Obligaţie de a face. Decizia nr. 119/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 119/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 20-05-2015 în dosarul nr. 2041/212/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.119/C
Ședința publică din 20 mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. P.
Judecător I. B.
Judecător M. P.
Grefier G. C.
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de recurenții reclamanți S. A.-C., S. M., ambii cu domiciliul în Constanta, .. 60, ., județ C. și recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- prin Direcția Regională a Finanțelor Publice G., prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice C., cu sediul în Constanta, . nr. 18, județ C., împotriva sentinței civile nr. 835/28.01.2014 pronunțată de Judecătoria C. și a deciziei civile nr.320/26.03.2015 pronunțată de Tribunalul C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. L. CONSTANTA, cu sediul în Constanta, ., județ C., având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru intimatul pârât, d-na avocat C. N. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._/13.04.2015 pe care o depune la dosar împreună cu chitanța nr.413/23.04.2015 reprezentând onorariu avocat, lipsind recurenții reclamanți S. M. și S. A. C. și recurentul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP C..
Procedura de citare este legal îndeplinită, în conformitate cu disp. art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Prezentele cereri de recurs sunt declarate și motivate în termenul legal și scutite de plata taxei judiciare de timbru conf. Legii nr.10/2001.
S-a făcut referatul oral de către grefierul de ședință care a evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiuni cu privire la îndeplinirea procedurii de citare și stadiul procesual, arătându-se că intimatul pârât a depus la dosar note scrise, după care:
Instanța aduce la cunoștința apărătorului intimatului pârât împrejurarea că prin cererea de recurs formulată de recurenții reclamanți S. M. și S. A. C. se solicită sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept, generată de modul de interpretare a disp. art. 50 și 50 indice 1 din Legea nr.10/2001și pune în discuție această chestiune.
Apărătorul intimatului pârât arată că nu se opune acestei solicitări.
Instanța deliberând, față de cererea formulată de recurenții S. A. C. și S. M. prin considerentele cererii de recurs, urmează să respingă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru rezolvarea unei chestiuni de drept, având în vedere că această cauză a fost înregistrată pe rolul instanțelor la 27 ianuarie 2012, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, iar dispozițiile art. 519 NCPC indicate ca și temei de sesizare a ÎCCJ sunt reglementate de Noul Cod de Procedură Civilă, acest din urmă cod aplicându-se, potrivit art. 24 numai proceselor începute după . .
Întrebat fiind, apărătorul intimatului pârât arată că nu mai are alte cereri de formulat și solicită cuvântul pentru dezbateri.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul recursului.
Apărătorul intimatului pârât, având cuvântul, solicită respingerea cererilor de recurs, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate de instanța de fond; cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, conform chitanței depuse la dosar.
După acordarea cuvântului pe fond se prezintă în instanță recurentul reclamant S. A. C.. Precizează că nu are alte cereri de formulat și solicită cuvântul pe fondul recursului.
Recurentul reclamant S. A. C., având cuvântul, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
Curtea, socotindu-se lămurită, în temeiul art.150 C.pr.civ. declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei C. la 27.01.2012, sub nr._, reclamanții S. A.-C. și S. M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, pronunțarea unei hotărâri prin care acesta să fie obligat la plata de despăgubiri ca urmare a desființării pe cale judecătorească a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului situat în C., ., ., jud. C., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr._ din 26.09.1996 imobilul situat în C., ., ..
Prin sentința civilă nr._/25.11.2005, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul civil nr.534/2003, așa cum a fost modificată prin decizia civilă nr.940/18.12.2006, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr. 3542/118, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 26.09.1996, fiind astfel evinși total de imobilul situat în C., ., ., jud. C..
Pârâtul S. Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Consiliului L. C. arătând că, în sistemul Legii nr.112/1995, C. L. C. a acționat în baza unui mandat legal, încasând comisionul cuvenit din vânzare și că, în baza acestui mandat dat de către stat, C. local C. avea obligația de a analiza situația juridică a imobilului vândut, inclusiv aspectele care țin de valabilitatea titlului statului, acesta din urmă, prin Ministerul Finanțelor, neavând instrumentul legal de a aviza vânzarea.
În drept au fost invocate dispozițiile art.115 si urm. C.proc.civ.
La termenul din 23.10.2013, reclamanta a depus precizări prin care a arătat că solicită, în principal, obligarea pârâtului la plata valorii de piață a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 26.09.1996, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la plata valorii actualizate a aceluiași imobil.
La termenul din 23.04.2013 reclamanta a precizat că solicită obligarea pârâtului la plata valorii de piață a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 26.09.1996, iar în subsidiar valoarea actualizată a prețului plătit.
Pârâtul S. Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor și-a completat întâmpinarea prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, iar pe fond a arătat că Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată și completată, distinge în funcție de buna sau reaua credință a subdobânditorului. Astfel, potrivit art.50 alin.2 și alin.2 indice 1 din Legea nr.10/2001, pentru contractele încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, titularii au dreptul la restituirea prețului actualizat, iar pentru contractele încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, titularii au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor. Cum reclamanții au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu eludarea dispozițiilor legale, au dreptul doar la restituirea prețului actualizat.
Prin încheierea din 11.06.2013 instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., ca neîntemeiată, având în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001, dar și pe cele din materia dreptului comun în materie de evicțiune. S-a arătat că art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 nu face decât să arate modalitatea concretă prin care se va face restituirea, fără ca prin aceasta să confere calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice și să scutească S. Român să răspundă pentru evicțiune.
Chematul în garanție C. L. Constanta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce îl privește.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică de specialitate.
Prin sentința civilă nr.835/28.01.2014, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din data de 04.02.2014, Judecătoria C. a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, în sensul că:
A respins cererea cu privire la obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a apartamentului nr.2, situat în municipiul C., ..60, ..
A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 213.056 lei, reprezentând prețul actualizat al imobilului situat în C., ..60, .> A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Consiliului L. C..
