Servitute. Decizia nr. 1235/2014. Curtea de Apel CLUJ

Comentarii

0

Decizia nr. 1235/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 10-10-2014 în dosarul nr. 2839/336/2011

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._ Cod operator 8428

DECIZIA CIVILĂ NR. 1235/R/2014

Ședința publică din 10 octombrie 2014

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A.-A. P.

JUDECĂTORI: C.-M. C.

I.-D. C.

GREFIER: A.-A. M.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele T. I. și D. V. I., împotriva deciziei civile nr. 146/A din 02.04.2014 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr._, privind și pe pârâții intimați H. V., H. V. JR., H. M. M. și H. Ș. JR., având ca obiect servitute.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta reclamantelor recurente, d-na avocat B. A. R., cu împuternicire avocațială pentru reprezentare în fața Curții de Apel Cluj, aflată la f. 8 din dosar; reprezentantul pârâtelor intimate H. V. și H. V. jr., dl. avocat Ț. G., cu împuternicire avocațială pentru reprezentare în fața Curții de Apel Cluj, aflată la f. 25 din dosar; lipsă fiind părțile personal.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată următoarele:

Recursul declarat de reclamantele T. I. și D. V. I. a fost introdus în termen legal, a fost motivat și a fost comunicat părților adverse.

La cererea de recurs s-au anexat două chitanțe, prin fiecare dintre acestea se atestă achitarea unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 15 lei, în total fiind achitată o taxă judiciară de timbru în sumă de 30 lei (f. 6 și 7 din dosar).

Reprezentanta reclamantelor recurente depune la dosar un timbru judiciar de 0,15 lei.

Curtea constată că recursul este legal timbrat.

De asemenea, Curtea constată că la data de 03.10.2014 a fost înregistrată la dosar o întâmpinare formulată de către pârâtele intimate H. V. și H. V. jr., prin intermediul d-lui avocat Ț. G., prin care se solicită respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată. Această întâmpinare a fost expediată atât prin fax, cât și prin scrisoare recomandată, iar la exemplarul original s-a anexat împuternicirea avocațială, prin care se atestă împrejurarea că pârâtele intimate H. V. și H. V. jr. l-au împuternicit pe dl. avocat Ț. G. pentru redactarea întâmpinării la recurs și pentru a le reprezenta în fața Curții de Apel Cluj (f. 25).

Instanța înmânează reprezentantei reclamantelor recurente un exemplar din întâmpinare.

Reprezentanta reclamantelor recurente depune la dosar chitanța prin care se atestă plata onorariului de avocat în cuantum de 1300 lei.

Reprezentantul pârâtelor intimate H. V. și H. V. jr. depune la dosar chitanța prin care se atestă plata onorariului de avocat în cuantum de 600 lei și bonul fiscal privind suma de 150 lei, reprezentând cheltuieli de transport.

Reprezentanta reclamantelor recurente arată că prin întâmpinare s-a invocat o excepție și solicită ca reprezentantul pârâtelor intimate H. V. și H. V. jr. să precizeze dacă mai susține sau nu acea excepție.

Reprezentantul pârâtelor intimate H. V. și H. V. jr. arată că susține acea excepție invocată prin întâmpinare, având în vedere că trebuie analizat și interesul reclamantelor în ceea ce privește existența sau inexistența unei servituți și, totodată, solicită admiterea excepției.

Curtea pune în vedere reprezentantei reclamantelor recurente să explice critica din recurs, în privința limitării desființării gardului.

Reprezentanta reclamantelor recurente arată că singura limitare în ceea ce privește desființarea gardului ar fi aceea de a nu primejdui proprietatea recla-mantelor, având în vedere că dreptul de proprietate al reclamantelor este limitat abuziv.

Curtea, din oficiu, înțelege să invoce inadmisibilitatea acelor motive de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin prisma reaprecierii probe-lor de către instanța de recurs, având în vedere împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 111¹ și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei reclamantelor recurente în susținerea recursului, iar reprezentantului pârâtelor intimate H. V. și H. V. jr. îi acordă cuvântul pentru a pune concluzii asupra recursului declarat de reclamante și, totodată, pune în vedere reprezentanților părților, prezenți, ca odată cu concluziile pe fond să pună concluzii și asupra excepției invocate, din oficiu, de către Curte.

