Legea 10/2001. Hotărâre din 23-09-2015, Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 23-09-2015 în dosarul nr. 4570/118/2014*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DCIZIA CIVILĂ NR. 90/C
Ședința publică din 23 septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. B.
Judecător G. L.
Grefier G. C.
Pe rol, apelul civil formulat de reclamanții C. R. NICUȘOR și IONESU M., ambii cu domiciliul procesual ales în C., ..1 B la S.C.A. Hasotti și Asociații, împotriva încheierii din 29.01.2015 și a sentinței civile nr. 429/26 februarie 2015 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._ * având ca obiect contestație în temeiul Legii nr.10/2001, în contradictoriu cu pârâtele A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca nr.202 și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR cu sediul în București, sector 1, Calea Floreasca nr.202.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă pentru reclamanți, d-nul avocat I. Hasotti și avocat D. B., în baza împuternicirii avocațiale nr.500/06.06.2014, depuse la dosar cauzei, lipsind pârâtele.
Procedura de citare este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art.157 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, prin care se arată obiectul, părțile, stadiul pricinii și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Întrebați fiind, în conformitate cu art. 390 Cod procedură civilă, dacă mai sunt chestiuni prealabile dezbaterilor în fond de discutat sau excepții de invocat, apărătorii apelanților reclamanți arată că nu mai au excepții de invocat sau chestiuni prealabile de adus în discuție și solicită acordarea cuvântului pe fond pentru dezbateri.
În raport de dispozițiile art.392 Cod procedură civilă președintele de complet deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul pe fond.
D-na avocat D. B. pentru apelanții reclamanți învederează că prin încheierea din 29.01.2015, instanța de fond a respins excepția necompetenței funcționale a Secției I civilă invocată de reclamanți și a reținut cauza spre soluționare, apreciind aplicabile dispozițiile art.35 din Legea nr.165/2013.
Consideră că, potrivit art. 20 din titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin Legea nr.2/2013, competența de soluționare aparține tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul, respectiv Tribunalului C. Secția de C. Administrativ și Fiscal.
În situația în care ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr.165/2013, competența de soluționare ar reveni Tribunalului București-Secția Civilă.
Învederează că prin sentința civilă nr.429/26.02.2015 instanța de fond a admis excepția prematurității acțiunii și a respins acțiunea ca fiind prematur formulată, soluție pe care o apreciază nelegală pentru următoarele motive:
Potrivit deciziei nr.269/7 mai 2014 Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 34 din Legea nr.165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute de art.34 alin.1 nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. Cu atât mai mult, aceste termene de soluționare nu se aplică dosarelor aflate la C. Centrală sau celor care conțin hotărâri definitive și irevocabile de acordare a despăgubirilor înainte de . Legii nr.165/2013.
Apreciază că din conținutul acestor dispoziții legale rezultă în mod clar că acestea sunt aplicabile celor trei categorii de cauze, respectiv: cererilor formulate și depuse la entitățile investite nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești și cauzelor aflate pe rolul CEDO, suspendate în temeiul hotărârii pilot din 12 octombrie 2010. De asemenea, consideră că prezenta cauză nu se încadrează în niciuna din cele trei categorii întrucât hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care s-a stabilit acordarea despăgubirilor datează din 20 iunie 2011, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Consideră că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art.34 alin.1 și 2 din Legea nr.165/2013 care prevăd termenele de soluționare a dosarelor de către ANRP și C. Centrală/C. Națională în funcție de data înregistrării lor înainte și după apariția Legii nr.165/2013, întrucât Legea nr. 165/2013 nu se aplică hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile la data apariției legii.
În cauză, atât hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, cât și dispoziția primarului de punere în executare a hotărârii judecătorești sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 . Arată, todată, împrejurarea potrivit căreia Curtea Constituțională a reținut că principiul securității raporturilor juridice civile constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept iar modificările legislative survenite generează discriminări sub aspectul tratamentului juridic aplicabil unor persoane aflate în situații identice.
Față de aceste aspecte solicită admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 429/26.02.2015 pronunțată de Tribunalul C. și trimiterea cauzei spre soluționare Secției de C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului C..
