Legea nr. 10/2001. Notificare nesoluţionată până la data adoptării Legii nr. 165/2013. Aplicarea imediată a legii noi în litigiul pendinte pe rolul instanţei de recurs.

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii civile / 2013

Cumpărător de drepturi succesorale. Limitele despăgubirii – art. 24 alin. 4 din Legea nr. 165/2013. Distincţia între persoana notificatoare – succesor al fostului proprietar şi cumpărătorul unei părţi din drepturile succesorale asupra imobilului notificat.

Adoptarea Legii nr. 165/2013, care consacră principiul aplicării imediate a acestor dispoziţii legale notificărilor nesoluţionate în mod irevocabil în procedura administrativă şi/sau jurisdicţională, inclusiv cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului este urmarea firească a jurisprudenţei acestei instanţe de contencios european care într-o serie de cauze ce vizau încălcarea dispoziţiilor din Protocolul 1 la CEDO (ex: cauza Viaşu, Faimblat şi cauza Katz contra României) a identificat o problemă structurală specifică în ce priveşte lipsa restituirii sau a despăgubirii pentru bunurile naţionalizate, această instanţă europeană reţinând în mod constant influenţa sistemului de restituire şi în special de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii.

„utilitate publică”, acela care urmărea măsuri de reformă economică ori de justiţie socială ce militează pentru o rambursare inferioară la valoarea de piaţă actuală (James şi alţii contra Regatului Unit, 8 iulie 1986, f.120) şi interesele particulare ale persoanelor private de proprietate care sunt îndreptăţite să beneficieze de aceste măsuri reparatorii.

Situaţia expres reglementată de art. 4 alin 4 din lege nu se regăseşte în speţă, cesionarul [...], în calitate de cumpărător al drepturilor succesorale rămase după defuncta [...] şi [...] neregăsindu-se în aceeaşi situaţie în care se afla cedenta [...], aceasta din urmă neînţelegând să vândă reclamantului toate drepturile ce i-ar fi revenit în calitate de unică notificatoare a imobilelor moştenite de cei 5 copii ai fostei proprietare [...].

Art. 4 şi 24 alin. 4 din Legea nr. 165/2013

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO

Art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa-Secţia I civilă sub [...], reclamanţii [...] şi [...] în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au solicitat instanţei obligarea pârâţilor să restituie în natură imobilul situat în Constanţa, [...] (fost str. [...], fost [...]), compus din teren în suprafaţă de 88,464 mp şi construcţie, în subsidiar, obligarea pârâţilor la acordarea de măsuri reparatorii constând în bunuri - echivalent valoric sau obligarea pârâţilor la acordarea în mod direct de despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilului stabilită la nivelul standardelor internaţionale de evaluare.

După mai multe cicluri procesuale, prin sentinţa civilă nr. 2473 din 23 mai 2013 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă acţiunea faţă de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 368/2006.

A respins, faţă de pârâta [...], cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 368/2006 încheiat între Municipiul Constanţa şi [...].

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul [...], în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice.

A obligat pârâta [...] să întocmească propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în Constanţa, [...], compus din teren în suprafaţă de 76,64 mp. şi construcţie S+P+2E+pod şi să înainteze dosarul Comisiei Centrale de acordare a despăgubirilor, în temeiul dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A respins ca nefondate capetele de cerere privind restituirea în natură a bunului sau de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.

A respins acţiunea faţă de pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Primarul municipiului Constanţa şi Consiliul Local al municipiului Constanţa, ca nefondată.

A respins cererea pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că autoarea reclamantului [...], numita [...] a declanşat procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001 prin notificarea nr. 292/14 aprilie 2002 adresată Municipiului Constanţa, notificare prin care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul din Constanţa, [...], fosta proprietate a numitei [...], bunica notificatoarei, bun preluat de stat în baza Decretului nr.92/1950. S-a reţinut că după formularea notificării, [...] a vândut drepturile succesorale ce îi reveneau după defuncţii [...] şi [...] reclamantului [...] conform contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. [...]/09.03.2010 autentificat la BNP [...], reclamantul subrogându-se în drepturile vânzătoarei şi declanşând procedura judiciară ca urmare a refuzului nejustificat al unităţii notificate de a răspunde notificării autoarei sale.