Reprezentanta reclamantelor recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris, modificarea deciziei civile nr. 146/A/02.04.2014 a Tribunalului Maramureș, și pe cale de consecință menținerea hotărârii instanței de fond cu privire la acțiunea formulată și precizată de reclamanți, ca fiind legală și temeinică, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile de avocat achitate pentru fond - 2000 lei, pentru apel – 1500 și pentru recurs – 1300 lei. Totodată, arată următoarele:

Petitul prin care se solicită desființarea gardului este petitul secundar.

Respingerea petitului principal conduce și la respingerea celui de-al doilea petit.

Instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut.

Soluția instanței de fond apare ca fiind perfect legală, având în vedere calitatea reclamantelor și a pârâtei H. V., de coproprietare ale fondului aservit.

Pârâta intimată H. V. a intrat în proprietatea reclamantelor în calitate de comoștenitoare după H. Ș..

Reprezentantul pârâtelor intimate H. V. și H. V. jr. solicită admiterea excepțiilor invocate în cauză și respingerea recursului, pentru motivele arătate prin întâmpinare. Totodată, arată următoarele:

Prin apel, în principal s-a solicitat anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar s-a solicitat schimbarea în parte a hotărârilor apelate, în limitele apelului.

Dintr-o eroare, la redactarea întâmpinării a dat copy - paste din memoriul de apel, astfel încât, apar hotărârile în loc de „hotărârea instanței de apel”.

Frontul aservit este nr. top. 7045/2, iar intimatele H. nu sunt proprie-tare ale acestui teren.

Nu s-a dovedit în nici un fel existența unei servituți.

Mai mult decât atât, avocatul părților adverse renunță la servitute și solicită să se constate existența unei căi de acces.

În ceea ce privește lipsa de interes în desființarea gardului, singurul interes al reclamantelor pentru desființarea gardului ar fi pentru a permite accesul la terenurile lor.

Dacă nu există o servitute, un drept real, se întreabă care ar fi interesul reclamantelor, pentru că nu avem o acțiune posesorie, de revendicare imobiliară și nu există interes de sine stătător.

În concluzie, solicită respingerea recursului și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat și cheltuieli de transport, conform dovezilor depuse la dosar.

Reprezentanta reclamantelor recurente depune la dosar „Concluzii scrise”.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA:

Prin sentința civilă nr. 93 din data de 16.01.2013, pronunțată de Judecătoria V. de Sus s-a admis acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantele T. I. și D. V. I. în contradictoriu cu pârâtul H. Ș. și s-a constatat că pe nr.top. 7045/2 din CF 3509 M., fond aservit, există constituit un drept de servitute de trecere cu piciorul și vehicule pe tot timpul anului în favoarea imobilelor de natură teren identificate cu nr. top. 7045/1, 7045/3, 7045/4 din CF 3509 M., ca fonduri dominante, cu o suprafață de 85 mp, delimitată de punctele 17-4-3-15-14-13-16-17 conform anexei grafice a raportului de expertiză.

Pârâtul H. Ș. a fost obligat să ridice gardul din plasă cu stâlpi din fier amplasat între punctele 15-16 din Anexa grafică a raportului de expertiză întocmit de ing. P. C. G. în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii sau, în caz de refuz, au fost autorizate reclamantele să facă aceasta, pe cheltuiala pârâtului.

Totodată, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 2124 lei cu titlu cheltuieli de judecată parțiale.

Prin decizia civilă nr. 146/A din 02 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._ s-a admis apelul declarat de apelantul H. Ș., decedat în cursul procesului, și continuat de moștenitorii acestuia: H. V., H. V., H. M. M. și H. Ș. împotriva Sentinței Civile nr. 93 din 16.01.2013 a Judecătoriei V. de Sus care a fost schimbată în tot în sensul că:

S-a respins acțiunea formulată și precizată de reclamantele T. I. și D. V. I..

S-a respins cererea apelantelor privind obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reținut că potrivit art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, în cazul în care se constată că în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Textul de lege prevede expres și limitativ două situații în care instanța de apel poate anula hotărârea primei instanțe, cu trimitere spre rejudecare, nici una dintre ele nefiind incidentă în cauză.

Prima ipoteză se-a referit la greșita soluționare a cauzei pe excepție. Este vorba de excepții peremptorii, a căror admitere are ca efect neanalizarea fondului raportului juridic dedus judecății. Or, în cauză, soluționarea cauzei la prima instanță s-a făcut prin analiza în fond a acțiunii, ceea ce însemnă că nu a operat dispoziția legală cuprinsă în art. 297, alin. 1, prima teză.