D-nul avocat I. H. pentru apelanții reclamanți, învederează instanței că, în speță, concluziile care primează sunt cele ce vizează competența instanței -care aparține Tribunalului C. Secția C. Administrativ și Fiscal, cât și modalitatea de soluționare a excepției prematurității. Consieră că această problemă întemeiată pe art.20 din Legea 247/2005 ar putea fi soluționată printr-un RIL, întrucât jurisprudența instanțelor este extrem de variată cu privire la competența teritorială, funcțională, materială; în acest sens a fost depusă în cauză o hotărâre judecătorească prin care a fost soluționată o cauză similară.
Apreciază că excepția de prematuritate invocată este o sancțiune « inimaginabilă », întrucât hotarârea judecâtorească a fost pronunțată sub imperiul dispozițiilor prevăzute de vechiul cod de procedură civilă .
Pe fondul cauzei, în măsura în care se va trece peste excepțiile invocate, apreciază că se impune a fi analizată situația cu privire la modificările legislative survenite, respectiv dacă acestea generează discriminări sub aspectul tratamentului juridic aplicabil unor persoane aflate în situații juridice identice.
Consideră că prevederile Convenței pentru apărarea drepturilor omului trebuie receptate împreună cu jurisprudența atașată, fără de care nu se poate vorbi de noțiunea de receptare în dreptul intern, receptare care surmontează dispozițiile legii interne. Din această jurisprudență rezultă câteva principii pe care apreciază că instanțele ar trebui să le urmeze, și anume, în situația în care se emit titluri împotriva statului, executarea silită ar trebui să fie eliptică ; statul român este dator să execute de îndată și de bună-voie toate obligațiile stabilite de justiția naționale.
În ceea ce privește aplicarea legii vechi apreciază că, din divergența opiniilor exprimate în conținutului hotărârilor judecătorești, reiese că neretroactivitatea legii civile a devenit un fapt relativ ; noul cod de procedură civilă reglementează în mod clar dispoziții juridice, în sensul că nu se aplică hotărârilor juridice definitive și irevocabile pronunțate anterior apariției Legii nr. 165/2013.
Consideră că Legea 247/ a creat un mecanism clar, în virtutea căruia statul român a constituit un fond de valori imobiliare, prin care dezdăunează pe toți cetățenii români . În interiorul acestui fond au intrat active importante ale statului român care a creat discriminări sub aspectul tratamentului juridic aplicat persoanelor îndreptățite la acordarea de despăgubiri, așa cum este și cazul reclamanților în cauză.
Instanța, în conformitate cu prevederile art. 394 Cod procedură civilă, socotindu-se lămurită asupra împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept ale cauzei, închide dezbaterile și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului C., secția de contencios administrativ și fiscal, la 11.06.2014, astfel cum a fost completată la data de 31.07.2014, reclamanții C. R. Nicușor și I. M. au solicitat instanței ca prin hotărâre judecătorească să oblige pârâții A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și C. Națională pentru Restituirea Imobilelor la îndeplinirea tuturor obligațiilor legale ce le revin în referire la titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr.48/03.04.2009 a Tribunalului C., irevocabilă prin decizia civilă nr.713/2001 a Curții de Apel C..
În motivare s-a arătat că prin sentința civilă nr.448/2009 a Tribunalului C., Primarul Municipiului C. a fost obligat să emită dispoziție de acordare a despăgubirilor bănești în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 1.044 m2 situat în C., ., aflat în proprietatea reclamanților.
Urmare a exercitării căilor de atac, cauza a fost rejudecată la Tribunalul C. în contradictoriu și cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, față de care acțiunea a fost respinsă prin decizia civilă nr.2705/2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 713/2011 a Curții de Apel C..
În executarea acestei hotărâri judecătorești, Primarul Municipiului C. a emis dispoziția nr.2453/2012, care a fost înaintată la 12.12.2012 la A.N.R.P., unde a fost înregistrată sub nr.1984.
Au mai arătat reclamanții că la 13.03.2014 au solicitat A.N.R.P. să le comunice stadiul soluționării dosarului și că prin adresa_/2014 li s-a comunicat că acesta va parcurge procedura prevăzută de Legea nr.165/2013.
