Legea 10/2001. Decizia nr. 65/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 65/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 11-06-2013 în dosarul nr. 3203/118/2008
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.65/C
Ședința publică din 11 iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. B.
Judecător G. L.
Grefier D. R.
S-a luat în examinare, în rejudecare, apelul civil declarat de apelanta reclamantă C. I.-M., domiciliată în București, .. 55, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 441 din 31.03.2009 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. TURISM, HOTELURI, RESTAURANTE „M. N.” S.A., cu sediul în M., ., județul C., ORAȘUL E. prin PRIMAR și C. L. E., cu sediile în E. Sud, ., județul C. având ca obiect acțiune în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința de judecată din 29 mai 2013 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța pentru a da posibilitate intimaților pârâți să depune la dosar concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 05.06.2013 și 11.06.2013, când a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA :
Asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului C. la 31.08.2001, reclamantele P. G. și C. I. M. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. (actuala S.C. T. M. N. S.A.), anularea dispoziției nr.389/23.07.2001 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să le restituie în natură terenul în suprafață de 513 mp situat în E. Nord, incinta Complexului D. M. N..
Într-un prim ciclu procesual, contestația a fost respinsă prin sentința civilă nr.1301/31.10.2003 a Tribunalului C., care a fost desființată prin decizia civilă nr.76C/09.04.2006 a Curții de Apel C., ca urmare a admiterii apelului reclamantelor; cauza a fost trimisă spre rejudecare reținându-se, în esență, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantele nu au calitatea de persoane îndreptățite pentru imobilul în litigiu, în condițiile art.3 din Legea nr.10/2001.
Întrucât la 20.12.2008 reclamanta P. G. a decedat, drepturile ei procesuale au fost preluate de reclamanta C. I. M., care prin certificatul de calitate de moștenitor nr.318/30.12.2008 a fost atestată ca unic succesor legal al defunctei, în calitate de nepoată de soră.
Pe parcursul soluționării cauzei la instanța de fond, respectiv la termenul din 30.01.2009, reclamanta a formulat cerere de lărgire a cadrului procesual pasiv în sensul chemării în judecată, în calitate de pârâți, și a Consiliului L. E. și a Orașului E. prin Primar – justificată de faptul că pârâta a înstrăinat construcțiile situate pe terenul în litigiu și a transferat Orașului E. dreptul exercitat asupra acestuia; s-a constatat, totodată, că a intervenit transmisiunea calității procesuale pasive a S.C. E. S.A. către S.C. T. M. N. S.A., ca urmare a fuziunii pârâtei inițiale cu S.C. Saturn S.A.
Prin sentința civilă nr.441/31.03.2009 Tribunalul C. a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. T. M. N. S.A. și a admis acțiunea reclamantei; a anulat decizia nr. 389/23.07.2001 emisă de S.C. E. S.A. și a obligat pârâții Orașul E. prin Primar și C. L. E. să emită dispoziție motivată cu propunere de despăgubiri conform legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv pentru suprafața de 513 mp teren ce nu poate fi restituită în natură.
Referitor la calitatea procesual pasivă a S.C. T. M. N. S.A. s-a reținut că este de necontestat faptul că reclamantele au declanșat procedura prealabilă reglementată de Legea nr.10/2001, notificând S.C. E. S.A., Consiliului L. E. și Orașului E. solicitarea expresă de restituire în natură a terenului în suprafață de 513 mp, care constituie obiectul litigiului de față; prin dispoziția atacată, emisă de S.C. E. S.A., cererea a fost respinsă cu motivarea că terenul face parte din Complexul Turistic M. N. și este ocupat de construcții, astfel că restituirea lui în natură nu este posibilă, iar reclamantele pot beneficia doar de despăgubiri de la A.P.A.P.S. București.
Raportat la aceste elemente, instanța a constatat că, în calitate de unitate emitentă a deciziei atacate, pârâta este parte în raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr.10/2001 și are calitate procesuală pasivă în acțiunea prin care se tinde la anularea acestei decizii.
Pe fondul cauzei s-a reținut că terenul în suprafață de 513 mp situat în E. Nord, lotul nr.599, a fost preluat de stat, iar faptul că acesta se află în patrimoniul unității administrativ teritoriale, care a dispus de el prin înstrăinare, constituie o prezumție relativă de preluare.
Referitor la modalitatea de dobândire s-a constatat că imobilul a fost cumpărat de autorul reclamantelor, V. G., de la Eforia Spitalelor Civile București, prin actul de vânzare cumpărare nr.2594/1929, care a fost încheiat în condițiile speciale ale societății vânzătoare pentru înstrăinarea loturilor din Techirghiol; clauzele contractului stabileau obligația cumpărătorului de a clădi într-o perioadă de 4 ani de la data punerii în posesie, sub sancțiunea rezilierii de drept, fără nicio pretențiune din partea cumpărătorului.
A mai constatat instanța de fond că prin certificatele de moștenitor nr.447/1973, nr.1517/1988, nr.2088/1994 și nr.5/1997, reclamantele s-au legitimat ca moștenitori ai defunctei A. V., decedată la 06.04.1973, care a dobândit proprietatea lotului de teren în litigiu prin actul dotal autentificat sub nr.3222/1934, întocmit de părinții acesteia, V. G. și E..
Cum prezumția simplă instituită de art.221 din Legea nr.10/2001, în sensul că terenul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamantelor și a fost preluat abuziv de stat, nu a fost răsturnată de pârâți, tribunalul a reținut calitatea de persoane îndreptățite, în sensul art.3 din lege, a titularelor contestației și a înlăturat apărările referitoare la pierderea dreptului de proprietate ca efect al rezilierii de drept a contractului de vânzare cumpărare pentru neexecutarea obligației de a construi în termen de 4 ani de la data punerii în posesie.
Sub acest din urmă aspect s-a avut în vedere că, deși pactul comisoriu inserat la art.13 din contractul de vânzare cumpărare încheiat de autorul reclamantelor în 1929 este, după termenii folosiți, un pact comisoriu expres de gradul IV, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului după expirarea termenului stipulat în act, în speță nu s-a făcut dovada manifestării de voință a creditorului vânzător Eforia Spitalelor Civile București de a pune capăt contractului ca urmare a neexecutării obligației asumată de cumpărător; mai mult chiar, după expirarea termenului stabilit de art.3 din contract – care stabilea o clauză de inalienabilitate a imobilului timp de 5 ani de la cumpărare – cumpărătorul a donat terenul fiicei sale, iar actul a fost perfectat fără nicio opoziție din partea creditoarei Eforia Spitalelor Civile București.
Constatând că terenul notificat de reclamante nu face parte din patrimoniul pârâtei S.C. T. M. N. S.A. și că nici nu s-a dovedit înstrăinarea acestuia în cadrul procesului de privatizare, tribunalul a reținut că această entitate nu are calitatea de persoană juridică deținătoare a bunului în accepțiunea art.22 din Legea nr.10/2001 și a anulat dispoziția emisă de pârâtă ca nelegală.
La stabilirea naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat de experții Suna Timur, C. G. și I. L., potrivit cărora terenul este afectat în parte de construcția Vilei 11 și de căsuța 5 - construcții definitive cu structură și fundație din beton, acoperiș și terasă – de rețele de apă-canal și telefonie subterană, care se află în funcțiune din anul 1974 și exclud, prin urmare, incidența prevederilor art.10 alin.3 din Legea nr.10/2001, cum au susținut reclamantele.
În raport de constatările experților s-a apreciat că terenul nu poate fi restituit în natură pentru că este ocupat de construcții cu caracter definitiv și s-a făcut aplicarea art.26 din lege, cu consecința obligării pârâților Orașul E. și C. L. E. la emiterea unei dispoziții cu propunere motivată de acordare a despăgubirilor reținându-se că unitatea deținătoare nu dispune de un alt teren intravilan care să poată fi acordat în compensare reclamantelor.