A respins cererea de chemare în garanție a Consiliului L. C. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.900 lei (reprezentând onorariu expert).
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a Consiliului L. C., instanța de fond a reținut din înscrisurile depuse la dosarul cauzei că acesta a acționat în calitate de mandatar al Statului, iar faptul că a încasat comisionul de 1% nu înseamnă că are calitate procesual pasivă.
Pe fond, s-a reținut că prin sentința civilă nr._/25.11.2005, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul civil nr.534/2003, așa cum a fost modificată prin decizia civilă nr.940/18.12.2006, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr.3542/118, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 26.09.1996 încheiat între cumpărătorii S. A.-C. și S. M. și vânzătorul C. L. C., ca agent al statului.
În considerentele acestei sentințe civile s-au reținut următoarele aspecte, cu putere de lucru judecat: nevalabilitatea titlului statului cu privire la preluarea imobilului în discuție; reaua credință atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorilor imobilului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii 112/1995, rezultată din probele administrate, respectiv împrejurarea ca acești cumpărători nu au depus minime diligențe de a verifica dacă statul deține un titlu pentru imobilul pe care îl ocupau în calitate de chiriași.
Astfel, având în vedere dispozițiile art.50 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001 republicată, instanța de fond a reținut că reclamanții se află în ipoteza reglementată de dispozițiile mai sus menționate, astfel că sunt în drept să solicite restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație.
În ce privește cuantumul acestei sume, prin expertiza contabilă efectuată în prezentul dosar, s-a stabilit că suma de 19.199.945 lei vechi achitată în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 26.09.199, se ridică la suma de 213.056 lei (noi).
În privința cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert au fost aplicate disp.274 C.proc.civ.
În termen legal, împotriva sentinței civile nr.835/28.01.2014 a Judecătoriei C. au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin DRFP G. prin AJFP C..
La termenul de judecată din 20.11.2014, având în vedere valoarea obiectului litigiului stabilită prin expertiză și disp.art.282 și 2821C.proc.civ., tribunalul a calificat apel calea de atac exercitată de părți.
Intimatul-chemat în garanție C. L. C. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de pârâtul S. Român ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii de ședință din 26.02.2015, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea apelanților-reclamanți de suspendare a judecății și de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul disp.art.520 alin.2 NCPC.
La același termen de judecată, în exercitarea rolului activ prevăzut de art.129 alin.5 C.proc.civ., tribunalul a dispus din oficiu efectuarea unei expertize contabile pentru stabilirea prețului actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare anulat în cauză, având în vedere critica formulată de apelantul-pârât sub aspectul valorii despăgubirilor acordate reclamanților, dispozițiile legale incidente în cauză, precum și modalitatea în care s-a stabilit în primă instanță prețul actualizat, respectiv printr-un supliment întocmit de un expert imobiliar, M. C., la raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat de un alt expert, Amet Nagie, în funcție de ratele și dobânzile plătite de reclamanți conform clauzelor contractului anulat.
Întrucât nu a achitat onorariul de expert în termenul stabilit de instanță și nu a făcut dovada unei imposibilități obiective de îndeplinire a acestei obligații, apelantul-pârât a fost decăzut din proba cu expertiză contabilă încuviințată în propria sa cale de atac, în temeiul disp.art.170 alin.3 și 4 C.proc.civ.
Prin decizia civilă nr.320 din 26 martie 2015 Tribunalul C. a respins apelurile declarate de apelanții reclamanți S. M. și S. A. C. și de apelantul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE- PRIN DGFP CONSTANTA, ca nefondate și a obligat apelanții în favoarea intimatului C. L. C. la plata sumei de 340 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, cu privire la apelul declarat de reclamanți, că potrivit dispozițiilor art.129 alin.5 C.pr.civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, iar potrivit art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civilă că hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
În jurisprudența CEDO s-a arătat că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (cauza Hadjianastassiou contra G., hotarare din 11 ian.2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză. (CEDO, Cauza Albina contra România, hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia G. V. contra România, hotărârea din 8 iunie 2006).
A reținut instanța că, în speță, deși a fost motivată pe scurt, hotărârea apelată este conformă cu principiile enunțate, deoarece cuprinde o expunere clară, convingătoare și pertinentă a argumentelor de fapt și de drept care au determinat adoptarea soluției redate în dispozitiv, argumentele respective fiind de natură să înlăture implicit toate susținerile și apărările părților. Au fost avute în vedere argumentele esențiale pentru dezlegarea pricinii, incidența disp.art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001 fiind reținută prin raportare la situația concretă a reclamanților, astfel cum a rezultat din probele administrate.
Reținerea nevalabilității titlului statului s-a arătat că nu este lipsită de orice suport, așa cum susțin apelanții-reclamanți, câtă vreme în cuprinsul deciziei civile nr.70/C/16.02.2009 a Curții de Apel C., prin care a fost menținută decizia Tribunalului de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 26.09.1996, s-a arătat că „statul preluase abuziv imobilul litigios de la adevăratul proprietar” și că „obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparținea vânzătorului, fiind, în consecință, sustras prerogativei de dispoziție a acestuia” (f.19 dosar fond, alineat penultim, f.19 verso, primul alineat). Oricum, s-a considerat că o asemenea constatare nu era de natură să influențeze soluția în prezenta cauză, având în vedere dispozițiile legale incidente.
Prin urmare, instanța a arătat că nu se justifică pretenția apelanților-reclamanți de desființare a hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu atât mai mult cu cât apelul este o cale devolutivă de atac, instanța de control judiciar având posibilitatea de a suplini eventualele neajunsuri în ceea ce privește motivarea hotărârii.
Nu au fost primite nici motivele de apel ce tind la schimbarea hotărârii instanței de fond, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți a valorii de piață a imobilului ce a făcut obiectul contractului anulat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, „Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar potrivit art.501 din aceeași lege, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Interpretarea logică a dispozițiilor art.501 din Legea nr.10/2001 este aceea că „desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995” vizează acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost „desființate” în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract.
Legiuitorul face distincție între desființarea contractului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare (în cadrul căreia se procedează la compararea de titluri) și desființarea ca efect al eludării Legii nr.112/1995 (situație în care contractul este anulat), fără a prevedea în mod specific buna sau reaua credință drept criteriu de aplicare a acestei dispoziții, ci pe aceea a respectării prevederilor Legii nr.112/1995.
Prin urmare, condiția esențială ce rezultă din disp.art.501 din Legea nr.10/2001, pentru a se putea dispune obligarea la plata valorii de circulație a imobilului, s-a considerat a fi aceea ca acest contract să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995. Și cum anularea unui act juridic la cererea unui terț se produce atunci când nu au fost respectate dispoziții legale imperative, de ordine publică, la încheierea sa, cât timp prin hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată anterior s-a dispus anularea actului, instanța a reținut că acesta a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr.112/1995, astfel că din perspectiva dispozițiilor legale în discuție nu mai are nicio relevanță valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.
A mai arătat instanța că, în doctrină și jurisprudență s-a arătat că nu se poate imagina o ipoteză în care contractul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și totuși să fie desființat prin admiterea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât temeiul desființării contractelor de vânzare-cumpărare este art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, iar potrivit disp.alin.1 al acestui articol actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
Interpretând textul legal analizat conform opiniei apelanților reclamanți, s-ar ajunge la concluzia de neacceptat că acesta s-ar aplica unor contracte anulate, încheiate cu respectarea legii, interpretare care în mod categoric nu a fost în intenția legiuitorului și care îl lipsește de orice consecință. O interpretare rezonabilă este aceea că el devine operant în situația în care motivul de desființare este străin de culpa chiriașului. Or, în cauză, din analiza deciziei civile nr.940/18.12.2006 a Tribunalului C., rezultă cu pregnanță conduita culpabilă a apelanților-reclamanți, instanța care a dat câștig de cauză foștilor proprietari constatând reaua lor credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Așadar, raportat la situația concretă a reclamanților, aceea de foști cumpărători ai unui imobil în baza Legii nr.112/1995, al căror contract de vânzare-cumpărare a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în mod corect a apreciat instanța de fond că prevederile speciale conținute de art.50 alin.3 din legea nr.10/2001, conform cărora „restituirea prețului prevăzut la alin.2 și 21 se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare”, sunt întrutotul aplicabile.
Cu privire la apelul declarat de pârât, instanța a arătat trebuie înlăturată critica ce vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive întrucât această calitate presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății. Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea, este ținut să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
În raport de obiectul acțiunii reclamanților – angajarea răspunderii vânzătorului prin evicțiune, tribunalul a apreciat că prima instanță a reținut în mod judicios că pârâtul S. Român se legitimează procesual pasiv în cauză.
S-a reținut că art.1337 cod civil dispune că vânzătorul este de drept obligat să garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, iar art.511 din Legea 10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009, reprezintă o aplicație a instituției răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6.03._89 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință în baza Legii 112/1995.
Prin Legea nr.112/1995 statul a înțeles să dispună de locuințele deținute în patrimoniul său în anul 1995, într-un anumit context social, vânzarea fiind făcută la prețuri inferioare valorii de piață a locuințelor înstrăinate. Aceste dispoziții legale au constituit măsuri de politică socială, asupra oportunității lor numai statul putând aprecia.
În speță, s-a arătat că raportul juridic ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr._ din 26.09.1996, având ca obiect imobilul situat în C., ., ., jud. C., s-a legat între S. Român, în calitate de vânzător și reclamanți, în calitate de cumpărători, situație în care obligația de garanție pentru evicțiune incumbă Statului Român.
S-a mai susținut că dispozițiile art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995 nu fac decât să arate că despăgubirile acordate foștilor proprietari se acordă dintr-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului de Finanțe. De asemenea art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 arată că, în ipoteza în care chiriașul cumpărător a fost evins, restituirea prețului sau a valorii de circulație a imobilului, după caz, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.(6) din Legea nr.112/1995 cu modificările ulterioare. S-a apreciat că acest lucru nu echivalează însă cu faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în astfel de cereri, el fiind doar un simplu reprezentant al statului, singurul responsabil pentru evicțiunea chiriașului cumpărător al unui apartament dobândit în temeiul art.9 din Legea 112/1995.
Prin modificarea alin.3 din art.50 din Legea nr.10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamant, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului desființat și M.F.P., care numai administrează fondul cu aceasta destinație.
Cum, în speță, vânzătorul locuinței a fost S. Român, care a înstrăinat locuința închiriată prin intermediul unui mandatar legal - C. L. C., unitate specializată în administrarea și vânzarea locuințelor ce făceau parte din fondul locativ de stat – s-a reținut că prima instanță a soluționat în mod judicios excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.
Referitor la critica vizând soluția adoptată de prima instanță în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată împotriva Consiliului L. C. și care avea ca obiect obligarea chematului în garanție la restituirea comisionului de 1% încasat la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, tribunalul a reținut că potrivit art.41 alin. 1 din HG nr.20/1996, „unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr.112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art.13 lit.a din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile B.C.R. - S.A., după caz”.
Procentul de 1% reprezintă, așadar, remunerația cuvenită pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare cumpărare, respectiv prețul mandatului cu titlu oneros, acordat instituției în temeiul legii; or, câtă vreme acest mandat nu a fost revocat, iar chematul în garanție a efectuat serviciul pentru care a fost mandatat, instanța a arătat că nu se justifică chemarea acestuia în judecată pentru restituirea comisionului, astfel că nu există temei pentru reformarea hotărârii instanței de fond sub acest aspect.
Nici criticile formulate pe fondul litigiului nu au fost consuderate apte să conducă la o altă soluție decât cea adoptată de judecătorul fondului, chiar dacă valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților, reprezentând „prețul actualizat” al imobilului în sensul art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, a fost stabilită în mod greșit de un expert imobiliar, prin luarea în considerare a ratelor și dobânzilor plătite de reclamanți, și nu de un contabil, prin actualizarea cu indicele de inflație a întregului preț prevăzut în contract.
Astfel, s-a constatat că despăgubirile acordate prin hotărârea apelată au fost stabilite printr-un raport de expertiză întocmit de expert M. C., ca supliment la raportul de expertiză imobiliară întocmit de expert Amet Nagie, dar pârâții nu numai că nu au contestat acest raport comunicat cu respectarea dispozițiilor legale, dar nici nu au înțeles să-și probeze în vreun fel susținerile din apel referitoarea la supraevaluarea despăgubirii, neînțelegând să achite în termenul stabilit onorariul pentru expertiza contabilă încuviințată din oficiu.
În considerarea argumentelor expuse și în temeiul art.296 C.proc.civ., reținându-se că părțile nu au invocat și dovedit existența unor motive temeinice, de natură să atragă reformarea sentinței civile atacate, instanța a respins ca nefondate ambele apeluri.
În temeiul disp.art.274 alin.1 C.proc.civ., apelanții au fost obligați la plata cheltuielilor efectuate în această fază procesuală cu onorariul apărătorului ales de către intimatul-chemat în garanție, C. L. C., potrivit chitanței doveditoare atașate la dosar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții S. A. și S. M., cât și pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G., prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice C..
În recursul formulat, reclamanții S. A. și S. M. au solicitat suspendarea prezentei cauze în temeiul dispozițiilor art.520 alin.2 din noul Cod de procedură civilă și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept generată de modul de interpretare a dispozițiilor art.50 și 501 (respectarea/nerespectarea legii nr.112/1995) din Legea nr.10/2001 actualizată, care în accepțiunea instanțelor se suprapune conceptului de rea credință și de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar pe fondul recursului au solicitat modificarea celor două hotărâri și admiterea acțiunii în varianta principală, constând în obligarea Statului Român la plata valorii de piață a imobilului, de 282.434 lei.
În dezvoltarea recursului au susținut recurenții reclamanți că, în respectarea principiului aplicării imediate a legii noi, se impune aplicarea art.519 din noul Cod de procedură civilă tuturor categoriilor de procese și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța în legătură cu modul de interpretare a dispozițiilor art.50 și 501 din Legea nr.10/2001 actualizată, referitoare la respectarea/nerespectarea Legii nr.112/1995, care în accepțiunea instanțelor se suprapune conceptului de rea credință.
Arată că, în ceea ce privește critica din apel referitoare la faptul că hotărârea instanței de fond cuprinde o motivare străină, care se referă greșit la nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a apreciat nejustificat că sentința are expuneri clare, convingătoare și pertinente a argumentelor de fapt și de drept, de natură să înlăture implicit susținerile părților. Tribunalul trebuia să observe că statuările Judecătoriei C. în primul dosar erau în sensul valabilității titlului statului, dezlegări care nu au fost înlăturate de către tribunal sau de curtea de apel, instanțe care au spus numai că pârâții nu sunt de bună credință, ci de rea credință, fără să cerceteze distinct valabilitatea titlului statului. Ori, conform art.45 din Legea nr.10/200, când titlul statului nu era valabil se verifica buna sau reaua credință. Apreciază că din nici o hotărâre nu se vede care a fost cauza de nulitate a contractului.
Pe fondul cauzei, susțin că au solicitat obligarea Statului Român la plata prețului de piață, respectiv valoarea de circulație în cuantum de 282.434 lei, stabilită prin răspunsul la obiecțiuni, pentru că, în speță, condiția nerespectării dispozițiilor Legii nr.112/1995 nu este îndeplinită, anularea contractului lor de vânzare cumpărare dispunându-se, conform deciziei nr.940/18.12.2006 a Tribunalului C., din cauză că au dovedit rea credință pentru că nu au efectuat demersuri pentru aflarea situației imobilului și pentru că au formulat cerere de intervenție în interes propriu în procesul de revendicare. Ori, susțin recurenții, nu se poate pune semnul egalității între nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, care include numai nerespectarea dispozițiilor art.9 și vânzarea unor bunuri ce nu se aflau în domeniul de aplicare al legii, și reaua credință, pentru că reaua sau buna credință se verifica de către instanțe numai în acțiunile în anulare în care se reținea lipsa sau nevalabilitatea titlului statului, reaua credință nefiind, în sine, un motiv de nulitate a contractului.
Arată că reaua credință a reclamanților la momentul cumpărării nu reprezintă un motiv în sine de înlăturare, în speță, de la beneficiul prevederilor art.501 din Legea nr.10/2001, ci un criteriu, dar nu singurul, în raport de care, în speța anterioară, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare.
Susțin că, pentru a se stabili înțelesul sintagmei ”respectarea Legii nr.112/1995”, deși nu se mai poate repune în discuție valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, trebuie să se verifice dacă au fost îndeplinite condițiile art.1 și art.9 din lege, respectiv să fie un imobil cu destinația de locuință, trecut cu titlu în proprietatea statului și care se afla în posesia acestuia la 22 decembrie 1989, iar cumpărătorul să fie titularul unui contract de închiriere valabil la momentul intrării în vigoare a Legii nr.112/1995 și să opteze pentru cumpărarea apartamentului după expirarea termenului de 6 luni de la . legii, imobilul să nu fie exceptat de la vânzare în temeiul art.10 din lege și să nu fie prezentă interdicția de cumpărare prevăzută de art.9 alin.5. Îndeplinirea tuturor acestor condiții înseamnă încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, iar împrejurarea că terții evingători au formulat o cerere de restituire în temeiul Legii nr.112/1995 nu putea constitui un impediment la vânzarea apartamentului, deoarece, potrivit legii, ei aveau dreptul să primească despăgubiri pentru apartamentele ocupate de chiriași, neavând dreptul la restituirea în natură.
Condițiile menționate, cerute de lege, au fost îndeplinite în cazul reclamanților, al căror contract de închiriere era încheiat din anul 1984, imobilul a fost preluat cu titlu, în temeiul Decretului nr.92/1950, iar contractul de vânzare cumpărare s-a încheiat la 26.09.1996.
După respingerea acțiunii în revendicare prin sentința pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/26.08.1996, confirmată prin decizia nr.226/20.07.2001 a Curții de Apel C., reclamanții au devenit proprietarii unui ”bun” în sensul Convenției europene a drepturilor omului iar creanța lor poate fi privită ca o speranță legitimă deoarece dreptul lor de proprietate a fost invalidat retroactiv după 10 ani de procese în care acest drept le-a fost confirmat. Pentru a păstra astfel un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, este necesar ca reclamanții să nu suporte o sarcină specială și exorbitantă, astfel că numai o despăgubire rezonabilă pentru privarea de proprietate poate menține acest echilibru.
În recursul formulat, pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că hotărârea este nelegală pentru că instanța de apel a respins greșit cererea de amânare și a dispus decăderea sa din proba cu expertiză contabilă dispusă din oficiu. Arată că prin cererea depusă instanței au arătat că, pentru achitarea onorariului de expertiză au formulat referat către DGRFP G., dar le-a fost comunicat faptul că pentru luna martie nu există disponibil necesar pentru a achita suma de 600 lei, astfel încât au fost în imposibilitate să achite aceasta sumă.
Consideră că instanța în mod greșit a luat în considerare valoarea stabilită de expertul imobiliar M. C., de 213.056 lei, această valoare fiind calculată în baza ratelor și a dobânzilor plătite de reclamanți, expertul ajungând la o sumă exorbitantă, total străină de piața imobiliară.
Susține că, din dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954 și ale art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 rezultă că Ministerul Finanțelor Publice este numai un reprezentant al Statului, care este singurul responsabil pentru evicțiunea chiriașului cumpărător al unui imobil dobândit în temeiul Legii nr.112/1995 și că S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.
Consideră greșită respingerea de către instanța de apel a cererii de chemare în garanție a Consiliului L. C., deoarece instituția vânzătoare ar fi trebuit să restituie comisionul de 1% pe care l-a încasat în calitate de unitate vânzătoare, reținerea acestui comision în situația producerii evicțiunii subdobânditorului nemaiavând temei legal. Câtă vreme a acționat în baza unui mandat legal, C. L. C. avea obligația să verifice inclusiv aspectele legate de valabilitatea titlului statului, neanalizarea riscului de evicțiune reprezentând o neîndeplinire a mandatului primit.
Cu privire la cheltuielile de judecată, susține că instanța trebuie să înlăture cererea de restituire a onorariului de avocat, deoarece nu există dovada cheltuielilor reprezentând acest onorariu, iar în subsidiar să cenzureze cuantumul onorariului raportat la activitatea prestată.
În ședința din 20 mai 2015 Curtea de Apel Constanta a soluționat în sensul respingerii cererii prealabile formulată de recurenții reclamanți, prin care au solicitat sesizarea Înaltei Curți de casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept generată de modul de interpretare a dispozițiilor art.50 și 501 din Legea nr.10/2001, reținând că prezenta cauză, înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești la 27 ianuarie 2012, este supusă normelor de procedură din vechiul Cod de procedură civilă (1865), în timp ce procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este reglementată de art.519 din noul Cod de procedură civilă (2013), text care se aplică, potrivit art.24 din acest cod, numai proceselor începute după .; ori, litigiul în cauză fiind unul început anterior intrării în vigoare a noului cod de procedură, normele acestui din urmă cod nu se aplică pentru că ele nu retroactivează.
Examinând legalitatea deciziei atacate, în raport de susținerile părților, Curtea constată următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, analiza ei în condițiile art.137 Cod procedură civilă (1865) conduce la concluzia că nu este întemeiată.
Astfel, Curtea reține că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală presupune existenta unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existenta unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).
Raportat la criticile concrete formulate, Curtea apreciază că, deși potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de răspundere pentru evicțiune sau obligația de restituire a prestațiilor încasate în baza unui contract ulterior anulat revine vânzătorului, care în speță este C. L. al Municipiului C., în speță trebuie avută în vedere situația specială pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar al Statului, la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Aceasta a fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit de Stat în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001 a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță dreptul comun, reprezentat de Codul civil, privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune, respectiv normele de drept care reglementează repunerea părților în situația anterioară.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil (1864) în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat, este pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice conform art.25 din Decretul nr.31/1954, excepția invocată de recurentul fiind neîntemeiată.
Cu privire la recursul reclamanților Curtea reține;
Critica referitoare la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii primei instanțe a fost în mod justificat respinsă de instanța de apel, aceasta arătând că sentința, deși motivată pe scurt, cuprinde o expunere clară, convingătoare și pertinentă a argumentelor de fapt și de drept care au determinat adoptarea soluției redate în dispozitiv.
Răspunzând acestui motiv de critică formulat de apelanți, chestiunea corectei aprecieri de către instanța de apel a caracterului suficient al motivării hotărârii instanței de fond este o chestiune de analiză a temeiniciei deciziei astfel pronunțate, care scapă analizei instanței de recurs, aceasta având posibilitatea, față de dispozițiile art.304 Cod procedură civilă (1865), să analizeze numai cauzele de nelegalitate ale hotărârii supusă recursului. Ori, prin recurs, nu se critică nemotivarea de către instanța de apel a deciziei pronunțate, ci modul în care aceasta a apreciat asupra îndeplinirii cerințelor de motivare de către instanța de fond, aspect care reprezintă astfel o chestiune de apreciere, deci de temeinicie, iar nu de legalitate.
În același timp, Curtea reține, ca și tribunalul, că deși succintă, motivarea instanței de fond îndeplinește exigențele art.261alin.1 pct.5 din codul de procedură civilă (1865), pentru că în cuprinsul ei sunt reținute faptele și încadrarea lor în drept, instanța explicând logic și argumentat concluziile reținute. Exigențele de motivare, chiar cele impuse de art.6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu impun instanțelor să motiveze hotărârile prin răspunsuri detaliate la fiecare argument al părților, ci doar ca instanța să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârea CEDO, Cauza Albina împotriva României). Ori, hotărârea instanței de fond îndeplinește această exigență.
În ceea ce privește fondul litigiului, Curtea constată că recurenții reclamanți solicită să li se restituie prețul de circulație al imobilului din C., ..60, . a fost stabilit de d-na expert Nagie prin răspunsul la obiecțiuni – 282.434 lei – apreciind că sunt incidente în cauză dispozițiile art.50 alin.21 și ale art.501 din Legea nr.10/2001, iar nu dispozițiile art.50 alin.2 din aceeași lege, deoarece, în esență, în cazul recurenților reclamanți, contractul lor de vânzare cumpărare nu a fost anulat pentru încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995, ca singură condiție cerută de lege pentru restituirea prețului plătit actualizat, ci a fost anulat pentru că s-a reținut reaua credință a vânzătorilor și cumpărătorilor, iar această constatare nu echivalează cu încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995.
Susținerile nu pot fi primite, instanța de fond și de apel aplicând corect la speță dispozițiile art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, pentru următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._ din 26 septembrie 1996, C. L. al Municipiului C. a vândut reclamanților S. A. C. și S. M., imobilul situat in C., ..60, ., pentru un preț de 19.996.945 ROL.
Prin decizia civilă nr. 5859/02.07.2003 a Tribunalului C., pronunțată în dosarul nr._, s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare cumpărare. Această hotărâre judecătorească a fost menținută, în privința soluției de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare mai sus arătat, prin decizia nr. 70/C/16.02.2009 a Curții de Apel C., pronunțată în dosarul nr._
Instanțele de apel și de recurs au reținut că pârâții S. A. C. și M. au fost de rea credință la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare deoarece nu au efectuat nici un demers pentru a afla dacă imobilul formează obiectul unor cereri ale foștilor proprietari și mai mult, au intervenit în acțiunea în revendicare formulată de aceștia, ceea ce a însemnat că au cunoscut demersurile efectuate de către reclamanți și intervenienți, pentru redobândirea proprietății. Instanțele au mai reținut și că actele de vânzare cumpărare încheiate pentru apartamentele din imobilul în litigiu au fost încheiate înainte de a se soluționa cererea formulată de către foștii proprietari, în temeiul Legii nr.112/1995, și înainte de soluționarea acțiunii lor în revendicare, promovată la 26.08.2009. S-a considerat că, în persoana chiriașilor cumpărători, nu subzistă eroarea asupra calității de proprietar a vânzătorului, lipsită de orice culpă și îndoială.
Deși cauza de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către reclamanți a fost justificată de instanțe exclusiv pe reaua credință a părților contractante, fără a se reține explicit și nevalabilitatea titlului statului, totuși Curtea nu poate reține interpretarea restrictivă dată de recurenți art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Aceasta pentru că art.50 și 501 din acest act normativ reglementează ipoteze diferite nu numai în privința criteriilor de determinare a prețului ce trebuie restituit cumpărătorului care a dobândit bunul în temeiul Legii nr.112/1995, ci și în privința temeiurilor de restituire.
Astfel, în ipoteza art.501 din lege, pentru cazul în care contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate cu respectarea Legii nr.112/1995 și au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive, temeiul restituirii este evicțiunea - aici prevăzută printr-o normă specială pentru cazul particular al imobilelor preluate abuziv de stat -, pentru că premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală) presupune valabilitatea contractului de vânzare cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării.
În ipoteza de la art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, pentru cazul în care contractele au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, temeiul restituirii rezidă în efectele constatării nulității absolute a contractului, respectiv repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează efectele nulității, devenind astfel incidentă obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului nul.
Prin urmare, cum legiuitorul a stabilit că statul va răspunde pe temeiuri diferite, regăsirea situațiilor de răspundere pentru evicțiune ori a celor în care se impune numai restituirea prestațiilor atrage, în mod aproape formal, aplicarea criteriilor diferite de stabilire fie a prețului de circulație, fie a prețului plătit actualizat.
Ori, în speță, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamanții S. prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile sus menționate, ne regăsim în ipoteza prevăzută de art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, impunându-se repunerea părților în situația anterioară ca efect al nulității, iar nu în o răspundere pentru evicțiune.
Pe de altă parte, Curtea constată că nu s-ar putea reține, cum pretind recurenții reclamanți, că desființarea contractului pentru reaua credință a părților contractante, inclusiv a cumpărătorilor, nu se circumscrie cazului prevăzut de art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001 care, în opinia recurenților, ar reglementa numai situațiile de încălcare a condițiilor formale cerute de art.1 alin.1, art.9 alin.1 și art.10 din Legea nr.112/1995.
Aceasta pentru că instanțele care au anulat contractul de vânzare cumpărare în cauză au constatat că atât vânzătorul cât și cumpărătorii aveau cunoștință de demersurile foștilor proprietari pentru restituirea în natură a imobilului, cumpărând însă apartamentul în care locuiau anterior finalizării procedurii de restituire inițiate de aceștia pe Legea nr.112/1995 și anterior finalizării procesului de revendicare. S-a reținut astfel existența unei conivențe frauduloase a părților contractante, ceea ce, în termeni juridici, înseamnă o cauză ilicită la încheierea contractului. În practica noastră s-a decis că „vânzarea lucrului altuia este nulă absolut pentru cauză ilicită atunci când ambele parți sunt de rea-credință, respectiv când încheierea actului s-a făcut de către vânzător in frauda drepturilor adevăratului proprietar, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului, care a cunoscut că lucrul ce constituie obiectul convenției nu se află în proprietatea vânzătorului”.
Existența unei cauze licite a contractului de vânzare cumpărare este una dintre condițiile de validitate ale acestui contract, impusă de art.966 și 968 Cod civil (1864), prin urmare este una dintre condițiile prevăzute de normele generale reglementate în materie contractuală, condiție pe care trebuie să o îndeplinească inclusiv contractele încheiate în temeiul unor norme speciale, cum este Legea nr.112/1995. Cerința respectării normelor generale prevăzute în Codul civil în cazul încheierii contractelor în temeiul unor legi speciale nu trebuie să fie expres prevăzută în aceste legi speciale, această cerință fiind înlăturată numai prin prevederea expresă a legii speciale. Ori, în cazul Legii nr.112/1995, nu se poate accepta că, stabilind prin art. 1, 9, 10 condițiile formale de încheiere a contractelor de vânzare cumpărare de către chiriași, legiuitorul a vrut să deroge de la normele generale de validitate ale contractelor reglementate de Codul civil și că, spre exemplu, un contract de vânzare cumpărare ar fi valabil dacă, deși ar avea o cauză ilicită, ar fi fost încheiat cu respectarea acestor condiții formale.
De aceea, orice nerespectare a condițiilor generale de validitate ale contractelor, ca și nerespectarea condițiilor speciale prevăzute de actul normativ special, se analizează ca o ”eludare a prevederilor Legii nr.112/1995”, nerespectarea oricăreia dintre condițiile de validitate, generale sau speciale, atrăgând situația de încălcare a prevederilor legii, iar nu numai una sau alta dintre condiții ori cumulul acestora.
Pe de altă parte, Curtea observă că textul art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001 nu folosește sintagma ”nerespectare a dispozițiilor Legii nr.112/1995, astfel cum susțin recurenții reclamanți, ci termenul de ”eludare” a prevederilor acestei legi, noțiune care are un sens mai larg decât cel de încălcare/nerespectare, eludarea vizând și situațiile în care actul este încheiat printr-o manoperă dolosivă folosită de părți spre a realiza, pe calea actului juridic, o finalitate interzisă de reglementările în vigoare, prin evitarea indirectă și ocultă a unei norme prohibitive.
Nu s-ar putea reține aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art.501 din Legea nr.10/2001, cu consecința obligării pârâtului la restituirea către reclamanți a prețului de piață al imobilului, nici din perspectiva invocată de recurenții reclamanți, respectiv aceea că, în lipsa statuării irevocabile asupra nevalabilității titlului statului, nu s-ar fi putut decide nulitatea contractului de vânzare cumpărare. Aceasta pentru că atât dispozitivul cât și considerentele deciziilor nr.940/18.12.2006 și nr.70/C/16.02.2009, care au fost pronunțate în contradictoriu cu reclamanții au trecut in puterea lucrului judecat și se impun în prezenta cauza, astfel încât problemele de drept soluționate irevocabil, respectiv cele referitoare la aprecierea relei credințe a cumpărătorilor și reținerea exclusivă a acestui motiv drept cauză de nulitate a contractului nu mai pot fi analizate în cauza pendinte datorită obligativității acestor hotărâri judecătorești. Anularea contractului de vânzare cumpărare pentru reaua credință a cumpărătorilor S. s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, astfel încât instanța, în această procedură, nu ar mai putea ajunge la o concluzie contrară, respectiv că actul de vânzare cumpărare ar fi valabil, câtă vreme nu s-a reținut, în același timp, că titlul statului ar fi nevalabil.
În consecință, în mod legal, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat de către reclamanți cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1996 și că nu sunt incidente dispozițiile art.501 din Legea nr.10/2001, ci dispozițiile art.50 alin.2 din acest act normativ, astfel încât despăgubirile cuvenite reclamanților se limitează doar la prețul actualizat.
În ceea ce privește cuantumul acestui preț actualizat, Curtea constată întemeiată critica recurentului pârât S. Român referitoare la aplicarea nejustificată de către instanța de apel a sancțiunii decăderii sale din proba cu expertiză contabilă.
Se reține astfel că, prin apelul declarat în cauză, pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat valoarea stabilită de către expertul imobiliar C. M. drept preț actualizat al imobilului la instanța de fond, solicitând ca actualizarea prețului plătit de către reclamanți să se facă de către un expert contabil.
Această solicitare adresată în apel de către pârât a fost apreciată ca utilă soluționării cauzei, sens în care, în ședința din 26 februarie 2015, tribunalul a dispus din oficiu efectuarea unei expertize contabile cu acest obiectiv, respectiv actualizarea prețului prevăzut în contractul încheiat în baza Legii nr.112/1995.
Constatând însă la termenul următor acordat că nu s-a achitat onorariul de expert dispus în sarcina apelantului pârât S. Român, tribunalul a dispus decăderea din proba încuviințată și a pășit la soluționarea pe fond a apelurilor.
Sancțiunea decăderii din proba cu expertiză contabilă a fost însă nejustificat aplicată de instanța de apel în condițiile în care apelantul pârât a adus la cunoștință instanței, anterior termenului de judecată din 26 martie 2015, respectiv la 25 martie 2015, prin adresa nr._/23.03.2015 că a fost în imposibilitate să achite onorariul de expertiză din cauză că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. a comunicat că, pentru luna martie, nu există disponibil necesar pentru achitarea sumei de 600 lei prevăzută cu acest titlu. Situația a fost deci, pentru pârâtul apelant una obiectivă astfel că, fiind cunoscute procedurile obligatorii prevăzute în normele legale care reglementează alocarea acestor fonduri, nu se putea reține culpa pârâtului în neîndeplinirea obligației stabilită de instanță.