S-a apreciat că punctul de vedere al ANRP nu este legal și că trebuie aplicată legea în vigoare de la momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se solicită a fi executată întrucât prevederile art. 4 din actul normativ invocat de pârâți dispun că legea se aplică cererilor formulate și depuse în termenul legal la entitățile investite, nesoluționate până la data intrării ei în vigoare, aflate pe rolul instanțelor și pe rolul CEDO, suspendate conform Hotărârii din 12.10.2010, ori hotărârea judecătorească de care reclamanții se prevalează este din decembrie 2011, mult anterioară intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Au fost invocate și dispozițiile art.7 alin.1 și 2 din Legea nr.165/2013, din a căror interpretare s-a concluzionat că hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au acordat despăgubiri în baza Titlului VII al Legii nr.247/2005, precum și dispozițiilor/deciziilor emise în baza acestui titlu, li se aplică în continuare dispozițiile Titlului VII și s-a apreciat că prevederile art.34 alin.1 și 2 din Legea nr.165/2013 nu sunt aplicabile cauzei întrucât art.4 prevede că legea nu se aplică hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile la data apariției ei.
S-a mai pretins că ANRP soluționează contradictoriu și discriminator dosarele după apariția Legii nr.165/2013, continuând să emită titluri de despăgubire în baza Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005 și că, deși prevederile referitoare la Fondul Proprietatea nu au fost abrogate de Titlul VII din Legea nr.247/2005, nici ANRP-ul și nici guvernul nu explică ce s-a întâmplat cu acțiunile care au fost listate la bursă în vederea acordării de despăgubiri.
Pârâții au invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesual pasive și excepția prematurității acțiunii, în raport de prevederile art.4 și art.33 din Legea nr.165/2013.
În susținerea excepției lipsei calității procesual pasive CNCI a arătat că sumele cuprinse în titlurile emise de ANRP se plătesc de Ministerul Finanțelor Publice și că, prin urmare, această entitate nu are calitate procesuală pasivă.
Excepția prematurității formulării acțiunii a fost motivată prin aceea că Legea nr.165/2013 stabilește măsuri pentru urgentarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate, dar și termene precise pentru realizarea acțiunilor necesare finalizării acestui proces.
Prin încheierea din 20.11.2014 secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului C. a admis excepția de necompetență funcțională a acestei instanțe și a trimis cauza la secția I civilă a tribunalului.
La pronunțarea hotărârii au fost avute în vedere prevederile art.34 din Legea nr.165/2013, care reglementează modul de soluționare a dosarelor înregistrate la secretariatul CCSD și dispun că împotriva deciziilor emise de CCSD sau în cazul în care entitatea investită de lege nu emite decizia, persoana îndreptățită se poate adresa secției civile a tribunalului în a cărui rază de circumscripție se află sediul unității, și cele ale art.5 alin.2 din Legea nr.554/2004, care arată că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ acte administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede o altă procedură judiciară prin lege organică.
Reținând că refuzul nejustificat de a rezolva o cerere se asimilează actului administrativ, conform art.2 alin.2 raportat la art.5 alin.2 din Legea nr.554/2004, dar și incidența art.34 din Legea nr.165/2013, secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului C. a apreciat că litigiul are natură civilă, iar competența revine secției I civilă.
Prin încheierea pronunțată la termenul din 29.01.2015 Tribunalul C., secția I civilă, a respins excepția necompetenței funcționale a acestei instanțe, invocată de reclamanți și a reținut cauza spre soluționare.
Au fost avute în vedere prevederile art.35 din Legea nr.165/2013, în aplicarea cărora s-a reținut că, deși suntem în prezența unor acte/operațiuni administrative, care țin de exercitarea atribuțiilor legale ale unei instituții publice, legiuitorul a înțeles să confere pentru acțiunile în justiție o competență specială și derogatorie de la dreptul comun aplicabil în materia contenciosului administrativ, stabilind competența în favoarea instanței civile, respectiv a tribunalului, fără a mai distinge după nivelul emitentului actului.
S-a subliniat că, deși dispozițiile legale fac referire în mod expres doar la deciziile emise, precum și la situația în care decizia nu este emisă în termen, aceeași competență trebuie să includă orice acțiune prin care se tinde la realizarea drepturilor prevăzute de Legea nr.165/2013, excepție făcând exclusiv situațiile arătate în lege.
Prin sentința civilă nr.429/26.02.2015 aceeași instanță a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtelor A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca nefondată, a admis excepția prematurității formulării acțiunii și a respins acțiunea ca prematur formulată.
La respingerea excepției lipsei calității procesual pasive au fost reținute prevederile art.21 alin.8 din Legea nr.165/2013, din interpretarea cărora s-a concluzionat că CNCI are calitate procesuală pasivă în cauză, obiectul prezentei acțiuni fiind obligarea la îndeplinirea tuturor obligațiilor legale ce-i revin în referire la sentința civilă nr.448/2009 a Tribunalului C., irevocabilă prin decizia civilă nr. 713/2011 a Curții de Apel C..
În soluționarea excepției de prematuritate a acțiunii s-a făcut aplicarea art.33 și a art.34 din Legea nr.165/2013, din al căror conținut s-a reținut că legiuitorul a înțeles să suspende pe o perioadă de timp de 12, 24 sau 36 de luni, începând cu data de 1.01.2014, toate acțiunile judecătorești prin care persoanele îndreptățite solicitau soluționarea notificărilor lăsate în nelucrare de către unitățile notificate, care au la dispoziție un termen înăuntrul căruia trebuie să soluționeze notificarea; că numai în măsura în care decizia nu este emisă în termenul legal notificatorul se poate adresa justiției într-un termen de 6 luni.
S-a arătat că Legea nr.165/2013 introduce noi termene în care entitățile notificate trebuie să soluționeze cererile formulate în baza Legii nr.10/2001, care nu au fost rezolvate până la .; că s-a reglementat, totodată, și posibilitatea celor interesați de a contesta la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, lipsa de diligență a acesteia în soluționarea cererilor.
Cum acțiunea reclamanților a fost formulată sub imperiul Legii nr. 165/2013, înainte de expirarea termenului în care entitatea notificată are obligația să emită decizia conform noului act normativ, s-a apreciat că acțiunea este prematur formulată.
A subliniat tribunalul că prin capitolul III al Legii nr.165/2013 s-a introdus o nouă modalitate de acordare a măsurilor compensatorii către persoanele îndreptățite, sub forma echivalării valorii imobilului preluat abuziv cu un număr de puncte și că în scopul desfășurării acestei proceduri, atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi preluate de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, entitate subordonată Cancelariei Primului Ministru, care are un regulament propriu de organizare și funcționare.
Au fost avute în vedere prevederile art. 17 alin. 1 lit. a din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora principalele atribuții ale Comisiei sunt reprezentate de emiterea de decizii în sensul validării sau invalidării dispozițiilor emise de entitățile notificate, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii; deciziile emise de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor pot fi contestate în termen de 30 de zile de la comunicare la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, iar în situația refuzului de a emite decizia, persoana îndreptățită se poate adresa instanței, în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluționare (cel de 60 de zile).
S-a apreciat că scopul Legii nr.165/2013este subsumat utilității publice, respectiv unui interes general al comunității, legat de necesitatea inventarierii prealabile a bunurilor aflate în domeniul public sau privat al statului sau, după caz, al unității administrativ-teritoriale, care pot face obiectul restituirii și, implicit, al recunoașterii dreptului de proprietate, pe fiecare unitate administrativ-teritorială și s-a făcut trimitere, în acest sens, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care în cauza Andrejeva contra Lituaniei (paragraful 83) a arătat că „De asemenea, o amplă marjă de apreciere este de obicei lăsată statului pentru ca acesta să poată lua măsuri de ordin general în domeniul economic și social. Datorită unei cunoașteri directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt în principiu mai în măsură decât judecătorul internațional să hotărască ceea ce este de interes public în domeniul economic sau social. Curtea respectă în principiu modul în care statul concepe imperativele de interes public, cu excepția situației în care judecata sa se dovedește
În ceea ce privește raportul de proporționalitate dintre interesul general și cel al apărării dreptului de proprietate, tribunalul a arătat că s-a păstrat un just echilibru între cele două cerințe, astfel că dreptul fundamental de proprietate al reclamanților nu a fost afectat în substanța sa, ci doar realizarea acestui drept a fost amânată pe o perioadă determinată în timp.
