Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 40/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 40/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 06-05-2015 în dosarul nr. 41633/212/2010**
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr.40/C
Ședința publică din 06 mai 2015
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - G. L.
Grefier - A. B.
Pe rol, soluționarea, în rejudecare după casarea deciziei civile nr. 61/C/23.06.2014 a Curții de Apel C., a apelului civil formulat de apelantul reclamant B. S., domiciliat în Murfatlar, Calea București nr. 13, ., jud. C., în contradictoriu cu intimații pârâți P. V. și P. C., ambii cu domiciliul procesual ales în C., .. 23, ., la SCA „Ș. și Ș.”, S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D.G.F.P. C., cu sediul în C., . nr. 18, jud. C. și C. D., cu domiciliul în C., .. 1A, ., ., împotriva sentinței civile nr. 4281/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul C., Secția I civilă, în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 29 aprilie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, pentru a da părților posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise, la cererea apelantului reclamant și al apărătorului intimaților pârâți P. V. și P. C., în temeiul art. 156 alin.(2) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 06 mai 2015, dată la care Curtea a hotărât astfel:
CURTEA
Prin cererea înregistrată la 10.10.2010 sub nr._ pe rolul Judecătoriei C., reclamantul B. S. i-a chemat-o în judecată pe pârâții P. V. și P. C., subcomisar C. D. și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Finanțelor Publice C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea la plata sumei de 6.000 euro, reprezentând prejudiciul material suferit prin trimiterea în judecată, urmare a unui denunț calomnios și la plata de daune morale în valoare de 200.000 euro.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că, la 14.07.2003, P. V. și P. C. au depus o plângere penală împotriva primarului comunei Valul lui T. și a secretarului B. S. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 246 art. 289 și art. 291 C. penal (abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual și uz de fals); a fost trimis în judecată și achitat definitiv prin decizia penală nr. 537/05.11.2007 a Curții de Apel C.
În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998–999 Cod civil, art. 1000 alin. 3 Cod civil, art. 20 și art. 52 alin. 3 din Constituție, art. 6 și art. 13 din C.E.D.O. art. 504 C.pr.pen.
La 23.12.2011, reclamantul a formulat precizări cu privire la obiectul cererii și arătând că valoarea acțiunii se ridică la 910.000 lei, respectiv 26.000 lei (6.000 euro) cheltuieli de judecată, 10.000 lei cheltuieli și pierderi în 70 de zile de judecată, 4.000 lei dobânzi și 870.000 lei daune morale (200.000 euro).
Față de aceste precizări, la 28.02.2012, reclamantul a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei C. având în vedere dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. b C. pr. civ.
La 25.04.2011, pârâții P. V. și P. C. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 1031/3.06.2010 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 235/C/18.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel C.; pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că nu se poate reține vinovăția lor și că nu există legătură de cauzalitate între denunțul formulat și prejudiciul încercat de către reclamant.
La data de 16.07.2012 reclamantul a formulat noi precizări cu privire la obiectul cererii și reiterând că valoarea acțiunii se ridică la 910.000 lei și că a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei C.; s-a răspuns și excepțiilor a netimbrării cererii de chemare în judecată și puterii lucrului judecat.
Prin sentința civilă nr._/18.07.2012 Judecătoria C. a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului C..
Dosarul a fost înregistrat la 08.08.2012 pe rolul Tribunalului C. sub același nr._, iar prin încheierea din 10.10.2012 instanța a respins excepția de netimbrare, apreciind că acțiunea este scutită de plata taxei de timbru în temeiul art. 15 lit. „o” din Legea nr. 146/1997, precum și de la plata timbrului judiciar.
Prin sentința civilă nr. 5367/17.10.2012 Tribunalul C. a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și a respins acțiunea reclamantului, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, iar prin decizia nr.5/16.01.2013 Curtea de Apel C. a anulat această sentință și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului C..
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul la 20.02.2013 Tribunalului C. sub nr._, instanță care, încheierea din 07.05.2013, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. (invocată de acest pârât) și a excepția autorității de lucru judecat, pentru motivele arătate în această încheiere.