Expertiza contabilă cerută de apelantul pârât se impunea în cauză, și instanța de apel în mod corect a apreciat asupra utilității administrării unei asemenea probe, câtă vreme prin expertiza efectuată la instanța de fond valoarea despăgubirii s-a stabilit nu numai prin actualizarea prețului plătit de cumpărători conform contractului de vânzare cumpărare, respectiv 19.996.945 lei ROL, ci și prin actualizarea dobânzilor datorate de către reclamanții cumpărători ca urmare a încheierii contractului de credit pentru achitarea prețului; ori este fără relevanță pentru actualizarea ”prețului plătit de chiriași” împrejurarea că ei au achitat prețul imobilului din fonduri proprii sau ca urmare a contractării unui împrumut de la o instituție de creditare, ceea ce trebuie luat în calcul fiind numai prețul achitat conform contractului de vânzare cumpărare încheiat, iar nu și valorile dintr-un eventual contract de credit.
De aceea, reținând că proba cu expertiză contabilă solicitată prin motivele de apel ale apelantului pârât S. Român era utilă, iar decăderea pârâtului din proba încuviințată s-a făcut nejustificat, fără să se rețină o culpă a pârâtului, Curtea va dispune, ca urmare a admiterii criticii din recursului pârâtului cu privire la acest aspect, trimiterea cauzei la instanța de fond pentru administrarea acestei probe.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Consiliului L. C., pentru ca acesta să răspundă alături de pârât în limita comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare cumpărare, Curtea reține că nu pot fi reținute criticile din recurs.
Conform dispozițiilor art. 60 Cod procedură civilă „Partea poată să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.”
În raport de obiectul acțiunii principale – angajarea răspunderii statului pentru restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui contract nul și avându-se în vedere faptul că C. L. C. a acționat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 26.09.1996 conform Legii nr. 112/1995, în calitate de mandatar legal al statului, în mod corect instanțele de fond și de apel au reținut că acesta nu are calitate procesual pasivă în cererea de chemare în garanție.
Curtea reține că locuința în litigiu a fost înstrăinată de pârât printr-un mandatar, C. L. C., însă acest mandatar nu răspunde pentru evicțiune/restituirea prestațiilor, cu excepția cazului în care acesta s-ar fi purtat ca vânzător aparent (mandat simulat prin interpunere de persoane), ceea ce nu este cazul în speță. Comisionul de 1% nu reprezintă decât prețul legal al mandatului, care poate fi restituit în cadrul unei acțiuni invocate din contractul de mandat, cauza de răspundere neavând izvor în același raport juridic.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, constatând că în cauză este necesară efectuarea expertizei contabile pentru stabilirea prețului plătit actualizat, probă incompatibilă cu structura recursului față de dispozițiile art.305 Cod procedură civilă, Curtea va admite respinge recursul reclamanților, va admite recursul pârâtului și va modifica în parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului pârâtului S. Român și desființării sentinței primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare acestei din urmă instanțe.
În raport de dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, la solicitarea intimatului chemat în garanție C. L. C., având în vedere că au fost respinse criticile pârâtului vizând soluția dată de instanța de apel acestei cereri, Curtea va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată achitate de acest pârât în recurs, respectiv onorariul de avocat în cuantum de 340 lei, dovedit prin chitanța depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul reclamanților S. A.-C., S. M., ambii cu domiciliul în Constanta, .. 60, ., județ C. împotriva sentinței civile nr. 835/28.01.2014 pronunțată de Judecătoria C. și a deciziei civile nr.320/26.03.2015 pronunțată de Tribunalul C., în dosarul nr._, având ca obiect obligația de a face, în contradictoriu cu pârâții S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- prin Direcția Regională a Finanțelor Publice G., prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice C., cu sediul în Constanta, . nr. 18, județ C. și C. L. CONSTANTA, cu sediul în Constanta, ., județ C., ca nefondat.
Admite recursul pârâtului S. Român.
Modifică în parte decizia în sensul că admite apelul pârâtului.
Desființează în parte sentința și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria C. pentru stabilirea valorii actualizate a prețului locuinței.
Menține restul dispozițiilor deciziei și ale sentinței .
Obligă recurentul S. Român la 340 lei cheltuieli de judecată către intimat chematul în garanție C. L. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20.05.2015.
Președinte, ptr.Judecători,
D. P. I. B.
M. P.
aflați în C.O., semnează,
conf.art.261 alin.2 C.pr.civ.
Președinte Instanță
A. I.
Grefier,
G. C.
Jud. fond M.V. M.
Red.dec.jud.D.P. -03.08.2015
Ex-3-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
C., ., județ C., cod poștal -_,
Tel.0241-_ sau 0241-_; fax: 0241-_
Dosar nr._
Emisă la data de .
C ă t r e
JUDECĂTORIA C.
- SECȚIA CIVILĂ -
Vă înaintăm alăturat dosarul civil nr._ privind recursurile civile formulate de recurenții reclamanți S. A.-C., S. M., ambii cu domiciliul în Constanta, .. 60, ., județ C. și recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- prin Direcția Regională a Finanțelor Publice G., prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice C., cu sediul în Constanta, . nr. 18, județ C., împotriva sentinței civile nr. 835/28.01.2014 pronunțată de Judecătoria C. și a deciziei civile nr.320/26.03.2015 pronunțată de Tribunalul C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. L. CONSTANTA, cu sediul în Constanta, ., județ C., având ca obiect obligația de a face, întrucât prin decizia civilă nr. 119/C din 20 mai 2015 a fost admis recursul pârâtului S. Român, s-a modificat în parte decizia, în sensul că s-a admis apelul pârâtului; a fost desființată în parte sentința și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța dvs. pentru stabilirea valorii actualizate a prețului locuinței.
Dosarul conține un nr. de 38 (treizecișiopt) file.
Are atașate: dosarul nr._ al Judecătoriei C. cu un nr. de 217 file și dosarul nr._ al Tribunalului C. cu un nr. de 57 file.
PREȘEDINTE DE COMPLET, D. P.
GREFIER,
G. C.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 40/2015. Curtea de... | Partaj judiciar. Decizia nr. 99/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