Reținând că excepția de prematuritate a cererii de chemare în judecată este o excepție de fond, absolută și peremptorie și că dreptul la acțiune al reclamanților nu este actual, ci poate fi exercitat numai după expirarea termenelor stabilite de art.33 din Legea nr.165/2014, instanța de fond a admis excepția invocată de pârâți și a respins acțiunea ca prematur formulată.
Împotriva încheierii din 29.01.2015, prin care a fost respinsă excepția necompetenței funcționale a secției I civilă a Tribunalului C., și împotriva sentinței civile nr.429/26.02.2015 a aceleiași instanțe au declarat apel reclamanții și au invocat greșita aplicare a prevederilor Legii nr.247/2005 și a Legii nr.165/2013.
În susținerea criticilor aduse încheierii din 29.01.2015 s-a arătat că, potrivit art.20 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, care nu a fost abrogat și nici modificat de Legea nr.165/2013, competența de soluționare a acțiunii dedusă judecății în cauză, astfel cum a fost motivată în fapt și în drept, aparține secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului C..
S-a subliniat, totodată, că nu poate fi reținută competența funcțională a secției I civilă a instanței menționate nici dacă în cauză ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr.165/2013, pentru că în această ipoteză competența ar aparține Tribunalului București, secția civilă.
Soluția dată excepției de prematuritate a acțiunii a fost criticată prin raportare la deciziile nr.88/27.02.2014, nr.210/08.04.2014 și nr.269/07.05.2014 ale Curții Constituționale, prin care a fost declarată neconstituționalitatea unor prevederi ale Legii nr.165/2013 prin referire la litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data apariției acestui act normativ.
S-a arătat că ceea ce a condus la constatarea neconstituționalității aplicării termenelor instituite de art.33 și art.34 din Legea nr.165/2013 acțiunilor pendinte a fost încălcarea de către acestea a principiului neretroactivității legii civile și a dreptului la un proces echitabil și s-a subliniat că aceste termene de soluționare, cu atât mai mult nu se aplică dosarelor aflate la C. Centrală sau celor care conțin hotărâri definitive și irevocabile de acordare a despăgubirilor pronunțate înainte de . Legii nr.165/2013.
Lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.165/2013 în procedura de soluționare a dosarului de despăgubiri al apelanților reclamanți a fost justificată prin raportare la dispozițiile art.4 din lege, care reglementează domeniul de aplicare al acesteia și din care rezultă că reglementarea se aplică asupra a 3 categorii de cauze, respectiv cererile formulate și depuse la entitățile investite, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești și celor aflate pe rolul CEDO, suspendate în temeiul hotărârii pilot din 12.10.2010; s-a pretins că dosarul apelanților nu se încadrează în niciuna dintre aceste 3 categorii de cauze deoarece hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care s-a stabilit acordarea despăgubirilor potrivit Titlului VII al Legii nr.247/2005 este anterioară intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Un alt argument a fost dedus din prevederile art.7 alin.1 și 2 din Legea nr.165/2013, din a căror interpretare s-a reținut că hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a stabilit acordarea de despăgubiri potrivit Titlului VII al Legii nr.165/2013, precum și dispozițiilor/deciziilor/ordinelor emise în care se prevede acordarea de despăgubiri li se aplică în continuare dispozițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005.
S-a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art.34 alin.1 și 2 din Legea nr.165/2013 care prevăd termenele de soluționare a dosarelor de către ANRP și C. Centrală/Națională în funcție de data înregistrării lor, pentru că Legea nr.165/2013 nu se aplică hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile la data apariției legii, ori hotărârea prin care le-au fost acordate despăgubiri apelanților, cât și dispoziția primarului prin care aceasta a fost pusă în executare, sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr.165/1956.