Prin decizia civilă nr. 4281/20.11.2013, Tribunalul Constanțaa respins acțiunea ca nefondată, reținând că, pentru dovedirea acțiunii în răspundere civilă delictuală, reclamantul a depus înscrisuri, reprezentând hotărâri judecătorești penale și civile, fără a administra alte probe.
Prima instanța a constatat că față de numitul B. S., în dosarul nr. 1282/P/2002, s-a pus în mișcare acțiunea penală și s-a dispus de către P. de pe lângă Tribunalul C. trimiterea în judecată, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246 Cod penal, art. 289 Cod penal și art. 291 Cod penal, cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal, iar după efectuarea cercetării judecătorești, prin sentința penală nr. 2536/29.11.2006 a Judecătoriei C., definitivă conform deciziei nr. 290/13.06.2007 a Tribunalului C. și deciziei nr. 537P/5.11.2007 a Curții de Apel C., s-a dispus achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod pr. pen.
Apoi, a arătat tribunalul, potrivit art.998-999 C.civ., pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite în mod cumulativ condițiile de existență a prejudiciului, a faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției făptuitorului.
În aceste condiții, tribunalul a considerat că, pentru a se reține în sarcina pârâților săvârșirea unei fapte ilicite, ar trebui să se facă dovada săvârșirii de către aceștia a unor fapte care să încalce normele dreptului obiectiv, ce cauzează prejudicii dreptului subiectiv aparținând reclamantului. Prin urmare, a considerat prima instanță, introducerea unei plângeri penale nu reprezintă, în mod automat, o faptă ilicită, în sensul art.998-999 c.civ., atunci când ea este finalizată cu o soluție de achitare din partea instanțelor penale, cu atât mai mult cu cât, însuși procurorul, atunci când a finalizat cercetarea penală și a întocmit rechizitoriul prin care a început urmărirea penală și a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, a avut convingerea că există elementele constitutive ale infracțiunilor cercetate.
Pentru a ajunge la concluzia netemeiniciei acțiunii, tribunalul a amintit că numai în situația în care s-ar fi dovedit că formularea plângerii penale ar reprezenta un abuz de drept, fiind formulată cu scop exclusiv șicanator, ar putea fi atrasă o răspundere civilă delictuală în sarcina pârâților; de aceea, față de lipsa faptei ilicite, instanța nu a mai analizat și existența celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, deoarece acestea trebuie îndeplinite în mod cumulativ, iar lipsa uneia atrage lipsa răspunderii însăși.
De aceea, prima instanță a considerat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile de atragere a răspunderii civile delictuale, pentru că simpla sesizare a organelor penale nu constituie, prin ea însăși, o faptă ilicită, iar inexistența caracterului contrar legii al demersului pârâților face de prisos luarea în considerare a unui pretins prejudiciu al reclamantului, ori a analizării existenței legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul invocat.
În subsidiar, tribunalul – după ce a constatat că reclamantul a făcut trimitere și la răspunderea Statului în temeiul art.504 C.pr. pen. – a arătat că scopul acestui articol este de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal ori urmăririi penale finalizate prin una dintre măsurile prevăzute de textul legal menționat; prin urmare, a considerat instanța, cauza care determină antrenarea răspunderii statului, factorul prejudiciabil este actul de justiție declarat nedrept – privarea de liberate ori restrângerea libertății, iar nu cercetările care s-ar face în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni și se limitează la durata arestării preventive.
În aceste condiții, tribunalul a considerat că cercetările desfășurate în perioada derulării procesului penal până la pronunțarea soluției de achitare reprezintă o cauză licită, pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă; în plus, nu există nici o dovadă că reclamantul a suportat un prejudiciu material ori moral și că acesta ar fi o consecință directă a erorii judiciare, ce ar putea constitui temei al răspunderii ce se solicită a fi instituită.
