Autorizare desfiinţare lucrări (legea 50/1991). Decizia nr. 29/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 29/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 18-02-2015 în dosarul nr. 22136/212/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.29/C
Ședința publică din 18 februarie 2015
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - D. P.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - M. P.
Grefier - A. B.
Pe rol soluționarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă S.C. D. EX-..L., cu sediul în C., ., ., . și cu sediul procesual ales în C., ., împotriva deciziei civile nr. 743, pronunțată de Tribunalul C. la data de 16 octombrie 2014, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. M. C., cu sediul în C., ., având ca obiect autorizație desființarea lucrări/perimare.
La apelul nominal efectuat în cauză se prezintă pentru recurenta pârâtă, consilier juridic Z. V., în baza împuternicirii de reprezentare juridică nr.69 din 15.10.2014, aflată la fila 19 dosar tribunal, lipsind intimatul reclamant.
Procedura este legal îndeplinită, conform ar. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, invederând că recursul este declarat în termen legal; motivele de recurs au fost comunicate; nu a fost depusă la dosar întâmpinare; recursul nu a fost timbrat până la acest moment; după care:
Recurenta pârâtă, prin reprezentant convențional, depune la dosar chitanța CT XWM_ PJ din 03.02.2015, emisă de SPIT-VBL, Agenția fiscală nr.5 C., cu care face dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 4 lei și 0,15 lei timbru judiciar.
Instanța constată că a fost satisfăcut timbrajul, astfel cum a fost stabilit prin ordin rezolutiv, conform art.11 și art.20 din Legea nr. 146/1997.
Întrebate fiind, părțile prezente, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de depus în apărare și solicită acordarea cuvântului pe fond, pentru dezbateri.
Instanța ia act de declarația părților prezente, potrivit cu care acestea arată că nu mai au cereri prealabile de formulat sau probe de depus și, în temeiul dispozițiilor art. 150 din Codul de procedură civilă, constată încheiată cercetarea judecătorească, acordându-le pe rând cuvântul, pe fond, pentru dezbateri.
Recurenta pârâtă, prin reprezentant convențional, având cuvântul, pune concluzii de admitere a recursului așa cum a fost formulat și motivat, cu precizările aferente.
Face un scurt istoric al cauzei.
Invederează că în timpul dezbaterilor referitoare la perimare a invocat mai multe excepții, printre care și excepția necompetenței instanței Secției I Civile a Tribunalului C., excepție de ordine publică având ca temei de drept dispozițiile art. 105, pct.1 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 34, art. 40, cu rap.la art.5 pct.3 lit.g și urm. din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor ; art. 37 pct.5, rap.la art.32, pct.1, cu rap.la art.28, pct.1 și urm. din Legea nr. 50/1991 ; art.2, pct.1, lit.e-g și urm. din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Astfel, în privința competenței de soluționare consideră că, calea de atac apelul formulat de S.C. D. EX-..L. împotriva sentinței civile nr. 1461/01.02.2013 pronunțată de Judecătoria C., este de competența Tribunalului C., Secția C. Administrativ și Fiscal, având în vedere următoarele considerente:
Litigiile izvorâte din aplicarea sancțiunilor contravenționale cât și vele subsidiare prin raportare la O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenției sunt de competența judecătoriei pe raza căreia s-a săvârșit fapta contravențională, iar calea de atac formulată împotriva soluției pronunțate de instanța de fond este de competența Tribunalului, secția de contencios administrativ.
Arată că, în situația de față, măsura desființării lucrărilor efectuate fără autorizație a fost aplicată ca o sancțiune complementară bazată pe disp. art.5 pct.3 lit.g din O.G. nr.2/2001, care sunt supuse spre soluționare acelorași instanțe care analizează procesul verbal de contravenție cât și orice altă cerere subsidiară care ar izvorî din aplicabilitatea faptei contravenționale. În acest sens fiind aplicabile disp. art. 32 pct.1 cu rap.la art. 28 pct.1 și urm. din Legea nr. 50/1991.
Întrebat fiind de către instanță dacă se referă la excepția materială a instanței or a celei funcționale, recurenta pârâtă, prin reprezentant convențional se referă la excepția funcțională a instanței.
Sub un alt aspect, recurenta pârâtă, prin reprezentant convențional, se referă la lipsa de procedură în ceea ce privește comunicarea încheierii prin care s-a constatat perimarea căii de atac. Solicită a se avea în vedere dispozițiile vechiului cod – art. 92 pct.1 potrivit cu care « procedura de comunicare a actelor de procedură în cazul persoanelor juridice se realizează la sediul acestora, cu remiterea sub semnătură a reprezentantului legal al persoanei juridice ». Or, în situația de față citația a fost afișată. Afișarea s-a făcut la un . în primul rând lispa persoanei, a reprezentantului sau a refuzului reprezentantului persoanei juridice de a primii corespondența. Arată că din acest punct de vedere a considerat că este o lipsă de procedură cu privire la comunicarea încheierii.
Face trimitere și la dispozițiile art. 250 pct.3 Cod procedură civilă, incidente în cauză, potrivit cu care « Perimarea se suspendă de asemenea pe tmpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa. »
Concluzionând, solicită admiterea recursului în ceea ce privește perimarea, cu consecința retrimiterii spre soluționare instanței competente a apelului.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată la 30.08.2012 reclamantul P. M. C. a solicitat instanței obligarea pârâtei . desființeze lucrările de construire realizate ilegal.
Prin sentința civilă nr.1461 din 01.02.2013 Judecătoria C. a admis cererea reclamantului P. M. C. și a obligat pârâta la desființarea lucrărilor descrise în procesul verbal de contravenție nr._/23.05.2007, efectuate neautorizat la imobilul din C., . și aducerea acestuia în starea anterioară modificărilor efectuate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta . Compani SRL.
În apel, la data de 30.05.2013 instanța a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 242 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.743 din 16 octombrie 2014 Tribunalul C. a admis sesizarea și a constatat perimat apelul declarat de pârâtă.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că art.248 din codul de procedură civilă prevede că orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept,chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an în materie civilă sau șase luni în materie comercială.
În lumina dispozițiilor legale mai sus enunțate, instanța a arătat că perimarea apare ca fiind o sancțiune procedurală ce determină stingerea procesului în faza în care se găsește, datorită rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, un anumit timp prevăzut de lege.
Fiind un termen procedural, termenul de perimare este susceptibil de întrerupere și suspendare.
În cauza de față s-a constatat că de la data suspendării cauzei, 30.05.2013, cererea a rămas în nelucrare din vina părții reclamante timp de peste un an de zile, astfel încât sancțiunea perimării în reglementarea dată de art. 248 Cod pr. civilă a devenit operantă și aceasta independent de împrejurarea că apelanta nu a dovedit existența vreunui motiv de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, partea având îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta . Compani SRL care a susținut că, în timpul dezbaterilor referitoare la perimare reprezentantul societății a invocat excepția de ordine publică a necompetenței secției I civilă a Tribunalului C. și a arătat că în cauză competența aparține secției de contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal deoarece măsura desființării lucrărilor fără autorizație a fost aplicată ca o sancțiune complementară bazată pe dispozițiile art.5 pct.3 lit.g din OG nr.2/2001 și care este supusă spre soluționare aceleiași instanțe în competența căreia este atribuită analizarea procesului verbal de contravenție, respectiv instanței prevăzută de art.34 din OG nr.2/2001. Excepția de necompetență materială invocată a fost respinsă de instanța civilă.
Consideră recurenta că în mod greșit instanța de apel a admis excepția perimării apelului deoarece încheierea din 30.05.2013, prin care s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul art.242 pct.2 Cod procedură civilă, a fost comunicată prin ”afișare pe ușa principală a locuinței”, cu încălcarea dispozițiilor art.921 din Codul de procedură civilă care prevede că procedura de comunicare în cazul persoanelor juridice se realizează la sediul acestora cu remiterea sub semnătură a reprezentantului legal al persoanei juridice. Consideră că sunt aplicabile, de asemenea, dispozițiile art.250 pct.3 Cod procedură civilă (1865) potrivit cărora perimarea se suspendă pe timpul cât partea este împiedicată a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa, iar recurenta a fost împiedicată să formuleze cerere de repunere pe rol prin lipsa comunicării încheierii.
Examinând legalitatea deciziei atacate în raport de criticile formulate de pârâtă, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la excepția necompetenței Secției I civilă a Tribunalului C.;
Potrivit art.159 din Codul de procedură civilă (1965), astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, necompetența este de ordine publică: (1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; (2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; (3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.
În privința competenței materiale, jurisprudența a stabilit că, privită sub aspectul ei funcțional, prin aceasta se stabilește, în primul rând, ierarhia instanțelor judecătorești, în sensul delimitării, pe linie verticală, a diferitelor categorii de instanțe – judecătorii, tribunale, curți de apel și Curtea Supremă de Justiție – care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar. Privita sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura si valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.
Având în vedere dispozițiile legale sus menționate, care arată în mod expres și limitativ situațiile în care este vorba de o necompetență de ordine publică, invocarea excepției de necompetență a unei secții a tribunalului nu poate fi primită, pentru că, potrivit legii tribunalul este instanța care are competența materială să soluționeze litigiul în calea de atac a apelului, iar negarea competenței unei secții a tribunalului și atribuirea competenței unei alte secții a aceluiași tribunal nu poate fi calificată ca o necompetență și cu atât mai puțin ca o necompetență de ordine publică, repartizarea cauzei între secțiile aceleiași instanțe fiind o chestiune de organizare a instanței, iar nu o problemă de competență în sensul reglementat de art.159 Cod procedură civilă.
Cu privire la sancțiunea perimării;
Recurenta susține că instanța de apel în mod greșit i-a aplicat sancțiunea perimării deoarece, în lipsa comunicării legale a încheierii din 30.05.2013, prin care s-a dispus suspendarea procesului în temeiul art.242 pct.2 Cod procedură civilă, a fost împiedicată să ia cunoștință de suspendarea procesului, astfel încât nu are nicio culpă în lăsarea în nelucrare a cauzei timp de un an.
Potrivit art. 248 din Codul de procedura civilă, orice cerere de chemare în judecata, contestație, apel, recurs, revizuire si orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu. Termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părții, cererea n-a ajuns încă la instanța competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecata.
De asemenea, art. 250 alin. 1 din Codul de procedură civilă statuează: cursul perimării este suspendat, cât timp dăinuiește suspendarea judecării, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de art. 244, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.
Prin urmare, perimarea este o sancțiune care se aplică în situațiile în care procesul nu a mai fost continuat din culpa părților, prezumându-se că, într-o asemenea situație, a avut loc chiar o desistare a părții de la judecata cauzei. De aceea, chiar situațiile în care intervine suspendarea termenului de perimare presupun lipsa culpei părții, în acest sens art.250 alin.1 din Codul de procedură civilă stabilind condiția ca suspendarea să nu fi fost cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.
În aplicarea dispozițiilor legale sus menționate, în practica judiciară s-a decis că perimarea nu operează dacă actul de procedură trebuia să fie îndeplinit din oficiu, iar sancțiunea perimării nu intervine dacă pricina a fost suspendată, deși partea nu era legal citată, astfel încât, din oficiu, trebuia repetată procedura de citare a părții.
În speță, pentru termenul la care s-a dispus suspendarea apelului, respectiv la 30 mai 2013, apelanta . fost citată, conform procesului verbal de îndeplinire a procedurii de citare din 17.04.2013 citația fiind afișată pe ușa principală a locuinței destinatarului, agentul procedural făcând mențiunea pe citație că nici o persoană de la pct.1 nu a fost găsită (fila 6 apel).
Realizarea procedurii de citare în această formă este legală, iar nu nelegală așa cum se susține în recurs, pentru că art.921 din Codul de procedură civilă impune înmânarea citației în cazul persoanelor juridice, cu excepția situațiilor în care se refuză primirea sau dacă se constată lipsa oricărei persoane la sediul acestora. Prin urmare, textul legal se interpretează în sensul că procedura de citare a persoanelor juridice este legal îndeplinită dacă la termen se constată că la momentul comunicării citației nu a fost nicio persoană la sediul acestora, ori s-a refuzat primirea, ceea ce a impus afișarea citației.
În cauză, agentul procedural a afișat citația apelantei pârâte pentru că nu a găsit nicio persoană la sediul societății, iar procedura astfel îndeplinită prin afișare a fost legală. De altfel, scopul citării părții, respectiv acela de a aduce la cunoștință data, locul și motivul înfățișării la instanță, a fost realizat prin citația comunicată la 17.04.2013, dovada că apelanta a luat cunoștință de proces fiind cererea de amânare a cauzei pe care apărătorul apelantei a formulat-o pentru termenul din 30.05.2013, în cerere fiind chiar menționat acest termen de judecată. De aceea, se constată că în mod evident apelanta pârâtă a avut cunoștință de termenul de judecată din 30.05.2013 și avea și obligația să se intereseze de măsurile care s-au dispus de instanță la acea dată, intervalul de timp de un an acordat de legiuitor până la sesizarea de perimare fiind unul rezonabil pentru partea interesată de continuarea procesului.
Termenul de perimare se socotește de la data suspendării procesului, iar nu de la data comunicării încheierii de perimare, astfel că, și în situația necomunicării încheierii prin care s-a dispus suspendarea procesului, deși nu este cazul în speță, încheierea fiind comunicată în aceeași modalitate legală arătată anterior, ce a permis părții să ia cunoștință de dispoziția instanței, sancțiunea perimării intervine, culpa apelantei pârâte fiind evidentă.
Pentru toate aceste considerente, constatând că în mod corect au fost aplicate dispozițiile legale referitoare la perimarea procesului, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil formulat de recurenta pârâtă S.C. D. EX-..L., cu sediul în C., ., ., . și cu sediul procesual ales în C., ., împotriva deciziei civile nr. 743, pronunțată de Tribunalul C. la data de 16 octombrie 2014, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. M. C., cu sediul în C., ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
D. PETROVICIIRINA B.
M. P.
Grefier,
A. B.
Red.hot.jud.fond L.M.
Red.dec.apel gref.S.P.
Tehnored.dec.jud.rec.D.P./data concept: 15.06.2015
Gr.AB/2ex./26.06.2015
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 15/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 2/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
