Legea 10/2001. Decizia nr. 7/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 28-01-2015 în dosarul nr. 7/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 7/C
Ședința publică de la 28 ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. B.
Judecător M. G.
Grefier G. C.
S-a luat în examinare apelul civil formulat de apelanta reclamantă reclamanți reclamanta E. DE B. Z., cu domiciliul procesual ales la S. „ Gutoi și M.”, cu sediul în București, ..17, ., sect.5, împotriva sentinței civile nr. 2162 din 25.09.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect „Legea nr. 10/2001” în contradictoriu cu pârâții M. C. PRIN PRIMAR și P. M. C., cu sediul în mun. C., ., jud. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru apelanta reclamantă d-na avocat M. C., în substituirea avocatului titular Gutoi A. (împuternicire avocațială seria_/2014), în baza delegației de substituire nr.002/31.10.2014 depusă la dosar (fila nr.25)
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 157 și urm.C.pr.civ.
Prezenta cerere de apel a fost declarată în termenul legal, motivată și scutită de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiuni privind îndeplinirea procedurii de citare și stadiul procesual, după care;
Întrebat fiind, în conformitate cu art. 390 Cod procedură civilă, dacă mai sunt chestiuni prealabile dezbaterilor în fond de discutat sau excepții de invocat, apărătorul apelantei reclamante arată că nu mai are excepții de invocat sau chestiuni prealabile de adus în discuție și solicită acordarea cuvântului pe fond pentru dezbateri.
În raport de dispozițiile art. 392 Cod procedură civilă președintele de complet deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul pentru dezbateri.
Apărătorul apelantei reclamante solicită admitere apelului așa cum a fost formulat, schimbarea în totalitate a sentinței civile nr. 2162/25.09.2014,
pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul C., cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată cu cele două capete, principal și subsidiar, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea onorariului de expertiză efectuată la instanța de fond, urmând a solicita restul cheltuielilor pe cale separată.
Concluzionează asupra aspectelor reținute în cererea de apel prin prisma pactului comisoriu de gr.3 și nu gr.4, așa cum a reținut instanța de fond, prin prisma neanalizării de către instanță a disp.1020, 1021 C.civ., a neluării în seamă a înscrisurilor depuse la dosar și, în special, a adresei emanate de la Primăria M. C..
Instanța, în conformitate cu prevederile art. 394 Cod procedură civilă, socotindu-se lămurită asupra împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept ale cauzei, închide dezbaterile și rămâne în pronunțare.
CU R T E A
Asupra prezentului apel, constată:
Prin sentința civilă nr. 2162/25.09.2014 a Tribunalului C. a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei E. DE B. Z. formulată în contradictoriu cu pârâții M. C. și P. MUN. C..
Prima instanță a reținut că au fost depuse notificările înregistrate la B. S. C. A. sub nr. 1814/03.08.2001 și la B. M. A. sub nr. 492/20.07.2001, reclamanta pretinzând, în calitate de unică moștenitoare a părinților săi Frida E. și (Antchel) Adolf E., restituirea în natură a terenului în suprafață de 320,55 mp reprezentând lotul 21 - careul 79 din Stațiunea Mamaia, jud. C.. Reclamanta a arătat că părinții săi au dobândit de la Primăria C. dreptul de proprietate asupra acestui bun în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.32/10.01.1938 la Tribunalul C..
Deși promovată după . Legii nr. 165/2013, instanța de fond a apreciat că în speță sunt incidente statuările deciziei nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, întrucât până la data sesizării instanței nu a fost soluționată notificarea.
Procedând, așadar, la analizarea pe fond a cererii de restituire formulate de către reclamantă, judecătorul fondului a arătat că nu a fost dovedită în speță, potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr.10/2001, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, nefiind probat dreptul de proprietate al autorului său asupra acestui imobil. Astfel, prin actul de vânzare autentificat sub nr.32/10.01.1938 și transcris sub nr.54/10.01.1938 la Grefa Tribunalului C. Secția I, Adolf E. a cumpărat de la Primăria M. C. un teren în suprafață de
320,55 mp, reprezentând lotul nr.21, careul 79 din planul de sistematizare a plajei „Mamaia”, pentru suma de 19.236 lei, plătibilă în patru rate egale anuale.