Constatând că nici cea de-a doua premisă a aplicării art. 297, alin. 1, Cod pr. civ. referitoare la lipsa părții care nu a fost legal citată nu s-a regăsit în cauză, tribunalul a constatat că este nefondată solicitarea apelantului de anulare a sentinței atacate și trimitere a cauzei spre rejudecare.

În ce privește solicitarea subsidiară de schimbare a sentinței, tribunalul a reținut următoarele:

Prima instanță a reținut corect că servitutea de trecere este o servitute necontinuă și aparentă sau neaparentă care nu se poate dobândi prin prescripție, ci se poate stabili printr-un titlu de recunoaștere a servituții dat din partea proprietarului locului aservit, însă, în opinia tribunalului, a apreciat greșit că partajul voluntar realizat între reclamanta T. I., mama reclamantei D. V. I., pârâtul H. Ș. și ceilalți frați ai acestora, după decesul tatălui lor, reprezintă un „titlu constitutiv al servituții” în favoarea reclamantelor intimate asupra parcelei cu nr. top. 7045/2, recunoscut de proprietarii în indiviziune ai acesteia.

Servitutea de trecere stabilită prin fapta omului, așa cum a calificat prima instanță dreptul pe care l-a recunoscut reclamantelor prin raportare la dispozițiile art. 624 și 628 Cod civil, este un dezmembrământ veritabil al dreptului de proprietate privată, care ia naștere prin limitarea atributelor posesiei și folosinței conferite titularului fondului aservit de dreptul de proprietate, în favoarea titularului dreptului de proprietate al fondului dominant.

În speță, prima instanță a stabilit pe baza probelor administrate și a recunoașterilor părților că terenurile deținute de părți fac parte din fosta parcelă cu nr. top. 7045 înscrisă în C.F. 3509 M., cu suprafața totală de_ mp care a aparținut antecesorului lor, respectiv tatălui pârâtului apelant H. Ș., al reclamantei intimate T. I. și bunicului reclamantei intimate D. V. I.. A reținut că după decesul tatălui, părțile și ceilalți frați ai lor și-au partajat voluntar imobilul cu nr. top. 7045 conform folosinței și, în urma acestuia, fiecare dintre frați a preluat în folosință exclusivă câte o parcelă, lăsând un drum de acces la calea publică pentru toate fondurile rezultate. . căii de acces este cea identificată cu nr. top. 7045/2 în schița de dezmembrare realizată de expert N. R. în dosarul nr. 2225/1996 al Judecătoriei V. de Sus, pe baza căreia apelantul H. Ș. și fratele H. M. și-au intabulat fiecare dreptul de proprietate exclusiv asupra parcelelor cu nr. top. noi 7045/4 și nr.top. 7045/1 rezultate din împărțeala voluntară, aspect evidențiat de expertiza efectuată în cauză de expert P. C. Gh.

Or, în condițiile în care . acces a rămas în proprietatea comună a fraților, așa cum au susținut toate părțile (intimatele inclusiv prin întâmpinarea formulată față de cerere de apel), este inadmisibil a se recunoaște sau constitui vreunuia dintre coproprietari un drept de servitute de trecere asupra respectivei parcele, căci pentru a se constitui un drept de servitute este necesar ca cele două fonduri, respectiv cel dominant și cel aservit să aparțină la proprietari diferiți.

Așadar, în mod greșit a constatat prima instanță că pe nr. top. 7045/2 din CF 3509 M. există constituit un drept de servitute de trecere cu piciorul și vehicule în favoarea imobilelor de natură teren identificate cu nr.top. 7045/1, 7045/3, 7045/4 din CF 3509 M., ca fonduri dominante, în contextul în care a reținut că proprietarii acestor „fonduri dominante” sunt coproprietarii parcelei „fond aservit”.

Din această perspectivă, pretențiile reclamantelor intimate fundamentate pe un drept de servitute de trecere asupra parcelei cu nr. top. 7045/2 sunt neîntemeiate.

Tribunalul a apreciat că este fondată și susținerea apelantului referitoare la inadmisibilitatea cererii de „constatare a existenței unei căi de acces” întemeiată pe dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă, deoarece o asemenea cerere vizează constatarea unei situații de fapt, iar nu a existenței sau inexistenței unui drept.

