stabili dacă sunt și alte cazuri în care autorul acțiunii în revendicare se poate prevala de un drept concret și efectiv - un bun actual - cum este și cazul recurenților.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenții reclamanți au susținut că dețin un „bun actual", față de circumstanțele revendicării, prin raportare și la jurisprudența CEDO în ansamblul ei.

P. aplicarea corectă a normelor de drept național, cât și de drept internațional, nu este suficient din punct de vedere al legalității, în cazul de față, să se verifice dacă reclamantul din acțiunea în revendicare are sau nu o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea bunului preluat abuziv.

Plecând de la principiul nemo plus iuris adalium transfere potest quam ipse habet care interzice tocmai conduita pe care a adoptat-o Statul Român în pricina de față, recurenții au arătat că trebuie să se dea putere posibilității legale de a compara titlurile opuse de fiecare parte.

Instanța de apel nu a mers până la a analiza întregul context de drept, limitându-se numai la a aprecia că reclamanții nu dețin un „bun actual”.

De altfel, prin aceeași hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, paragraful 136, adoptarea Legii nr.10/2001 și celor ulterioare a avut ca efect generarea unui nou drept de proprietate protejat de art.1 din Primul Protocol:

„în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr.1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr.1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii".

Recurenții au mai arătat că la cele sus-menționate se adaugă art.2 alin.(2) din Legea nr.10/2001, în vigoare la momentul formulării acțiunii în revendicare, potrivit cu care: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării .. .". Concluzionând, având în vedere că s-a recunoscut dreptul de proprietate al autoarei reclamanților de către autoritățile administrative, bunul acestora a devenit actual, aplicabilitatea art.1 din Protocol fiind perfect demonstrată.

Recurenții au susținut că instanța a reținut greșit modalitatea în care trebuie aplicată Convenția Europeană, respectiv că s-a făcut aplicarea greșita a deciziei în interesul legii nr.33/2008.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod obligatoriu că acțiunea în revendicare poate fi promovată de acel fost proprietar care se bucură de protecția Convenției - excepția de la principiul specialia generalibus derogant privind norma generală, Codul Civil și norma specială, Legea nr. 10/2001.

Din moment ce Tribunalul București a reținut greșit faptul că reclamanții nu beneficiază de protecția Convenției, tot greșit a reținut și că acțiunea în revendicare de drept comun nu poate fi admisă. Astfel, se constată aplicarea greșită a deciziei în interesul legii nr.33/2008 și a principiului de drept invocat.

Recurenții au criticat decizia atacată și din perspectiva faptului că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit principiului securității raporturilor juridice, susținând că acest principiu de drept internațional a fost analizat în jurisprudența Curții Europene cu prilejul numeroaselor plângeri cea mai importantă cauză dintre aceste plângeri, cu privire la acest principiu de drept, fiind cauza T. T. împotriva României.

În această cauză s-a discutat chiar situația acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

Așadar, s-a arătat că trimiterea făcută de Tribunalul București, în motivarea sa, la principiul securității raporturilor juridice este făcută greșit.

Recurenții au susținut că acțiunea în anularea titlului subdobânditorului nu era necesară pentru a putea fi admisă acțiunea în revendicare prin comparare de titluri.

Recurenții reclamanți au arătat că prin hotărârea instanței de apel au fost aplicate greșit inclusiv dispozițiile Codului civil (art. 480 și urm.).

În spiritul principiilor de drept substanțial, dezvoltate pe calea interpretării practicii judiciare și a literaturii de specialitate, s-a apreciat că, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun unde ambele parți ale litigiului dețin titluri de proprietate, se va proceda la compararea acestora.

Așadar, pornind de la premisa existenței a două titluri de proprietate, respectiv premisa acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, recurenții au arătat că din considerentele deciziei atacate nu rezultă care este suportul legal al cerinței invocate de instanța de apel de a solicita anularea titlului de proprietate al intimatelor-pârâte.

De asemenea, recurenții au arătat că nu era necesar să solicite în prealabil nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român și intimate, nefiind în situația clasică unde un proprietar este neposesor și posesorul este neproprietar.

Recurenții au arătat că buna-credință a cumpărătorului nu poate justifica încălcarea art.1 al Protocolului nr. 1.

Recurenții au invocat practica CEDO care demonstrează legitimitatea admiterii acțiunii în revendicare și modalitatea în care Înalta Curte a preluat raționamentele respective.

Parcurgerea procedurii administrative nu asigură în prezent despăgubirea efectivă ca alternativă a restituirii în natură (pagina 5 din Decizia ICCJ nr.3871/2010);

Fiind rupt justul echilibru menționat mai sus, înstrăinarea de către Stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, constituie o privare de bun (a doua privare), fiind invocată Cauza P., paragraf 112, precum și alte exemple în care se face trimitere la cauza P., referindu-se la aceleași considerente: Cauza P. - Hotărârea din 5 octombrie 2006, paragraf 24; Cauza S. A. - Hotărârea din 9 noiembrie 2006, paragraf 23, Cauza A. din 17 septembrie 2008, Cauza H. din 14 februarie 2008, Cauza O. M. T. din 4 noiembrie 2008, C. din 21 octombrie 2008, Cauza F. din 30 septembrie 2008, etc.).

Consecința unui asemenea raționament, este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia (ca în speță), constituie o privare de bun.

O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii este contrara articolului 1 al Protocolului nr.1" (pagina 4 din Decizia ICCJ nr.3871/2010).

Buna - credință a cumpărătorului nu poate justifica încălcarea art.1 al Protocolului nr. 1, astfel încât se impune restabilirea dreptului de proprietate al reclamanților, deplina proprietate, liniștita posesie.

Față de toate aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii în revendicare formulată.

Intimata pârâtă S.C. P. V. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenții au invocat ca temei de drept pentru formularea acestui recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedura civilă.

În aprecierea acestei intimate nu există o motivare corespunzătoare temeiului de drept invocat, astfel încât intimata pârâtă a solicitat a se constata dacă motivarea formulată se încadrează în temeiul de drept invocat pentru formularea recursului, având în vedere că recurenții se limitează la a face aprecieri cu privire la noțiunile de „bun actual", „aplicarea greșită a noțiunii de securitate a raporturilor juridice" și „anularea titlului subdobânditorului" fără ca acestea să fie analizate în raport cu motivarea sentinței de către instanța de apel.

A mai susținut aceasta că recurenții ignora faptul că hotărârea pronunțată este legală în raport cu legislația internă, dar și cu hotărârile CEDO după cum urmează: Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ - Secțiile Unite, Decizia Pincova și Pinc v. Republica Ceha în care CEDO a

reținut că „accepta ca obiectivul general al legilor de restituire este acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim...cu toate acestea, considera necesara a se asigura ca acesta atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate", Decizia A. și alții contra României din 12.10.2010 a CEDO publicată în Monitorul Oficial nr.778/22.11.2010, în care Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a cauzelor de restituire a imobilelor preluate de către regimul comunist, arătându-se că un „bun actual" exista în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie prin care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (par. 140 și 143).

Intimata a arătat că, raportând motivele de recurs la legislația internă, Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ - Secțiile Unite a cărei aplicare este obligatorie, precum și la jurisprudența CEDO, se poate constata că hotărârea pronunțată este temeinică și legală.

Curtea, analizând criticile de recurs în raport de actele și lucrările dosarului, dar și a normelor legale incidente cauzei de față, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

În cauza de față, situația premisă constă în faptul că imobilul în litigiu a aparținut autoarei reclamanților, fiind intrat în proprietatea statului în perioada vizată de actul normativ cu reglementare specială, Legea nr.10/2001, prin naționalizare – Decretul nr.92/1950, reclamanții necontestând în căile de atac deținerea de către pârâte a terenului revendicat, teren dobândit de către acestea, prin cumpărare de la . la rândul său dobândise imobilul teren de la stat prin certificat de atestare a dreptului de proprietate, în anul 1995.

Curtea are în vedere, totodată, faptul că prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun a fost promovată de către reclamanți în anul 2007, autoarea lor respectiv aceștia nedeținând până la acest moment o hotărâre judecătorească care să consfințească calitatea lor de proprietari ai imobilului în litigiu prin obligarea Statului să lase acestora în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat. Mai mult, autoarea reclamanților a formulat notificare în temeiul Legii speciale de reparație, însă aceasta nu a primit o soluționare până la acest moment, procedura administrativă fiind suspendată până la soluționarea prezentului dosar.

Prin cererea de recurs, recurenții reclamanți au susținut că soluția adoptată de către instanța de apel este rezultatul greșitei interpretări și aplicări a art. l din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O, în ceea ce privește noțiunea de bun.

Curtea nu poate valida o asemenea susținere.

Astfel, constată prezenta instanță că argumentul hotărâtor pentru care instanța de apel a respins apelul declarat de apelanții reclamanți a constat în nedovedirea de către aceștia a deținerii unui „bun actual” în accepțiunea dată acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în cauza pilot A. împotriva României.

Raportat la situația de fapt existentă în cauză, Curtea are în vedere faptul că divergentele de jurisprudență vizând raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil (art. 480) ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În legătură cu problematica existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).

În dezvoltarea acestei soluții, Înalta Curte a arătat: „câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute art. 18 lit. c), art. 29, așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

Potrivit deciziei nr.33 pronunțată în interesul legii în ședința din 9 iunie 2008, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr.30/18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.2 din legea fundamentală.

Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Dând valență deciziei în interesul legii nr.33/2009, Curtea constată că în analiza titlului exhibat de către reclamanți, pentru imobilul în litigiu nu există o hotărâre judecătorească care să consfințească calitatea de proprietari a acestora asupra imobilului în litigiu, prin obligarea Statului, să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat, reclamanții nefiind nici beneficiarii unei dispoziții administrative prin care să le fi fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu în sensul restituirii acestuia.

În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

In schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002).

Curtea reține că în jurisprudența actuală a instanței de contencios european – CEDO – s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Curtea reține că, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolulnr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. și alții – hotărârea din 19 ianuarie 2010,paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat de către instanța de contencios european că reclamanții au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 – 87, precum și în cauza P., paragraf 33).

Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții Europene, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a imobilului de către stat – în baza Decretului nr. 92/1950 este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară pronunțarea unei hotărârijudecătorești prin care să se dispună restituirea bunului.

Distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește însă tranșant în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), hotărâre în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.

Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).

Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a Hotărârii pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire. Acest drept la despăgubire sub forma unei creanțe a fost recunoscut de către Curtea Europeană independent de nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii – pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, termen ce a fost prelungit ulterior, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzeiA., măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

În mod greșit au susținut recurenții reclamanți că recunoașterea „bunului actual” în patrimoniul foștilor proprietari este incontestabilă în accepțiunea instanței de contencios european, la această concluzie ajungând recurenții prin interpretarea expresiei „este în afara oricărui dubiu”; or, nu se poate interpreta trunchiat această expresie în afara contextului în care aceasta a fost formulată, instanța europeană legând această recunoaștere în cadrul aceleiași fraze de deținerea unei hotărâri în sensul arătat mai sus: „140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, P., menționată mai sus, && 65 și 75)”.

Ca urmare, Curtea nu poate primi susținerea recurenților în sensul că trebuie să se dea putere „posibilității legale de a compara titlurile opuse de fiecare parte”, fiind suficient, contrar susținerilor recurenților a se verifica dacă reclamanții au o asemenea hotărâre prin care să se fi dispus restituirea bunului preluat abuziv.

În raport de cele anterior precizate, Curtea reține că în mod corect s-a apreciat de către instanța de apel că formularea acțiunii în revendicare de către reclamanți și întemeierea acesteia pe dispozițiile art. 480 C.civ. nu exclude, în cadrul acțiunii în revendicare incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci impune analiza intereselor legitime ale părților, din perspectiva normelor cu caracter special, în aplicarea interpretării obligatorii a Înaltei Curți de Casație si Justiție din decizia în interesul legii - nr. 33/2008.

Incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, nu poate fi înlăturată prin voința reclamanților deoarece, așa cum a statuat Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr.10/2001, iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă și din norma înscrisă în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, de asemenea în vigoare și incidentă cauzei.

În acest context, compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare în mod corect a fost realizată de instanța de apel, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu luarea în considerare și a exigențelor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deduse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece, potrivit statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți, numai în acest fel se poate stabili care titlu este mai caracterizat. Acțiunea în revendicare nu poate face abstracție de situația juridică a imobilului în litigiu, de imobil care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și de dispozițiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989. Or, un asemenea act normativ este Legea nr. 10/2001, care, prin raportare la cele anterior reliefate, nu numai că nu poate fi ignorat, ci se impune a fi aplicat.

Referirea pe care recurenții au făcut-o la o jurisprudență anterioară a instanței de contencios european respectiv a instanței supreme neagă revirimentul jurisprudențial, precum și nuanțările, evoluția pe care a cunoscut-o această noțiune de „bun” în jurisprudența Curții europene.

Prin urmare, aprecierea existenței unui bun actual în patrimoniul reclamanților - condiție imperios necesară a fi îndeplinită în formularea acțiunii în revendicare având ca obiect un imobil preluat abuziv de către stat, conform deciziei în interesul legii nr. 33/2008- implică recunoașterea, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a unui bun existent care să-i îndreptățească la însăși restituirea bunului.

Curtea relevă în acest sens o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație si Justiție, care confirmă o atare statuare, respectiv deciziile nr.2564/03.10.2014, nr.2636/09.10.2014 nr.2001/05.04.2013, nr. 1075/27.03.2013.

Au susținut recurenții că instanța de apel a interpretat greșit decizia în interesul legii nr.33/2008 astfel că în mod greșit s-a ajuns să fie respinsă acțiunea în revendicare de drept comun.

Această susținere nu poate fi primită.

Astfel, recurenții au arătat că devreme ce nu beneficiază de protecția Convenției în mod corect s-ar fi impus admiterea acțiunii în revendicare de drept comun. Or, așa cum s-a arătat mai sus, în raport de considerațiile deja arătate mai sus, nu mai era posibil a se analiza cererea reclamantei prin compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părțile cu interese divergente, conform regulilor jurisprudențiale interne clasice, aplicabile revendicării de imobile și să se dea câștig de cauză titlului exhibat de reclamanți dat fiind că titlul pârâților provine de la un neproprietar. Curtea are în vedere, așa cum s-a arătat deja că în cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, există dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului și că analiza fondului acțiunii deduse judecății nu putea face abstracție de criteriile de comparație, la care face trimitere Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul Deciziei în interesul legii, nr. 33 din 9 iunie 2008.

Curtea reține faptul că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamanți după . acestei legi, astfel încât în mod corect instanța de apel a avut în vedere cu prioritate dispozițiile legii speciale de reparație. Nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 330⁷ Cod procedură civilă, în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Ca atare, incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, nu poate fi înlăturată, deoarece, așa cum a statuat, în mod obligatoriu, Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr.10/2001, iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ.

Curtea are în vedere faptul că instanța de contencios european a statuat că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună credință, astfel că oricare dintre aceștia nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, precum și de principiile dreptului internațional. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă, luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (cauza R. vs. România).

Curtea europeană a statuat, de asemenea, că prin implementarea corectă și rezonabilă a soluției de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite, pe cât posibil, insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții- cauza Pincova și Pinc V. Republica Cehă.

Prezenta instanță are în vedere la soluționarea pricinii faptul că autoarea reclamanților, respectiv reclamanții, ca succesori în drepturi ai fostului proprietar, nu au formulat o acțiune în revendicare, anterior înstrăinării imobilului în litigiu de către Stat către . către cele două pârâte, reclamanții nebucurându-se de existența unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, determinat de existența unei hotărâri de retrocedare, nici anterior înstrăinării bunului de către stat către o terță persoană juridică și nici ulterior acestui moment.

Curtea nu poate primi nici susținerea că reclamanții nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari asupra imobilului în litigiu revendicat, de vreme ce acesta a intrat în mod abuziv în proprietatea statului.

O asemenea susținere nu poate fi primită de instanță de vreme ce nici autoarea reclamanților și nici aceștia nu au exercitat ulterior deposedării lor vreun drept de proprietate asupra imobilului, toate atributele dreptului de proprietate fiind exercitate de către stat și ulterior de către . pârâte, astfel că nu se poate considera, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1, că au conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o speranță legitimă în sensul jurisprudenței CEDO.

Mai mult, în recenta cauză A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii”.

Legislația specială în materia restituirilor, în accepțiunea Curții europene, este generatoare de un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1, în condițiile în care reclamanții ar fi făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute în vederea restituirii. În caz contrar, chiar și acest nou drept de proprietate de care face vorbire hotărârea pilot dă dreptul doar la despăgubiri, excluzând pentru toate situațiile reparațiile în natură.

Din cuprinsul hotărârii pilot, Curtea deduce că situația acordării doar de despăgubiri este valabilă pentru situațiile în care persona care a fost deposedată abuziv nu deține un bun actual, astfel cum a fost configurat în această hotărâre a instanței europene: „Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite”.

Pe de altă parte, contractele exhibate de intimatele pârâte cu . ca obiect imobilul revendicat nu au fost anulate, nefiind anulat nici certificatul de atestare a dreptului de proprietate obținut de autoarea pârâtelor încă din anul 1995 ca dovadă a primirii în patrimoniul său a imobilului în litigiu de la Stat.

În consecință, întrucât anterior promovării prezentei acțiuni în revendicare, reclamanții nu au înțeles să uzeze de căile legale pentru anularea titlului deținut de pârâte și respectiv de autoarea acestora, Curtea apreciază că în cadrul acțiunii în revendicare prezente, reclamanții care invocă nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului deținut de pârâte, nu mai poate pune în discuție nici pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al acestora, titlurile de proprietate exhibate de pârâte bucurându-se de prezumția legală a valabilității oricărui act juridic până la desființarea acestuia prin anulare, iar o asemenea situație nu poate avea drept efect decât consolidarea titlului cumpărătorilor.

În aceste condiții, dreptul de proprietate dobândit de pârâte s-a consolidat, iar acestea au dobândit speranța legitimă că, nefiindu-le anulate titlurile lor sunt îndreptățite să păstreze bunurile astfel dobândite, astfel încât acestea nu mai pot fi restituite în natură fostului proprietar.

În acest context, titlul de proprietate al pârâtelor astfel consolidat împreună cu deținerea posesiei, constituie un bun actual al acestora, în sensul jurisprudenței CEDO.

Ca atare, pârâții, care dețin un bun actual din perspectiva CEDO, având un titlu de proprietate valabil pentru imobilul în litigiu, beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O.

Tot astfel, în mod corect s-a reținut în apel că trebuie respectat principiul securității raporturilor juridice, consacrat de normele și jurisprudența convențională în materie, care înseamnă în cauză a da preferabilitate titlului pârâtelor, atâta timp cât nefiind desființat, actul de proprietate exhibat de acestea a avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul lor, apariția legii speciale consacrând în patrimoniul acestora „bunul actual" pretins în prezenta procedură.

Curtea are în vedere că titlul pârâtelor s-a consolidat prin neatacarea lui, că acesta poate fi opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea acte în baza cărora statul a înstrăinat către terțe persoane imobilul preluat abuziv, în cazul de față fiind incident art. 45 alin. 2 din Legea nr.10/2001, corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

Curtea apreciază corect raționamentul instanței de apel în sensul că de vreme ce reclamanții nu au uzat de calea prevăzută de lege pentru constatarea nevalabilității titlului deținut de autoarea pârâtelor și respectiv de către acestea, nu mai au posibilitatea de a face o asemenea analiză în cadrul acțiunii în revendicare, inclusiv a respectării bunei credințe la încheierea convențiilor de către pârâte, întrucât la data expirării termenului de prescripție prevăzut de art.45 din Legea nr.10/2001,dreptul de proprietate dobândit de autoarea pârâtelor și respectiv de acestea s-a consolidat, iar acestea au dobândit speranța legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare sunt îndreptățite să păstreze imobilul cumpărat care, conform art.18 din același act normativ, nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.

Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamantului câștig de cauză doar pentru faptul că titlul său provine de la adevăratul proprietar, întrucât dacă terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului, deși acesta a acționat cu bună credință.

Instanța de contencios european a statuat că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună credință, astfel că oricare dintre aceștia nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, precum și de principiile dreptului internațional.

Or, admiterea acțiunii în revendicare, împotriva dobânditorilor care se bucură de prezumția legală de bună credință ar fi de natură a prejudicia dobânditorii bunului revendicat.

Or, prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți care nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului adițional la Convenție, în accepțiunea dată de cauza pilot M. A. vs. România și lipsirea de bun a pârâtelor, al căror drept rezidă din titlurile exhibate de către acestea, respectiv contracte de vânzare cumpărare încheiate cu persoana juridică căreia Statul i-a înstrăinat imobilul preluat abuziv s-ar ajunge la insecuritate juridică, deoarece nicio persoană care a dobândit un imobil preluat de stat printr-un act de proprietate, care nu a fost anulat, nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă a dobândit bunul întemeindu-se pe o lege în vigoare.

Recurenții au susținut că acțiunea în anularea titlului subdobânditoarelor nu era necesară pentru a putea fi admisă acțiunea în revendicare prin comparare de titluri. Or, această susținere este corectă doar în parte, cu prioritate reclamanții fiind obligați să dovedească, așa cum s-a arătat mai sus, că sunt în deținerea unei hotărâri judecătorești care să le fi consfințit dreptul de proprietate și să se fi și dispus restituirea bunului, ori sunt în posesia unei dispoziții/decizii administrative de restituire, ceea ce echivalează cu necesitatea demonstrării că dețin un „bun actual”. Faptul că partea căreia îi este opus un asemenea titlu deține, de asemenea, un bun actual în sensul Convenției, obligă instanța pe rolul căreia se află litigiul a proceda la compararea de titluri, în raport de criteriile oferite de decizia în interesul legii date în aplicarea actului normativ de reparație specială, așa cum s-a arătat mai sus, dar și prin raportare la criteriile jurisprudențiale oferite de instanța de contencios european. Cert este că o comparație de titluri astfel cum era oglindit de jurisprudența internă în aplicarea art. 480 cod civil nu este posibil în condițiile în care imobilul este supus reglementării Legii nr.10/2001. Bineînțeles, în cazul în care subdobânditorul nu se prevalează de un bun, nici instanța nu are a face o comparație de titluri, neavând a face o contrapondere a titlului reclamantului cu cel al părții adverse, de vreme ce acesta nu exhibă un asemenea titlu.

Referitor la susținerile recurenților în sensul că dezdăunarea lor pe calea legii speciale nu este efectivă și astfel s-ar impune restituirea în posesie a imobilului revendicat nu pot fi primite.

Astfel, este real că în nenumărate decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, anterioare pronunțării cauzei pilot, s-a constatat ineficiența Fondului Proprietatea în ceea ce privește mecanismele de reparare prin echivalent, din perspectiva Legii nr. 247/2005.

Cu toate acestea trebuie avut în vedere faptul că la momentul soluționării prezentei căi de atac, prin hotărârea adoptată în cauza pilot M. A., dreptul la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce prezenta, până la momentul adoptării deciziei amintite, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Curtea se raportează în același sens, la statuările CEDO din Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza P. și alții împotriva României, în cadrul căreia instanța europeană a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă „în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire”(paragraful 129). În aceeași cauză, s-a statuat (paragraful 128) că „măsurile de amenajare a plății creanțelor datorate de stat în virtutea deciziilor judecătorești definitive, cum ar fi eșalonarea plății acestora, măsuri luate pentru apărarea echilibrului bugetar între cheltuielile și încasările publice, urmăreau un scop de utilitate publică și găseau un just echilibru între diferitele interese aflate în joc, prin respectarea mecanismului existent și prin grija pe care autoritățile au demonstrat-o în executarea acestuia”. Curtea de la Strasbourg a observat faptul că Legea nr. 165/2013 nu a înlocuit, ci a completat și suplimentat prevederile vechilor legi de restituire. S-a apreciat că modul de calcul și de acordare a despăgubirilor instituite prin noul act normativ se încadrează în marja de apreciere de care se bucură statul, ținând seama și de contextul economic, iar modul de eșalonare prevăzut de lege poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, dar și de numărul mare de cereri. S-a considerat, astfel, că noua reglementare „are un caracter efectiv și accesibil, și, în majoritatea cazurilor, nu este de natură să aducă violări ale dreptului de proprietate”. Cât privește termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, CEDO a apreciat că „această situație excepțională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală și juridică a chestiunii privind restituirea imobilelor naționalizate”. De asemenea, câtă vreme Legea nr. 165/2013 reglementează un control judecătoresc util cât privește desfășurarea și rezultatul procedurilor administrative, Curtea europeană a apreciat că accesul la justiție este, la rândul său, efectiv si util”. Concluzia acestei analize a fost aceea că noile prevederi legale incidente în materia restituirii proprietăților naționalizate oferă, în principiu, posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de restituire, iar titularii acestora trebuie să le parcurgă.

În consecință, față de toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

P. ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții reclamanți I. C. M. și I. A. M. împotriva deciziei civile nr.1132/A/18.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte S.C. P. V. S.A. și S.C. G. P. INTERNAȚIONAL CONSTRUCT S.R.L. și cu intimata chemată în garanție A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 07.05.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. D. M. I. M. A.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehnored.M.I/B.I.

2 ex/2.06.2015

---------------------------------------------

T.B.-Secția a V-a – G.R.

- E.D.

Jud.Sector 5 București –C.L.

← Pretenţii. Decizia nr. 556/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1884/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 583/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 583/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI