Legea 10/2001. Decizia nr. 48/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 48/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 27-05-2015 în dosarul nr. 4413/118/2014
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 48/C
Ședința publică din 27 mai 2015
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - G. L.
Grefier - A. B.
Pe rol, soluționarea apelului civil declarat de apelanta reclamantă B. R. M. LOA, domiciliată în B., ., județul Prahova și domiciliul procesual ales în Predeal, ., ., împotriva sentinței civile nr.2222 din 26 septembrie 2014 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți: P. M. CONSTANTA, cu sediul în C., ., județul C. și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca nr.202, având ca obiect Legea 10/2001.
La apelul nominal efectuat în ședință publică se prezintă pentru apelanta reclamantă, avocat C. A., în baza împuterniciri avocațiale aflate la fila 8 dosar, iar pentru intimatul pârât P. M. C., răspunde avocat C. N. A., conform împuternicirii avocațiale, depuse la fila 19 dosar, lipsind intimata pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii de citare și stadiul procesual; invederează, totodată, că procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele Cod procedură civilă; după care:
Întrebate fiind părțile de către instanță dacă au cereri sau excepții de formulat, apărătorul apelantei reclamante arată că nu are excepții de formulat, ci o cerere, după cum a solicitat și în fața instanței de fond, respectiv să se solicite pârâtului P. M. C. să comunice o listă cu bunurile sau serviciile ce pot fi atribuite în compensare, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Apărătorul intimatului pârât P. M. constanța se opune față de această solicitare. Arată că a făcut parte din documentația care a stat la baza emiterii dispoziției de primar. La momentul la care a fost emisă dispoziția, există o adresă în care se menționează dacă există sau nu aceste bunuri. Consideră că trebuie soluționat raportat la articolul incident la momentul emiterii dispoziției.
Mai mult decât atât,dispoziția a fost emisă în baza unei sentințe care a stabilit modalitatea în care se va emite această dispoziție.
Apărătorul apelantei reclamante invederează că B. R. M. Loa, clienta sa, cunoaște situația existentă în țară, după cum și instanța, astfel că dorește să își primească un teren.
Instanța, deliberând asupra cererii de probatorii formulată astăzi de apelanta reclamantă, urmează a respinge solicitarea de emitere a unei adrese către P. M. C. în vederea înaintării listei cu bunurile sau serviciile ce pot fi acordate în compensare, ca nefiind utilă cauzei în raport de limitele investirii.
Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 150 din Codul de procedură civilă, constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă părților cuvântul asupra fondului prezentului apel.
Apărătorul apelantei reclamante consideră că, în atare situație, cauza a rămas fără obiect.
Apreciază că nu poate pune nici un fel de concluzii pe fondul cauzei, în situația în care i-a fost respinsă cererea de probatorii.
Apărătorul intimatului pârât P. M. C., având cuvântul, pune concluzii de respingere a apelului ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată astfel cum au fost depuse la dosar.
Consideră că instanța de fond a stabilit în mod corect faptul că prin dispoziția primarului, acesta s-a conformat dispozițiilor sentinței civile.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. la 03.06.2014, reclamanta B. R. M. Loa i-a chemat în judecată pe pârâții a P. M. C. și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru ca, pe cale de contestație la Dispoziției nr.1014/15.04.2014 a Primarului M. C., să anuleze în parte această dispoziție în sensul de a se dispune acordarea către reclamantă a unui teren intravilan, echivalent ca suprafață, amplasament, dotări utilitare identificat în cursul cercetării judecătorești precum și în hotărârea ce se va pronunța și definit cu date de carte funciară.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr.1049/23.09.2008 a Tribunalului C., decizia civilă nr.103/C/ 21.05.2010 a Curții de Apel C. și decizia civilă nr. 4436/26.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție instanțele s-au pronunțat definitiv și irevocabil în sensul anulării în parte a Dispoziției nr.835/18.04.2003 și a obligării Primarului M. C. să-i propună reclamantei acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, pentru terenul ce nu poate fi restituit.
Reclamanta a învederat că dispoziția nr.1014/15.04.2014 este emisă cu desconsiderarea faptului că este anulată dispoziția nr.835/2003 în ceea ce privește terenul reclamantei, poziția 26, teren liber Curtea de Apel, în suprafață de 300.47 mp precum și a prevederilor art.1 din Legea nr.165/2013, modificată prin Legea nr.368/2013 corespunzător cărora, în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri în echivalent de entitatea investită.
Reclamanta a solicitat acordarea în compensare a unui teren în echivalent, dar nu cel acordat prin Dispoziția 1597/01.06.2006, un astfel de teren cu caracteristicile descrise în petitul cererii putând fi identificat în domeniul privat al municipiului C., solicitarea fiind justificată prin aceea că procedura Titlului VII din Legea nr.247/2005 este greoaie și lipsită de garanții.
La 07.07.2014, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive motivând în esență că această autoritate are atribuția de a emite titlul de plată în dosarele de despăgubire în care Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a validat decizia entității învestite de lege, în speță Primăria M. C., temeiul art.31 și 41 din Legea nr.165/2013.
Prin sentința civilă nr. 2222/26.09.2014, Tribunalul C. a admis excepția lipsei calității procesual pasive a paratei A. Națională Pentru Restituirea Proprietăților și a respins în consecință acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă și a respins ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul P. M. Constanta obligând reclamanta la plata către acest pârât a sumei de 540 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a ajunge la concluzia lipsei calității procesual pasive a pârâtei A.N.R.P., tribunalul a amintit că, potrivit art. 17 din Legea nr.165/2013, A. nu este în raporturi directe cu reclamanta în ce privește dispoziția emisă de primar, singura persoană cu calitate procesuală pasivă în cauză fiind P. M. C., emitentul actului contestat.
Pentru a pronunța soluția de netemeinicie a acțiunii, tribunalul a observat că, în scopul redobândirii proprietății trecute abuziv în proprietatea statului, reclamanta a întreprins demersuri judiciare finalizate cu o hotărâre judecătorească sentința civilă nr.1049/23.09.2008 a Tribunalului C. astfel cum a fost modificată definitiv prin decizia civilă nr.103/C/21.05.2010 a Curții de Apel C. și rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.4436/26.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâre prin care s-a anulat în parte dispoziția nr.835/18.04.2003 emisă de P. M. C. - poziția nr.26 "teren liber Curtea de Apel", în suprafață de 300,47 mp. S-a anulat în parte dispoziția nr.1597/1.06.2006 emisă de P. M. C., în sensul că obligă pârâtul P. M. C. să-i propună reclamantei acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură.
Prima instanță a mai observat că, prin dispoziția nr.1014/15.04.2014 P. M. C. s-a conformat hotărârii judecătorești menționate, propunând acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, de 325 mp și înaintarea dosarului Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor.
În aceste condiții, tribunalul a considerat că dispoziția de primar este emisă în respectarea unei hotărâri judecătorești, definitivă și irevocabilă, nefiind dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.10/2001 incidente în speță ci întocmai cu respectarea acestora.
Prima instanță a mai reținut că, anterior acestui demers judiciar s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, prin legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente s-a adoptat Titlul VII referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, s-au reglementat sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001; de aceste prevederi legale a beneficiat și reclamanta în sensul că prin Dispoziția nr.1014/15.04.2014 emisă de P. M. C., în temeiul Legii nr.10/2001 s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 și înaintarea dosarului către Secretariatul comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru diferența de 326 mp imposibil de restituit în natură ori prin echivalent.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, prin care a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că hotărârea instanței de fond este și netemeinică și ilegală, atât în ceea ce privește excepția admisă, cât și în ceea ce privește respingerea acțiunii pe fondul său și obligarea la cheltuieli de judecată și, nu în ultimul rând, pentru că nu s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut pentru termenul din 25.09.2014.
Recurenta a învederat că P. M. C. și A.N.R.P. au competențele anume prevăzute de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 și nr. 165/2013, competențe care în final trebuie să realizeze despăgubirea persoanelor îndreptățite corespunzător dreptului de care au fost lipsite – se referă în cazul lor la terenul de 325 m.p. din C., din zona 0, având toate utilitățile pe care abuziv, pe care l-au acordat în compensație altor persoane, compensație care definitiv și irevocabil a fost desființată de instanțe.
În susținera recursului, s-a mai precizat că instanța de fond, în motivarea admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. a prezentat dispozițiile Legii nr. 165/2013, art.17 alin.1, privind atribuțiile A.N.R.P. între care și cele de la literele a), b) și c) dar, textele de lege prezentate sunt în susținerea acțiunii căci A.N.R.P. are calitate procesuală pasivă, ceea ce au prezentat în răspunsul la întâmpinarea formulată de A.N.R.P. și, duce efectiv, la soluționarea dreptului reclamantei: acordarea unui teren în compensare.
Un alt argument în susținerea motivelor de recurs a fost acela conform cu care acțiunea concordă cu prevederile Legii nr. 247/2005, ale Legii nr. 163/2013, modificată prin Legea nr. 368/2013 și generează pentru reclamantă o soluție cât de cât corespunzătoare dreptului de care pârâtul unu P. M. B. a lipsit-o prin actul de autoritate prin care a dispus de terenul său ca de propriul teren deși asupra sa nu avea niciun drept.
Într-un alt motiv de critică a sentinței recurate s-a mai arătat că, dat fiind faptul că intimatul P. M. C. nu a formulat nici întâmpinarea cerută anume de normele procedurale, nu justifică obligarea reclamanților la cheltuieli de judecată.
Analizând sentința apelată prin prisma motivelor invocate de reclamantă, curtea constată că apelul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
După cum a observat și prima instanță, în dosarul nr._ în care Tribunalul C. a pronunțat sentința civilă nr.1049/23.09.2008, schimbată prin decizia civilă nr.103/C/21.05.2010 a Curții de Apel C., decizie care a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr.4436/26.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a respins recursurile părților, reclamanta - care a trimis notificarea nr. 934/27.06.2001 a B.E.J. S. C. A. - a întreprins demersuri (în dosarul nr. 2585/2006 și nr. 1964/2005 ale Tribunalului C.) pentru . și posesie imobilul situat în C., . Mării) nr. 2, format din teren în suprafață de 325 mp.
Prin dispoziția nr. 835/18.04.2003, P. M. C. a atribuit în compensare numiților N. S. și N. G., printre altele, la poziția 26, și imobilul situat în C., . Mării) nr. 2, imobil ce a format obiectul notificării nr. 934/27.06.2001
Trebuie subliniat că, prin dispoziția nr.1597/01.06.2006 s-a respins cererea de restituire în natură a unui teren în suprafață de 325 mp situat în fosta . și s-a acordat în compensare numitei B. R. M. Loa, în compensare pentru terenul din Krikor Zambaccian (fost Mării) nr. 2, o suprafață de teren de 406 mp, situată pe Faleză, zona Renașterii; în dosarul nr. 2585/2006, beneficiara a pretins că acest din urmă teren ar fi fost supraevaluat, astfel că dispoziția este nelegală deoarece terenul ce a aparținut autorului reclamantei a fost subevaluat motiv pentru care a solicitat restituirea în natură a terenului situat în situat în C., .. 2.
Prin decizia civilă nr.103/C/21.05.2010, Curtea de Apel C. a anulat în parte dispoziția nr.835/18.04.2003 emisă de P. M. C. cu privire la poziția nr.26 "teren liber Curtea de Apel", în suprafață de 300,47 mp. și a anulat în parte dispoziția nr.1597/1.06.2006 obligă pârâtul P. M. C. să-i propună reclamantei acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel C. a reținut că atribuirea în compensare a terenului liber în suprafață de 300,47 mp. situat în ., „Curtea de apel” prin dispoziția nr. 853/2003 s-a făcut nelegal, în condițiile în care exista o notificare întemeiată pe L. nr. 10/2001 de restituire a acestui imobil.
Curtea de Apel C. - analizând legalitatea dispoziției nr. 1597/2006 sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 325 mp pe vechiul amplasament – a confirmat că terenul situat în C., .. 2 solicitat de reclamantă nu este liber, acesta fiind înstrăinat unui terț de bună credință care a edificat pe teren o construcție în baza unor autorizații care nu au fost anulate în procedura judiciară.
Instanța de control judiciar a mai observat că numita B. R. M. Loa nu este de acord să primească terenul în suprafață de 406 mp oferit în compensare de unitatea deținătoare, apreciind că acesta nu corespunde valorii terenului ce i-a fost preluat abuziv; în aceste condiții, Curtea de Apel a constatat aplicabilitatea dispozițiilor art. 26 alin. 1 teza ultimă din legea nr. 10/2001, republicată, reclamanta fiind îndreptățită la despăgubiri în condițiile a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Hotărârea judecătorească este un act de dispoziție prin care instanța se dezînvestește, dând un răspuns problemei încălcării legii, existenței sau nu a vreunei neconcordanțe între situația de fapt si cea de drept.
Prin soluționare a litigiului, hotărârea tranșează raporturi juridice substanțiale între părți, recunoscând - în principiu - drepturi subiective preexistente și obligând partea care nu respectă aceste drepturi să aibă un comportament în concordanță cu prerogativele recunoscute de lege titularului dreptului, comportament care, la nevoie poate fi impus prin forța coercitivă a statului.