În urma reluării judecăţii în cel de-al doilea ciclu procesual şi completării cadrului procesual sub aspectul părţilor din proces, prima instanţă a reţinut că [...] are calitate de unitate deţinătoare a imobilului notificat.

A reţinut prima instanţă că prin hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în litigii purtate anterior între părţi s-a statuat că pârâta [...] este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 76,64 m.p. dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.368/2008, a cărui valabilitate a fost stabilită prin hotărâre irevocabilă, cât şi asupra construcţiei aflată pe teren C1, tip parter şi trei etaje.

Situaţia juridică a imobilului în ansamblul său a fost determinată cu caracter irevocabil prin decizia civilă nr.540/7 mai 2009 a Tribunalului Constanţa, iar existenţa în patrimoniul pârâtei societate comercială a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO atrage imposibilitatea restituirii în natură a acestuia,

principiul salvării securităţii circuitului civil fiind un argument în plus în susţinerea acestei soluţii a instanţei.

Întrucât restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, prima instanţă a statuat că reclamantul este îndreptăţit să obţină măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din lege, pentru imobilul notificat pârâta [...] fiind obligată să propună acordarea acestor despăgubiri şi să înainteze această propunere împreună cu notificarea şi întreaga documentaţie aferentă notificării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs pârâta [...], care după expunerea pe larg a situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în dosar în ciclurile procesuale anterioare a criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul reţinerii în sarcina sa a obligaţiei de a propune acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu cumpărătorului de drepturi succesorale.

La data de 16.10.2013, instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor, din oficiu, incidenţa în speţă a Legii nr. 165/16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, act normativ adoptat după pronunţarea sentinţei civile nr.2473/23 mai 2013, dar înainte de rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri judecătoreşti, în raport de dispoziţiile art. 4 din această lege, şi avându-se în vedere efectele acestui act normativ atât asupra modalităţii de acordare a măsurilor reparatorii în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţilor, cât şi asupra întinderii dreptului la despăgubiri al reclamantului din prezenta cauză în raport de contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale încheiat cu autoarea notificării [...]

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport cu criticile recurentei pârâte şi faţă de dispoziţiile legii noi – Legea nr. 165/16 mai 2013, Curtea constată următoarele:

Referitor la incidenţa în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, Curtea constată deplina aplicabilitate a acestor dispoziţii legale în prezentul litigiu, în raport de dispoziţiile art. 4 din lege, conform cărora „Dispoziţiile prezentei se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Legii nr. 165/2013.

constant influenţa sistemului de restituire şi în special de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii.

CEDO a subliniat că „atunci când este în joc o problemă de interes general, puterile publice sunt ţinute să reacţioneze în timp util, corect şi cu cea mai mare coerenţă” (Vasilescu contra României, 22 mai 1998, f.51), „atât atingerea respectării bunurilor cât şi lipsa reacţiei trebuie să genereze un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de protecţie a drepturilor fundamentale ale persoanei. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, Decizia din 12 oct. 2010, pag.67).

Legea nr. 165/2013 constituie o transpunere în legislaţia naţională a măsurilor cu caracter general reparatoriu prefigurate în hotărârea – pilot din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, legiuitorul român urmârind prin act normativ să implementeze în legislaţia naţională principiile CEDO în materia respectării dreptului de proprietate şi în acelaşi timp să menţină un echilibru între interesul general ala comunităţii, respectiv între obiectivul legitim de „utilitate publică”, acela care urmărea măsuri de reformă economică ori de justiţie socială ce militează pentru o rambursare inferioară la valoarea de piaţă actuală (James şi alţii contra Regatului Unit, 8 iulie 1986, f.120) şi interesele particulare ale persoanelor private de proprietate care sunt îndreptăţite să beneficieze de aceste măsuri reparatorii.

Or, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sus menţionată CEDO, în situaţia unor modificări fundamentale ale sistemului unei ţări, precum cele care le prezintă tranziţia de la un regim totalitar la unul democratic de guvernare şi structura politică, juridică şi economică a statului, adoptarea unor legi economice şi sociale pe scară largă în materie de restituire a proprietăţii, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză.