Actul translativ de drepturi a fost încheiat de autorul reclamantei cu Primăria C. în condițiile generale stabilite prin decizia nr.25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei C., aprobată prin Decretul nr.76/1906, anume, că terenurile situate în Zona Plajei din Stațiunea Mamaia, cedate de Ministerul Domeniilor către ., se vor vinde cu condiția expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă în termen de 4 ani, termen prelungit ulterior la 6 ani, precum și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare.
Prin urmare, a arătat tribunalul, condițiile generale de vânzare prevăzute în decizia autorității locale au inclus clauza potrivit căreia nerespectarea oricărei obligații asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare fără judecată, punere în întârziere sau altă formalitate, terenul reintrând de plin drept în patrimoniul municipiului, care va putea să dispună de el cum va dori.
Pactul comisoriu inserat în toate contractele încheiate pentru loturile din Mamaia, inclusiv în cel pentru lotul în litigiu, pentru neîndeplinirea de către dobânditor a obligației de a construi în termen de 4 ani (ulterior 6 ani) este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, al cărui efect este desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare a construcției fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.
Instanța de fond a înlăturat apărările reclamantei cu privire la neoperarea acestei clauze, arătând că rezoluțiunea operează în acest caz de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, iar în măsura în care aceasta este sesizată, ea nu poate aprecia asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii, ci doar va constata că aceasta a operat de plin drept. În speță, prin decizia administrativă nr._/1958, creditorul (Primăria C.) și-a manifestat voința de a da eficiență sancțiunii rezoluțiunii pentru nerespectarea condiției edificării în termenul stabilit, iar această decizie nu constituie în sine un act de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, ci doar act constatator al operării rezoluțiunii de drept a contractelor de vânzare-cumpărare, ca urmare a neexecutării obligațiilor de către cumpărători, conform pactului comisoriu.
Până la momentul emiterii deciziei anterior menționate, prin care vânzătoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului, dobânditorul putea executa în mod valabil obligația de construire, ori putea face dovada că, deși a încercat, a fost împiedicat de creditor sau printr-o cauză de forță majoră. Cum actul de vânzare-cumpărare invocat în speță a fost încheiat în anul 1935, iar România a intrat în război în anul 1941, reclamanta urma a face dovada că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei construcții, dar că a fost împiedicat de o împrejurare mai presus de voința sa.
Tribunalul a arătat că edificarea unor construcții în zona Dobrogei nu a fost interzisă total și în mod absolut nici chiar după adoptarea Legii nr.4215/10.12.1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare
apărării țării, în art. 3 din lege stabilindu-se că ”orice lucrare, construcție, plantație pe care un particular ar vrea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Aerului și Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă și cerințelor apărării naționale”.
Ori, reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a fost împiedicat să construiască pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru obținerea autorizației de construire, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării.
Totodată, chiar dacă s-ar aprecia că pentru perioada războiului (1941-1945) neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract, această cauză nu mai subzistă în perioada următoare, până la emiterea deciziei nr._/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV. Prin Deciziunea nr._/21.11.1945, autoritățile locale, recunoscând existența în timpul războiului a unei crize de materiale de construcție, a lucrătorilor specializați în construcția de case, cât și împrejurarea că era necesară dezvoltarea construcției de locuințe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plajă Mamaia până la 01.12.1947 și nu au impus interdicții speciale de construire pentru beneficiarii construcțiilor dobândite în condițiile descrise anterior.
În considerarea tuturor acestor argumente, instanța de fond a concluzionat în sensul că imobilul cumpărat de autorul reclamantei nu a fost preluat abuziv, motiv pentru care nu este incidentă legea specială, vizând acordarea măsurilor reparatorii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal (art. 468 NCPC), reclamanta E. DE B. Z., care a susținut că se impune schimbarea în totalitate a soluției pronunțate, cu consecința admiterii cererii și obligării autorității pârâte la restituirea în natură a terenului de 320 mp ori atribuirea unui alt teren, în compensare, în situația în care nu se poate proceda la restituirea în natură.