Cel mai important efect al hotărârii judecătorești este puterea de lucru judecat, prevăzut expres (în legislația în vigoarea la data pronunțării hotărârilor analizate) ca prezumție legală absolută irefragrabilă (art. 1201 C. civil) și ca excepție de fond premptorie și absolută (art. 166 C. pr.civ.). Instituția puterii de lucru judecat are la baza doua reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecata in mod definitiv decât o sigura data și soluția cuprinsa în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o alta hotărâre.
Excepția autorității de lucru judecat este consecința cea mai importantă a efectelor unei hotărâri judecătorești și își are fundamentul obligațiile de a da eficiența unei hotărâri judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase. De asemenea, instituția autorității de lucru judecat este analizată de cod civil potrivit cu care este lucru judecat atunci când a doua cerere in judecata are același obiect, este întemeiata pe aceeași cauza si este intre aceleași părți, făcută de ele si in contra lor in aceeași calitate.
Astfel, Codul civil reglementa lucrul judecat ca o prezumție absolută și irefrargabilă, de conformitate a hotărârii cu adevărul - res indicata pro veritate habetur, iar codul de procedură civilă, ca o excepție de fond, peremptorie și absolută ce împiedică o judecată civilă dublă.
Prin urmare, nu se poate vorbi despre o dualitate a adevărului și a dreptului în prezenta unei hotărâri judecătorești care a soluționat în mod irevocabil conflictul dintre părți. De aceea, imposibilitatea de stabilire a unui nou adevăr determină funcția esențială a excepției puterii de lucru judecat: exclude orice alte interpretări cu privire la adevărul deja stabilit de instanță în mod irevocabil.
A. de lucru judecat este consecința specifică al actului jurisdicțional, și a fost impusă de imperativul nevoii de securitate juridică (a cărei trăsătură este finalizarea definitivă unui litigiu particular, astfel încât acesta să nu poată renaște), fiind esențial pentru pacea socială împiedicarea părților să poată readuce același litigiu în fața instanțelor.
Deoarece hotărârile judecătorești sunt acceptate de către societate doar când acestea sunt percepute ca juste, atunci când se apreciază că hotărârea se sprijină pe fundamente eronate, că faptele au fost greșit apreciate sau regulile greșit aplicate, repunerea în discuție a soluției se poate face doar prin intermediul căilor de atac, autoritatea de lucru judecat consolidându-se pe măsura epuizării acestora.
A. de lucru judecat - ca efect important al hotărârii judecătorești, act emanând de la o putere publică a statului - are consecințe în două planuri: pe de o parte interzicere o nouă judecată asupra chestiunii litigioase tranșate și, pe de altă parte dă posibilitatea oricăreia dintre părți să se folosească și să opună lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, în măsura în care ar avea legătură cu soluționarea pricinii ulterioare.
Hotărârea judecătorească este opozabilă nu doar sub aspectul existenței sale, ca mijloc de probă, ci si din punct de vedere al consecințelor (efectelor) sale, cu mențiunea însă că opozabilitatea acestor efecte trebuie deosebită de caracterul lor obligatoriu. Partea va avea interes nu doar să demonstreze că în ordinea juridică a apărut un element nou (deci, să utilizeze actul sub aspect probator) ci mai ales, să poată invoca eficacitatea substanțială a hotărârii obținute – adică, să demonstreze faptul că i-a fost recunoscut un drept, a fost înlăturată incertitudinea juridică în legătură cu acesta sau chiar constituit un astfel de drept.
Or, după cum s-a demonstrat anterior, în dosarul nr._, Curtea de Apel C. a anulat în parte a dispoziției nr.835/18.04.2003, a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamantei de a i se răspunde notificării nr. 934/27.06.2001 a B.E.J. S. C. A., pentru că Primarului M. C. emisese deja dispoziția nr.1597/01.06.2006, și, în analiza legalității acestei dispoziții a menținut soluția de respingere a cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 325 mp pe vechiul amplasament și a anulat în parte a dispoziției nr.1597/2006 (referitor la oferirea unui teren în compensare), obligând Primarului M. C. să-i propună reclamantei acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, pentru terenul ce nu poate fi restituit.
Această ultimă dispoziție a instanței a intrat în mod evident în puterea lucrului judecat, Curtea de Apel C. decizând în mod definitiv - și irevocabil prin respingerea recursurilor de către Î.C.C.J. - că reclamanta este îndreptățită doar la despăgubiri în condițiile legii speciale, iar nu la alte forme de măsurile reparatorii prin echivalent (care conform art. 1 alin. 2 din L. nr. 10/2001 erau compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau măsuri compensatorii în condițiile legii speciale).