S-a reţinut astfel că statul are dreptul de a expropria bunuri – inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege – şi de a reduce nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, amintindu-se că ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirilor acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport” cu valoarea bunului şi că doar o lipsă totală de despăgubire este considerată incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr.1.

De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie parţială este justificată de obiective legitime de utilitate publică.

Pe această linie de gândire, legiuitorul român prin Legea nr. 165/2013 a urmărit o refacere totală a legislaţiei în materia restituirii proprietăţilor confiscate de regimul comunist, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, care să facă sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, iar plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă de timp reprezintă măsuri apte să asigure acest echilibru între interesul general al colectivităţii şi interesele foştilor proprietari.

În acest sens, prin art. 1 din Legea nr. 165/2013 s-a reglementat principiul de restituire în natură sau prin compensare, pentru toate imobilele terenuri şi clădiri

preluate de statul totalitar comunist, legiuitorul făcând o distincţie clară între situaţia în care aceste măsuri sunt acordate foştilor proprietari sau succesorilor lor legali şi testamentari şi situaţia în care titularul dreptului de proprietate şi-a înstrăinat drepturile ce i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar beneficiarul măsurii reparatorii este o altă persoană, cumpărător al drepturilor litigioase sau succesorale.

În acest ultim caz, art.1 alin.(3) prevede că „În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile ce i se cuvin potrivit legii de restituire, singura măsură reparatorie ce se acordă este compensarea prin puncte, potrivit art. 24 alin 2, 3 şi 4.”

Cum în speţă reclamantul [...] este un cumpărător de drepturi succesorale, titularul notificării formulate conform Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, înţelegând să înstrăineze către reclamant toate drepturile succesorale dobândite după autorii săi [...] şi [...], acestui reclamant îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1 alin 3 coroborat cu art. 24 alin.4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că acesta poate beneficia pentru cotele succesorale dobândite prin contract de vânzare-cumpărare numai de măsura reparatorie constând în compensarea prin puncte conform art. 24 alin. 4 din lege.

Această viziune a legiuitorului nu este de natură să aducă atingere vreunui drept de proprietate al reclamantului, întrucât până la momentul adoptării Legii nr. 165/2013 şi respectiv până la finalizarea prezentului litigiu printr-o hotărâre irevocabilă nici reclamantul şi nici vânzătoarea drepturilor succesorale – [...] nu au avut un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, bun de care să fie privaţi ca urmare a aplicării dispoziţiilor legale mai sus invocate în prezentul litigiu.

Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul vânzătoarei de drepturi succesorale implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa CEDO, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual” cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

Se observă în jurisprudenţa CEDO actuală o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuată cu cauzele Străin şi Porteanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica ulterioară în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter irevocabil, prin care se constată nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezintă o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un

„bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, paragraf 83-87; cauza Porteanu paragraf 339), în cazul Atanasiu şi alţii contra României, hotărârea din 12 octombrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/2010, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de

proprietar, ci s-a şi dispus expres în dispozitivul hotărârii în sensul restituirii bunului (paragraf 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragraf 141, 142 şi 143).

Urmare a hotărârii CEDO din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la reconstituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr.10/2001 şi a Legii nr. 165/2013.

În speţă, vânzătoarea de drepturi succesorale nu avea anterior declanşării prezentului litigiu un „bun actual” cu privire la imobilul în litigiu, ci aceasta declanşase numai procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin notificarea imobilului fără a fi intervenit în prealabil o recunoaştere a dreptului său de proprietate asupra bunului notificat şi fără a se fi dispus printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă restituirea acestui bun în natură către [...].

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. [...]/2010 autentificat de BNP [...] este precis şi clar determinat prin contract, ca fiind reprezentat de dreptul deţinut de cedent, în calitatea sa de succesor al defuncţilor [...] şi [...], deci de drepturile cedentului de pe urma celor doi defuncţi cu privire la imobilul situat în Constanţa, [...].