Tribunalul a mai reținut că pârâții P. V. și P. C. se pot prevala de dreptul ce le-a fost recunoscut prin sentința nr. 1031/3.06.2010 a Tribunalului C., definitivă prin decizia civilă nr. 235/C/18.10.2010 a Curții de Apel C., iar prin prezenta hotărâre acest drept trebuie recunoscut, aceasta fiind modalitatea de manifestare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, prin care au criticat hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală, netemeinică și dată cu încălcarea legii, solicitând casarea sentinței civile nr. 4281/2013 și retrimiterea cauzei la prima instanță, în vederea continuării judecății și analizarea tuturor documentelor la care s-a referit, care confirmă, din punctul său de vedere, abuzul de drept săvârșit de Pococa V. și P. C..
În motivarea susținerea căii de atac, s-a arătat că, pentru a respinge acțiunea instanța a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale prevăzute de art.998 și 999 Cod civil, precizând că „numai în situația în care s-ar fi dovedit că formularea plângerii penale reprezintă un abuz de drept…ar putea fi atrasă răspunderea civilă…”; s-a mai arătat că în mod real plângerea penală a lui Pococa V. și P. C. reprezintă un abuz de drept căci plângerea nu este o simplă sesizare a organului de cercetare penală, întrucât aceștia au folosit în plângere exclusiv documente false, neanalizate de parchet.
Într-un alt motiv de critică a sentinței, apelantul a mai arătat că este dispus să își ceară scuze față de Pococa V. și P. C., să desdăuneze, dacă o singură împrejurare din cele precizate ar fi constatată nereală, dar în condițiile celor arătat în cererea de apel apare evidentă vinovăția statului prin parchet, mai ales că, prin numeroase precizări la acțiune pe care le-a formulat, a făcut trimitere la răspunderea statului în temeiul art. 504 C. pr. pen.
Apelantul a apreciat că statul trebuie să răspundă conform art. 504 și în această situație în precizările formulate a cerut ca statul să răspundă pentru prejudiciile cauzate conform art.6 al.1 și art. 13 din CEDO, ratificată de România, având prioritate față de dreptul intern, dar instanța nu a făcut niciun fel de precizare privind aceste încălcări, ci doar a respins acțiunea arătând că scopul, legii este, așadar, de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare or restrângere de libertate.
În argumentarea căii de atac, s-a mai precizat că ăn respingerea acțiunii, instanța, deși arată că în prezenta cauză nu avem identitate de părți, respingând excepția autorității de lucru judecat, respinge acțiunea admițând în fapt excepția autorității de lucru judecat, invocând sentința civilă a Tribunalului C. nr. 1031 din 03.06.2010 rămasă definitivă prin decizia civilă a Curții de Apel C. nr. 235/C din 18.10.2010, interpretare care reprezintă o încălcare a legii.
Prin decizia civilă nr. 61/C/23.06.2014, Curtea de Apel C. a anulat ca netimbrat apelul reclamantului.
Prin decizia civilă nr._.11.2014 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția I Civilă, a admis recursul reclamantului B. S. și, casând decizia recurată a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanțe de apel.
Dosarul a fost reînregistrat la 30.01.2015 pe rolul Curții de Apel C. sub nr._, instanță în fața căreia reclamantul a achitat taxa juridică de timbru stabilită, fără a formula cerere de reexaminare a încheierii prin care s-a determinat această obligație în sarcina sa.
Prin încheierea din 25.03.2015, instanța, având obiectul pricinii – acțiune în răspundere delictuală – a respins ca inutilă cauzei proba cu interogatoriul pârâților persoane fizice și a admis reclamantului proba cu înscrisuri; trebuie subliniat că instanța a atras atenția părții că obiectul cauzei este unul în obligarea la daune morale și materiale dar pentru dovedirea acestora reclamantul nu a produs probe, ci a solicitat încuviințarea probei cu martori, teza probatorie fiind aceea de „a face dovada că situația de fapt este cu totul alta decât cea prezentată de intimații pârâți P.”, iar nu pentru dovedirea elementelor răspunderii civile delictuale.
Analizând sentința apelată prin prisma motivelor invocate de reclamant, curtea constată că apelul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Referitor la repararea de către Stat a pagubei materiale și a daunei morale pretins suferite de reclamant, curtea constată că, potrivit art. 48 alin. 3 din Constituția României, S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, condițiile acestei răspunderi în procesul penal fiind stabilite de art. 504-507 C. pr. pen.
Conform art. 504 C. pr. pen., persoana care a fost definitiv condamnată are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă, în urma rejudecării, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, dreptul la reparații existând și în cazul privării de libertate a persoanei în cursul procesului penal în mod nelegal ori în cazul restrângerii libertății în mod nelegal (alin. 2)
Având în vedere conținutul art. 504 alin. 2 teza a II-a, reiese că are dreptul la repararea pagubei persoana căreia, în cursul procesului penal, i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, ceea ce, în contextul art. 5 C.pr. pen. care se referă la „orice formă” de restrângere a libertății, are în vedere atât măsurile preventive, restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara), măsurile de siguranță (obligarea la tratament medical), cât și alte măsuri procesuale privind restrângerea libertății de mișcare luate în conformitate cu art. 1602 sau art. 1604 C. pr. pen.
Potrivit art. 504 alin. 3 C.pr. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabilește printre altele, prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate sau prin hotărârea instanței de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j C.pr. pen.
În privința felului și întinderii reparației, art. 505 C. pr. pen. prevede că la determinarea cuantumului despăgubirii, trebuie să se țină seama de durata privării sau a restrângerii de libertate suportate și de consecințele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Principiul răspunderii statului sub aspect patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale este consacrat de Constituția României la art. 52 alin. 3 și în acord cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale.
Rezultă din art. 52 alin. 3 Constituția României că principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori; circumstanțierea, „potrivit legii”, privește stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite prin care să se ajungă la repararea materială a prejudiciilor rezultate din atingerile aduse cinstei, onoarei, reputației, demnității și prestigiului persoanei, din atingerile aduse vieții private, privare de libertate, etc.
Aceasta este în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut constant în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenției (privare nelegală de libertate) că sunt îndreptățite cererile de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul fizic și moral suportat ca urmare a detenției nelegale, simpla constatare a violării neconstituind în toate situațiile, prin ea însăși, o satisfacție echitabilă suficientă.
De aceea, trebuie apreciat de la caz la caz, în funcție de condițiile în care a intervenit privarea de libertate și consecințele ei asupra victimei, gradul de suferință, incertitudinea prelungită și de sentimentele de frustrare, pe care le-a resimțit în perioada de detenție, astfel încât reparația să fie echitabilă (cauza Lukanov c. Bulgariei); de aceea, evaluarea prejudiciului moral, în lipsa unor criterii legale exacte, se face prin raportare la fiecare individ, prin evaluarea percepției consecințelor morale ale încălcării drepturilor fundamentale ce variază de la o persoană la alta în funcție de circumstanțele personale, cât și de condițiile în care a intervenit lezarea demnității și onoarei victimei.
Referitor la repararea de către pârâții P. a pagubei materiale și a daunei morale, trebuie arătat că, potrivit art. 998 din vechiul cod civil „orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”; în completare, art. 999 preciza că omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa.
Prin aceste texte, Codul civil sintetiza principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, pentru a răspunde unor cerințe de etică și echitate socială, dar și de securitate juridică.
Prevederile legale expuse impun ca, pentru angajarea răspunderii civile, să se constate îndeplinirea concomitentă a patru condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat cel ce a cauzat prejudiciul.
Prejudiciul este un element esențial al răspunderii civile delictuale constând în efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană.
Prima regulă a reținerii existenței acestei condiții este aceea că prejudiciul trebuie să fie rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau, în mod cu totul excepțional, al unui interes care, prin conținutul său, se apropia de un adevărat drept subiectiv.
Conform art. 1169 Cod civil, cel care face o afirmație (propunere) în fața judecății trebuie să o dovedească. Regula exprimată de adagiul onus probandi incumbit actori este justificată de împrejurarea că, pornind procesul prin formularea acțiunii, este firesc ca reclamantul să-și dovedească pretențiile.
Abia după ce reclamantul produce dovezi în susținerea afirmațiilor sale, pârâtul este nevoit să iasă din pasivitate și să se apere încercând să probeze netemeinicia susținerilor reclamantului.
