Acţiune în constatare. Decizia nr. 61/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 61/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 10-06-2015 în dosarul nr. 770/36/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 61/C
Ședința publică de la 10 iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. G.
JUDECĂTOR VANGHELIȚA T.
Grefier C. D.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorii A. T. și A. P., domiciliați în C., . nr. 4, .. E, ., împotriva deciziei civile nr. 1418/C/_ pronunțate de Curtea de Apel C. în dosarul civil nr. 2275/C/2004, în contradictoriu cu intimații M. IAȘAR și M. G., domiciliați în C., ., județul C..
La apelul nominal efectuat în ședință publică se prezintă contestatorul A. T., pentru intimata M. G., avocat E. M. G. L., conform împuternicirii avocațiale nr.50/08.04.2015 depusă la dosar, pentru intimatul M. Iașar – avocat F. D. A., conform împuternicirii avocațiale nr. 36 din 08.06.2015, lipsind contestatoarea A. P..
Procedura este legal îndeplinită, conform dispozițiilor art. 187 și urm.C.pr.civ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat faptul că prin încheierea din 08.06.2015 s-a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a doamnelor judecător M. G. și Vanghelița T..
După referatul grefierului de ședință;
Se legitimează contestatorul A. T. cu C.I. . nr._ eliberat la 2.08.2006 de către SPCLEP C., CNP:_.
Contestatorul A. T. arată că este licențiat în drept și depune în acest sens la dosarul cauzei copia Diplomei de Licență care atestă că este absolvent al Universității „S. Haret” București – Facultatea de D. și Administrație Publică C. - sesiunea iulie 2009.
Instanța constată că la acest termen de judecată contestatorii au complinit lipsa ambelor semnături de pe cererea vizând calea extraordinară de atac, având în vedere că a fost depusă contestația în anulare cu ambele semnături ale contestatorilor.
Fiind întrebați de către instanță, reprezentanții intimaților precizează că au luat cunoștință de considerentele contestației în anulare, de la dosar, întrucât nu le-au fost comunicate. Precizează că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de motivele contestației în anulare.
Apărătorul intimatului M. Iașar – avocat F. D. A. invocă în temeiul dispozițiilor art. 321 Cod procedură civilă inadmisibilitatea contestației în anulare, întrucât contestatorul a mai formulat contestații în anulare, având aceeași motivare în fapt și în drept iar conform dispozițiilor textului de lege consideră că această contestație este inadmisibilă. Mai mult, apreciază că modalitatea în care acționează contestatorul reprezintă o exercitare în mod abuziv a drepturilor pe care acesta le are conform codului de procedură civilă.
Instanța aduce la cunoștința părților că la data de 08.04.2015 s-a pus în discuție o altă excepție, respectiv cea a tardivității formulării contestației în anulare și pune în vedere acestora să precizeze care din cele două excepții primează în acest moment.
Apărătorul intimatului M. Iașar apreciază că are prioritate soluționarea excepției privind admisibilitatea contestației în anulare.
Apărătorul intimatei M. Ghiultenconsideră că în cauză se impune mai întâi discutarea excepției inadmisibilității contestației în anulare și ulterior excepția tardivității formulării contestației în anulare.
Instanța pune în discuție excepția inadmisibilității formulării contestației în anulare, având în vedere că această excepție este una dirimantă și nu poate fi unită cu fondul cauzei.
Contestatorul A. T. precizează că mai presus de excepția inadmisibilității prioritar ar fi discutarea unei ,,excepții de ordine publică’’, având în vedere că din punctul său de vedere, în mod greșit a fost direcționat apelul către Curtea de Apel C. în baza Legii nr.195/2004. Consideră că dosarul trebuia redirecționat de către Curtea de Apel C. la Judecătoria C.. În susținerea celor arătate solicită a se avea în vedere și Decizia nr. 32 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Instanța aduce la cunoștința contestatorului că excepția inadmisibilității invocată de apărătorul intimatului este o excepție dirimantă, absolută și de procedură care se rezolvă cu precădere de către instanță și poate fi judecată înaintea oricărei chestiuni de fond.