Reluând în considerentele căii de atac împrejurările faptice ale dobândirii de către autorul său a acestui imobil, principala argumentație adusă de apelanta reclamantă s-a referit la intervenția forței majore, ca impediment obiectiv, insurmontabil și independent de voința tatălui său și care a făcut imposibilă executarea obligației cumpărătorului terenului de a edifica o construcție, în termenul prevăzut prin contract.
Apelanta a susținut, astfel, că pe întreaga perioadă a celui de-al doilea război mondial, tatăl său s-a aflat în situația obiectivă de a nu putea construi pe terenul său din cauza contextului istoric și a actelor normative edictate de autorități la acea dată, aspect care reiese și din manifestarea autorităților locale de prorogare unilaterală a termenului stabilit contractual pentru îndeplinirea obligației asumate de compărătorii acestor terenuri. Incidența cazului de forță majoră se extinde și pentru perioada ulterioară, când în opinia apelantei a existat aceeași imposibilitate obiectivă în executarea obligației, ca urmare a ocupării zonei litorale a Mării N. de către trupele sovietice și ulterior, prin instaurarea regimului comunist în România. S-a făcut trimitere la art. 9 pct. 1, art. 11 și 12 din Legea nr. 4215/16.12.1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, la evenimentele intervenite după 23 august 1944 și la Ordinul Ministerului de război al României, nr._/17.07.1945, prin care s-au stabilit zonele puse la dispoziția Comandamentului sovietic pentru încartiruirea trupelor de ocupație (între care și orașul C.).
S-a susținut că această situație rezultă din conduita mai multor cumpărători de terenuri în aceeași zonă și despre care nu se poate afirma că toți au refuzat să își îndeplinească benevol obligația de construire, când în fapt toate aceste persoane s-au aflat într-o situație de forță majoră.
Apelanta a mai precizat că instanța de fond urma să verifice și îndeplinirea obligațiilor impuse vânzătorului acestui teren, municipalitatea având la rândul său drepturi și obligații impuse prin contract; s-a imputat, prin urmare, primei instanțe că nu a procedat la analizarea conduitei tuturor părților contractante.
S-a criticat deopotrivă faptul că judecătorul fondului nu a avut în vedere că autorul reclamantei a părăsit România în anul 1950, plecând în Israel, decizia administrativă de preluare fiind dispusă 8 ani mai târziu, rezoluțiunea fiind realizată așadar în absența titularilor dreptului de proprietate și fiind, astfel, incidentă teza art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001. Apelanta a apreciat astfel că această preluare a fost făcută ,,fără temei legal’’, în perioada de referință a legii speciale (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989).
S-a supus criticii și modalitatea de interpretare în primă instanță a acestei clauze, care în opinia apelantei consacră doar un pact comisoriu de gradul III, caz în care rezoluțiunea de plin drept nu putea opera fără punerea în întârziere a debitorului; dacă această clauză ar fi îmbrăcat forma unui pact de gradul IV, contractul trebuia rezolvit de drept încă de la momentul expirării termenului de 6 ani stabilit pentru edificarea construcției – aspect care însă a fost ignorat de către instanța de fond și nu a primit o dezlegare în acest sens. În sprijinul acestei idei s-a evocat faptul că în anul 1958 a fost emisă o decizie unică pentru toate contractele de vânzare-cumpărare care au vizat plaja Mamaia, fie pentru neplata integrală a prețului, fie pentru needificarea construcției (ca în cazul autorului său), ceea ce denotă că părțile raportului juridic nu au inserat în contract pactul comisoriu cel mai aspru.
Or, în măsura în care acest pact era de gradul III, în absența cerinței de punere în întârziere această preluare nu putea fi decât abuzivă, urmând ca instanța să dea eficiență dispozițiilor art. 1020 și 1021 cod civil 1865, în sensul constatării pe cale judecătorească a neîndeplinirii condițiilor rezoluțiunii.