Apoi, chiar dacă aceasta înseamnă că, în procesul civil sarcina probei este împărțită între reclamant și pârât, obligația părților de a-și proba susținerile nu se naște simultan, prin efectul aceluiași act procesual (respectiv introducerea cererii de chemare în judecată) ci gradual, pe măsură ce fiecare parte administrează dovezi în probarea cererii sale, în lipsa cărora pârâtul poate avea o poziție pur pasivă.
Art. 1169 Cod civil (transpus într-o altă formă și prin adagiul probatio incumbit ei qui dicit, non qui negat – sarcina probei incumbă celui ce face o afirmație iar nu aceluia care o neagă) înseamnaa că, dacă reclamantul nu își îndeplinește obligația de a proba – art. 129 al.1 partea finală Cod pr. civilă– el este cel sancționat pentru că, dacă nu administrează probele care să-l convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a adversarului și în pofida rolului activ al instanței, el va pierde procesul, iar adversarul va triumfa.
În aplicarea art. 1169 Cod civil și a art. 129 al.5 C. pr. civilă (evident cu luarea în considerare și a obligației părților de a-și proba pretențiile – art. 129 al.1) și instanțele pot dispune din oficiu administrarea probelor considerate necesare pentru soluționarea litigiului și pe care părțile din neglijență, ignoranță sau proprie voință nu le-au administrat.
Chiar dacă se afirmă că „proba aparține cauzei” iar nu părții care a propus-o sau în sarcina căreia se afla propunerea ei, trebuie observat că art. 129 al.5 (fie aplicat și de instanța de recurs conform art. 312 al.3 și 315 al.1 Cod pr. civilă) nu face decât să suplinească doar lipsa de activitate (imputabilă sau nu) a părții care trebuia să propună acea probă; aceasta, și pentru că partea nu poate fi ținută să probeze în contra sa respectiv, adversarului nu i se poate cere mai mult decât prezentarea propriilor probe.
De aceea, atât timp cât reclamantul nu probează (obligație care se extinde la toate regulile privind administrarea probei) pârâtul nu datorează nimic; regula enunțată și de adagiul actore non probante, reus absolvitur instituie prezumția de inocență care operează în favoarea celui chemat în judecată care, astfel cum s-a arătat în doctrină, este cu mult mai justă și rațională decât aceea de a stabili obligația pârâtului de a-și dovedi nevinovăția.
Pentru aceste considerente, în lipsa oricăror probe ale susținerilor reclamantului conform cărora desfășurarea procesului penal început ca urmare a denunțului formulat de pârâții P. V. și P. C. ar fi fost de natură să îi provoace daune (cheltuieli de judecată, cheltuieli și pierderi în 70 de zile de judecată, dobânzi și daune moral) este evident că, în lipsa dovedirii prejudiciului material și moral pretins – în condițiile în care înscrisurile administrate nu se refereau la acest aspect, acțiunea acestuia a fost corect respinsă (iar pârâții - S. R. pe de o parte și familia P. pe de altăparte - nu puteau fi obligat la dovedirea pretențiilor reclamantului).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiat, în rejudecare după casarea deciziei civile nr. 61/C/23.06.2014 a Curții de Apel C., apelul civil formulat de apelantul reclamant B. S., domiciliat în Murfatlar, Calea București nr. 13, ., județul C., în contradictoriu cu intimații pârâți P. V. și P. C., ambii cu domiciliul procesual ales în C., .. 23, ..1, județul C., la SCA „Ș. și Ș.”, S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D.G.F.P. C., cu sediul în C., . nr. 18, județul C. și C. D., cu domiciliul în C., .. 1A, ., ., împotriva sentinței civile nr. 4281/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul C., Secția I civilă, în dosarul nr._ .
Obligă apelantul la plata către intimații P. C. și P. V. a sumei de 400 lei cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 mai 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
I. BONDOCGABRIEL L.
Grefier,
A. B.
Re.hot.jud.fond R.I. S.
Tehnored.jud.apel în rejud.G.L./08.06.2015
Gr.AB/24.06.2015/7 ex.
.>
azi, 24.06.2015
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 50/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 119/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