Totodată, instanța având în vedere că la acest termen s-a invocat o chestiune legată de abuzul de drept procesual, invocându-se de intimați faptul că s-au formulat mai multe contestații în anulare împotriva aceleiași hotărâri, pune în vedere contestatorului A. T. să precizeze motivul pentru care a înțeles să formuleze a treia contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1418/C/_ pronunțate de Curtea de Apel C., deși acesta a mai avut alte două hotărâri pronunțate în cadrul altor două contestații în anulare, formulate împotriva aceleiași hotărâri.
Contestatorului A. T. arată că a formulat aceste contestații în anulare întrucât cererile urmau să fie judecate ,,de o altă instanță’’, respectiv de un alt complet de judecată și arată că a formulat mai multe contestații în anulare în ideea că până la urmă acestea vor ajunge la un complet care să admită contestația în anulare.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției de inadmisibilitate a contestației în anulare.
CURTEA
Asupra prezentei contestații în anulare, reține următoarele:
La 29 decembrie 2014, A. T. și A. P. au sesizat Curtea de Apel C. cu o cerere vizând ,,constatarea nulității absolute a deciziei civile nr. 1418/C din 15.12.2004 a Curții de Apel C. și a imprescriptibilității acestei acțiuni’’.
Părțile reclamante au arătat că litigiul lor a fost soluționat în primă instanță de către Judecătoria C., conform sentinței nr. 6708/28.06.2004 (dosar_/2003), calea de atac fiind apelul, care însă din eroare a fost soluționat de către Curtea de Apel, iar nu de către Tribunalul C..
S-a mai susținut că ,,până la data de 15.12.2004 (data judecării apelului), magistrații Curții de Apel C. nu au aplicat dispozițiile art. II alin. 3 din Legea nr. 493/2004, publicată în Monitorul Oficial din 18.11.2004, potrivit căreia apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență se trimiteau la tribunale, prin declinarea competenței, prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, fără citarea părților’’. Că în aceste condiții decizia nr. 1418/C din 15.12.2004 a Curții de Apel C. a fost pronunțată cu calea recursului în 15 zile de la comunicare, fiind înaintată Î.C.C.J., care în acord cu dispozițiile Legii 219/2005 a retransmis calea de atac a recursului Curții de Apel.
S-a opinat că în acest caz judecătorii care au intrat în compunerea completului de recurs urmau să trimită din nou cauza la Tribunalul C. - ,,fiind încălcate cu rea-credință dispozițiile art. 2 pct. 3 modificat prin art. I pct. I și art. II alin. 1 – 4 din Legea nr. 219/2005’’.
Au fost evocate dispozițiile art. 105 alin. 1 cod proc. civilă, care declară nule actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent, precum și cele ale alin. 2 al textului, vizând teza prezumării vătămării în cazul nulităților prevăzute de lege; s-a susținut că judecata săvârșită astfel atrage incidența art. 106 alin. 1 cod proc. civilă, adică a nulității tuturor actelor subsecvente celui lovit de nulitate, dar și răspunderea civilă a magistraților pentru netrimiterea dosarului la Tribunalul C..
S-a arătat că art. 312 pct. 6 cod proc. civilă, modificat prin art. I pct. 116 din O.U.G. nr. 138/2000 impunea instanței de recurs obligația de a casa hotărârea atacată pe temeiul dat de art. 304 pct. 3 cod proc. civilă; că instanța a dat dovadă de rea-credință și a judecata cauza ,,la cererea recurenților’’.
Reclamanții au făcut trimitere și la recursul în interesul legii promovat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2008, care a generat pronunțarea deciziei nr. 32/09.06.2008, pe care – susțin petenții – magistrații Curții de Apel C. au ignorat-o.
Întrucât prin această cerere s-a făcut trimitere la decizia menționată, pronunțată de Curtea de Apel C. în calea de atac a apelului (dosar nr. 2275/C/2004), urmare citării reclamanților ca și contestatori, numitul A. T. a trimis – la 19 ianuarie 2015 – o petiție instanței sesizate, afirmând că judecătorii ,,trebuie să cunoască limba română’’ și că motivul acestui demers l-a constituit doar constatarea nulității absolute a deciziei nr. 1418/15.12.2004, cu consecința reluării judecății, la instanța apreciată ca fiind legal competentă să judece respectiva cauză (adică, la Tribunalul C.).