Prin decizia civilă nr.271/C/23.11.2009 Curtea de Apel C. a respins ca nefondate apelurile declarate de părți împotriva acestei sentințe civile.
La soluționarea apelului reclamantei s-a reținut că, deși prevederile legii speciale de reparație consacră principiul restituirii în natură a imobilelor notificate, iar reclamanta a solicitat ca Orașul E. să-i restituie în natură terenul în suprafață de 513 mp, această posibilitate nu există în cauză pentru că imobilul este afectat, potrivit concluziilor expertizei efectuată la instanța de fond, de construcții cu caracter definitiv și rețele de apă, canal și telefonie subterană de utilitate publică, puse în funcțiune din 1974.
Au fost înlăturate susținerile referitoare la incidența în cauză a prevederilor art.10 alin.3 din Legea nr.10/2001 cu motivarea că aceste dispoziții legale se referă la construcțiile neautorizate edificate după anul 1990, iar construcțiile care afectează terenul în litigiu au fost date în folosință în 1974.
A fost înlăturată și aplicarea art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 - pentru neîndeplinirea condițiilor pe care această normă legală le stabilește - și s-a apreciat că, în condițiile în care terenul nu poate fi restituit în natură și nici nu există posibilitatea acordării de teren în compensare, obligația pârâților de a emite dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri a fost în mod corect stabilită.
În justificarea soluției dată apelului pârâtei S.C. T. M. N. S.A. s-a reținut că, în condițiile în care instanța de fond a anulat dispoziția emisă în procedura Legii nr.10/2001 de S.C. E. S.A., pârâta a căzut în pretenții, iar obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată a fost dispusă cu respectarea art.274 alin.1 din Codul de procedură civilă.
Referitor la apelul pârâților C. L. E. și Orașul E. s-a reținut că nu a fost motivat și că argumentele expuse în rezolvarea apelului reclamantei au avut în vedere și apărările formulate de pârâți la instanța de fond, conform art.293 din Codul de procedură civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâta S.C. T. M. N. S.A., care au fost respinse de Î.C.C.J. prin decizia nr.4478/16.09.2010; această din urmă hotărâre a fost anulată în parte, în ceea ce privește recursul reclamantei C. M. I., prin decizia civilă nr.6871/06.10.2011 a aceleiași instanțe, ca urmare a admiterii contestației în anulare formulată de titulara acțiunii.
Prin decizia civilă nr.150/13.01.2012 a Î.C.C.J. a fost admis recursul reclamantei și s-a casat în parte decizia civilă nr. 271/C/23.11.2009 a Curții de Apel C., iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei referitoare la respingerea apelurilor declarate de pârâți.
Pentru a hotărî în acest sens instanța de recurs a reținut următoarele.
- din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001 rezultă fără dubiu că și în cazul construcțiilor edificate anterior anului 1990 era necesară autorizația de construcție, indiferent de persoana care a edificat-o, particular sau persoană juridică din sectorul de stat, pentru că textul nu distinge;
- norma legală anterior menționată este incidentă construcțiilor edificate anterior anului 1990, iar pentru cele realizate ulterior acestei date sunt aplicabile prevederile art.10 alin.3 din același act normativ, care au fost în mod greșit aplicate în cauză în raport de data edificării construcțiilor pe terenul notificat de reclamantă:
- necesitatea autorizației de construcție și pentru construcțiile edificate anterior anului 1990, inclusiv cele din sectorul socialist, rezultă și din legislația în materie adoptată în regimul politic trecut, care prevedea în mod obligatoriu obținerea prealabilă a autorizației de construcție pentru toate tipurile de lucrări.
Au fost menționate în acest sens prevederile art.5 alin.1 din Decretul nr.144/1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții și s-a apreciat că, raportat la existența unei legislații care impunea și în regimul comunist necesitatea obținerii unei autorizații de construire, în primul rând pentru construcțiile noi, nu se justifică distincția făcută de instanțele de fond și de apel între categoriile de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr.10/2001, în funcție de momentul edificării construcției.
S-a constatat, pentru aceste argumente, că este greșită aprecierea instanței de apel referitoare la imposibilitatea restituirii în natură a terenurilor afectate de construcții neautorizate edificate anterior anului 1990 și că, pe cale de consecință, în mod greșit nu a fost verificată existența acestei autorizații pentru lucrările edificate pe terenul pretins de reclamantă.
Lipsa verificărilor corespunzătoare a fost reținută și în privința caracterului de utilitate publică al amenajărilor care afectează imobilul anterior menționat și s-a apreciat că, în rejudecare, instanța de apel trebuie să verifice în ce măsură amenajările subterane care afectează terenul sunt de utilitate publică în sensul art.10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 prin raportare nu doar la simpla lor existență, ci și la interesul deservit (al comunității/proprietarului construcțiilor supraterane) și la natura rețelelor, respectiv dacă sunt sau nu de ”mare calibru”; s-a stabilit, totodată, necesitatea de a se verifica în ce măsură aceste amenajări subterane deservesc construcții supraterane autorizate arătându-se că ele urmează soarta juridică a imobilului deservit, fiind un accesoriu al acestuia.
După reluarea judecății în apel, în scopul respectării indicațiilor date prin decizia de casare, Curtea a administrat proba cu interogatoriul intimaților pârâți și a cerut relații referitoare la situația de fapt și de drept a terenului în litigiu de la Primăria orașului E., inclusiv cu privire la rețelele de apă, canal și telefonie care afectează imobilul și la caracterul autorizat sau neautorizat al construcțiile existente pe acesta; în același sens, al existenței sau inexistenței autorizațiilor de construcție pentru Vila CS11, Vila CS12 și Căsuța nr.5, au fost cerute relații și pârâtei S.C. T. M. N. S.A.
Totodată, în cauză au fost efectuate o expertiză tehnică imobiliară de către dl. expert B. D. – care a avut ca obiective identificarea construcțiilor amplasate pe lotul de teren în litigiu, cu distingerea celor autorizate de cele edificate fără autorizație, și stabilirea amenajărilor tehnico-edilitare subterane sau supraterane aferente lotului nr.559, cu precizarea împrejurării dacă sunt sau nu de mare calibru, dacă au fost sau nu autorizate potrivit Decretului nr.144/1958 sau Legii nr.50/1991 și dacă deservesc nevoile comunității sau sunt accesorii construcțiilor aflate pe teren – și o expertiză topografică, de către dl. expert I. I., prin care a fost identificat lotul nr.559, cu fixarea dimensiunilor și a coordonatelor terenului.
Ca urmare a răspunsurilor comunicate de Primăria orașului E. și de S.C. T. M. N. S.A. prin adresele nr._/22.10.2012 (fila 35 din dosar) și nr.8138/16.10.2012 (fila 32), potrivit cărora cele două pârâte nu au emis și nu dețin autorizații referitoare la edificarea construcțiilor care afectează terenul în litigiu, Curtea a solicitat relații în acest sens și de la S.C. Proiect S.A. C. și de la Arhivele Naționale – Serviciul Județean C., care au transmis că nu dețin autorizații pentru construcțiile E5, CS11 și CS12 din incinta Campingului M. N..
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond în raport cu criticile formulate prin apelul reclamantei, Curtea a constatat că acesta nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Legea nr.10/2001, ca lege specială de reparație, are ca obiect de reglementare măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite și consacră principiul restituirii în natură chiar prin art.1 alin.1.
Prin alin.2 al aceluiași text a fost instituită, însă, și excepția în sensul că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se vor stabili prin echivalent, iar prevederile art.7 alin.1 dispun în același sens.
În cauză, cu ocazia rejudecării, Curtea trebuie să stabilească în ce măsură construcțiile care afectează terenul notificat de reclamantă permit, din perspectiva caracterului lor autorizat sau neautorizat, restituirea lui în natură și dacă utilitățile amplasate pe acest teren constituie sau nu servituți legale ori amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin.2 din Legea nr. 10/2001 și pct.10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr.250/2007.
Potrivit textului de lege menționat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent în cazul în care pe terenurile preluate abuziv se află construcții noi autorizate sau acestea sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică, iar această normă legală a fost corect aplicată de instanța de fond care a reținut în mod judicios că dispozițiile alin.3 al art.10 din lege nu sunt incidente cauzei în raport de momentul edificării construcțiilor care afectează terenul în litigiu.
Corectitudinea acestei constatări este justificată de interpretarea coroborată a prevederilor legale la care s-a făcut referire anterior și de probatoriile cauzei, inclusiv cele administrate conform deciziei de casare, care demonstrează că cele trei construcții care afectează lotul nr.559 din E. Nord au fost edificate anterior anului 1990, aspect reținut, de altfel, în mod irevocabil, chiar de instanța de recurs, și că terenul este afectat de alei și trotuare pentru circulație și de rețele secundare de alimentare cu apă, canalizare și energie electrică amplasate în subteran.
Potrivit art.10 alin.3 din Legea nr.10/2001 restituirea în natură se poate cere și pentru terenurile ocupate de construcții neautorizate în condițiile legii, edificate după 1 ianuarie 1990, sau de construcții ușoare ori demontabile, iar în interpretarea acestei prevederi legale, în literatura judiciară s-a apreciat că, deși „principial ar fi fost ca legiuitorul să extindă domeniul de aplicare a restituirii în natură și pentru terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate și în perioada 6 martie 1945-1 ianuarie 1990” pentru că „diferența de regim politic nu justifică prin ea însăși un tratament discriminatoriu în cazul încălcării unor norme de ordine publică, cum sunt cele care guvernează edificarea construcțiilor”, acesta „a preferat, însă, un domeniu de aplicare mai restrâns, poate și în considerarea faptului că autorii persoanelor juridice obligate astăzi la restituire fiind, în toate cazurile, persoane juridice de stat, nu s-au pus, în general, în situația de a încălca asemenea dispoziții legale” (F. A. Baias, B. D. și M. N., Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, volumul I, ediția a II-a, pag.156-157).
În același sens s-a decis și în practica instanței supreme, care prin decizia civilă nr.4249/20.05.2011 pronunțată de Secția I civilă a constatat că în mod greșit s-a apreciat în apel că „se impune restituirea terenului întrucât cele trei construcții - C1, C2 (ce compun imobilul Grădina de vară Strehaia) edificate în 1962, și C3 (reprezentat de sala de judo a orașului) edificată în 1970, s-au realizat fără autorizație de construcție” pentru că „cerința autorizării construcțiilor este impusă imobilelor edificate după data de 01 ianuarie 1990 de art. 10 alin.3 din Legea nr. 10/2001”, ori în decizia recurată „se reține că cele trei construcții au fost edificate în anii 1963 și, respectiv 1970, deci anterior datei de 01 ianuarie 1990 cerută de norma legală apreciată ca fiind incidentă în cauză”.
Cum legiuitorul nu a extins domeniul de aplicare al restituirii în natură și pentru imobilele terenuri pe care s-au edificat construcții neautorizate în perioada 6 martie_90, iar construcțiile care afectează terenul revendicat în speță de apelanta reclamantă au fost edificate, neautorizat, în acest interval, se impune ca examinarea posibilității de restituire în natură să se realizeze din perspectiva existenței efective a vreunei suprafețe de teren liber, neocupată sau afectată de construcții sau amenajări de utilitate publică în sensul dispozițiilor art.10 alin.2 din lege și pct.10.3 din normele ei de aplicare întrucât pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățită apelanta reclamantă este relevantă situația actuală a terenului solicitat.
Potrivit expertizelor tehnice efectuate în ciclurile procesuale anterioare, dar și în cauza de față, suprafața de 513 mp aflată în litigiu este ocupată de construcțiile Vila CS11, Vila CS12 și Căsuța E5 în limita suprafeței de 118 mp (raport expertiză Suna Timur, C. G. și I. L., fila 150 din dosarul nr.3390/2001 al Tribunalului C.), dar și de alei și trotuare pentru circulație, rețele secundare de alimentare cu apă, canalizare și energie electrică amplasate în subteran (expertiza anterior menționată și expertiza B. D., fila 83 din prezentul dosar de apel); prin urmare, deși terenul în litigiu nu este afectat de servituți sau de alte amenajări de utilitate publică ale localității E. Nord, conform art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001, este aferent construcțiilor amplasate pe el, fiind afectat de alei, trotuare și utilități (apă, canalizare, electricitate și telefonie) necesare pentru cele trei construcții și întregului Complex M. N. din care acestea fac parte, nefiind teren liber.
Așa cum s-a arătat în precedent, pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățită reclamanta este relevantă situația actuală a terenului solicitat, aceasta fiind soluția adoptată în mod constant în practica instanței supreme care, în aplicarea art.10 alin.2 din lege și a pct.10.3 din normele ei de aplicare, a statuat că „interpretarea restrictivă a noțiunii de teren ocupat contravine dispozițiunilor Legii nr.10/2001, care face distincția între
Consecință a acestor statuări, prin decizia anterior menționată s-a constatat că terenul aferent construcțiilor, afectat de alei, trotuare și utilități (apă, canalizare, electricitate) necesare acestora „nu este teren liber și restituibil în natură, în sensul Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, motiv pentru care măsura reparatorie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru acesta, dispusă prin dispoziția ce face obiectul contestației de față, apare ca fiind legală și temeinică”.
În considerarea jurisprudenței menționate și a probatoriilor cauzei, respectiv expertizele tehnice efectuate pe parcursul soluționării cauzei și planurile de situație anexate, inclusiv adresele autorității administrative locale, Curtea a constatat că actuala destinație a terenului în litigiu intră în aria de cuprindere a sintagmei „amenajări de utilitate publică a localităților urbane si rurale, astfel cum este determinată de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, natura de „teren liber” a imobilului ce face obiectul acțiunii de față neputând fi reținută.
Pe cale de consecință, pentru întreaga suprafață care a aparținut autorilor reclamantei restituirea trebuie convertită în măsuri reparatorii în echivalent, conform art.10 alin.10 din Legea nr. 10/2001, a căror acordare nu se poate realiza decât potrivit art.26 alin.1 din lege, cum în mod corect a apreciat instanța de fond, respectiv prin dispoziție motivată a primarului cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură.
Pentru motivele arătate și în temeiul art.296 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul reclamantei ca nefondat și va menține hotărârea instanței de fond ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul civil declarat de apelanta reclamantă C. I.-M., domiciliată în București, .. 55, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 441 din 31.03.2009 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. TURISM, HOTELURI, RESTAURANTE „M. N.” S.A., cu sediul în M., ., județul C., ORAȘUL E. prin PRIMAR și C. L. E., cu sediile în E. Sud, ., județul C., ca neîntemeiat.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 iunie 2013.
Președinte, Judecător,
I. B. pt.G. L.
aflat în C.O., conform
art. 261(2) C.pr.civ.,semnează
Vicepreședinte instanță
N. S.
Grefier,
Pt. D. R.
aflat în C.O., conform
art. 261(2) C.pr.civ.,semnează
Grefier șef,
D. M.
Jud.fond: V.C. C.
Red.dec.Jud.I.B./07.08.2013
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 320/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA | Legea 10/2001. Decizia nr. 17/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