Referindu-se la contextul istoric al reluării lucrărilor în zona stațiunii Mamaia, apelanta a arătat că în vederea întăririi controlului de către trupele de ocupație sovietică asupra teritoriului țării, noul regim a edictat în anul 1945 legile zonelor de graniță și a zonelor militare, care nu doar că împiedicau construcțiile în zona litorală a mării, ci și restrângeau accesul în această zonă a stațiunii Mamaia. Prima construcție nouă a fost ridicată de Ministerul Forțelor
Armate între anii 1957 – 1958, ca și casă a armatei pentru militarii români, celelalte hoteluri și vile fiind ocupate de trupele sovietice; sfârșitul acestei ocupații a avut loc după încheierea acordului între Ministerul Forțelor Armate ale României și Ministerul Apărării Uniunii Sovietice din 24 mai 1958, care în art. 1 prevedea retragerea trupelor sovietice în perioada 15 iunie – 15 august 1958, comisia astfel constituită finalizându-și lucrările de predare-primire în septembrie 1958. Apelanta a susținut că astfel s-au creat condițiile pentru ca proprietarii loturilor din stațiunea Mamaia să își poată exercita drepturile asupra terenurilor achiziționate, însă imediat, la 22.10.1958, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului C. a emis decizia nr._ de ,,rezoluțiune’’ a acestor contracte, trecând aceste terenuri din nou în proprietatea statului.
Decizia menționată nu a fost publicată ori comunicată oficial, fiind invocată de către autoritatea locală doar odată ce au fost inițiate acțiunile în revendicare pentru acest tip de terenuri; ea este un act administrativ cu caracter unilateral, inopozabil titularului dreptului de proprietate, în cuprinsul său neregăsindu-se elementele de identificare a contractului ce reprezintă titlul autorilor reclamantei sau a persoanelor față de care își produce efectele.
Apelanta a mai solicitat să se constate că nu a fost respectată nici cerința învestirii cu formulă executorie a contractului de vânzare-cumpărare, procedură care implică intervenția justiției; că decizia administrativă nu poate fi contrară actului juridic civil opozabil erga omnes, fiind exclusă teza desființării, cu încălcarea principiului simetriei, a unui drept de proprietate intrat în circuitul civil, printr-un act administrativ unilateral emis de vânzător.
S-a ridicat și problema riscului contractului, care într-un asemenea caz este suportat de către creditorul obligației imposibil de executat – M. C..
S-a făcut deopotrivă trimitere la jurisprudența în materie, inclusiv la soluții jurisprudențiale ale instanței supreme.
Intimații pârâți nu au depus întâmpinare.
Analizând criticile formulate (și constatând că excepția prematurității formulării prezentei acțiuni a fost respinsă prin încheierea din 22 mai 2014 a Tribunalului C., pârâții neînțelegând să formuleze apel), Curtea va reține următoarele considerente:
În speță s-a pus în discuție natura clauzei instituite prin actul de vânzare încheiat la 10 ianuarie 1938 între M. C. ca vânzător și Adolf E. ca și cumpărător al terenului de 320,55 mp reprezentând lotul 21 din careul nr. 79 din stațiunea Mamaia, prin care nerespectarea vreuneia din obligațiile asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a vânzării, vânzătorul fiind îndreptățit să învestească actul cu formulă executorie, fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere, intrând de plin drept în posesia terenului vândut, fără nici o altă formalitate, cu consecința pierderii de către cumpărător a tuturor sumelor plătite. Din evaluarea pactului comisoriu instituit prin această clauză, reclamanta a solicitat să se constate că, pe de o parte, creditorul obligației neexecutate (M. C.) nu putea proceda
la rezilierea contractului prin actul administrativ din 1958, iar pe de altă parte, că nu există o culpă în neîndeplinirea obligației de edificare a unei construcții în răstimp de 6 ani de la vânzare, întrucât între timp intervenise războiul mondial și ulterior regimul totalitar, care l-au împiedicat în mod obiectiv pe cumpărător să își exercite atribuțiile ca și proprietar.
Toate aceste elemente converg spre concluzia dezvoltată de către apelanta reclamantă, în sensul că în legătură cu acest imobil se aplică Legea nr. 10/2001, fiind un bun preluat abuziv de către statul român în perioada de referință (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989). Ca o consecință, notificarea însoțită de actele de stare civilă și de titlul antecesorului său confirmă, în favoarea reclamantei, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale.
