Expropriere. Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru bunul ce urmează a fi expropriat.
| Comentarii |
|
Excepţia prematurităţii formulării acţiunii reclamanţilor.
Spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în procedura specială reglementată de Legea nr. 255/2010, etapa judiciară este declanşată de către persoanele îndreptăţite la despăgubiri, nemulţumite de hotărârea pronunţată de Comisia înfiinţată la nivelul fiecărei unităţi administrativ - teritoriale în raza teritorială a căreia se află imobile expropriabile, conform art. 20 din lege.
Astfel, conform art. 22 din lege „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi transferul dreptului de proprietate.”
Prin urmare, declanşarea procedurii judiciare a exproprierii, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 este precedată de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, hotărâre ce se emite pentru titularii dreptului de proprietate ai terenului expropriat (art. 18 coroborat cu art. 19 din lege).
Art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 prevede în mod expres că “Transferul dreptului de proprietate publică asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ–teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii”.
Lipsirea proprietarului de posesia imobilului anterior consemnării despăgubirii pentru terenul expropriat la dispoziţia proprietarului de drept, deschide acestuia calea acţiunii în revendicare şi dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, astfel încât nu se poate reţine fundamentat că o condiţionare a exercitării acţiunii reglementată de art. 22 din Legea nr. 255/2010 de existenţa unei hotărâri de stabilire a despăgubirii este de natură să afecteze însăşi substanţa dreptului de proprietate al persoanei menţionate în decizia de expropriere nr. 604/2011, decizie care nu poate fi identificată cu hotărârea de stabilire a despăgubirilor, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Legea nr. 255/2010
Art. 6 alin.(1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale CEDO
- Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei (23.06.1981)
Prin cererea înregistrată sub nr. 13485/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii [...] şi [...] au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România
S.A. stabilirea despăgubirilor pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 12 mp, situat în extravilanul localităţii Medgidia, judeţul Constanţa, parcela [...], având nr. cadastral …, anularea parţială a deciziei de expropriere nr. 604/19.05.2011 poziţia 25, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că despăgubirea a fost stabilită la un nivel mai mic decât valoarea reală a terenului şi fără a se acorda şi daunele cauzate ca urmare a exproprierii, având în vedere că terenul ar fi produs recolte considerabile, impunându-se astfel plata unor daune care să compenseze valoarea recoltei. De asemenea, la stabilirea despăgubirii trebuie ţinut cont că statul încasează beneficii importante sub forma taxei de autostradă, precum şi că reclamanţii nu doreau să vândă terenul, iar cheltuielile în vederea achiziţionării altui teren vor cuprinde şi taxe notariale şi comisioane ale agenţiilor imobiliare.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată, arătând că terenul a fost evaluat în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare şi reflectă valoarea acestuia.
De asemenea, pârâtul a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, motivând că reclamanţii nu pot contesta cuantumul despăgubirilor acordate, cât timp nu a fost emisă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În cauză instanţa a administrat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică imobiliară întocmită de către o comisie de experţi, având ca obiectiv - stabilirea valorii despăgubirilor conform dispoziţiilor art.26 din legea nr.33/1994.
Prin sentinţa civilă nr. 2612 din 29.05.2013 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamanţilor [...] şi [...], formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România
S.A. aflată în subordinea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. A anulat în parte decizia de expropriere nr.604/19.05.2011 şi Anexă, a
Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., respectiv numai în ceea ce priveşte menţiunile cuprinse la poziţia 25, referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor.
A stabilit despăgubirile cuvenite reclamanţilor pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 12 mp, situat în extravilanul localităţii Medgidia, jud.Constanţa, parcela …, având nr.cadastral …, la suma de 331 lei. Plata despăgubirilor către reclamanţi se va face după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 lei, reprezentând onorariu experţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a avut în vedere următoarele:
Asupra excepţiei de prematuritate a acţiunii:
Instanţa a respins această excepţie prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 14.03.2013, pentru următoarele considerente:
Obiectul cererii formulate de către reclamanţi îl constituie stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru bunul ce urmează a fi expropriat, respectiv terenul situat în Ciocârlia, …, cu nr. cadastral …, în suprafaţă de 12 mp, precum şi anularea parţială a Deciziei nr.604/19.05.2011 poziţia 25 cu privire la cuantumul despăgubirilor.
Prin dispoziţiile Legii nr.255/2010 se stabileşte că în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată şi constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii.
Conform art.22 alin 1 din Legea nr.255/2010, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate.
În consecinţă, pentru a lua naştere dreptul reclamanţilor de a contesta, în calitate de persoane expropriate, cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator, este necesar ca acesta să emite o hotărâre în acest sens.
În prezenta cauză, cu referire la terenul din litigiu, a fost emisă decizia nr.604/19.05.2011, de expropriere, în temeiul disp.art.9 alin1 din Legea nr.255/2010 şi art.6 din Normele metodologice de aplicare a legii. Conform acestei decizii la poziţia 25 sunt menţionate: numele proprietarilor reclamanţi, parcela …, cu nr. cadastral …, în suprafaţa de 12 mp, precum şi valoarea despăgubirilor, respectiv suma de 6 lei.
În cuprinsul deciziei nr. 604/19.05.2011 se consemnează că aceasta constituie titlu executoriu pentru predarea imobilelor menţionate în anexă, că transferul dreptului de proprietate operează de drept la data emiterii, precum şi faptul că sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate.
În consecinţă, până la momentul sesizării instanţei de judecată de către reclamanţi fusese emisă o decizie de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse, conform dispoziţiilor legale mai sus-menţionate, situaţie în care instanţa reţine că cererea nu este prematură, în raport de situaţia concretă şi de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate, întrucât despăgubirea de 6 lei pentru terenul expropriat în suprafaţă de 12 mp, astfel cum a fost menţionată în decizia nr. 604/19.05.2011, poziţia nr. 25, este inferioară valorii reale a terenului, determinată conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, aspect statuat în raportul de expertiză efectuat în cauză – opinia majoritară, probă însuşită de instanţa de fond.
S-a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 26 din legea nr. 33/1994 la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ- teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, astfel cum a fost refăcut, în opinia majoritară, prin raportarea la standardele de evaluare internaţionale, valoarea de circulaţie a terenului în litigiu a fost determinată la suma de 27,57 mp, respectiv valoarea de 331 lei, pârâtul Statul Român în calitate de expropriator fiind obligat să plătească reclamanţilor o despăgubire de 331 lei.
Conform art. 274 Cod procedură civilă a fost obligată pârâtul la plata sumei de 3000 lei reprezentând onorariul experţilor, către reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 14.03.2013 a declarat apel Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, care le-a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele considerente:
În mod greşit prima instanţă a respins excepţia prematurităţii acţiunii prin încheierea din 14.03.2013, deşi în speţă nu fusese emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor conform Legii nr. 225/2010.
Deşi au fost prezentate pe larg etapele ce se parcurg de către expropriator până la momentul emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, instanţa nu a
ţinut cont de susţinerile pârâtei şi a respins în mod greşit excepţia prematurităţii acţiunii reclamanţilor.
Primele două etape ale procedurii de expropriere reglementate de dispoziţiile art. 8 şi 9 din Legea nr. 255/2010 şi art. 5 alin.(3) din H.G. nr. 53/2011 nu prevăd dreptul reclamanţilor la acţiune contra actelor emise de expropriator, acte care nu au caracter individual şi nici cert în privinţa despăgubirilor, cum este cazul în speţă faţă de decizia de expropriere nr. 604/12.05.2011, decizie confundată de prima instanţă cu hotărârea de stabilire a despăgubirilor.
Se susţine că, practic, instanţa de fond a făcut abstracţie de dispoziţiile art. 22 alin.(1) din Legea nr. 255/2010 şi a asimilat hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii ce trebuia emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real cu decizia de expropriere emisă de expropriator şi care este o decizie colectivă ce vizează toţi proprietarii de terenuri aflate pe coridorul de expropriere.
Potrivit textului de lege invocat anterior, numai din momentul comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii se naşte dreptul persoanei expropriate de a contesta cuantumul despăgubirii, fără a putea însă contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator, emiterea hotărârilor făcându-se în ultima etapă a procedurii de expropriere vizând finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere.