Cererea de ridicare a gardului montat de pârâtul apelant pe .. 7045/2 din CF 3509 M. a fost formulată ca petit accesoriu al cererii inițiale de constatare a dobândirii servituții de trecere, apoi ca accesoriu al cererii precizate de constatare a existenței unei căi de acces, or, reținându-se netemeinicia și, respectiv inadmisibilitatea, capetelor principale de cerere, s-a impus și respingerea cererii accesorii prin aplicarea principiului accesorium sequitur principalae.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele T. I. și D. V. I. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și pe cale de consecință menținerea hotărârii instanței de fond cu privire la acțiunea formulată și precizată ca fiind legală și temeinică.

În motivarea recursului, reclamantele au arătat că prin decizia recurată s-a respins cererea formulată și precizată ca fiind netemeinică și inadmisibilă.

Prin cererea de apel, pârâtul H. Ș. a solicitat schimbarea în parte a sentinței civile nr. 93/16.01.2013, atacând astfel hotărârea instanței de fond doar cu privire la primul capăt din cerere, hotărârea instanței de fond cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere din acțiune, prin care pârâtul H. Ș. a fost obligat să ridice gardul din plasă cu stâlpi de fier, amplasat pe .. 7045/2 din CI- 3509 M., în punctele 13-14-15-16-13, sau în caz de refuz autorizează reclamantele să facă aceasta, pe cheltuiala pârâtului, a rămas definitivă prin neapelare. Deci, iată cum, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, pronunțându-se, din eroare, cu privire la hotărârea instanței de fond dată asupra celui de-al doilea petit din cerere.

Conform principiului disponibilității consacrat de art. 129 alin. (6) din Vechiul Cod de procedură civilă, instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care nu fost învestite prin cererea de chemare în judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție.

C. procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiul, este cel fixat de părți, nefiind permis instanței ca, din oficiu, să se pronunțe în afara limitelor în care a fost învestită, prin soluționarea unor capete de cerere cu care nu a fost investită.

Ca atare, soluția instanței de apel, care a hotărât și în ceea ce privește petitul 2 al acțiunii, în contextul în care soluția referitoare la acesta nu a fost atacată, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 129 din Vechiul Cod de procedură civilă.

În consecință, au considerat că este evident că prin soluția pronunțată s-au încălcat dispozițiile legii, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului.

În ceea ce privește soluția referitoare dată de instanța de fond conform căreia pe terenul în litigiu se constată existența unui drept de servitute constituit prin titlu, analiza următoare va dovedi faptul că aceasta este temeinica și legală, în timp ce soluția instanței de apel nu este.

Astfel, în primul rând reclamantele au solicitat instanței de fond, printr-o exprimare nefericită, să constate existența unui drum de acces pe terenul în litigiu.

Spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în acest scop, calificarea acțiunii se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea, acțiunii. În speță, așa cum au arătat anterior, au solicitat să se constate existența unui drum de acces pe terenul în litigiu. Pe de altă parte, din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată și a probațiunii care au solicitat să fie administrată rezultă, extrem de clar, faptul că urmăreau să stabilească că destinația terenului în litigiu este aceea de drum de acces, drum asupra căruia s-a constituit un drept de trecere, conform destinației sale.

În mod extrem de pertinent, instanța de fond a dat cererii lor, exprimate defectuos, de a se „constată existența unui drum de acces", calificarea juridică corectă, să constate existența unui drept de servitute de trecere asupra acestui teren, având destinație de drum de acces.

Avându-se în vedere aceste considerente, apare ca fiind perfect legală soluția instanței de fond care a dat calificarea corecta solicitării reclamantelor. Pe de alta parte, această concluzie a condus, în mod inevitabil, la concluzia că soluția instanței de apel este nelegală.

Această din urma instanță s-a mulțumit, doar, să statueze faptul că solicitarea reclamantelor este inadmisibilă, în contextul în cate urmăresc constatarea unei stări de fapt, nu a existenței sau inexistenței unui drept. O analiză mai aprofundată, nu doar a petitului care a fost exprimat în mod nefericit, ci, a întregii conduite pe parcursul derulării litigiului (și se referă aici la motivele invocate, la probele propuse și administrate), ar fi determinat pronunțarea, de către instanța de apel, a soluției corecte.