Analizând legalitatea hotărârilor atacate în raport cu criticile formulate, Curtea a constatat că apelul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Cu privire la apelul declarat împotriva încheierii din 29.01.2015:
Acțiunea reclamanților a fost introdusă la 11.06.2014, după . Legii nr.165/2013, și are ca obiect obligarea pârâtelor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire din perspectiva refuzului lor nejustificat și a nesoluționării cererii de emitere a deciziei într-un termen rezonabil.
Raportat la acest moment al investirii și la limitele pretenției formulate, Curtea constată că, într-adevăr, norma de competență incidență raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanțe, respectiv dispozițiile art.35 alin.2 din Legea nr. 165/2013, care stabilesc în mod imperativ că soluționarea acțiunilor formulate de persoana care se consideră îndreptățită, în cazul în care entitatea prevăzută de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, intră în competența secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acestei entități.
Este real că potrivit reglementării anterioare, respectiv art.20 alin.1din Titlul VII al Legii nr.247/2005, competența de soluționare a acțiunii având ca obiect refuzul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor de a emite decizia revenea secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domicilia reclamantul, dar această normă legală nu-și găsește aplicarea în cauză pentru că dreptul la acțiune a fost exercitat după . Legii nr.165/2013, ori în condițiile în care nu este vorba de un drept de a sesiza instanța câștigat anterior, el nu poate fi sustras noii reglementări, ci este supus normelor de competență de la data investirii instanței de judecată, stabilite de art.35 alin.2 din actul normativ anterior menționat.
Soluția dată de instanța de fond excepției de necompetență funcțională nu poate fi infirmată nici din perspectiva apărărilor referitoare la competența teritorială exclusivă a Tribunalului București, secția civilă, în soluționarea acțiunilor la care face referire art.35 alin.2 din Legea nr.165/2013 pentru că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în aplicarea acestui text de lege, că instanța competentă din punct de vedere teritorial în soluționarea acțiunilor la care norma face referire este Tribunalul București, necompetența teritorială a Tribunalului C. nu a fost invocată de părți sau de instanță în condițiile art.130 alin.2 din noul Cod de procedură civilă și, în consecință, s-a acoperit definitiv și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.
Prin urmare, Tribunalul C., în calitatea sa de instanță sesizată, a „devenit” competent să soluționeze cauza tocmai ca efect implicit al dispozițiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență, deși nu este, în general, competent să soluționeze cauze de același fel, iar invocarea ulterioară a excepției de necompetență teritorială nu este posibilă pentru că, atunci când mijloacele procedurale pentru invocarea încălcării unei norme, chiar de ordine publică, s-au epuizat, sancțiunea nu mai poate opera, iar hotărârea rămâne valabilă, fiind prezumată, iuris . doar a exprima adevărul, din perspectiva efectelor sale substanțiale inter partes, ci și de a fi pronunțată în condiții de regularitate procedurală.
Pentru argumentele arătate, Curtea va constata că instanța competentă în soluționarea acțiunii dedusă judecății este secția civilă a Tribunalului C. și va respinge, în temeiul art.480 alin.1 din Codul de procedură civilă, apelul declarat împotriva încheierii din 29.01.2015 a acestei instanțe.
Cu privire la apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 429/26.02.2015:
În temeiul sentinței civile nr.448/2009 a Tribunalului C., irevocabilă prin decizia civilă nr.713/C/2011 a Curții de Apel C., prin care reclamanților le-a fost recunoscut dreptul de a primi despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 pentru terenul în suprafață de 1044 mp situat în C., ., în favoarea acestora a fost emisă dispoziția nr.2455/26.10.2012 a Primarului municipiului C., prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005 și s-a dispus înaintarea dosarului către Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor.
La 13.03.2014 reclamanții au solicitat ANRP să le comunice stadiul soluționării dosarului, iar ca urmare a adresei nr._/06.05.2014, prin care li s-a comunicat că cererea va parcurge procedura de acordare a măsurilor compensatorii reglementată de Legea nr.165/2013, au formulat acțiunea de față, prin care au solicitat obligarea pârâților la îndeplinirea obligațiilor ce le revin în executarea hotărârii judecătorești anterior menționate, care a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la 11.06.2014, după . Legii nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013.