La termenul din 1 aprilie 2014, numiții A. T. și A. P. dau calificarea juridică a contestației în anulare acestei sesizări, reiterând toate aspectele pentru care, în opinia lor, această soluție a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență (filele 49 – 53, cerere redepusă cu semnăturile părților la 8.04.2015, filele 90 – 93).
S-a invocat faptul că aplicarea corectă a Legii nr. 219/2004 presupunea ca această instanță să judece apelurile împotriva hotărârilor tribunalului date în primă instanță, precum și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate pe fond de tribunale și nesusceptibile de apel; în schimb, în dosarul contestatorilor, Curtea de Apel C. a judecat recursul împotriva propriei hotărâri și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare ca instanță ,,necompetentă’’, deși avea obligația casării hotărârii atacate.
Prin aprobarea O.U.G. nr. 58/2003 modif. prin Legea nr. 195/2004 s-a stabilit la art. 2821 cod proc. civilă că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, acțiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
,,Cum apelul a fost soluționat de Curtea de Apel C. la 15.12.2004 și care a dus în recurs de aceeași instanță la rezoluțiunea actului autentic, fiind aplicabile prevederile Legii nr. 195/2004 și a Legii nr. 193/2004 cu referire și la Legea nr. 219/2005, Curtea de Apel C., ca instanță necompetentă, este obligată să constate din oficiu, și nu la rugămintea părților, nulitatea absolută a deciziei nr. 1418/C 15.12.2004 ca nelegală și cu procedura trimiterii dosarului Judecătoriei C., nr._/2003, Tribunalului C. pentru judecarea recursului împotriva sentinței 6708/28.06.2004, în vederea promovării accesului liber la justiție’’.
La 10 iunie 2015 contestatorii au formulat o cerere de recuzare a membrilor completului de judecată, soluționată conform încheierii motivate din 8 iunie 2015.
Întrucât în cursul judecății au fost evocate mai multe excepții, a căror prevalență față de soluționarea fondului este dată de prevederile art. 137 alin. 1 cod proc. civilă (text incident în toate etapele procesuale), Curtea urmează a le analiza, respectând deopotrivă regula preeminenței excepțiilor dirimante în raport de cele dilatorii și răspunzând și aspectelor evocate de către contestatori cu ocazia dezbaterilor, în măsura în care ele tind la statuarea în drept.
Astfel, intimata M. G. a ridicat excepția inadmisibilității acestei noi cereri de contestare în anulare a deciziei menționate, în condițiile în care prevederile art. 321 cod proc. civilă (1864) sunt neechivoce: ,,Nu se poate face o nouă contestație pentru motive care au existat la data celei dintâi’’.
Or, contestatorii au mai sesizat Curtea de Apel C. cu două contestații în anulare, pentru un motiv identic celui din cauza pendinte (încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență), anume la 26 ianuarie 2010 (dosar_ ) și respectiv, la 10 noiembrie 2011 (dosar_ ). În egală măsură, calea de retractare a fost folosită și împotriva deciziilor pronunțate în recursul declarat împotriva deciziei 1418/C din 15.12.2004 (decizia civilă nr. 754/C/23.11.2005 a Curții de Apel) și în contestația în anulare (decizia nr. 241/C/12.05.2010 a curții de Apel C.).
În aceste condiții, deși contestatorul A. T. a făcut dovada licențierii în științele juridice, tot el a susținut că înțelege să formuleze multiple contestații în anulare până ce va obține câștig de cauză la ,,o altă instanță’’ (înțelegând prin aceasta un alt complet), motiv pentru care urmează a fi făcută o ordonare a regulilor procesuale care configurează sfera drepturilor deduse judecății – cu atât mai mult cu cât intimații au evocat, față de multitudinea căilor extraordinare, teza abuzului de drept procesual.