În legătură cu calificarea conflictului armat (și, implicit, a perioadei celui de-al doilea război mondial) în sfera cazurilor de forță majoră, Curtea constată că literatura juridică nu consacră explicit o atare semnificație, întrucât nu în toate cazurile neîndeplinirea obligațiilor asumate de către una dintre părți este împiedicată prin starea de război, cât mai degrabă – așa cum s-a explicat și în prezenta speță – de contextul istoric, de modificarea legislației și instaurarea unui regim mai strict circulației cetățenilor și dreptului de proprietate, și nu în ultimul rând de schimbarea perspectivei populației asupra propriilor deziderate.
Este în consecință relevant faptul că într-o perioadă ca a celui de-al doilea război mondial, oamenii nu mai sunt preocupați să își cumpere proprietăți sau să își construiască locuințe de vacanță, cât mai degrabă să își pună la adăpost familia și bunurile, să își conserve lichiditățile și să supraviețuiască acelor vremuri, intervenind așadar nu doar o imposibilitate obiectivă de apropriere a unor bunuri (prin legile speciale instituite și prin restricțiile impuse de către autorități), cât și una de natură subiectivă, ca manifestare de desistare asumată de executarea anumitor obligații, apreciate ca păgubitoare sau prea împovărătoare, care ar greva patrimoniul.
Această preliminară abordare este în speță necesară, întrucât deși apelanta reclamantă nu contestă faptul că la sfârșitul celui de-al doilea război mondial tatăl său se mai afla pe teritoriul României, părăsind țara abia în anul 1950, extinde în argumente efectele acestui conflict armat (ca și caz de forță majoră), pentru neexecutarea obligației contractuale, și pentru perioada ulterioară anului 1945.
Astfel, apelanta recunoaște implicit emiterea, la 21.11.1945, de către Primăria C., a deciziei_ prin care s-a prorogat cu încă doi ani față de cei patru din contract termenul de edificare a construcțiilor pe aceste terenuri - aspect reieșit din referirea, prin răspunsul la întâmpinare, cât și prin apel, la o perioadă de 6 ani pentru ridicarea construcției, față de cea de 4 ani inserată în contract. Pentru perioada mai 1945 – noiembrie 1945, cât și pentru următorii doi ani acordați de creditorul obligației pentru ridicarea acestor construcții, apelanta evocă schimbarea de regim politic și instaurarea regimului comunist, odată cu . teritoriul României. Or, în aceste împrejurări, jurisprudența instanței supreme, neinfirmată doctrinar, contestă unor asemenea împrejurări natura specifică forței majore (decizia civilă nr. 7193/17.10.2011 a Î.C.C.J.- Secția I civilă, pronunțată în dosarul_/118/2009).
Faptul că începând cu 6 martie 1945 regimul comunist a impus anumite măsuri de preluare a imobilelor de către statul român și a îngrădit dreptul de proprietate nu poate fi asimilat cu o situație sine die de ,,forță majoră’’; titularul dreptului asupra imobilului este ținut să dovedească faptul că față de el și familia sa au fost luate măsuri represive de către autoritățile statului, fiind pus în vădită imposibilitate de a-și mai exercita pe deplin atributele derivate din dreptul de proprietate (cum se arată, cu titlu de ex., prin decizia civilă nr. 9501/20.11.2009 a Î.C.C.J.–dosar_ ), fie că demersurile efectuate s-au lovit de refuzul nejustificat al creditorului vânzător M. C., neexistând prin urmare vreo culpă a debitorului care să activeze pactul comisoriu (în sensul că s-a adresat autorităților pentru eliberarea autorizațiilor, dar a fost refuzat pe considerente nelegale).
Prin urmare, schimbarea de regim juridic și intervenția statului sovietic în viața politică și socială a României până în anul 1958 nu pot fi privite ca un element al forței majore, operând - pe teza prezumției absolute, cum pretinde apelanta - ca impediment ce a paralizat orice posibilitate a debitorului în a-și executa obligația asumată prin contract.
Astfel fiind, toate referirile apelantei reclamante, legate de evoluția legislativă intervenită în perioada războiului și de evenimentele istorice care au marcat anii României de după cea de-a doua conflagrație mondială, urmează a fi apreciate ca irelevante pentru dezlegarea în drept; faptul că autorul său a considerat, în toată această perioadă până la plecarea sa din țară, că nu este momentul oportun pentru edificarea locuinței pe terenul achiziționat în anul 1938, ori că inițierea vreunui demers în acest sens ar putea conduce la consecințe negative pentru viața familiei sale, nu pot fi asimilate cazului de forță majoră, ci conduitei asumate de debitor în raport de contextul socio-politic al vremii (elementul subiectiv).
În combaterea susținerii că, în perioada războiului, părțile contractante s-ar fi aflat într-o situație de forță majoră care le-ar fi pus în imposibilitate de a executa oricare dintre obligațiile asumate prin contract, vin și înscrisurile depuse la dosar cu ocazia judecății în fond și care atestă că pe perioada 1942-1944 au existat tranzacții încheiate pentru terenurile cu același regim juridic, fie între Primăria mun. C. și alți cumpărători ai unor asemenea terenuri, fie între cumpărători și terți subdobânditori (filele 119-121). Mai mult, însuși autorul reclamantei a fost notificat de către Primăria C., în 16 februarie 1942, să își achite în termen de 15 zile, sub sancțiunea rezilierii, ultima rată din preț (devenită scadentă, potrivit contractului, la 10 ianuarie 1942), iar în octombrie 1942 primăria îl înștiințează că s-au depus formele pentru reziliere de către Serviciul contencios (fila 59 dosar fond). D. urmare, printr-o adresă din 27 octombrie 1942 depusă de reclamantă se relevă că ultima tranșă de 9.642 lei ar fi fost achitată în cele din urmă, pentru acest lot (fila 60 dosar fond).
Or, teza forței majore nu se poate referi exclusiv la una dintre obligațiile asumate, ci la orice sarcină impusă debitorului găsit în imposibilitate obiectivă în a-și exercita atributele. În fapt, debitorul obligației a înțeles să își plătească (după somația creditorului) prețul acestui imobil, fără a invoca prin
corespondența purtată cu Primăria mun. C. că nu poate edifica locuința ori că nu mai înțelege să achite restul de preț.
Acesta este motivul pentru care neexecutarea obligației de a construi în termenul contractual de 4 ani, prorogat ulterior războiului cu încă 2 ani, nu poate fi acoperită de teza forței majore, care ar exclude de principiu orice manifestare în planul executării obligațiilor, nu doar pe cele ale debitorului, ci și pe cele ale creditorului și nu doar pe cele vizând edificarea construcției, ci și pe cele legate de plata prețului.
Cât privește analizarea conexiunii dintre obligațiile autorului său și cele ale autorității locale vânzătoare, cerută de apelanta reclamantă în susținerea aceleiași teze, instanța constată că o asemenea abordare nu este relevantă, întrucât contractul nu stabilește drepturi și obligații interdependente; astfel, cumpărătorul Adolf E. avea sarcina plății prețului în ratele stabilite, a participării cu 25% la cheltuielile edilitare și a edificării construcției în termenul prestabilit, iar vânzătorul Primăria M. C. avea doar sarcina (implicită, dedusă din disp. art. 1313 cod civil) a punerii în posesie asupra bunului pentru care a operat translația dreptului de proprietate, păstrându-și privilegiul vânzătorului potrivit art. 1735 cod civil 1865.
Prin urmare, nu se poate stabili o culpă concurentă sau determinantă a vânzătorului bunului imobil în neexecutarea obligației cumpărătorului, obligațiile asumate de autorul apelantei fiind clare și distinct adoptate prin convenția părților, de cele ale autorității locale.
Cât privește calificarea dată de reclamantă pactului comisoriu, ca fiind de grad mai redus celui ce reiese din temenii utilizați prin contract, Curtea va reține că instanța de fond a dat o corectă statuare acestei chestiuni, chiar dacă motivarea implică o completare nuanțată a considerentelor menționate.
Distincția este evidențiată de doctrină. Pactul comisoriu de gradul III nu înlătură intervenția instanței de judecată și nici obligația punerii în întârziere a debitorului; permite respingerea pe cale judecătorească a cererii în constatarea rezoluțiunii atunci când debitorul și-a executat obligația înainte de punerea în întârziere, chiar dacă a fost depășit termenul stabilit prin contract. Pactul de gradul IV înlătură, însă, prin voința părților, formalitatea punerii în întârziere, precum și orice altă procedură care împiedică pe creditorul obligației neexecutate să constate desființarea de drept a contractului (,,Bazele dreptului civil. Vol. III Teoria generală a obligațiilor’’ – I. D., Pompil D. - Ed. C.H.B., pag. 154).
Așa cum a arătat și judecătorul fondului, terminologia utilizată în prezentul contract nu creează dubiu asupra voinței părților clauza inserată reflectând un pact comisoriu de gradul IV. Acest pact, cel mai ferm în categoria clauzelor de această natură, conduce la desființarea de plin drept a contractului, în momentul ajungerii la termen a obligației neexecutate. Cu toate acestea, creditorul are drept de opțiune între rezoluțiunea contractului și executarea obligației, întrucât o asemenea clauză este întotdeauna stipulată în favoarea sa.
În contractul încheiat între Primăria Mun. C. și autorul apelantei reclamante, clauza este neechivocă, în sensul că la expirarea termenului stabilit pentru îndeplinirea obligației cumpărătorului de a ridica o construcție pe terenul achiziționat, în cazul în care obligația nu este executată, contractul se consideră rezoluționat de plin drept. Faptul că vânzătorul creditor a achiesat – ca urmare a contextului istoric – să proroge acest termen cu încă 2 ani, nu înseamnă, cum pretinde apelanta, că pactul comisoriu a fost în realitate unul mai puțin ferm, ci că, așa cum se arată și în doctrină, creditorul și-a activat dreptul de opțiune. Abia în luna octombrie 1958, prin decizia nr._, acesta a constatat rezoluțiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare pentru aceste terenuri înstrăinate sub efectul pactului comisoriu de gradul IV, exercitându-și în acest mod opțiunea de a desființa cu titlu retroactiv raportul juridic, în măsura în care obligația impusă cumpărătorului nu fusese executată.
Aceasta constituie în fapt și viziunea jurisprudențială a instanței supreme, ale cărei soluții în asemenea spețe sunt clar conturate pe aceste statuări (decizia civilă nr. 7193/17.10.2011 sus-citată, deciziile civile din jurisprudența anterioară a Î.C.C.J. nr. 3747/16.05.2007, nr. 4236/25.06.2008, nr. 5680/09.10.2008 și nr. 3063/18.05.2010, precum și deciziile din jurisprudența mai recentă, nr. 3792/28.05.2012 – dosar_/118/2007, nr. 1549/21.03.2013 – dosar_, nr. 6237/22.11.2010 – dosar_, nr. 3568/08.06.2010 – dosar_ ).
În egală măsură, această soluție jurisprudențială se regăsește în deciziile Curții de Apel C. (deciziile nr. 129C/13.02.2013 – dosar_, care califică natura obligației asumate ca fiind propter rem; nr. 414C/19.10.2011 – dosar_ ; nr. 294C/12.12.2008 – dosar_, menținută prin decizia 858/12.02.2010 a Î.C.C.J.; nr. 188C/15.09.2010 – dosar_/118/2009; nr. 293C/20.12.2010 – dosar_ ; nr. 49C/21.03.2012, irevocabilă.
Prin urmare, urmează a fi înlăturate ca nefondate susținerile apelantei reclamante în legătură cu emiterea unui act administrativ care nu răspunde principiului simetriei în nașterea și încetarea raporturilor juridice civile, pentru că decizia nr._/1958 nu constituie un act administrativ prin efectele pe care le generează, ci expresia manifestării de voință a creditorului vânzător de a aplica acest pact comisoriu și de a rezoluționa de plin drept, în acord cu voința părților, efectele actelor juridice translativ de drepturi în care primăria a fost parte.
Nu pot fi reținute ca pertinente, în același context, afirmațiile legate de emiterea actului juridic de constatare a rezoluțiunii de plin drept la 8 ani după plecarea (benevolă) a părintelui său în străinătate, pentru că așa cum s-a arătat, decizia sus-citată nu a constituit un act administrativ cu caracter unilateral supus comunicării pentru declanșarea procedurilor de contestare specifice contenciosului administrativ, după cum nu avea relevanță domiciliul debitorului obligației neexecutate la momentul activării acestui pact.
În fine, sunt lipsite de relevanță în calea de atac trimiterile făcute la instituția riscului contractului, care operează doar în cazul în care se pune problema imposibilității fortuite de executare a obligației ca urmare a pieirii bunului, ori a scoaterii lui din circuitul civil, iar nu și atunci când intră în discuție culpa debitorului obligației neexecutate – situația în care intervine instituția rezoluțiunii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va mai reține că:
- nu se poate pune în discuție incidența, în acest caz, cum a pretins reclamanta apelantă, a modului în care trebuie interpretat în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare datat 10.01.1938, prevederile art. 1020 și 1021 Cod civil 1865, pentru că în cadrul acestui raport juridic clauza vizând condiția rezolutorie nu a fost lăsată a fi înțeleasă implicit, ci a îmbrăcat explicit forma pactului comisoriu celui mai ferm;
- nu se poate încadra această modalitate de preluare a bunului imobil în vreuna din ipotezele textul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ca măsură abuzivă a statului comunist, bunul reîntorcându-se în realitate în patrimoniul creditorului ca efect al pactului comisoriu, prin neîndeplinirea culpabilă de către debitor a obligației sale;
- pactul comisoriu de gradul IV nu impunea intervenția instanței de judecată, iar creditorul nu este ținut să probeze (atunci când există o atare convenție) îndeplinirea formalității învestirii cu formă executorie, pentru că nu prin această formalitate operează rezoluțiunea de plin drept a contractului;
- unele din soluțiile de practică pretins neunitară menționate în cuprinsul apelului nu se încadrează în ipoteza speței de față, câtă vreme decizia nr. 92C/14.03.2007 a Curții de Apel C., pronunțată în dosarul_ și menținută prin decizia 6197/01.10.2007 a Î.C.C.J., a vizat faptul că nu s-a probat existența în cuprinsul contractului de vânzare a terenului din stațiunea Mamaia, a unui pact comisoriu, spre a fi fost aplicabilă rezoluțiunea de plin drept conform deciziei_/1958 (ceea ce nu este cazul în speță, contractul depus în prezentul dosar având mențiunea respectivei clauze); în egală măsură, apelanta invocă decizia nr. 136C/04.07.2006 a Curții de Apel C., pronunțată în dosarul_, casată cu trimitere spre rejudecare de către instanța supremă, nu și decizia pronunțată ulterior în aceeași cauză, nr. 382C/03.12.2007 dispusă în rejudecare și care a reținut activarea pactului comisoriu de gradul IV, soluție menținută de către Î.C.C.J. conform deciziei 3893/12.06.2008.
Față de toate aceste considerente, în apel se va reține, pe temeiul art. 479 alin. 1 NCPC, că tribunalul a pronunțat o soluție legală și temeinică, apelul reclamantei urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul civil formulat de apelanta reclamantă reclamanți reclamanta E. DE B. Z., cu domiciliul procesual ales la S. „ Gutoi și M.”, cu sediul în București, ..17, ., sect.5, împotriva sentinței civile nr. 2162 din 25.09.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect „Legea nr. 10/2001” în contradictoriu cu pârâții M. C. PRIN PRIMAR și P. M. C., cu sediul în mun. C., ., jud. C., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 28.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
I. B. M. G.
Grefier,
G. C.
Jud. fond. A.L. L.
Tehnored. dec.apel jud.M.G.-18.02.2015
gref.G.C/ex-5-
| ← Strămutare. Sentința nr. 15/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Contestatie la executare. Decizia nr. 29/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