Potrivit art.4, noul act normativ se aplică cererilor formulate si depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum si cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. si alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Din economia dispozițiilor art. 17 alin.1 lit. a și b, precum și a art. 21 - 26 din lege, rezultă că procedura de soluționare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, a deciziei entității învestite de lege, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.
Totodată, potrivit art.21 alin.6, „evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu” și numai în situația în care dosarul este validat de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv, conform art. 21 alin. 9 din lege.
Dispozițiile art. 34 alin.1 din același act normativ stabilesc un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoarea a noii legi, în care C. Naționala are obligația de a soluționa dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, iar potrivit art. 35 alin.2, persoana care se considera îndreptățită se poate adresa instanței de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea cererii sale.
Din interpretarea coroborată a acestor ultime două texte de lege rezultă că legiuitorul a stabilit, pe de o parte, un termen de 60 de luni în care autoritatea pârâtă este obligată să soluționeze cererea de acordare a despăgubirilor, termen în care dreptul persoanelor îndreptățite de a formula acțiuni în instanță este suspendat, iar pe de alta parte, un termen de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare in judecată, și cum acțiunea reclamanților a fost promovată anterior expirării termenului legal de soluționare a cererii lor, excepția de prematuritate a acesteia a fost în mod corect admisă de instanța de fond.
Concluzia contrară, a lipsei de incidență a Legii nr.165/2013, nu ar putea fi în mod legal întemeiată pe faptul că la data intrării în vigoare a acestui act normativ fusese deja emisă și înaintată ANRP dispoziția prin care Primarul municipiului C. a făcut propunere de acordare de despăgubiri pentru terenul situat în C., ., imposibil de restituit în natură, pentru că din chiar titlul actului normativ, care se referă la măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, rezultă că acesta a avut drept scop rezolvarea situațiilor similare celei reclamate în acțiunea de față, când unitățile deținătoare nu au rezolvat notificările ce le-au fost adresate până la data apariției legii sau nu au fost plătite efectiv despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptățite.
Cum situația invocată în acțiunea reclamanților se încadrează în cea de a doua dintre ipotezele menționate, este evident că nu poate fi contestată aplicarea în cauză a Legii nr.165/2013, care prevede expres în art. 4, ce determină limitele aplicării noii reglementări, că ”dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Apreciind asupra conformității acestor norme legale cu prevederile constituționale, prin decizia nr.269/07.05.2014, publicată în Monitorul Oficial nr.513/09.07.2014, Curtea Constituțională a statuat că teza a doua este constituțională numai ”în măsura în care termenele prevăzute la art.34 alin.1 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii” și a apreciat că „interpretarea prevederilor art.34 alin.1 din Legea nr.165/2013 în sensul că ar fi aplicabile și cauzelor pendinte le conferă caracter neconstituțional, întrucât determină modificarea cursului procesului chiar în timpul judecării sale, creând doar pentru una dintre părțile aflate în proces o situație mai favorabilă”, cu atât mai mult cu cât „regimul mai avantajos, apt să conducă la o soluție favorabilă, profită unei instituții a statului, care este pârâtă într-un proces”.
Verificând conformitatea textului cu prevederile art.15 din Constituție, Curtea a constatat, prin aceeași decizie, că spre deosebire de art.33 din Legea nr. 165/2013, care vizează situația entităților investite de lege care, potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, erau obligate să soluționeze notificările în termen de 60 de zile de la înregistrarea acestora, art.34 alin.1 din același act normativ are în vedere situația dosarelor înregistrate pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instituție pentru care legea nu stabilise niciun termen pentru soluționarea dosarelor primite de la entitățile învestite de lege; că termenele prevăzute de art.34 alin.1 se aplică de la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, fără să influențeze situațiile născute sub imperiul vechii reglementări, deoarece Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor nu i se oferă un nou termen pentru soluționare, așa cum se întâmplă în cazul entităților, ci se stabilește pentru prima dată un termen în care aceasta este obligată să soluționeze dosarele.