În acest context, a solicitat sancționarea soluției instanței de apel referitoare la inadmisibilitatea cererii de constatare a căii de acces și să fie tratată ca fiind, în realitate, o cerere de constatare a existenței dreptului de servitute pe un teren cu destinația de drum de acces.

Cu privire la afirmațiilor instanței de apel conform cărora partajul voluntar ai căror părți au fost reclamantele și pârâtul nu ar constitui un titlu constitutiv al servituții.

Așa cum a mai arătat, terenurile părților au făcut parte dintr-un corp comun, fosta .. 7045, CF 3509 M., în suprafața toală de_ mp. în temeiul unui acord voluntar de partaj, a cărui existență nu a fost negată de niciuna din părțile împrocesuate, acord intervenit după decesul părinților, s-a stabilit un anume mod de împărțire a restului imobilului, menținându-se destinația de cale de acces a terenului în litigiu. În urma acestui partaj, atât reclamanta D. Vlașm I. cât și pârâtul au dobândit, în proprietate exclusivă, dreptul asupra unor terenuri limitrofe celui în litigiu, în timp ce terenului în litigiu i s-a stabilit destinația de drum de acces.

Instanța de apel a afirmat faptul că starea de coproprietate asupra terenului în litigiu ar împiedica constituirea dreptului de servitute. După cum se știe, servitutea este acel dezmembrământ al dreptului de proprietate care ia naștere prin limitarea atributelor de folosință ale titularului fondului aservit, în favoarea titularului dreptului de proprietate al fondului dominant.

În prezenta cauză, reclamanta T. I. deține în proprietate extratabulară suprafața de teren de 291 mp, cu nr. top 7045/3/23 și reclamanta D. V. I. deține în proprietate tabulară suprafața de teren de 532 mp, cu nr. top. 7045/3/1, astfel încât, D. V. I. deține calitatea de proprietar exclusiv al unui teren limitrof terenului în litigiu, deci este proprietar exclusiv al unuia din fondurile dominante în favoarea cărora a solicitat constituirea servituții.

Instanța de apel a afirmat faptul că este inadmisibil a se constitui o servitute de trecere în favoarea unuia dintre coproprietarii fondului aservit. Reclamantele însă, au solicitat să se facă distincție între calitatea părților de unice proprietare ale fondurilor dominante (fiecare parte având în proprietate exclusivă-tabulară sau extratabulară terenurile ce sunt fonduri dominante) și calitatea părților de coproprietare ale fondului aservit. Interpretarea instanței de apel, cum că fondurile dominate, în favoarea cărora se constituie servitutea, subzistă în stare de coproprietate, este viciată. Soluția promovata de instanța de apel a încălcat dispozițiile legii referitoare la constituirea servituților și anume acelea că - dreptul de servitute poate fi constituit asupra unui imobil, numit fond aservit, pentru uzul și utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparțin la proprietari diferiți.

Din analiza anterioară, rezulta faptul că este pe deplin îndeplinită condiția ca proprietarii celor două fonduri, cel dominant și cel aservit, să fie diferiți. Cu riscul de a se repeta, a arătat din nou că în urma acordului de partaj a cărui existența a fost dovedită prin probațiunea administrata terenurile alăturate terenului în litigiu au intrat în proprietatea exclusivă a succesorilor foștilor proprietari, părinții lor, în timp ce drumul de acces a rămas în coproprietate. A rezultat deci, că fiecare teren alăturat acestui drum are un alt proprietar fie el tabular sau extratabular, iar drumul este în coproprietatea tuturor, deci nu există o identitate de proprietari între fondul dominant și cel aservit. Chiar dacă dețin o cotă parte indiviză din fondul aservit, alături de reclamante este proprietar și pârâtul, motiv pentru care au considerat că este îndeplinită condiția ca cele două fonduri să aparțină unor proprietari diferiți.

Intimatele H. V. și H. V. JR au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului și obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:

Curtea constată inadmisibilitatea acelor motive de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin prisma reaprecierii probelor de către instanța de recurs, având în vedere împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 111¹ și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În ceea ce privește celelalte motive de recurs, care pot fi analizate ca motive de nelegalitate, reclamantele au arătat că prin cererea de apel, pârâtul H. Ș. a solicitat schimbarea în parte a sentinței civile nr. 93/16.01.2013, atacând astfel hotărârea instanței de fond doar cu privire la primul capăt din cerere, hotărârea instanței de fond cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere din acțiune, prin care pârâtul H. Ș. a fost obligat să ridice gardul din plasă cu stâlpi de fier, amplasat pe .. 7045/2 din CI- 3509 M., în punctele 13-14-15-16-13, sau în caz de refuz autorizează reclamantele să facă aceasta, pe cheltuiala pârâtului, a rămas definitivă prin neapelare. Deci, iată cum, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, pronunțându-se, din eroare, cu privire la hotărârea instanței de fond dată asupra celui de-al doilea petit din cerere.

Recurentele mai susțin că potrivit principiului disponibilității consacrat de art. 129 alin. (6) din Vechiul Cod de procedură civilă, instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție. C. procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiul, este cel fixat de părți, nefiind permis instanței ca, din oficiu, să se pronunțe în afara limitelor în care a fost învestită, prin soluționarea unor capete de cerere cu care nu a fost investită. Ca atare, soluția instanței de apel, care a hotărât și în ceea ce privește petitul 2 al acțiunii, în contextul în care soluția referitoare la acesta nu a fost atacată, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 129 din Vechiul Cod de procedură civilă.

Acest motiv de recurs este nefondat deoarece apelantul a solicitat în principal anularea sentinței, în întregime, pentru că nu se solicită anularea în parte, iar în ce privește schimbarea în parte, solicitarea apelantului se referă la limitele apelului.

Din motivele de apel, unde se indică cele reținute de către prima instanță inclusiv la desființarea gardului, nu rezultă că partea privind petitul 2 din sentință se solicită a se păstra. Prin urmare, cât timp se contestă existența servituții, care constituie petitul principal, este evident că ridicarea gardului, care este un petit accesoriu, va urma aceași soartă ca și cea a petitului principal.

Această concluzie este întărită atât de menționarea în apel a acestui aspect ca fiind reținut de către prima instanță, de indicarea în apel ca și obiectiv la efectuarea expertizei în ce privește construirea gardului potrivit autorizației de construire (fila 43 dosar apel), cât și de susținerea apelantului din concluziile scrise depuse în fața instanței de apel (fila 64 dosar apel) în care se arată că și soluția privind demolarea gardului este nelegală.

În acest fel a motivat și instanța de apel soluția, și arată că cererea de ridicare a gardului montat de pârâtul apelant pe .. 7045/2 din CF 3509 M. a fost formulată ca petit accesoriu al cererii inițiale de constatare a dobândirii servituții de trecere, apoi ca accesoriu al cererii precizate de constatare a existenței unei căi de acces, or, reținându-se netemeinicia și, respectiv inadmisibilitatea, capetelor principale de cerere, s-a impus și respingerea cererii accesorii prin aplicarea principiului accesorium sequitur principalae.

Recurenții arată că spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în acest scop, calificarea acțiunii se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea, acțiunii. În speță, așa cum au arătat anterior, au solicitat să se constate existența unui drum de acces pe terenul în litigiu. Pe de altă parte, din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată și a probațiunii care au solicitat să fie administrată rezultă că urmăreau să stabilească că destinația terenului în litigiu este aceea de drum de acces, drum asupra căruia s-a constituit un drept de trecere, conform destinației sale.

Curtea reține că acest motiv de recurs este nefondat deoarece indiferent de calificarea acțiunii ca fiind una în constatarea servituții sau în constituire servituții, motivul principal al respingerii acțiunii de către instanța de apel a fost acela că pentru existența unei atari servituți se impune ca proprietarii fondului dominant și ai celui aservit se fie diferiți.

Or, în condițiile în care părțile sunt coproprietari asupra fondului aservit, această condiție nu este îndeplinită, deoarece cerința este ca proprietarii să fie diferiți cu privire la cele două fonduri. Chiar dacă părțile sunt proprietari individuali asupra fondului dominant, trebuie să nu fie proprietari în nici un fel, nici măcar în coproprietate, asupra fondului aservit.

În subsidiar instanța de apel a reținut corect și incidența art. 111 Cod procedură civilă, pentru că o acțiune este inadmisibilă, în contextul în care se urmărește constatarea unei stări de fapt, nu a existenței sau inexistenței unui drept. Calificarea acțiunii s-a făcut corect după modul de formulare și precizare a acesteia, având în vedere mai ales precizarea acțiunii (fila 94 dosar fond), de unde reiese intenția expresă a reclamanților, mai ales că partea a fost asistată de un avocat. Asistarea de către avocat nu înlătură incidența art. 111 Cod procedură civilă, dacă din modul de formulare și mai ales din precizarea acțiunii reiese că aceasta a fost intenția expresă a părții, de constatare a unei stări de fapt, anume existența unei căi de acces.