Drepturile dobândite de cesionar sunt drepturi succesorale ale cedentului cu privire la imobilul în litigiu, care încorporează vocaţia autorului la valorificarea dreptului de „persoană îndreptăţită” la restituirea imobilului litigios potrivit procedurilor speciale de reparaţie, aplicabile imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada comunistă, categorie din care face parte şi imobilul litigios.

În temeiul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, reclamantul cesionar a dobândit vocaţia la valorificarea dreptului de „persoană îndreptăţită” la măsuri reparatorii în legătură cu imobilul de la adresa mai sus amintită, conform procedurii legii speciale de reparaţie pentru imobilele preluate abuziv de stat, pentru că numai această vocaţie a existat în patrimoniul vânzătoarei la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. [...]/2010.

Sub aspectul întinderii drepturilor dobândite de cesionar prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. [...]/2010, Curtea are în vedere faptul că în procedura judiciară, instanţa de judecată are plenitudine de competenţă, iar în ipoteza în care nu s-a emis o dispoziţie ci se solicită soluţionarea pe fond a notificării, în acord cu jurisprudenţa Î.C.C.J. (Decizia nr. XX/2007), instanţa se pronunţă atât asupra calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, cât şi asupra întinderii dreptului şi a modalităţii de reparare a prejudiciului, probleme ce trebuie rezolvate în acord cu prevederile art. 24 din Legea nr. 165/2013 ce reglementează situaţia acordării măsurilor reparatorii altor persoane decât titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitori legali ori testamentari ai acestuia.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 705/18.04.1916 numitul [...] a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Constanţa, …, fost [...], compus din teren şi construcţie, actul fiind transcris sub nr. 1173/18.04.1916 în Registrul Transcripţiuni al Tribunalului Judeţean Constanţa.

Potrivit foii de date pentru Cartea Funciară întocmită în anul 1940, imobilul era compus din teren în suprafaţă de 88,464 mp şi construcţie, un singur corp de clădire din cărămidă, 2 etaje, la parter prăvălie, la etajul 1 apartament cu 3 camere, bucătărie, sală, la etajul 2 apartament cu 3 camere şi dependinţe, despărţit de proprietăţile vecine str. … la răsărit pe o lungime de 9,12 m, la apus proprietar [...] pe 9,12 m lungime, proprietarul imobilului fiind menţionat ca fiind [...], conform adresei Direcţiei patrimoniu din cadrul Primăriei mun. Constanţa, în planul cadastral al Oraşului Constanţa pentru anii 1936-1938 vol. I, pag. 32 şi 312 este consemnat lotul nou … din careul nou …, adresa …, actual …, posesor [...].

Imobilul a trecut în proprietatea Statului român în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 2690, proprietar [...].

Conform dispoziţiilor art. 1 lit.c din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care a pretins dreptul în conformitate cu prevederile art. 3 alin 1 lit.a şi ale art. 23 din lege.

Conform dispoziţiilor art. 24 alin 1 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare existente, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar potrivit alin 2, în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

În raport de actele existente la dosar şi care atestă preluarea imobilului în litigiu în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la posesorul [...], Curtea reţine că prezumţia de proprietate a numitei [...] cu privire la acest imobil, la momentul deposedării nelegale, nu a fost răsturnată de pârâţi, situaţie în care raporturile dintre notificatoarea [...] şi cesionarul [...] vor fi analizate prin raportare la proprietarul imobilului, [...].

Numita [...] decedată la data de 20.04.1946 conform certificatului seria DP nr. 496698 a fost căsătorită cu [...] (decedat la 15.12.1918), din căsătoria acestora rezultând 6 copii, din care unul – [...], a decedat anterior mamei sale, la data de 06.02.1935.

La decesul numitei [...] au rămas în calitate de moştenitori legali descendenţii acesteia [...], [...], [...] – tatăl notificatoarei [...], [...] şi [...], potrivit certificatului nr. 002032/11.04.1947 emis de Administraţia Financiară Bucureşti, fiecărui succesor revenindu-i o cotă succesorală de 1/5 din masă şi, implicit, de 1/5 din imobilul ce face obiectul prezentului dosar.

Curtea constată că după formularea notificării [...]/14.02.2001 înregistrată la BEJ [...], notificare ce a vizat întregul imobil situat în Constanţa, [...], (fost str. [...], fost …), titulara notificării [...] a vândut cesionarilor [...] şi [...] în cote de 35% respectiv 65% pentru fiecare cumpărător, „toate drepturile succesorale a căror titulară

este vânzătoarea de pe urma defuncţilor [...] şi [...]” conform contractului de vânzare- cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. [...]/9 martie 2010 de BNP [...]

– Bucureşti, ….

Prin urmare, din analiza contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. [...]/9 martie 2010, rezultă că notificatoarea [...] nu a înstrăinat reclamanţilor toate drepturile ce i-ar fi revenit cu privire la imobilul în litigiu, conform art. 4 alin 4 din Legea nr. 10/2001, în calitate de unic succesor ce ar fi formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Constanţa, [...], ci a înţeles să vândă reclamantului [...] exclusiv drepturile succesorale ce i se cuvin după defuncţii [...] şi [...], după acesta din urmă drepturi dobândite conform certificatului de moştenitor nr.59/16.02.1965.

Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare nr. [...]/2010 se menţionează în mod expres că obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie „toate drepturile succesorale ale căror titulară sunt de pe urma defuncţilor [...] şi [...].

În raport de această menţiune care explicitează obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, în mod greşit prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art.4 alin.(4) din Legea nr. 10/2001, care o vizau exclusiv pe notificatoarea [...] (în calitate de unic succesor al defunctei [...] care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001) îşi pot găsi aplicare şi în raport cu cesionarul drepturilor succesorale ce reveneau notificatoarei după defuncţii [...] şi [...].

Art. 4 alin.(4) din Legea nr. 10/2001 prevede că: „De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cerere de restituire”.

Acest text legal are în vedere situaţia în care fostul proprietar al imobilului a lăsat mai mulţi moştenitori legali sau testamentari – în speţă 5 succesori legali – şi dintre aceştia numai o parte au formulat notificarea pentru redobândirea bunurilor proprietatea autorilor lor, preluat abuziv de stat.

În această ipoteză, moştenitorii care au urmat procedura Legii nr. 10/2001 – în cauză numai succesoarea lui [...], numita [...] – sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsuri reparatorii pentru întregul imobil notificat, acestora revenindu-le şi cotele succesorilor care nu au formulat notificare.

Pentru lămurirea întinderii drepturilor succesorale ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare [...]/9 martie 2010 şi ulterior prin retransmiterea cotei de 65% din aceste drepturi către [...] prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu [...] şi înregistrat sub nr. 1452/20.09.2011 de BNP [...], se impune a se analiza modalitatea în care s-a transmis succesiunea proprietarei [...] către cei 5 descendenţi în viaţă la data deschiderii succesiunii acesteia şi menţionaţi în

certificatul nr. …/11.04.1947 emis de Administraţia Fiscală Bucureşti în vederea stabilirii impozitului succesoral.

Conform actelor de stare civilă şi certificatului mai sus menţionat, unul dintre succesorii numitei [...] a fost [...], tatăl cedentei, care a moştenit o cotă de 1/5 din masa succesorală a mamei sale, cotă retransmisă prin moştenire legală notificatoarei [...] (3/8), fratelui său [...] (3/8) şi soţiei supravieţuitoare [...] (2/8).

Cota dobândită de [...] după decesul tatălui său conform certificatului de moştenitor nr. 59/16.02.1965 (şi care a făcut obiectul contractului de vânzare- cumpărare de drepturi succesorale, vânzătoarea precizând expres că vinde dreptul succesoral ce îi revine după [...] conform certificatului de moştenitor nr. 59/16.02.1965) a fost aceea de 3/8 din 1/5 din imobilul în litigiu, adică 3/40 din întregul imobil.

A doua succesoare a defunctei [...] a fost menţionată ca fiind [...], căsătorită [...], născută la data de 11.07.1891 şi decedată la data de 28.09.1979; conform testamentului autentificat sub nr. …/26.03.1975 eliberat de notariatul de Stat Local Sector 1 Bucureşti a fost desemnată în calitate de legatar universal al defunctei [...] numita [...], conform certificatului de legatar nr. …/28.01.2009 emis de BNP [...] – Bucureşti.

La data de 11.02.1992, numita [...] a întocmit testamentul olograf prin care a lăsat numitei [...] ([...] la data întocmirii testamentului) „restul averii mele mobile şi imobile”, prin certificatul de calitate de legatar nr. …/13.02.2009; acest testament a fost valorificat şi s-a constatat calitatea de legatar universal a numitei [...] după defuncta [...].

Drepturile succesorale dobândite de numita [...] după defuncta [...] au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr.[...]/9.03.2010, prin urmare cota de 1/5 din succesiune dobândită de [...], pe filiera mătuşii sale [...], după defuncta [...] au fost înstrăinate reclamantului [...].

Cel de-al treilea moştenitor al defunctei [...], căruia îi revenea tot cota de 1/5 din imobilul notificat a fost descendenta [...] (căsătorită [...], conform copiei Registrului Stării civile pentru căsătoriţi nr. 92/1908 şi certificatul de deces, născută la 29.10.1886 şi decedată la 12.01.1975. [...] a fost fiica defunctei [...] [...], calitate în care a moştenit şi cota de 1/5 din imobilul notificat, cotă ce a făcut obiectul testamentului olograf în favoarea numitei [...] şi ulterior obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr.[...]/9 martie 2010 (copie registru pentru nou născuţi pe anul 1910).

În ceea ce priveşte pe [...] devenită [...] prin căsătorie, cea de a patra succesoare a defunctei [...], Curtea constată că la decesul acesteia intervenit la data de 7 aprilie 1984 (conform actului de deces nr. [...]) moştenirea sa a fost transmisă fiicei sale [...] născută [...] la data de 06.11.1926, conform certificatului de naştere seria …. Se constată că niciodată [...] nu a renunţat la succesiunea mamei sale, declaraţia de renunţare la moştenire invocată de reclamant şi depusă la dosar în primul ciclu procesual vizând exclusiv moştenirea bunicilor săi [...] şi [...], moştenire ce fusese transmisă şi acceptată de succesorii bunicilor săi la data deschiderii

succesiunii, respectiv, la data decesului acestora.

Mai mult, se reţine că şi în ipoteza în care se admite că numita [...] ar fi putut beneficia de cota de 1/5 din imobilul în litigiu, ce a fost moştenită de [...] (născută [...]), în condiţiile art. 4 alin 4 din Legea nr. 10/2001, (în calitate de unic succesor ce a formulat notificarea cu privire la un bun imobil ce aparţinea în coproprietate mai multor succesibili), această cotă nu a fost înstrăinată reclamantului în temeiul contractului nr. [...]/9.03.2010, în acest act nefăcându-se vorbire de vânzarea drepturilor succesorale ale numitei [...] (născută [...]) sau de drepturile moştenite de la [...], drepturi la care a renunţat [...].

În raport de aceste considerente, se reţine că reclamantul nu este îndreptăţit să beneficieze de măsuri reparatorii pentru cota de 1/5 din imobil moştenită de [...] şi care nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale.

Situaţia este similară şi în cazul celui de-al cincilea succesor-descendent al defunctei [...], numită [...] (căsătorită [...] şi apoi [...]), decedată la data de 3.03.1995 în Ploieşti/Prahova.

Se constată din analiza înscrisurilor existente la dosar că numita [...] nu s-a legitimat ca şi succesoare a defunctei [...], iar cota succesorală de 1/5 a numitei [...], dobândită după defuncta [...], nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, contract al cărui obiect a fost limitat, astfel cum am arătat mai sus, numai la drepturile succesorale moştenite de vânzătoarea [...] de la autorii [...] şi [...].

Nu se poate reţine că această cotă de 1/5 proprietatea comoştenitorului [...] a fost dobândită de vânzătoare pe filiera succesiunii tatălui său, [...] (fratele [...]) întrucât acesta a decedat anterior surorii sale, respectiv la data de 11.11.1964, conform certificatului de moştenitor nr. …/1965 emis la 16.02.1965 de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie, Regiunea Bucureşti.

Concluzionând, în raport de considerentele mai sus evocate, Curtea constată că în mod greşit Tribunalul Constanţa a reţinut că reclamantul [...] este îndreptăţit să beneficieze de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru întregul imobil situat în Constanţa, [...] (fostă …, fost …) ce a făcut obiectul notificării [...]/04.02.2002 adresată de [...] Municipiului Constanţa, în realitate, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale vânzătoarea i-a transmis numai drepturile succesorale moştenite de la defuncţii [...], conform certificatului de moştenitor nr. 59/1965 şi [...], respectiv drepturile ce totalizează o cotă de 19/40 din imobilul notificat (2/5 după [...] + 3/8 din 1/5 după [...]).

Referitor la modalitatea concretă de despăgubire a reclamantului, Curtea constată că în situaţia existentă în prezenta cauză, reclamantului [...] îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin.(4) din Legea nr.165/2013, iar nu art. 24 alin. (2) din lege.

Conform, dispoziţiilor al.(2) al art. 24 din Legea nr.165/2013: „În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform dispoziţiilor art. 21 alin.(6).

Alin.(4) al art. 24 prevede că: „În cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali sau testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin 6”.

Art. 21 alin. 6 din lege prevede că „Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte (…)”. În speţă, din analiza contractului de vânzare-cumpărare nr. [...]/2010 şi a documentaţiei aferente notificărilor formulate de [...] şi depuse la dosar rezultă că prin acest contract s-au vândut nu numai drepturile succesorale dobândite de la autorii [...] şi [...] cu privire exclusiv la imobilul din Constanţa, [...], ci toate drepturile succesorale pe care cei doi defuncţi le-au dobândit de la autoarea comună [...], drepturi ce vizează multiple imobile-terenuri şi construcţii de pe raza Municipiului Constanţa şi a Oraşului Eforie, astfel cum rezultă din certificatul fiscal emis după dezbaterea succesiunii lui [...], cât şi din contractul de partaj voluntar din 18 iulie

1935, imobile în legătură cu care reclamantul [...] a declanşat mai multe litigii.

Prin urmare, constatând că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nu s-a prevăzut în mod expres un preţ al vânzării strict cu privire la imobilul ce face obiectul prezentului dosar – din Constanţa, [...], preţul de 700 000 Euro menţionat în contract vizând valoarea tuturor imobilelor cu privire la care [...] a declanşat procedura Legii nr. 10/2001, Curtea constată că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin 4 din Legea nr. 165/2013.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, Curtea constată că reclamantul [...] este îndreptăţit să primească pentru cota de 19/40 din imobilul din Constanţa, …, puncte ce vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea cotei de 19/40 din imobil stabilită conform art. 21 alin 6 din lege, respectiv conform grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C.pr.civ., se va admite recursul pârâtei [...] şi se va modifica în parte sentinţa atacată, astfel:

Constată că reclamantul [...] este îndreptăţit să beneficieze pentru cota de 19/40 din imobilul situat în Constanţa, …, teren şi construcţie, de măsurile compensatorii prevăzute de art.1 alin 3 coroborate cu art. 24 alin. 4 din Legea nr. 165/2013, respectiv de puncte stabilite conform grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Obligă pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa să facă propunere de despăgubiri în beneficiul reclamantului şi să o înainteze Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor constituită conform Legii nr. 165/2013, pentru cota de 19/40 din terenul în suprafaţă de 76,64 mp situat în Constanţa, ….

Obligă pârâta [...] să facă propunere de despăgubiri conform celor mai sus menţionate şi să o înainteze Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor constituită conform Legii nr. 165/2013, pentru cota de 19/40 din construcţia situată în Constanţa, ….

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Decizia civilă nr. 426/C/23.10.2013

Judecător redactor Mihaela Popoacă

← Legea nr. 272/2004. Noţiunea de interes al minorului. Măsuri...		Expropriere. Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru bunul... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea nr. 10/2001. Notificare nesoluţionată până la data adoptării Legii nr. 165/2013. Aplicarea imediată a legii noi în litigiul pendinte pe rolul instanţei de recurs.