Reținând, prin urmare, o diferență de situație juridică reglementată de cele două articole, respectiv art.33 alin.1 și art.34 alin.1 din Legea nr. 165/2013, Curtea a constatat că pretinsa retroactivitate a celei din urmă norme nu poate fi reținută „întrucât legea nouă este, de principiu, aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi. Prin urmare, sub rezerva interpretării date de Curtea Constituțională prin prezenta decizie, dispozițiile de lege criticate nu se aplică retroactiv, ci reglementează modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare”.
Așadar, termenul cu caracter suspensiv de 60 de luni reglementat de art. 34 alin.1 din Legea 165/2013 se aplică litigiilor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, înregistrate pe rolul instanțelor ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, și cum acțiunea reclamanților a fost introdusă ulterior acestei date, dreptul acestora de a se adresa instanței de judecată pentru obligarea Comisiei Naționale pentru compensarea imobilelor să soluționeze cererea de despăgubire nu poate fi considerat actual până la expirarea lui, iar acțiunea de față este prematur formulată.
Soluția admiterii excepției de prematuritate nu aduce atingere dreptului de proprietate al titularilor notificării, protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici dreptului de acces la justiție, reglementat de art.21 din Constituție.
Sub primul aspect Curtea Constituțională a arătat, în considerentele deciziei anterior menționată, că Legea nr.165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, precum și obligația adoptării unor reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită (decizia nr.188/03.04.2014). În plus, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza P. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr.165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire (paragraful 129). În aceeași cauză, instanța de contencios a drepturilor omului a statuat (paragraful 128), de asemenea, că măsurile de amenajare a plății creanțelor datorate de stat în virtutea deciziilor judecătorești definitive, luate pentru apărarea echilibrului bugetar între cheltuielile și încasările publice, urmăreau un scop de utilitate publică și găseau un just echilibru între diferitele interese aflate în joc, prin respectarea mecanismului existent și prin grija pe care autoritățile au demonstrat-o în executarea acestuia.
Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile aferente prin instituirea unor reguli clare și previzibile, însoțite de termene imperative și de un control judiciar efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Legea nr.165/2013, cu modificările și completările ulterioare, oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru soluționarea cererilor și, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga și eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluționare definitivă a pretențiilor, o atare situație excepțională este inerentă complexității factuale și juridice vizând restituirea proprietăților preluate abuziv, așa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei și nici contrare drepturilor garantate de Convenție, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce privește durata rezonabilă a procedurii.
Ca atare, nu se poate susține că termenele astfel reglementate ar fi o îngrădire a accesului la justiție și nici că, în condițiile neurmării procedurii prealabile, partea ar putea sesiza instanța, întrucât dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege.
Nefondate sunt și apărările formulate după închiderea dezbaterilor, în concluziile orale, prin care s-a susținut încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii ce se cuvine reclamanților pentru imobilul preluat abuziv în puncte compensatorii pentru că, pe de o parte, principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare, ori titularilor acțiunii nu le-a fost emis, încă, titlul de despăgubire, pentru a putea pretinde încălcarea dreptului la conversia acestuia în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea”, în despăgubiri în numerar sau, în raport cu valoarea despăgubirii, în titluri de plată, în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, iar pe de altă parte, pentru că în dezlegarea problemei de drept referitoare la competența instanțelor judecătorești de a anula sau refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr.818/2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 537/16.07.2008 că, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu, concluzia negativă este general valabilă, întrucât în caz contrar s-ar încălca principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Pentru motivele arătate, care susțin legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond, în temeiul art.480 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul reclamanților, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul civil formulat de reclamanții C. R. NICUȘOR și IONESU M., ambii cu domiciliul procesual ales în C., ..1 B la S.C.A. Hasotti și Asociații, împotriva încheierii din 29.01.2015 și a sentinței civile nr. 429/26 februarie 2015 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._ * având ca obiect contestație în temeiul Legii nr.10/2001, în contradictoriu cu pârâtele A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca nr.202 și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR cu sediul în București, sector 1, Calea Floreasca nr.202 ca neîntemeiat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23.09.2015.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
I. B. L. G.
Grefier,
G. C.
Jud.fond. C.E.
Red.dec.apel jud. I B.-06.10.2015
Ex-6-
| ← Fond funciar. Decizia nr. 161/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