De aceea, este apodictic corectă statuarea primei instanțe conform căreia dispoziția nr. 1014/15.04.2014 a Primarului M. C. nu reprezintă decât o punere riguroasă în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr._ în care s-a stabilit cu puterea lucurului judecat că pentru terenul ce nu poate fi restituit reclamanta are numai dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005
Cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei A. Națională Pentru Restituirea Proprietăților (criticată de apelantă, dar complet nemotivată), curtea arată că, potrivit art.1 din Legea nr.10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06.03._89, se restituie, în natură, în condițiile acestei legi. Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.
Principiul restituirii în natură stabilit de art. 1. alin.1 al legii este reluat de art. 9 conform căruia imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. stabilindu-se o procedură administrativă de restituire prin prevederile art.21 și următoarele.
Conform art.21, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
În cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean.
Reiese din acest text - prin simpla enunțare, dispozițiile fiind extrem de clare și în afara oricăror interpretări - că, în cazul unor imobile deținute de unitatea administrativ teritorială (în situația de față un oraș) actul prin care se hotărăște restituirea se numește dispoziție, iar autoritatea competentă să o emită, în numele persoanei juridice pe care o conduce, este primarul.
Că legea se referă la atribuțiile legale a reprezentantului unitățile administrativ-teritoriale rezultă și din prevederile care urmează articolului 21 din lege - în special art. 26 - prin care se instituie o procedură ce stabilind competențe exclusive tot în sarcina primarului, persoana căreia legea îi conferă expres capacitatea de a emite o dispoziție motivată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
De aceea, orice altă entitate – oricare ar fi modul și gradul de implicare în finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România – nu poate avea calitate procesual pasivă într-o acțiune în care se contestă o dispoziție a unității deținătoare de acordare a unor măsuri compensatorii.
Cu privire cheltuielile de judecată, curtea arată că la normele care guvernează această instituție sunt conținute de art. 451-455 N.C.P.C. din a căror reglementare reiese și definiția noțiunii: o suma de bani pe care este obligat să o plătească, pe baza hotărârii judecătorești, cel care a pierdut un proces părții care a câștigat procesul .
Cheltuielile de judecată reprezintă, așadar, o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească: taxele judiciare de timbru, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. 3 N.C.P.C., sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.
Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care a „pierdut procesul” .
Culpa procesuală - rezultând din împrejurarea că întotdeauna una dintre părți este interesată în soluționarea litigiului, iar alta se face vinovată de declanșarea activității judiciare - constă în formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate și este cea care poate fundamenta fiecare sumă la care ar putea fi obligată partea care a pierdut procesul, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții deoarece, stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a pierdut procesul, rezultă că fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Or, din perspectiva acestor prevederi legale, cum, prin sentința civilă nr. 2222/26.09.2014, Tribunalul C. a respins ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul P. M. Constanta, este mai mult decât evident că pierzând procesul, obligația reclamantei la plata către acest pârât a sumei de 540 lei cheltuieli de judecată este legală, chiar dacă această parte nu ar fi formulat întâmpinare (dar, cum just a arătat prima instanță, a fost reprezentat în instanță prin apărător ales și, la solicitarea instanței, a depus la dosar documentația ce a stat la baza emiterii dispoziției contestate).
În aplicarea acelorași dispoziții normative, față de împrejurarea că apelul a fost respins și având în vedere situația că pârâtul P. M. Constanta a suportat onorariul avocatului ales în sumă de 440 lei (chitanța . nr.351/12.12.2014 – fila 18 dosar apel), va fi obligată ă apelanta la plata către intimat a acestei sume.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca neîntemeiat, apelul civil declarat de apelanta reclamantă B. R. M. LOA, domiciliată în B., ., județul Prahova și domiciliul procesual ales în Predeal, ., ., jud. B., împotriva sentinței civile nr.2222 din 26 septembrie 2014 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți: P. M. CONSTANTA, cu sediul în C., ., județul C. și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca nr.202.
Obligă intimata la plata către intimați a sumei de 440 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
I. B. G. L.
Grefier,
A. B.
Red.hot.jud.fond Ch.E.
Tehnored.jud.apel G.L./24.06.2015
Gr.AB/5 ex./25.06.2015
Emis 3 .>
azi, 25.06.2015
| ← Succesiune. Decizia nr. 89/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Strămutare. Sentința nr. 20/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