Faptul că reclamanţii după publicarea deciziei de expropriere au formulat acţiune în justiţie, fără ca acestora să li se fi valorificat aceste înscrisuri de către expropriator şi fără să fi fost parcurse celelalte etape ale exproprierii, fundamentează admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii.
Pe fondul apelului, în referire la sentinţa civilă nr. 2612/29.05.2013, susţine apelantul că instanţa de fond în mod greşit s-a raportat la o parcelă de teren situată în extravilanul localităţii Medgidia, când în realitate terenul proprietarilor reclamanţi supuşi exproprierii este situat în extravilanul localităţii Peştera, fapt atestat de Anexa la H.G. nr. 200/2011.
Expertiza efectuată la instanţa de fond şi care a fost însuşită de către Tribunalul Constanţa este nelegală, întrucât cei doi experţi care au fundamentat opinia majoritară au analizat înscrisuri care nu aveau caracter translativ de proprietate şi pe de altă parte au vizat terenuri care nu se găseau în aceeaşi unitate administrativ-teritorială cu imobilul expropriat, respectiv din localităţile Remus Opreanu şi Municipiul Medgidia.
De asemenea, experţii nu au avut în vedere destinaţia terenului la data exproprierii, şi anume teren agricol extravilan destinat cultivării cu cereale, aceştia evaluând terenul în considerarea potenţialului viticol al zonei.
Instanţa de fond şi-a însuşit în mod netemeinic concluziile expertizei de evaluare – opinia majoritară a celor doi experţi – fără a analiza şi opinia expertului Vintilescu Iulian, desemnat de către stat.
Prin modalitatea de realizare a expertizei, care a fost însuşită de către instanţa de fond, s-au încălcat dispoziţiile art. 26 din legea nr. 33/1994, precum şi decizia civilă nr. 5881/08.07.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie prin care s- a statuat că, la calcularea cuantumul despăgubirii pentru terenul expropriat trebuie să se aibă în vedere comparabile din aceeaşi unitate administrativ-teritorială, care
prezintă aceleaşi caracteristici şi amplasament cu imobilul expropriat, iar sursa de informare să fie, pe cât posibil, constituită din tranzacţii notariale, iar nu din oferte din ziare.
Analizând legalitatea încheierii pronunţate de Tribunalul Constanţa la data de 14.03.2013 şi sentinţei civile nr. 2612/29.05.2013, Curtea constată că apelul pârâtului este întemeiat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
1. În referire la excepţia prematurităţii acţiunii reclamanţilor, se constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală pentru următoarele considerente:
În situaţia lucrărilor de autostrăzi şi drumuri naţionale există o reglementare specială a fazei administrative a procedurii exproprierii. Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România întocmeşte o documentaţie tehnico-economică pentru fiecare lucrare care cuprinde date privind încadrarea în planurile de urbanism şi de încadrare a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării vizate de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, care includ delimitarea terenurilor şi a construcţiilor propuse expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor şi a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, stabilite de către persoane autorizate în evaluare (art. 4 din Legea nr. 255/2010).
Pe baza acestei documentaţii, Guvernul aprobă prin hotărâre amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar al C.N.A.D.R. şi sursa de finanţare. Planul cu amplasamentul lucrării întocmit pentru fiecare unitate administrativ – teritorială se afişează la sediul consiliului local al unităţii respective şi este publicat într-un ziar local.
La nivelul fiecărei unităţi administrative se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formulează cererea de despăgubiri de către persoanele care justifică un interes legitim (art. 8 din Legea nr. 255/2010).
Faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se va preciza valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 18 şi 19 din legea nr. 255/2010.
Din considerentele mai sus expuse, şi în raport de situaţia de fapt existentă în cauză, Curtea constată că faza administrativă a exproprierii nu a fost epuizată în prezenta cauză, Comisia constituită în temeiul art. 18 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, neemiţând până la momentul sesizării instanţei de judecată nicio hotărâre cu privire la valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora.
Spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în procedura specială reglementată de Legea nr. 255/2010, etapa judiciară este declanşată de către persoanele îndreptăţite la despăgubiri, nemulţumite de hotărârea pronunţată de Comisia înfiinţată la nivelul fiecărei unităţi administrativ - teritoriale în raza teritorială a căreia se află imobile expropriabile, conform art. 20 din lege.
Astfel, conform art. 22 din lege „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în
termenul general de prescripţie care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi transferul dreptului de proprietate.”
Prin urmare, declanşarea procedurii judiciare a exproprierii, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 este precedată de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, hotărâre ce se emite pentru titularii dreptului de proprietate ai terenului expropriat (art. 18 coroborat cu art. 19 din lege).
În speţă până la momentul sesizării instanţei de judecată de către reclamanţi nu fusese emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse reclamanţilor, conform dispoziţiilor legale mai sus-menţionate, situaţie în care în mod greşit Tribunalul Constanţa a reţinut că cererea reclamanţilor nu este prematură în raport de situaţia concretă şi de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.
H.G. nr. 200/2011 şi decizia de expropriere nr. 604/2011 invocate de reclamanţi care cuprind „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul Medgidia-Constanţa, a proprietarilor sau deţinătorilor acestora, precum şi a sumelor individuale aferente despăgubirilor” nu pot fi asimilate hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzută de art. 22 din actul normativ mai sus indicat, valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamanţilor este orientativă, pentru stabilirea bugetului de cheltuieli necesar pentru realizarea exproprierii, astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor art. 8 din lege coroborat cu art. 7 din lege.
Art. 8 alin. (8) din Legea nr. 255/2010 prevede că „Sumele individuale prevăzute la art. 7 pot fi suplimentate, prin hotărâre a Guvernului la cererea expropriatorului, în situaţia modificării numărului de imobile necesare a fi expropriate, precum şi în orice alte situaţii, temeinic motivate, inclusiv pentru situaţia prevăzută la alin. (2) (asigurarea unei juste despăgubiri a expropriatului – art. 8 alin. 2).
Decizia de expropriere nr. 604/2011 (invocată de către reclamanţi şi reţinută de prima instanţă ca fiind actul prin care s-au consemnat despăgubirile contestate de reclamanţi) a fost emisă în temeiul H.G. nr. 200/2011 şi reprezintă titlul executoriu pentru transferul dreptului de proprietate. Însă, pentru finalizarea procedurii de expropriere, este necesar a se emite şi o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii, care, în cauză nu a fost emisă.
Actul administrativ al exproprierii, respectiv decizia de expropriere nr. 604/2011, nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, or instanţa de fond a făcut în mod greşit tocmai această asimilare, reţinând că după emiterea deciziei de expropriere reclamanţii au dreptul să conteste cuantumul despăgubirilor oferite de expropriator.
Prin urmare, în absenţa unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirii emisă de expropriator, reclamanţilor nu le poate fi recunoscut demersul judiciar care să aibă ca obiect contestarea unor despăgubiri ce nu sunt încă determinate de către expropriator, în mod individual pentru fiecare persoană expropriată, în baza unui
raport de evaluare, care să aibă în vedere caracteristicile tehnico-edilitare ale fiecărui teren expropriat, situat pe coridorul de expropriere.
Această soluţie a fost de altfel consolidată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ex.: decizia civilă nr. 3307/13.06.2013 – dosar nr. 15907/118/2011; decizia civilă 769/18.02.2013 – dosar nr. 912/118/2012 şi decizia civilă nr. 2485/24.04.2013 – dosar nr. 1381/118/2011, în care au figurat ca şi părţi aceleaşi persoane cu cele din prezenta cauză; decizia civilă nr. 2979/30.05.2013 – dosar nr. 13481/118/2011; decizia civilă nr. 3020/30.05.2013 – dosar nr. 13711/118/2011).
Această interpretare a dispoziţiilor legale nu aduce atingere însă dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului supus procedurii exproprierii, până la momentul consemnării despăgubirilor la dispoziţia expropriatului neoperând un transfer al dreptului de proprietate către expropriator.
Art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255 din 4 decembrie 2010 prevede în mod expres că “Transferul dreptului de proprietate publică asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ–teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii”.
Prin urmare, consemnarea despăgubirii la dispoziţia expropriaţilor constituie o condiţie prealabilă transferului dreptului de proprietate în patrimoniul statului, iar în ipoteza în care expropriatul dă dovadă de rea–credinţă şi intră în posesia terenului anterior îndeplinirii formalităţilor legale de evaluare a terenului expropriat şi de consemnare a despăgubirilor la dispoziţia proprietarului supus acestei măsuri, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 11, art. 18-20 din Legea nr. 255/2010, proprietarul terenului este îndreptăţit, pe calea dreptului comun să solicite angajarea răspunderii expropriatorului pentru prejudiciile cauzate prin tulburarea dreptului de proprietate de a se folosi de bunul său şi de a-i culege fructele.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 cererile formulate conform acestor dispoziţii legale sunt de competenţa instanţelor de drept comun şi ele se diferenţiază de acţiunea reglementată de dispoziţiile art. 22 din aceeaşi lege, text ce reglementează expres calea de atac, instanţa competentă şi procedura după care se desfăşoară acţiunea în justiţie promovată de expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 din lege. Termenul de declanşare a procedurii judiciare începe să curgă de la data la care i-a fost comunicată celui expropriat hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, conform art. 21 al.
(1) din Legea nr. 255/2010, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubiri şi transferului dreptului de proprietate.
Nu se poate reţine nici împrejurarea că prin această soluţie se aduce atingere dreptului reclamanţilor de acces la justiţie, pentru că, aşa cum arătam, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să formuleze o acţiune pentru angajarea răspunderii statului pentru exproprierea de fapt sau pot solicita instanţei să dispună obligarea expropriatorului să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, cu plata de daune-interese pentru prejudiciul creat proprietarului expropriat.
Împrejurarea că art. 19 din Legea nr. 255/2010 nu stabileşte un termen pentru emiterea hotărârii de despăgubire şi respectiv pentru consemnarea despăgubirilor la dispoziţia persoanei expropriate nu echivalează cu posibilitatea expropriatorului de a amâna sine die această obligaţie, dispoziţiile art. 9 alin.(4) coroborate cu dispoziţiile art. 19 alin.(4) şi (5) din lege impunând o anumită conduită expropriatorului, ce trebuie realizată într-un termen rezonabil, înainte de operarea transferului de drept a proprietăţii de la persoana expropriată la expropriator.
Astfel se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 19 alin.(4) din Legea nr. 255/2010, la cererea comisiei de verificare a dreptului de proprietate, solicitantul despăgubirilor are obligaţia de a completa documentaţia privind calitatea de proprietar în termen de 15 zile de la solicitare, în caz contrar comisia prevăzută de art. 18 va consemna într- un cont bancar deschis pe numele solicitantului despăgubirea, însă eliberarea acesteia se va face numai la data la care solicitantul îşi va dovedi dreptul în condiţiile legii.
Alineatul (5) prevede că, în ipoteza în care titularii drepturilor reale nu depun cererea de despăgubire sau documente doveditoare, expropriatorul va notifica acestora sumele propuse pentru plata despăgubirilor şi le va consemna într-un cont bancar deschis pe numele expropriatului.
Prin urmare, legiuitorul stabileşte în mod expres etapele şi termenele în care se realizează completarea cererii de despăgubire şi a documentaţiei aferente, consemnarea despăgubirilor la dispoziţia expropriatului impunându-se pentru a se realiza imediat după îndeplinirea acestor obligaţii de către titularul dreptului sau în caz contrar după expirarea celor 15 zile prevăzute de legiuitor, în care expropriatul era îndreptăţit să completeze această documentaţie.
Lipsa unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor echivalează cu un refuz al expropriatorului de a-şi îndeplini obligaţiile reglementate de Legea nr. 255/2010, iar un asemenea refuz poate să fie cenzurat în justiţie, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţelor competente, ci dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede în art. 21 alin.(2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a confirmat soluţiile pronunţate de instanţele inferioare prin care a fost obligat expropriatorul, la cererea proprietarului, să emită decizia de expropriere, pe calea obligaţiei de a face, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 255/2010 (cu titlu de exemplu: decizia civilă nr. 2267/17.04.2013 – dosar nr. 13815/118/2011; decizia civilă nr. 1923/04.04.2013 – dosar nr. 13816/118/2011; decizia civilă nr. 4425/10.10.2013 – dosar nr. 5522/118/2012).
Accesul la justiţie nu este un drept absolut; exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe între care stabilirea unor termene, parcurgerea unor etape administrative prealabile, respectarea competenţei instanţei de judecată pentru situaţii deosebite, cum este cazul şi al exproprierii pentru utilitate publică în vederea realizării unor autostrăzi, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat (Decizia nr. 1/1994 a Curţii Constituţionale a României).
Accesul la justiţie presupune în mod necesar ca, după parcurgerea unor proceduri administrative – cum este cea impusă de Legea nr. 255/2010 – părţile interesate să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti, în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă fiind atins în substanţa sa.
Prin Legea nr. 255/2010 au fost reglementate nu numai procedurile administrative prealabile exproprierii, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie una dintre măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri şi anume stabilirea despăgubirilor; expropriatorul nu poate, însă, să formuleze contestaţia prevăzută de art. 22 din lege, decât dacă expropriatorul emite hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Aplicarea unei asemenea condiţii nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie care consacră liberul acces la justiţie, iar imperativul constatării existenţei hotărârii prealabile formulării contestaţiei nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin.(1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cât timp, aşa cum am arătat în cele expuse anterior, transferul dreptului de proprietate către expropriator nu operează până la data consemnării sumelor aferente despăgubirii, iar încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor anterior acestei operaţiuni deschide proprietarilor calea la justiţie, conform dreptului comun, pentru protejarea proprietăţii acestora şi despăgubirea lor pentru prejudiciile create de stat, prin uzurparea dreptului de proprietate.
Curtea Europeană a arătat că art. 6 alin.(1) din Convenţie este aplicabil nu numai în cazul unor proceduri în desfăşurare, ci poate fi invocat de oricine consideră că i-a fost încălcat un drept civil şi se plânge că nu a avut posibilitatea de a adresa o acţiune unei instanţe care să îndeplinească cerinţele unui tribunal echitabil prevăzute de art. 6 alin.(1) (cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, hotărârea din 23.06.1981, par.44).
Or, aşa cum am arătat anterior, într-o jurisprudenţă constantă şi fundamentată, instanţele judecătoreşti, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au recunoscut dreptul persoanei expropriate în fapt de a solicita, printr-o acţiune în justiţie, obligarea expropriatorului la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor şi la plata de daune materiale pentru prejudiciile suferite ca urmare a refuzului de finalizare a procedurii exproprierii.
Mai mult, lipsirea proprietarului de posesia imobilului anterior consemnării despăgubirii pentru terenul expropriat la dispoziţia proprietarului de drept, deschide acestuia calea acţiunii în revendicare şi dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, astfel încât nu se poate reţine fundamentat că o condiţionare a exercitării acţiunii reglementată de art. 22 din Legea nr. 255/2010 de existenţa unei hotărâri de stabilire a despăgubirii este de natură să afecteze însăşi substanţa dreptului de proprietate al persoanei menţionate în decizia de expropriere nr. 604/2011, decizie care nu poate fi identificată cu hotărârea de stabilire a despăgubirilor, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că este fondată critica apelantului pârât ce vizează modalitatea de soluţionare de către Tribunalul Constanţa a excepţiei prematurităţii formulării acţiunii reclamanţilor de cenzurare a despăgubirilor stabilite de principiu, cu caracter orientativ prin decizia de expropriere
nr. 604/2011, hotărârea primei instanţe urmând a fi reformată sub acest aspect. Astfel, în baza art. 296 Cod procedură civilă se va admite apelul pârâtului şi se va schimba în tot hotărârea atacată, în sensul admiterii excepţiei prematurităţii acţiunii şi respingerii acesteia ca prematur formulată.
Modalitatea de soluţionare a acestei excepţii face inutilă cercetarea celorlalte critici ale apelantului pârât, care vizează fondul litigiului, şi anume modalitatea de determinare a unei despăgubiri în valoare de 336 lei pentru suprafaţa de 12 mp teren proprietatea reclamanţilor, menţionată în decizia de expropriere nr. 604/2011 la poziţia nr. 25.
Decizia civilă nr. 105/C/04.12.2013
Judecător redactor Mihaela Popoacă
| ← Legea nr. 10/2001. Notificare nesoluţionată până la data... | Validare poprire. Obligarea angajatorului – terț poprit –... → |
|---|