În esență, contestația în anulare reprezintă o cale de retractare (iar nu de reformare), menită să rezolve acele greșeli procedurale care nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului (art. 317 cod proc. civilă).
Hotărârea atacată este una pronunțată în apel de către Curtea de Apel C., supusă recursului; recursul promovat împotriva deciziei civile nr. 1418/C din 15.12.2004 de către pârâții M. Iașar și M. G. a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție, conform rezoluției din 02.02.2005 și înregistrat la instanța supremă sub nr. 2018/2005, dar retransmis în procedura dispusă de art. II alin. 1 – 4 din Legea nr. 219 din 6.07.2005, Curții de Apel C..
Prin urmare, sub un prim aspect, instanța constată că prezenta contestație în anulare vizează o soluție care a dat câștig de cauză, în apel, contestatorilor A., tot ei fiind în prezent nemulțumiți de faptul că apelul pârâților, declarat împotriva sentinței civile nr. 6708/28.06.2004 a Judecătoriei C., a fost judecat la Curtea de Apel.
Sub un al doilea aspect, instanța va reține că recursul transmis de către Î.C.C.J. spre soluționare Curții de Apel C. a fost al pârâților M., iar nu al soților A., iar chestiunea competenței în soluționarea apelului prin decizia 1418/C din 15.12.2004 nu a fost niciodată ridicată în judecarea recursului nici de către recurenții pârâți și nici de către reclamanții A., mărturie stând concluziile scrise depuse de intimații reclamanți la 16.11.2005 în etapa recursului.
Prin urmare, chestiunea ,,necompetenței’’ Curții de Apel C. în soluționarea apelului a fost evocată conjunctural, doar în considerarea faptului că în recurs pârâții M. au avut câștig de cauză, soluția pronunțată în apel, la 15.12.2004, de către Curtea de Apel C. fiind modificată în recurs, conform deciziei 754/C din 23.11.2005 pronunțate în dosarul 991/C /2005, în sensul admiterii apelului pârâților și respingerii, pe fond, a acțiunii reclamanților A., cu admiterea corelativă a acțiunii pârâților M. și dispunerii rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1949/8.09.2003, cu repunerea părților în situația anterioară.
În al treilea rând, instanța constată că problema ,,necompetenței’’ Curții de Apel C. în judecata apelului – și, prin aceasta, ,,nulitatea’’ deciziei civile nr. 1418/C din 15.12.2004 – a fost analizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul_, finalizat prin decizia 2004/5 aprilie 2013 (în sensul respingerii cererii petenților A. ca fiind inadmisibilă). Instanța supremă a explicat acestor părți că prevederile art. II alin. 1 – 4 din Legea nr. 195/2004 au avut un caracter tranzitoriu, dar și că prevederile Codului de procedură civilă (1864) impuneau părților interesate sarcina și diligența de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile; că ,,aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală’’, pentru că ,,dacă s-ar admite ipoteza în care o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat deja calea de atac a recursului să fie supusă controlului judiciar de către o altă instanță de recurs decât cea care a soluționat legal recursul, în alte condiții decât cele prevăzute de art. 3, 4, 5 și art. 299 cod proc. civilă, soluțiile astfel pronunțate ar da naștere unor situații juridice nefirești pentru ordinea de drept avută în vedere de legiuitor la stabilirea sistemului de jurisdicție’’.
În concret, Î.C.C.J. a arătat că ordinea juridică obligă la exercitarea cu bună credință, în termenele și condițiile prevăzute de lege, a drepturilor procedurale (înțelegând prin aceasta și evocarea excepțiilor de ordine publică, dacă este cazul), fiind exclusă ridicarea lor pe cale separată, în proceduri atipice, nedeschise în plan procesual și care să anihileze puterea lucrului judecat consacrată deja în legătură cu speța.
Constatarea nulității unei hotărâri judecătorești constituie o asemenea procedură atipică, pentru că regula oricărui sistem de drept este aceea a supunerii hotărârilor apreciate ca neconform cu legea doar controlului de legalitate, în cadrul căilor de atac permise de lege. D. în acest mod se puteau susține excepțiile ridicate în acest proces, privind pretinsa nelegalitate a hotărârii pentru încălcarea unor reguli de ordine publică, ori modalitatea în care acționa nulitatea față de actele de procedură îndeplinite în acel dosar (art. 105 – 106).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de altfel, că dreptul de acces la justiție în viziunea art. 6 din Convenție nu presupune obligativitatea deschiderii pentru partea interesată a oricăror căi de atac (de apel ori de casație) și cu atât mai puțin a unora nereglementate prin sistemul național. Limitările implicit admise în dreptul la un tribunal se constituie, în jurisprudența CEDO, și în stabilirea unui anumit număr de căi de atac pentru un anumit tip de cauze, precum și în impunerea exercițiului dreptului procesual într-un termen reglementat prin lege.
Or, în judecata pe fond a litigiului între părți, părțile au avut pe deplin dreptul și posibilitatea de a-și exercita drepturile procesuale, iar chestiunea pretinsei necompetențe a Curții de Apel în soluționarea apelului declarat împotriva sentinței Judecătoriei C. (în condițiile evocate de însăși instanța supremă, de intervenire a unor modificări procedurale, pe fondul adoptării unor noi norme de competență în căile de atac) nu poate face obiectul unei proceduri aparte, câtă vreme nu a fost ridicată în calea de atac superioară de către niciuna dintre părți.
Aceste aspecte au fost necesar a fi arătate întrucât contestatorul a susținut, cu ocazia închiderii dezbaterilor, că are de evocat o ,,excepție’’ care ar prevala în soluționare inclusiv față de cea a inadmisibilității noii cereri dedus din dispozițiile sus-citate ale art. 321 cod proc. civilă, apărare pe care însă nu a putut să o încadreze juridic într-o formă de substanță spre a fi subsumată altfel decât fondului contestației. Astfel, contestatorul A. T. a afirmat că excepția ar fi aceea că ,,apelul nu ar fi trebuit să fie judecat de către Curtea de Apel’’, dând în mod nefiresc prevalență fondului contestației față de condiția de inadmisibilitate a promovării ei pe motive existente încă de la data primei contestații (26.01.2010).
Imposibilitatea calificării acestei apărări sui generis exclude o altă dezlegare decât dată pe baza argumentelor de mai sus.
În fine sub un al patrulea aspect, instanța constată că în susținerea contestației în anulare – pe chestiunea pretinsei necompetențe a Curții de Apel în soluționarea apelului la 15 decembrie 2004 – se evocă în mod straniu conținutul și statuarea dată în recurs în interesul legii prin decizia nr. 32 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reamintim contestatorului dispozițiile art. 329 alin. 3 cod proc. civilă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 58/2003, sub imperiul cărora a fost pronunțată decizia de RIL: ,,Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe’’. Prin urmare, instanțele judecătorești nu puteau, în anul 2004, să prevadă apariția deciziei în recurs în interesul legii în 2008, după cum toate celelalte aspecte privind interpretarea și aplicarea art. 2821 cod proc. civilă țineau de aceleași exigențe privind exercițiul drepturilor procesuale, în termenele și condițiile prevăzute de lege la data judecării căilor de atac.
Pentru toate aceste considerente, instanța – constatând că problema inadmisibilității deduse din dispozițiile art. 321 cod proc. civilă este una consacrată de sistemul procesual, în sensul că nu este permisă formularea multiplelor contestații în anulare, nici pentru motive existente la data formulării primei căi de retractare, și cu atât mai mult pentru același motiv – va admite excepția inadmisibilității prezentei contestații.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția inadmisibilității formulată de contestatorii A. T. și A. P., domiciliați în C., . nr. 4, .. E, ., împotriva deciziei civile nr. 1418/C/_ pronunțate de Curtea de Apel C. în dosarul civil nr. 2275/C/2004, în contradictoriu cu intimații M. IAȘAR și M. G., domiciliați în C., ., județul C..
Respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10.06.2015.
Președinte, M. G. | Judecător, Vanghelița T. | |
Grefier, C. D. |
Red.decizie jud.M.G./23.06.2015
6 ex.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... | Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 59/2015. Curtea... → |
|---|