Prin urmare motivele de recurs referitor la calificarea juridică a acțiunii sunt nefondate, și lipsite de interes de altfel.

Soluția asupra acestei excepții nu schimbă cu nimic cele constatate anterior, cu privire la neîntrunirea condițiilor de constituire a servituții bazată pe lipsa condiției ca proprietarii celor două fonduri să fie diferiți.

Nu poate fi primită prin urmare nici susținerea recurenților că partajul voluntar ai căror părți au fost reclamantele și pârâtul ar constitui un titlu constitutiv al servituții, cât timp partajul se referă la păstrarea coproprietății și prin urmare la neîndeplinirea condiției ca proprietarii celor două fonduri să fie diferiți, or părțile sunt proprietari ai fondului dominant și coproprietari ai fondului aservit, însă ar trebuie să nu fie în nici un fel proprietari, nici coproprietari, ai fondului aservit.

Chiar dacă o parte este proprietar exclusiv al unuia din fondurile dominante în favoarea cărora s-a solicitat constituirea servituții este necesar ca acea parte să nu fie proprietar sau coproprietar al fondului aservit.

Condiția pentru constituirea servituții este înțeleasă în sensul că dacă un proprietar al fondului dominant deține o cotă parte indiviză din fondul aservit, atunci nu este îndeplinită condiția ca proprietarii să fie diferiți. Este necesar ca proprietarii să fie diferiți, adică inclusiv condiția de a nu fi nici măcar coproprietari, deoarece nu se poate întruni în aceași persoană și un drept și o sarcină, aceasta fiind fără finalitate deoarece persoana nu se poate dedubla pentru ca în calitate de proprietar al fondului dominant să ceară aservirea și să fie de acord cu aceasta iar în calitate de proprietar al fondului aservit să se opună chiar cu privire la ce era și poate fi de acord.

Nici nu se poate justifica un interes în acest sens, cât timp nu se poate accepta o astfel de dedublare și opoziție. Raporturile de coproprietari nu au fost supuse analizei instanței, nici în recurs, și nu s-a pronunțat și nici nu se poate pronunța asupra acestora.

Calitatea de coproprietar a fondului aservit este incompatibilă prin urmare cu calitatea de titular al dreptului de servitute în favoarea fondului dominant. O astfel de servitute chiar dacă ar fi existat prin ipoteză anterior este absorbită ca și conținut al dreptului real în cel al dreptului real de coproprietate sau proprietate în momentul dobândirii calității de coproprietar al fondului aservit sau a celei de proprietar al fondului principal.

Această absorbție se produce pentru că dreptul de proprietate sau coproprietate este cel mai complet drept real și conține în el și atributele dreptului real de servitute. În acest fel, dacă se produce absorbția este evident că nu se poate produce corelativ invers constituirea servituții pe perioada în care partea ce este proprietar al fondului dominant are și calitatea de proprietar sau coproprietar al fondului aservit.

Instanța de apel nu a reținut că fondurile dominate, în favoarea cărora se constituie servitutea, ar fi în coproprietate ci aceasta coproprietate a fost reținută cu privire la fondul aservit.

În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.

În temeiul prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, curtea urmează să oblige recurentele T. I. și D. V. I., aflate în culpă procesuală față de respingerea recursului, să plătească intimatelor H. V. și H. V. suma de 750 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat și cheltuieli transport, potrivit chitanțelor de la fila 29 și 30.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantele T. I. și D. V. I. împotriva deciziei civile nr. 146/A din 02.04.2014 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.

Obligă pe numitele recurente să plătească intimatelor H. V. și H. V. suma de 750 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 10 octombrie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI

A.-A. P. C.-M. C. I.-D. C.

GREFIER

A. A. M.

I.D.C./V.R.

2 ex./31.10.2014

Jud. fond: V. F. F. - Judecătoria V. de Sus

Jud. apel: G. B./S.-T. A.-A. - Tribunalul Maramureș

← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 1210/2014. Curtea...		Partaj judiciar. Decizia nr. 740/2014. Curtea de Apel CLUJ →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță