Uzucapiune. Decizia nr. 1938/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1938/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-12-2014 în dosarul nr. 1938/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1938

Ședința publică de la 18.12.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți U. V. și U. M., împotriva deciziei civile nr. 812 A din 20.06.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, C. L. AL SECTORULUI 6 BUCUREȘTI, P. S. 6, REPREZENTATĂ PRIN PRIMAR, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și R. I..

P. are ca obiect - uzucapiune

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 4.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 11.12.2014, apoi la 18.12.2014, când a decis următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 12.11.2010, sub numărul_/303/2010, reclamanții U. V. și U. M. au chemat în judecată pe pârâtul R. I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună stabilirea dreptului acestora de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 150 mp și construcția aferentă compusă din o cameră, antreu, marchiză și magazie situat în București, Calea Giulești nr.377 C, sector 6, drept dobândit prin efectul uzucapiunii de 30 de ani împreună cu dreptul de servitute de trecere la stradă pe o porțiune de 2 m lățime și 15 m lungime, cât și dreptul de proprietate asupra construcției noi edificate (în prelungirea celei vechi) compusă din încă o cameră, baie, hol, magazie prin efectul accesiunii imobiliare.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 25.03.1980, au cumpărat de la pârâtul R. I. imobilul situat în București, Calea Giulești nr.377 C, sector 6, compus din teren și construcție, conform chitanței încheiate de părți în prezența a trei martori. La momentul încheierii convenției, fostul proprietar le-a comunicat și înmânat actul justificator al calității de proprietar, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1230 din 01.03.1976 de notariatul de Stat al sectorului 7, act care le-a fost dat la momentul încheierii chitanței împreună cu alte acte privitoare la imobilul în cauză. De la aceea dată, reclamanții au locuit în mod continuu și nestingheriți ca adevărați proprietari, mai ales că în aceea perioadă această chitanță era valabilă atât la IDEB, cu care a încheiat contractul de furnizarea energiei electrice, cât și pentru celelalte utilități. Preocupați pentru consolidarea casei, reclamanții au decis să mai edifice încă o cameră, baie, hol și magazie, având în vedere că familia acestora era compusă din trei membrii, iar această extindere era necesară. Reclamanții au considerat că au justificat că din anul 1980 au stăpânit acest teren pe care a existat și construcția cumpărată, nefiind tulburați, au efectuat cheltuieli pentru întreținerea acestuia cât și îmbunătățirile menționate, acest teren devenind productiv folosindu-l nestingheriți, neîntrerupt, public, sub nume de proprietar întreg terenul în suprafață de 150 mp așa cum reiese din acte. Având în vedere situația de fapt descrisă mai sus, împrejurarea că reclamanții au exercitat o posesie utilă asupra terenului de peste 30 de ani, posesia a fost de bună-credință în toată această perioadă, solicitând instanței să constate dreptul acestora de proprietate asupra diferenței de teren în suprafață de 150 mp situat în București, Calea Giulești nr.377 C, sector 6 dobândit prin prescripție achizitivă de peste 30 de ani. Reclamanții au considerat că acest teren nu a intrat niciodată în proprietatea publică nefiind inalienabil astfel încât acest bun poate forma obiect al uzucapiunii în aceleași condiții ca și bunurile aflate în proprietatea oricărui alt titular ele supunându-se regimului juridic de drept comun dacă legea nu dispune altfel.

De aceea, reclamanții au menționat că potrivit dispozițiilor art.1890 cod civil în vederea verificării uzucapiunii de 30 de ani, să se analizeze îndeplinirea celor două condiții prevăzute de textul legal și anume durata posesiei și condițiile posesiei exercitate respectiv o posesie utilă. Pentru a fi aptă să conducă la dobândirea proprietății conform art.1847 Cod civil, posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar aceste condiții fiind necesar a fi întrunite cumulativ. În ceea ce privește continuitatea, reclamanții au considerat că aceasta se apreciază în raport de comportamentul care a fost manifestat de către aceștia, iar în ceea ce privește aspectul că posesia a fost neîntreruptă și netulburată, așa cum au susținut și vor dovedi prin declarațiile de martori pe situația de fapt invocată, considerând că vor justifica pe deplin și îndeplinirea acestor condiții. Reclamanții au considerat că au exercitat acte de stăpânire materială asupra imobilului sub nume de proprietar. În ceea ce privește construcția, reclamanții au solicitat instanței să constate că sunt proprietari ai acesteia prin efectul accesiunii, fiind constructor de bună credință și mai ales că această hotărâre îi este necesară pentru înscrierea construcției noi la Administrația Financiară. De la momentul vânzării, având în vedere că imobilul reclamanților se află în spatele altui imobil care a făcut corp comun inițial din același lot au solicitat ca instanța să se pronunțe și asupra servituții de trecere, având în vedere că aceasta a fost inserată în actul de vânzare cumpărare al fostului proprietar, iar reclamanții, de la momentul cumpărării acestui imobil și servitutea au folosit-o tot în mod continuu, nefiind tulburați de nimeni.

În drept, reclamanții și-au întemeiat prezenta cerere pe dispozițiile art. 482, art.1860 și art.1890, art. 1888 Cod civil și art. 112 Cod procedură civilă.

La termenul de judecată din data de 16.05.2011 reclamanții au precizat acțiunea, în sensul că renunță la servitutea de trecere.

Prin sentința civilă nr.5133/08.06.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București a fost admisă, în parte, cererea precizată de reclamanții U. V. și U. M., în contradictoriu cu pârâtul R. I. și s-a constatat că reclamanții sunt proprietari asupra construcției situate în București, Calea Giulești nr. 377 C, sector 6 (terenul aferent construcției reprezentând o secțiune din imobilul ce figura pe Calea Giulești nr. 377, fost 171, și o secțiune din imobilul ce era consemnat sub nr. 377 A pe Calea Giulești sector 6), construcție compusă din o cameră, antreu, marchiză, reprezentând partea veche a construcției-corpul 1, astfel cum a fost identificat de expert P. C. C., drept de proprietate dobândit ca efect al uzucapiunii.

Prin decizia civilă nr.427/18.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a fost respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.2012 R/26.11.2013 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a civilă, a fost admis recursul formulat de recurenții reclamanți U. V. și U. M., împotriva deciziei civile nr.427A/18.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/303/2010, în contradictoriu cu intimatul pârât R. I., a fost modificată decizia recurată, în sensul că s-a admis apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr.5133/08.06.2012 pronunțată de Judecătoria sector 6 București, s-a desființat în parte sentința și s-a trimis spre rejudecare Judecătoriei sector 6 București cererea privind uzucapiunea asupra terenului și cererea privind accesiunea asupra construcției noi, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 11.02.2014, sub numărul_ .

La termenul de judecată din data de 03.03.2014, reclamanții au depus la dosar o cerere completatoare și precizatoare a cadrului procesual, în sensul introducerii în cauză în calitate de pârâți, alături de pârâtul R. I., a Municipiului București prin Primarul General, Statului R. prin Ministerul de Finanțe, a Primăriei S. 6 prin Primar și C. L. al Sectorului 6 București.

La data de 03.04.2014, prin compartimentul registratură, pârâții P. Sectorului 6 și C. L. S. 6, au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii formulată de către reclamanții U. V. și U. M.. Potrivit dispozițiilor Legii nr.215/2001 privind administrația publică locală, republicată, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei S. 6 și Consiliului L. sector 6. Potrivit dispozițiilor art. 10, 21, 81 alin.2 lit.f, coroborate cu prevederile art.81 alin.3 din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală, republicată, bunurile care formează domeniul public și domeniul privat al Municipiului București sunt proprietatea acestuia și administrate de către C. General al Municipiului București. Sectoarele Municipiului București sunt subdiviziuni administrativ-teritoriale, fără personalitate juridică și fără patrimoniu, iar autoritățile administrației publice locale constituite la nivelul sectoarelor (primarul și consiliul local) pot doar să administreze, în condițiile legii, bunurile aparținând fondului imobiliar al statului, numai dacă dreptul de administrare a fost transmis printr-o hotărâre expresă a CGMB. Față de dispozițiile Legii nr.215/2001, republicată, pârâții au solicitat admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii față de P. Sectorului 6 și Consiliului L. sector 6, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Asupra fondului cauzei, pârâții au solicitat respingerea cererii. Din înscrisurile pe care le-au depus la dosarul cauzei, respectiv adresa nr.592/01.04.2014 eliberată de Serviciul cadastru Fond Funciar din cadrul Primăriei S. 6, rezultă faptul că, în Registrul Cadastral al Posesorilor întocmit pe bază de declarații la nivelul anului 1986, la partida cadastrală_/_, imobilul din Calea Giulești nr.377 A, sector 6 a fost înregistrat cu teren în suprafață de 287 mp și construcții în suprafață de 88 mp, iar la capitolul posesori a fost menționat M. O.. În evidențele Serviciului Cadastru Fond-Funciar din cadrul Primăriei S. 6 nu se regăsește nici o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza art.36, alin. 5 din Legea nr.18/1991- republicată, art.34 din Legea nr.1/2000 și Legea nr.247/2005, privind imobilul situat în Calea Giulești nr.377 C, sector 6. Mai mult decât atât, în evidențele Serviciului Cadastru Fond-Funciar din cadrul Primăriei S. 6 nu figurează atribuit oficial nr.377 C pe Calea Giulești, S. 6. Pârâții au învederat instanței că, potrivit art. 480 Cod civil „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dipune de un lucru în mod exclusiv și absolut(...)” iar, conform prevederilor art. 490 Cod civil, proprietarii puteau face asupra terenului toate plantațiile și clădirile ce cred de cuviință și trage din ele toate foloasele ce acestea ar produce. Totodată, conform prevederilor art.492 Cod civil „orice construcție sau plantație facută pe terenul respectiv sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ pe cheltuiala sa și că sunt ale lui”. Reclamanta este prezumată a fi proprietara construcției întrucât aceasta este proprietara terenului pe care a fost edificată constructia. În aceste condiții, dovada dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe un teren se face numai prin autorizația de construire și procesul verbal de recepție, în condițiile prevăzute de art. 32 al Legii nr.50/1991, completată și modificată. Or, reclamanții au încercat să inducă în eroare instanța, în sensul că prin acțiunea de față dorește să complinească lipsa autorizației de construcție pe care ar fi trebuit să o aibă la data edificării construcțiilor de pe terenul în discuție. Având în vedere prevederile legii speciale în materie - respectiv Legea nr.50/1991 completată și modificată - precum și practica instanțelor civile, acest gen de acțiune este inadmisibilă. În atare situație, având în vedere faptul că terenul în cauză este în proprietate privată, iar instituția pârâților nu are nicio legătură de cauzalitate cu aceasta și nicio pretenție cu privire la imobil, pârâții au considerat că acțiunea reclamanților a fost îndreptată în mod greșit împotriva Primăriei Sectorului 6 și C. L. S. 6.

În drept, pârâții au invocat dispozițiile art.115-118 Cod procedură civilă, Legea nr.215/2001 și Legea nr.50/1991.

Prin sentința civilă nr.2611/7.04.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București a fost admisă cererea în contradictoriu cu pârâtul M. București, constatându-se că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 153 mp situat în București, ..377C, sector 6, așa cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert S. C., completat la 08.03.2014, iar prin accesiune, dreptul de proprietate asupra construcției corpul C2 situată pe acest teren, așa cum a fost identificată de expert P. C. C. în raportul de expertiză întocmit în cauză. A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâții R. I., Statul Român prin Ministerul de Finanțe și P. sector 6, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr.942/18.02.1976, numitei A. P. i-a revenit în deplină și exclusivă proprietate construcția aflată în spatele proprietății, compusă din o cameră, antreu, marchiză și magazie, situată în București, Calea Giulești, nr.377 C, cu cota indiviză de teren în suprafață de 150 mp și cu dreptul de servitute de trecere pe o porțiune de 2 m lățime și 15 m lungime peste terenul aparținând familiei B. D. și B. M. de la nr. 377 B, pentru ieșirea la stradă.

La data de 01.03.1976, a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat L. al Sectorului 7 București sub nr.1230, prin care numita A. P. a vândut pârâtului R. I. locuința proprietatea sa compusă din o cameră, antreu, marchiză și magazie, ce constituie corpul din spate, situată în București . C, sector 7, împreună cu dreptul de servitute de trecere la stradă, pe o porțiune de 2 metri lățime și 15 m lungime peste terenul aparținând familiei B. D. și B. M., proprietari ai locuinței de la stradă, individualizată topografic prin nr. 377 B. Potrivit contractului analizat, cota indiviză de teren de 150 mp din totalul suprafeței de 300 mp, cotă aferentă locuinței înstrăinate, urmează regimul juridic prevăzut de art. 30 alin.2 din Lg. 58/1974.

Pe baza înscrisului intitulat „Chitanță” aflat la fila 42 din dosar, coroborat cu răspunsul pârâtului la interogatoriu instanța a reținut că pe data de 25.03.1980, pârâtul R. I. a vândut reclamanților locuința compusă din o cameră, antreu, marchiză și magazie, ce constituie corpul din spate, situată în București, . C, sector 6, de la această dată reclamanții obținând însă și posesia terenului în suprafață de 150 mp aferent construcției.

Instanța a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat L. al Sectorului 7 București sub nr. 1230/01.03.1976 vânzătoarea A. P. a înstrăinat pârâtului R. I. doar dreptul de proprietate asupra construcției descrise în contract, iar nu și dreptul de proprietate asupra cotei indivize de teren de 150 mp, drept care, prin efectul legii 58/1974, a intrat în patrimoniul statului.

Astfel, reținând și faptul că potrivit dispozițiilor art. 1890 Cod civil, coroborate cu cele ale art. 1895 Cod civil (forma în vigoare la momentul începerii posesiei invocate, și la data formulării acțiunii), instanța a reținut că uzucapiunea reprezintă atât un mod de dobândire a dreptului de proprietate, cât și o sancțiune a fostului proprietar, care a dat dovadă de lipsă de diligență. Pe cale de consecință, constatarea uzucapării de către reclamanți a terenului vizat de acțiune se impune a fi discutată în contradictoriu cu pârâtul M. București, cât timp terenul a trecut în proprietatea statului în anul 1976. Instanța a reținut ca relevante în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului M. București dispozițiile art.5 alin.2 din Lg.213/1998 privind domeniul privat al statului și unităților administrativ teritoriale, precum și cele ale art. 21 din legea 215/2001, în conformitate cu care unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii. De asemenea, întrucât din actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat L. al Sectorului 7 București sub nr. 1230/01.03.1976 a rezultat că în anul 1976 terenul era proprietate de stat, instanța a reținut ca relevante dispozițiile art. 36 alin.1 din Legea 18/1991 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii) în conformitate cu care „terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor.”

Cu privire la posesia propriu zisă, pe baza declarației martorei N. G., instanța a reținut că reclamanții locuiesc în imobilul situat pe . anul 1980, că după dobândirea imobilului, reclamanții l-au împrejmuit cu gard și au ridicat câteva camere noi, la câțiva ani de la mutare, păstrând însă și casa veche. Martorul a învederat că în prezent terenul are aceeași configurație ca la data mutării reclamanților și că nu au existat litigii între vecini cu privire la linia de hotar. Martorul a declarat că reclamanții sunt cunoscuți de vecini drept proprietari ai imobilului, că nu cunoaște să fi venit vreo persoană care să revendice proprietatea, și că până în prezent, reclamanții au locuit neîntrerupt în imobil. Din declarația martorului a rezultat astfel că reclamanții au stăpânit terenul comportându-se ca proprietari, o perioadă de peste 30 de ani, că a fost o posesie continuă și publică, respectiv posesia în termenul și cu atributele prevăzute de lege.

În consecință, în temeiul art.1890 coroborat cu art. 1846 și 1847 Cod civil, instanța a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 153 mp situat în București, ..377C, sector 6, așa cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert S. C., raport completat la 08.03.2014.

În ceea ce privește construcțiile, pe baza concluziilor raportului de expertiză întocmit de expert P. C. C., instanța a reținut că imobilul-construcție edificat în București, Calea Giulești, nr. 377 C este compus din partea veche, edificată aproximativ în 1953-1954 din paiantă și extinderea făcută în 1990 realizată din BCA. S-a constatat că între imobilul menționat în actul de vânzare-cumpărare nr. 1230/01.03.1976 și chitanța de mână din anul 1980 se regăsește în teren partea veche a imobilului, mai puțin magazia din lemn, care a fost demolată. Expertul a reținut că pe terenul în suprafață de 150 mp se află corpul de clădire C1 (partea veche a imobilului), în suprafață de 37,88 mp și corpul C2 (partea nouă a imobilului) în suprafață de 47,67 mp,magazia fiind în suprafață de 12,72 mp. Cu privire la Corpul C1 de construcție (corpul vechi) s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin sentința civilă nr.5133/2012, anterior casării cu rejudecare, aceasta dispoziție nefiind modificată în recurs. În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra construcției noi edificate pe teren, instanța a avut în vedere dispozițiile art.492 Cod civil, în conformitate cu care orice construcție făcută pe teren este prezumată a fi făcută de proprietarul terenului, în virtutea cărora a constatat că reclamanții au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcției situate pe acest teren, identificată prin raportul de expertiză tehnică expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de expert P. C. C. ca fiind C2, prezumția instituită în favoarea proprietarului terenului nefiind răsturnată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul M. București, criticând-o pentru netemeinicie.

În motivarea cererii, apelantul a arătat că soluția primei instanțe este greșita întrucât terenul în litigiu, față de mențiunile contractului de vânzare cumpărare din anul 1976, ar fi urmat regimul juridic al prevederilor art.30 alin 2 L 58/1974. Mai arată că titularul dreptului de folosință asupra unui teren avea la îndemâna calea instituită de legea speciala nr 18/1991, respectiv formularea cererii indicate de dispozițiile art.36. Învederează că bunul imobil nu este susceptibil de a fi uzucapat, întrucât este scos în afara fondului de comerț. Reclamanții nu se pot prevala nici de beneficiul joncțiunii posesiei cu cea a autorului lor. În ceea ce privește chitanța olografă, arată că nu are un conținut demn de încredere.

În drept, apelantul a invocat dispozițiile art.282-298 Cod procedură civilă.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

Prin decizia civilă nr.812 A/20.06.2014 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât M. București prin Primar General, a schimbat în parte sentința civilă nr.2611/7.04.2014, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea completată de reclamanții U. V. și U. M. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General având ca obiect uzucapiune și accesiune imobiliară, menținând în rest dispozițiile sentinței civile apelate.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că apelul este calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă. Obiectul unui apel îl constituie întotdeauna o hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că apelantul are obligația de a indica motivele de critică, tocmai pentru că este o cale de atac al cărei obiect este hotărârea de prima instanță, în speța de față, hotărâre care este subsecventă cererii de chemare în judecată și celorlalte cereri incidentale. Având un asemenea obiect, în cererea de apel nu trebuie reiterate susținerile din cererea de chemare în judecată ori întâmpinare, ci apelantul trebuie să arate care sunt motivele sale de nemulțumire față de modul în care s-a desfășurat prima judecată în fond, precum și față de hotărârea apelată.

Față de dispozițiile art.294-295 Cod procedură civilă, tribunalul a analizat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Într-adevăr, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, presupune posedarea neîntreruptă a unui bun în termenul fixat de lege. Important este însă, că în doctrină acest mod de dobândire a proprietății a fost justificat ca o sancțiune civilă împotriva vechiului proprietar care a dat dovada de lipsă de diligență timp de 30 ani. De asemenea, nevoia de stabilitate a raporturilor juridice, mai ales în privința imobilelor, a condus la recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate create în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca un adevărat proprietar al bunului, deși poate să fie numai posesor. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea din 30.08.2007, cauza J.A.Pye (Oxford) Ltd . 9Oxford) Land Ltd c. Royaume-Uni, că, deși dobândirea dreptului de proprietate de către posesor prin uzucapiune în detrimentul adevăratului proprietar constituie o ingerință în dreptul acestuia, aceasta ingerință este compatibilă cu dispozițiile art 1 Protocolul 1 CEDO, deoarece prescripția achizitivă de un anumit termen “urmărește un scop legitim, de interes general”, de natură “a favoriza securitatea juridică”, prin paralizarea eventualei acțiuni în revendicare introduse de adevăratul proprietar. Instanța europeana a arătat că dreptul de proprietate prezintă acea caracteristică potrivit cu care “uzul și transmisiunea lui sunt reglementate diferit de la un stat la altul; dispozițiile aplicabile în aceste materii reflectă politica socială a fiecărui stat, prin proiectarea concepției pe care o are fiecare stat privitoare la rolul și importanța acestui drept. Chiar și atunci când un drept real imobiliar este supus regimului de publicitate imobiliară, legislativul național este îndreptățit să acorde preponderența unei posesii de lungă durată și necontestată față de formalitatea înregistrării funciare”; într-o asemenea situație, stingerea dreptului de proprietate pentru fostul proprietar nu are a fi considerată ca “lipsită de baza rezonabilă”.

Prin urmare, în esență, în această materie, hotărârea judecătorească va fi pronunțată în contradictoriu cu persoana fizică sau juridică ce ar putea opune un drept real în legătură cu bunul care face obiectul uzucapiunii. Or, în speță, într-adevăr condițiile uzucapiunii nu puteau fi analizate decât în contradictoriu cu apelantul pârât M. București.

Potrivit art.1890 Cod civil, condițiile ce se cer a fi verificate în cazul unei asemenea cereri de chemare în judecată rezidă din exercitarea posesiei timp de 30 de ani, precum și caracterul ei neviciat. Aceasta înseamnă, conform art.1847 Cod civil că posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, exercitată sub nume de proprietar. În cauza de față, tribunalul, contrar reținerilor primei instanțe, constată că reclamanții nu au exercitat o posesie utilă.

Efect al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o posesie utilă, adică neatinsă de niciunul dintre viciile acesteia, pentru că simpla detenție precară, oricât ar dura în timp, nu poate duce vreodată la uzucapiune. Precaritatea, tratată în vechiul cod civil ca un viciu al posesiei, de fapt reprezintă chiar o lipsă a posesiei. Dovadă în acest sens, noul legiuitor al Codului civil intrat în vigoare în anul 2011, nu a mai înserat precaritatea între viciile enumerate de dispozițiile art.-922 C.civ. Ceea ce este caracteristic pentru precaritate este faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de animus sibi habendi, deci de elementul intențional, psihologic al posesiei. Aceasta înseamnă că actele sau faptele materiale de folosință sau de putere asupra lucrului sunt săvârșite nu pentru sine, ci pentru altcineva. În concepția codului civil incident cauzei de față, precaritatea apare ca un viciu absolut și perpetuu al posesiei. În esență, aceasta este și critica apelantului, pe care tribunalul o găsește întemeiată.

Astfel, au fost avute în vedere restricțiile normative ale perioadei în care autorul reclamanților a dobândit dreptul de proprietate ce a făcut obiectul actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr 1432/1.03.1976, respectiv locuința situată în București ., sectorul 7 împreună cu dreptul de servitute de trecere la stradă pe o porțiune de 2 m lățime și 15 m lungime. C. indiviză de teren de 150 mp aferentă locuinței înstrăinate urmează regimul juridic prevăzut de art.30 alin.2 din Legea nr.58/1974, și anume trecerea în proprietatea statului cu încasarea unei despăgubiri. Prin urmare, pârâtul R. I. nu a avut în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra terenului de 150 mp. De altfel, această conduită rezultă chiar din conținutul chitanței de care se prevalează reclamanții, dat fiind că vânzătorul a înțeles să transmită către reclamantul U. V. proprietatea sa compusă din locuința de o cameră, antreu, marchiză, magazie împreună cu dreptul de servitute de trecere la stradă pe o porțiune de 2 m lățime și 15 m lungime.

Conchizând, tribunalul a statuat asupra împrejurării că reclamanții nu puteau dobândi mai mult decât a deținut autorul lor. Pârâtul R. I. a cunoscut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr 1432/1.03.1976 nu a dobândit decât dreptul de proprietate asupra unei construcții, limitele legale ale transferului proprietății asupra terenurilor fiindu-i cunoscute, cum rezultă din însuși conținutul actului. De altfel, necunoașterea legii nu ar putea fi invocată, cu real succes de nicio persoană. Așadar, reclamanții nu se pot prevala de exercitarea unei posesii sub nume de proprietar, câtă vreme au cunoscut că prin chitanța de mână li s-a transmis doar proprietatea asupra construcției. Prevederile art.30 alin.2 din Legea nr.54/1974 erau accesibile, astfel că o dată intrat în proprietatea statului, asupra terenului în suprafață de 150 mp. nu se putea exercita decât, cel mult o detenție precară. Cum în cauză nu s-a invocat și probat o eventuală intervertire a precarității în posesie, tribunalul a constatat viciată posesia reclamanților.

Posesia este o stare de fapt în cadrul căreia posesorul se comportă ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptul real asupra acelui lucru. Detentorul precar este cel care deține bunul nu pentru sine, ca posesorul, ci pentru altul, sens în care detenția precară se prezintă ca o stare de drept. Dând eficiență acestor scurte considerații doctrinare (C. B., Drepturile reale principale), reține tribunalul că starea de drept a fost implementată prin efectul legii încă de la momentul actului de vânzare cumpărare nr 1432/1.03.1976, autorul R. I. fiind, la rândul său, un detentor precar față de terenul în suprafață de 150 mp. În concluzie, la momentul semnării chitanței de mâna din data de 25.03.1980, reclamanții au intrat în stăpânirea materială asupra imobilului, însă elementul intențional, psihologic-animus domini nu era întrunit în persoana lor, pentru că au cunoscut că obiectul tranzacției nu poartă decât asupra construcției. Iar, față de dispozițiile art.1855 Cod civil, reclamanții nu au făcut dovada că au început să posede pentru ei înșiși. Împrejurarea că prin răspunsul la interogatoriul administrat în primul ciclu procesual, pârâtul R. I. a arătat că a transmis acestora, prin înscrisul olograf și dreptul de proprietate asupra terenului nu este în măsură să răstoarne realitatea obiectivă și juridică a imposibilității realizării acestui transfer, câtă vreme vânzătorul însuși nu a deținut vreodată acest drept.

A mai reținut tribunalul și argumentul apelantului în sensul incidenței dispozițiilor art. 1844 C.civ, potrivit cu care nu pot face obiect al prescripției achizitive ori extinctive bunurile care sunt scoase din circuitul civil. Prin trecerea automată în patrimoniul statului la înstrăinarea construcției, de fapt asupra terenului opera o scoatere din comerț.

Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat temeinicia criticilor formulate, sens în care a statuat asupra inexistenței unei posesii utile. În atare condiții, dată fiind imposibilitatea constatării dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii de lungă durată, este de natura evidenței și soluția asupra capătului de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune. Pentru că, în temeiul art.492 Cod civil orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până la dovada contrarie. Accesiunea reprezintă încorporarea materială a unui lucru mai puțin important într-unul mai important. Or, cum s-a statuat mai sus, în patrimoniul reclamanților nu a intrat dreptul de proprietate asupra terenului, astfel că a fost respinsă și această pretenție prin care se urmărea dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției C2.

Împotriva acestei decizii, reclamanții U. V. și U. M. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei instanței de apel și, rejudecând cauza să se dispună menținerea sentinței instanței de fond în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată în sensul admiterii acțiunii în integralitate respectiv și în ceea ce privește stabilirea dreptului lor de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 150 mp. situat în București, Calea Giulești, nr.377C, sector 6 drept dobândit prin efectul uzucapiunii de 30 de ani și dreptul de proprietate asupra construcției noi edificate (în prelungirea celei vechi) compusa din încă o camera, baie, hol, magazie prin efectul accesiunii imobiliare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea pronunțata cuprinde motive contradictorii și în plus, a fost data cu aplicarea greșita a legii, invocând în acest sens dispozițiile art. 304 pct.7 și pct.9 C.proc.civ., solicitând instanței sa examineze cauza sub toate aspectele .

Se arată că instanța de apel a ignorat dispozițiile date de instanța de recurs în rejudecare, invocând argumente contradictorii, inițial invocând practica CEDO, situație când ar fi îndreptățiți recurenții, iar ulterior apreciind în raport de dispozițiile legale naționale ca nu ar putea uzucapa, întrucât nu au dovedit posesia și ca nu au cumpărat de la pârât și terenul, deși atât în chitanța cât și mai ales la interogatoriu acesta a recunoscut aceste aspecte, pronunțând astfel o hotărâre și cu aplicarea greșita a legii.

Recurenții susțin că au făcut dovada pe deplin ca la momentul cumpărării am achitat un preț atât pentru teren cât și pentru construcția existenta din cronologia actelor încheiate și de puse de noi în instanța respectiv - fila 8 actului de partaj voluntar autentificat sub nr.942/18.02.1976 numitei A. P. urmare a moștenirii dezbătute i-a revenit în deplina și exclusiva proprietate construcția aflata în spatele proprietății, compusa din o camera, antreu, marchiza și magazie, situata în București, Calea Giulești, nr. 377 C, cu cota indiviza de teren în suprafața de 150 mp și cu dreptul de servitute de trecere pe o porțiune de 2 m lățime și 15 m lungime peste terenul aparținând familiei B. D. și B. M. de la nr. 377 B, pentru ieșirea la stradă.

Ulterior, la câteva zile, respectiv, la data de 01.03.1976, a fost încheiat Actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat L. al Sectorului 7 București sub nr. 1230, prin care numita A. P. a vândut pârâtului R. I. locuința proprietatea sa compusa din o camera, antreu, marchizii și magazie, ce constituie corpul din spate, situata în București . C, sector 7, împreuna cu dreptul de servitute de trecere la . de 2 metri lățime și 15 m lungime peste terenul aparținând familiei Barculescu D. și B. M., proprietari ai locuinței de la . nr. 377 B. - fila 41 interogatoriul încuviințat de instanța și formulat de reclamanți și administrat pârâtului R. I. care chiar la întrebarea 1 răspunde afirmativ respectiv că le-a vândut atât construcția cât și terenul iar la întrebarea 5 «că este de acord cu acțiunea», iar la întrebarea 4 același pârât recunoaște ca doar noi am achitat impozitul atât pentru teren cât și pentru construcție. Pârâtul R. I. a fost de altfel întrebat de fiecare instanța fond, apel, recurs dacă le-a vândut și terenul, afirmând că da.

În plus, în ceea ce privește posesia, deși instanța de apel apreciază ca față de dispozițiile art.1855 C. civ, reclamanții nu au făcut dovada că au început să posede pentru ei înșiși, uită că inițial în aceleași considerente indică, că într-adevăr, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, presupune posedarea neîntreruptă a unui bun în termenul fixat de lege. Important este însă, că în doctrină acest mod de dobândire a proprietății a fost justificat ca o sancțiune civilă împotriva vechiului proprietar care a dat dovada de lipsă de diligență timp de 30 ani. De asemenea, nevoia de stabilitate a raporturilor juridice, mai ales în privința imobilelor, a condus la recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate create în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca un adevărat proprietar al bunului, deși poate să fie numai posesor. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea din 30.08.2007, cauza J.A. Pye 9Oxford) Ltd . 9 Oxford) Land Ltd c. Royaume-Uni.

Aceasta argumentare contradictorie poate fi analizata și din prisma aprecierii instanței de fond care având în vedere aspecte invocate de noi a analizat și acest element cel al posesiei pe baza declarației martorei N. G. (fila 43 dosar fond), întrucât instanța reține că reclamanții locuiesc în imobilul situat pe . anul 1980, că după dobândirea imobilului, reclamanții l-au împrejmuit cu gard și au ridicat câteva camere noi, la câțiva ani de la mutare, păstrând însă și casa veche. Martorul a învederat că în prezent terenul are aceeași configurație ca la data mutării reclamanților și că nu au existat litigii între vecini cu privire la linia de hotar. Martorul a declarat că reclamanții sunt cunoscuți de vecini drept proprietari ai imobilului, că nu cunoaște să fi venit vreo persoană care să revendice proprietatea, și că până în prezent, reclamanții au locuit neîntrerupt în imobil. Din declarația martorului a rezultat astfel că reclamanții au stăpânit terenul comportându-se ca proprietari, o perioadă de peste 30 de ani, că a fost o posesie continuă și publică, respectiv posesia în termenul și cu atributele prevăzute de lege.

În consecință, sunt aplicabile dispozițiile art.1890 coroborat cu art.1846 și 1847 Cod civil, și de aceea instanța de fond a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 153 mp situat în București, ..377C, sector 6, așa cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert S. C., raport completat la 08.03.2014 .

Aceste argumente le-au invocat și dovedit, considerând ca sunt îndeplinite aceste condiții mai mult chiar ulterior încheierii "chitanței" din" data de 25.0.1980 reclamanții, doar aceștia au achitat impozitul aferent construcției, iar nu pârâtul comportându-ne a adevărați proprietari.

În mod greșit instanța de apel a apreciat din actele și probe administrate ca în realitate recurenții au achitat un preț doar pentru construcție și nu pe teren când în realitate așa cum recunoaște și pârâtul aceștia au achitat prețul atât pentru construcție cât și pentru terenul pe care ulterior au mai edificat în prelungirea celei vechi o noua construcție, apreciind ca aveau acest drept urmare a convenției încheiate, manifestându-se ca adevărați proprietari.

Având în vedere ca instanța, fiind reinvestită cu stabilirea dreptului lor de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafața de 150 mp cât și dreptul de proprietate asupra construcției noi edificate (în prelungirea celei vechi) compusa din încă o camera, baie, hol, magazie prin efectul accesiunii imobiliare conform considerentelor acesta apreciază ca cererea trebuie analizata distinct, în funcție de fiecare parte a imobilului în parte și de modul de dobândire a dreptului de proprietate invocat .

În ceea ce privește cererea de constatare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafața de 150 mp situat în București, Calea Giulești, nr. 377 C, sector 6, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, se arată că prin art. 30 din Legea nr.58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale acest text de lege, nu se dispune o reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea "actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului" ci, se prevede o împroprietărire a acestora sau, așa cum a folosit legiuitorul sinonimele de constituire sau atribuire a dreptului de proprietate deci în acest caz nu vânzătoarea A. P. ar fi beneficiar acestor dispoziții legale ci pârâtul R. I..

Justifica acest raționament și prin argumentul ca din moment ce în perioada 1974-1989, în care au fost în vigoare dispozițiile Legilor nr.58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere și dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident ca nu a putut sa aibă loc o întrerupere naturala a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor art.1864 pct.2 din Codul civil, care sa poată fi invocată ca piedica la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.

Rezultând astfel ca terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul legilor nr.58/1974 și nr.59/1974 și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzuta de art. 1854 din Codul civil, (și nu poate fi vorba de o precaritate așa cum în mod greșit a apreciat instanța de apel) cât și de dispozițiile art. 1858 din Codul civil referitoare la prezumția de neintervertire de titlu, se impune concluzia ca intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare și care nu au întrerupt cursul prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra acelor terenuri ca sa aibă în vedere și situația calității celui care a cumpărat și care ar fi beneficiat de așa numitele despăgubiri deci în calitatea lui de adevărat proprietar. De aceea, aspectele invocate de instanța de apel privind detenția precara ori aceea justificare a intervertirii a precarității în posesie nu pot fi avute în vedere față de dispozițiile legale aplicabile și argumentele invocate.

O astfel de soluție este în deplina concordanta și cu dispozițiile art.36 alin.3 din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicata, prin care s-a stabilit ca terenurile atribuite în folosința pe durata existentei construcțiilor dobândite să fie trecute în proprietatea celor ce le aveau în folosința confundând acest raționament ce l-am invocat instanței de apel.

Critică soluția instanței de apel și sub aspectul analizării posesiei utile, a interpretării detenției precare întrucât, dacă unor deținători precari ai terenurilor pe care se aflau construcțiile dobândite în perioada în care erau în vigoare prevederile Legii nr.58/1974 li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acelor terenuri, cu atât mai mult se cuvine sa li se recunoască evidenta calitate de posesori și celor care au stăpânit și folosit terenurile altor persoane fizice o perioada atât de îndelungata de timp.

Cum în art.24 în alineatele (1) și (1 ind. 1) din Legea nr.18/_ legiuitorul a dat dispoziția normativa care permite actualului deținător al construcției sa depună cererea pentru constituirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției, și nu a defipt un termen de decădere pentru depunerea acestor cereri, tot astfel, și pentru cei care au avut posesia ar trebuie sa existe aplicarea și interpretarea corecta a dispozițiilor legale în funcție de situația de fapt întrucât cel de la care am cumpărat respectiv pârâtul nu mai era în măsura sa formuleze o astfel de cerere întrucât prin chitanța de mana el înstrăinase imobilul iar procedura prevăzuta de Legea nr.18/1990 impune obligativitatea dovediri neînstrăinării imobilului și depunerii unei declarații în acest sens fapt ce ar fi reprezentat pentru pârât un fals în declarații.

Aceasta interpretare este o prezumție legala, prevăzuta de Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative unde, în art.43 alin. (1) se prevede în mod explicit:

"Elementul structural de bază al părții dispozitive îl constituie articolul. Articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date" și în art. 44 alin. (1):

„În cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerență a reglementării .

Din aceste norme, cu caracter dispozitiv, a singurului mod permis de explicitare și interpretare a dispoziției normative cuprinsa de un articol din lege, față de ipotezele juridice în care se aplica, prevăzute de legiuitor în alineatele articolului, reiese în mod evident interpretarea și aplicarea greșita a legii, data de judecătorul fondului dispozițiilor art. 24 din Legea nr.18/1991, rep., care a făcut o distincție între ipotezele juridice în care se aplica, cu încălcarea principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem.

Instanța de apel a ignorat în totalitate aspecte invocate de instanța de recurs la momentul soluționării recursului și trimiterii spre rejudecare a cauzei cu care a fost investită, situație în care hotărârea este lipsita de temei legal și pronunțata cu aplicarea greșita a legii referitor tocmai invocarea condițiilor esențiale de a uzucapa.

Instanța de apel argumentează ca potrivit art.1890 C.civ, condițiile ce se cer a fi verificate În cazul unei asemenea cereri de chemare în judecată rezidă din exercitarea posesiei timp de 30 de ani, precum și caracterul ei neviciat. Aceasta înseamnă, conform art.1847 C.civ că posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, exercitată sub nume de proprietar. În cauza de față, tribunalul, contrar reținerilor primei instanțe, constată că reclamanții nu au exercitat o posesie utilă. Efect al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o posesie utilă, adică neatinsă de niciunul dintre viciile acesteia, pentru că simpla detenție precară, oricât ar dura în timp, nu poate duce vreodată la uzucapiune tribunalul apreciind viciata posesia reclamanților în mod corect și legal, instanța de fond a analizat dispozițiile legale incidente și apreciază că potrivit dispozițiilor art. 1890 Cod civil, coroborate cu cele ale art.1895 Cod civil (forma în vigoare la momentul începerii posesiei invoca te, și la data formulării acțiunii), instanța reține că uzucapiunea reprezintă atât un mod de dobândire a dreptului de proprietate, cât și o sancțiune a fostului proprietar, care a dat dovadă de lipsă de diligență. Pe cale de consecință, constatarea uzucapării de către reclamanți a terenului vizat de acțiune se impune a fi discutată în contradictoriu cu pârâtul M. București, cât timp terenul a trecut în proprietatea statului în anul 1976.

Instanța de fond reține ca relevante în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului M. București dispozițiile art.5 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind domeniul privat al statului și unităților administrativ teritoriale, precum și cele ale art.21 din Legea nr.215/2001, în conformitate cu care unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.

Cu privire la posesia propriu zisă, deși instanța de apel apreciază ca față de dispozițiile art.1855 C.civ, reclamanții nu au făcut dovada că au început să posede pentru ei înșiși - instanța de fond în mod corect a analizat aceste dispoziții prin prisma declarației martorei N. G. (f.43), când instanța reține că reclamanții locuiesc în imobilul situat pe . anul 1980, că după dobândirea imobilului, reclamanții l-au împrejmuit cu gard și au ridicat câteva camere noi, la câțiva ani de la mutare, păstrând însă și casa veche.

Martorul a învederat că în prezent terenul are aceeași configurație ca la data mutării reclamanților și că nu au existat litigii între vecini cu privire la linia de hotar. Martorul a declarat că reclamanții sunt cunoscuți de vecini drept proprietari ai imobilului, că nu cunoaște să fi venit vreo persoană care să revendice proprietatea, și că până în prezent, reclamanții au locuit neîntrerupt în imobil. Din declarația martorului a rezultat astfel că reclamanții au stăpânit terenul comportându-se ca proprietari, o perioadă de peste 30 de ani, că a fost o posesie continuă și publică, respectiv posesia în termenul și cu atributele prevăzute de lege.

În consecință, dispozițiile invocate de instanța de apel art.1855 sunt înlăturate prin însăși aplicabilitatea dispozițiilor art.1890 coroborat cu art.1846 și 1847 Cod civil, consecința fireasca fiind ca instanța va constata că reclamanții au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 153 mp situat în București, ..377C, sector 6, așa cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert S. C., raport completat la 08.03.2014.

La acesta argumentare instanța de apel nu răspunde însă ceea ce nu regăsim în considerente este că acesta nu apreciază ca au dovedit ca fiind îndeplinite aceste condiții reclamanții, au achitat impozitul aferent construcției, iar nu pârâtul comportându-se și având o atitudine de adevărați proprietari diligenți .

De aceea, având în vedere situația de fapt descrisa mai sus, împrejurarea ca recurenții au exercitat o posesie utila asupra terenului de peste 30 de ani, posesia a fost de buna-credința în toata acesta perioadă, solicită instanței sa constate dreptul lor de proprietate asupra diferenței de teren în suprafața de 150 mp situat în București, Calea Giulești, nr.377 C, sector 6 dobândit prin prescripție achizitiva de peste 30 de ani.

Consideră că acest teren nu a intrat niciodată în proprietatea publica, nefiind inalienabil, astfel încât acest bun poate forma obiect al uzucapiunii în aceleași condiții ca și bunurile aflate în proprietatea oricărui alt titular, ele supunându-se regimului juridic de drept comun daca legea nu dispune altfel.

De aceea, solicită instanței ca, potrivit dispozițiilor art.1890 C.civ în vederea verificării uzucapiunii de 30 de ani sa analizeze îndeplinirea celor doua condiții prevăzute de textul legal și anume durata posesiei și condițiile posesiei exercitate respectiv o posesie utila. Pentru a fi apta sa conducă la dobândirea proprietății conform art.1847 C.civ, posesia trebuie sa fie continua, neîntreruptă, netulburată, publica și sub nume de proprietar aceste condiții fiind necesar a fi întrunite cumulativ și fiind îndeplinite de reclamanți. În ceea ce privește continuitatea, consideră ca aceasta se apreciază în raport de comportamentul care a fost manifestat de către recurenți și dovedit pe întreg parcursul judecații cauzei, iar în ceea ce privește aspectul ca posesia a fost neîntreruptă și netulburată, așa cum au susținut și dovedit prin declarațiile de martori pe situația de fapt invocată, consideră că au justificat pe deplin și îndeplinirea acestor condiții, exercitând acte de stăpânire materiala asupra imobilului sub nume de proprietar.

În ceea ce privește construcția noua C2 solicită instanței sa constate ca sunt proprietarii acesteia prin efectul accesiunii, fiind constructori de buna credința și, mai ales, ca acesta hotărâre le este necesară pentru înscrierea construcției noi la Administrația Financiară.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.

Nu s-a formulat întâmpinare.

Nu s-au depus înscrisuri noi în faza recursului.

Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

In prealabil, Curtea trebuie să remarce că, față de dispozițiile art. 306 și art. 3021 lit.c din codul de procedură civilă de la 1865, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar se poate realiza numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.proc.civ., fiind deci un control exclusiv de legalitate care se grefează pe situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită definitiv de instanța de apel.

Prin urmare, Curtea nu poate primi susținerile recurenților referitoare la ignorarea de către tribunal a ansamblului probelor administrate în cauză în fazele procesuale anterioare, respectiv, nu va putea da curs solicitării acelorași recurenți de a examina pricina în recurs sub toate aspectele .

Pe de altă parte, Curtea constată că, deși recurenții invocă ca aspecte de nelegalitate în decizia recurată incidența motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct.7 și 9 C.proc.civ., în ceea ce privește motivarea necorespunzătoare a hotărârii recurate acuzată de aceștia se prezintă în cuprinsul cereri de recurs probele administrate și opinia recurenților referitoare la interpretarea acestora și stabilirea situației de fapt, aspecte care nu ar putea face oricum obiectul analizei instanței de recurs, conform celor arătate deja.

Curtea reține în acest context că tribunalul, în condițiile în care în faza procesuală devolutivă a apelului nu s-au administrat probe noi, a reanalizat probatoriul administrat anterior în cauză, fără a reține alte împrejurări de fapt pe baza respectivelor dovezi, ci a apreciat în principal asupra situației juridice a imobilului teren rezultată din interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente la momentul dobândirii terenului, respectiv, asupra consecințelor incidenței acestora asupra întrunirii condițiilor prevăzute de Codul civil de la1864 pentru a uzucapa.

Această interpretare poate fi examinată de instanța de recurs din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., invocat, de altfel, expres și prin cererea de recurs.

Curtea constată în acest sens că în conformitate cu prevederile art. 645 din Codul civil, proprietatea se poate dobândi și prin prescripția achizitivă, iar, conform art. 1845 din Codul civil, domeniul privat al statului este supus prescripției achizitive ca și domeniul privat al particularilor.

Instanța de apel a reținut că este întemeiată critica apelantului-pârât vizând existența precarității ca viciu absolut și perpetuu al posesiei în privința ocupării terenului care formează obiectul acțiunii introductive, având în vedere exclusiv restricțiile normative ale perioadei în care autorul reclamanților a dobândit dreptul de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr 1432/1.03.1976, respectiv locuința situată în București ., sectorul 7 împreună cu dreptul de servitute de trecere la stradă pe o porțiune de 2 m lățime și 15 m lungime, arătându-se că cei 150 mp, cota indiviză de teren de aferentă locuinței înstrăinate, au urmat regimul juridic prevăzut de art.30 alin.2 din Legea nr.58/1974, și anume trecerea în proprietatea statului cu încasarea unei despăgubiri. S-a statuat în acest mod asupra împrejurării că reclamanții nu puteau dobândi mai mult decât a deținut autorul lor, neputând exercita asupra terenului decât, cel mult o detenție precară, neprobându-se o eventuală intervertire a precarității în posesie.

In acest context, s-a apreciat că un impediment în dobândirea dreptului prin prescripția achizitivă l-a constituit oricum și aplicarea dispozițiilor art. 1844 C.civ.

Curtea retine că art. 1844 din Codul civil de la 1864 prevede că: „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț." Deci dispozițiile acestui articol delimitează domeniul de aplicare al uzucapiunii, prin excluderea unor categorii de bunuri și creează un regim juridic derogator pentru bunurile care fac parte din domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale.

Curtea mai reține în acest sens că potrivit art. 1837 din Codul civil, prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea. Potrivit art. 1846 din Codul civil, orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, posesia fiind „deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”, iar art. 1847 din Codul civil, prevede: ,,ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”.

În concepția Codului civil român de la 1864, posesia presupune existența a două elemente: un element material (corpus), adică faptele materiale de deținere și de folosire a lucrului, exercitarea în fapt a atributelor dreptului real asupra lucrului, inclusiv săvârșirea de acte juridice privind dreptul de proprietate și un element intențional (animus), care constă în aceea că cel ce săvârșește actele materiale de deținere sau de întrebuințare a lucrului are intenția de a le face pentru sine, adică așa cum le-ar fi exercitat titularul dreptului de proprietate.

Elementul intențional al posesiei rezultă din art. 1847 Cod civ. care arată că posesia se exercită sub nume de proprietar și din art. 1853 care prevede că în cazul precarității nu este posesie „sub nume de proprietar”. De asemenea, art. 1854 din Codul civil prevede ca elementul intențional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material al posesiei.

In acest sens, se prevede că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”.

In ceea ce privește restricțiile invocate de tribunal, Curtea reține că potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974, „dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri”.

Se constată totuși că nici textul normativ sus-menționat, nici Legea nr. 59/1974, care reglementează în mod similar dobândirea de terenuri agricole, la art. 44, nu conțin vreo prevedere referitoare la posesiile exercitate, asupra acelor terenuri, până la data intrării ei în vigoare.

Or, prin art. 1864 pct.2 C.civ., se prevede că este întrerupere naturală a prescripției, atunci „când lucrul este declarat neprescriptibil, ca urmare a unei transformări legale a naturii sau destinației sale”.

Corelația și modul de interpretarea a acestor dispoziții legale aplicate de tribunal în cauză au fost analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin admiterea unui recurs în interesul legii, analiză pe care tribunalul a ignorat-o însă în prezenta cauză.

Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. IV din 16 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite (publicată în M.Of. nr. 288 din 30 martie 2006) s-a statuat în sensul că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată, să constate că ei au dobândit dreptul de proprietate privind acele terenuri.

In considerentele aceste decizii, obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă, se arată că „lipsa posibilității de a mai fi transmise terenurile prin acte juridice, nu atrage și încetarea posesiei asupra lor, cât timp exercitarea acesteia, nu numai că nu a fost interzisă prin nicio dispoziție a legii, dar și-a demonstrat în mod neîndoielnic utilitatea economică și socială”, iar „Caracterul real și util al exercitării posesiei asupra terenurilor a fost confirmat de recunoașterea și protecția acordată acțiunilor posesorii în întreaga perioadă de aplicabilitate a Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974.”

Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile legale aplicabile în materie, prin aceeași decizie s-a statuat în sensul că „nu se poate considera că, în perioada în care s-au aflat în vigoare Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, s-ar fi produs o întrerupere naturală a prescripției începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor legi”.

Astfel, s-a arătat că prin dispozițiile Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinația legală, ci doar au fost restrânse modalitățile de transmitere și dobândire a acestora, aceste terenuri păstrându-și, de altfel, apartenența la domeniul proprietății private, atât timp, cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate și, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise și dobândite pe calca restrânsă a moștenirii legale.

In aceste condiții, „nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 C.civ., care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive”, iar „posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 C.civ., cât și de dispozițiile art. 1858 C.civ., referitoare la prezumția de neintervertire de titlu”. „Mai mult, față de caracterul in rem al întreruperii naturale a prescripției, dedus din prevederile art. 1866, coroborate cu cele ale art. 1864 pct. 2 C.civ., care nu se putea produce, atât timp, cât în cazul terenurilor ce au făcut obiectul prevederilor din Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, se invocă o prescripție de durată, bazată pe o posesie efectivă și necontestată, începută anterior adoptării acestor legi și încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin Decretele-lege nr. 1/1989 și nr. 9/1989, constatarea prescripției achizitive în astfel de cazuri devine de neînlăturat” și „o astfel de soluție este în deplină concordanță și cu dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar, republicată(…)”.

Rezultă deci că tribunalul în mod eronat, a reținut că existența actelor normative analizate mai sus, adoptate în perioada regimului politic comunist, a reprezentat un impediment pentru dobândirea terenului în litigiu prin prescripție achizitivă, apreciind, pe cale de consecință, asupra vicierii posesiei, mai precis asupra inexistenței acesteia, în condițiile în care reclamanții (autorul lor) nu ar fi fost decât niște simpli detentori precari.

Tot astfel, trebuie înlăturată si statuarea tribunalului referitoare la imposibilitatea aplicării în cauză a prevederilor art. 492 din Codul civil, respingerea în apel a cererii întemeiată pe accesiune ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției fiind fundamentată exclusiv pe inexistența dreptului de proprietate asupra terenului pe care a fost edificată noua construcție.

In consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va admite recursul și va modifica în tot decizia recurată în sensul respingerii apelului formulat de apelantul-pârât M. București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.2611/07.04.2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ., în raport de culpa procesuală reținută în sarcina intimatului-pârât M. București, prin Primarul General, va fi obligat acesta la plata cheltuielilor de judecată achitate și dovedite de recurenți, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar aferente cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți U. V. și U. M., împotriva deciziei civile nr.812 A din 20.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, C. L. AL SECTORULUI 6 BUCUREȘTI, P. S. 6, reprezentată prin Primar, S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și R. I..

Modifică în tot decizia recurată în sensul că respinge apelul formulat de apelantul-pârât M. București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.2611/07.04.2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, ca nefondat.

Obligă intimatul-pârât M. București, prin Primarul General, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2811,22 lei către recurenți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 18.12.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. I. M.-A. N.-G. I. D.

GREFIER,

M. C.

Red.M.A.N.G.

Tehnored.C.S.

Ex.2/

T.B.Secția a V-a Civilă – L.I.G.

- C.L.B.

Jud.sector 6 București – A.E.C.

← Anulare act. Decizia nr. 549/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Partaj judiciar. Decizia nr. 1942/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Uzucapiune. Decizia nr. 1938/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI