Pretenţii. Decizia nr. 85/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA

Comentarii

0

Decizia nr. 85/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 15-04-2015 în dosarul nr. 276/212/2005*

dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ nr. 85 C

Ședința publică din 15 aprilie 2015

PREȘEDINTE – M. G.

JUDECĂTOR – VANGHELIȚA T.

JUDECĂTOR – G. L.

Grefier - C. I.

Pe rol, soluționarea recursului civil având ca obiect pretenții, formulat de recurentul reclamant P. M., domiciliat în București, ., ., ., împotriva deciziei civile nr.1017/18.12.2014 pronunțată de Tribunalul C., în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți B. F. A., B. T., M. F., F. A. M., toți cu domiciliul în C., ., județul C. și R. C., domiciliată în C., . nr.126, ., ..

Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 30.03.2015 și au fost consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Instanța, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării asupra recursului.

CURTEA

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr.7507/2005 (nr. ECRIS_ ) la 18.07.2005, reclamantul P. M. i-a chemat în judecată pe pârâții B. F. A., B. T., R. C., M. F. și F. A. M., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art.992, art.1073, art.1086 și urm. C. civ., să se dispună obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea lui, aferent locuințelor pârâților, pentru perioada 18.07._05, evaluată provizoriu la suma de 10.500 lei pentru pârâtul B., la suma de 6.000 lei pentru pârâta B. și la suma de 17.200 lei pentru pârâta M., sume ce urmau a fi stabilite prin expertiză și obligarea pârâților la încheierea unui contract de închiriere pentru suprafețele de teren aferente locuințelor acestora, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată,

În motivarea cererii lui, reclamantul a arătat că este singurul proprietar al imobilului din ., compus din construcție și teren în suprafață de 281,25 mp. și, cu toate că pârâții au fost notificați pentru încheierea unui contract de închiriere asupra terenului aferent locuințelor acestora, dar aflat în proprietatea lui, nu s-a ajuns la nicio înțelegere, aceștia continuând să folosească terenul fără a plăti reclamantului contravaloarea folosinței.

La 28.11.2005, pârâții B. T. și B. F. A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii, arătând că, în mod eronat, reclamantul a precizat că restituirea proprietății a vizat întreg terenul aferent imobilului, în suprafață de 281,55 mp., întrucât chiar din dispozitivul sentinței nr. 825/1999 reiese că această suprafață se diminuează cu suprafața de teren aferentă locuințelor pârâților, iar potrivit contractelor prin care s-au dobândit în proprietate locuințele, terenul aferent acestora a fost atribuit pârâților în folosință pe durata existenței construcțiilor.

Judecata cauzei a fost suspendată la cererea pârâților începând cu 13.04.2008 până la soluționarea dosarului nr._, având ca obiect revendicare, cauza fiind repusă pe rol de Judecătoria C. la 24.05.2011.

Printr-o cerere depusă pentru ședința din 06.09.2011, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâte, numitelor R. C. și F. A. M., coproprietare alături de M. F., majorând și câtimea obiectului cererii, respectiv contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 18.07.2002 și până în prezent.

În ședința din data de 06.03.2012, reclamantul și-a majorat câtimea obiectului primului capăt de cerere cu valoarea indicată în raportul de expertiză, respectiv 97.829,90 lei.

Prin sentința civilă nr.6144/10.04.2012, Judecătoria C. a respins acțiunea ca nefondată și a obligat reclamantul să plătească pârâților B. F. A. și B. T. cheltuieli de judecată în sumă de 750 lei pentru fiecare, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare nr._/27.12.1996, pârâtul B. F. A. a dobândit în proprietate locuință situată în ., parter, în suprafață de 27,06 mp, totodată fiindu-i atribuit în folosință pe durata construcției terenul aferent în suprafață de 27,06 mp.; prin contractul de vânzare cumpărare nr._, M. D. (autorul pârâtelor R. C. și F. M., potrivit certificatului de moștenitor depus la dosar) împreună cu M. F., au dobândit în proprietate locuința situată în ., etaj 1, fiindu-le atribuit în folosință pe durata existenței construcției terenul aferent în suprafață de 44,05 mp.; prin contractul de vânzare cumpărare nr._, pârâta B. T. a dobândit în proprietate locuința situată în ., . din două camere, fiindu-i atribuit în același timp, pe durata existenței construcției, terenul aferent în suprafață de 15,40 mp.

Prima instanță a mai observat că, prin sentința civilă nr.825/1999 Tribunalul C. a obligat Statul Român, Consiliul Local al Municipiului C. și R.A.E.D.P.P. C., să lase lui numitelor P. M. (autoarea reclamantului) și M. E., în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din ., compus din construcție și teren în suprafață de 281,25 mp, exceptând imobilele ce fac obiectul contractelor de vânzare cumpărare nr._/15.11/1996, nr._/27.12.1996 și nr._/27.12.1996.

Apoi, a arătat judecătoria, cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile de locuit ce făceau obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr._/ 27.12.1996 și nr._/27.12.1996 a fost respinsă prin sentința nr.1121/20.01.2009 a Judecătoriei C., irevocabilă prin decizia nr.57/ C/23.02.2011 pronunțată de Curtea de Apel C..

Pentru a ajunge la concluzia netemeiniciei capătului de cerere vizând contravaloarea lipsei de folosință, prima instanță a amintit că aceasta poate fi solicitată doar în măsura în care proprietarul bunului este lipsit în mod abuziv de folosința bunului, deoarece numai în acest fel s-ar putea considera că acela care l-a lipsit pe proprietar de bun a săvârșit o faptă ilicită care a dat naștere unui prejudiciu (lipsa de folosință), ce se impunea a fi reparat în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 998-999 C. civ.).

Or, a arătat judecătoria, în cauză s-a constat că terenul pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosință, a fost atribuit pârâților în folosință pe durata existenței construcțiilor, neputându-se reține că terenul este folosit într-un mod abuziv de către pârâți, aceștia folosind terenul tocmai în temeiul contractelor prin care au dobândit în proprietate construcțiile, contracte ce nu au fost desființate în nici un fel și care își produc efectele în continuare.

Judecătoria a considerat că trebuia respinsă și solicitarea de obligare a pârâților la încheierea unui contract de închiriere, având în vedere că, pe de o parte, pârâților le-a fost atribuit terenul în folosință pe durata construcției, iar pe de altă parte, orice contract este supus principiului libertății de voință a părților, potrivit căruia părțile sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil, instanța neputând interveni în voința părților tocmai pentru că astfel s-ar încălca principiul libertății contractuale, s-a apreciat că aceasta este nefondată și a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat apel prin care a solicitat schimbarea în întregime a sentinței și omologarea celor două rapoarte de expertiză cu admiterea acțiunii.

În motivarea apelului, reclamantul a susținut că instanța nu a luat în considerare principiul ocrotirii proprietății private, indiferent de modalitatea în care aceasta ar fi încălcată iar prin sentința civilă nr.825/1999 s-a hotărât, definitiv și irevocabil, să îi fie lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie, întreg terenul în suprafață de 281,25 mp, ce cuprinde și terenul aflat sub construcțiile de pe teren.

În critica sentinței apelate s-a mai arătat că dreptul de folosință asupra cotelor de teren aferente apartamentelor cumpărate în baza Legii nr.112/1995, a rămas gol de conținut prin pronunțarea sentinței mai sus-menționate, sentință ce le este opozabilă pârâților care au fost părți și în acel dosar; altfel, nici contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995, nici Legea locuinței nr.114/1996, nu dau dreptul pârâților la o folosință gratuită a terenului de sub imobile, iar a stabili o altă situația juridică echivalează cu păgubirea nelegală a apelantului și o îmbogățire fără just temei a pârâților.

Apelantul a învederat că pârâții au fost notificați încă din anul 2002 cu privire la plata contravalorii folosinței suprafețelor de teren, dar nu au înțeles să îi plătească nicio sumă de bani și nici să încheie cu el contracte de închiriere pentru aceste suprafețe, în condițiile în care el plătește impozit la autoritatea competentă pentru întreaga suprafață de teren al cărei proprietar este, inclusiv pe suprafețele pe care pârâții le folosesc de atâția ani, fără să plătească contravaloarea folosinței.

Într-un alt motiv de critică a sentinței apelate s-a mai arătat, cu privire la cel de al doilea petit al cererii de chemare în judecată, că instanța nu a avut în vedere principiul soluționării pozitive a oricărui litigiu, astfel încât litigiul, odată soluționat, să nu poată da naștere la apariția altor situații litigioase între părțile din proces; or, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâților la încheierea contractului de închiriere, instanța nu a soluționat situația litigioasă dintre părți și a lăsat deschisă calea unor noi procese între acestea.

Prin decizia civilă nr. 495/01.10.2013, Tribunalul C. a admis apelul formulat de reclamant și, desființând sentința civilă atacată, a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, apreciind că hotărârea pronunțată este lovită de nulitate datorită necercetării fondului, fapt care face de prisos analiza celorlalte critici

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că instanța era datoare să ceară lămuriri și să pună în discuție temeiul juridic al acțiunii, conform art.129 alin.4 C.proc.civ. și că, respingând acțiunea pe un temei juridic străin pricinii, judecătoria nu a cercetat fondului ceea ce face ca hotărârea pronunțată să fie lovită de nulitate, vătămarea fiind prezumată prin raportare la disp. art.129 alin. ultim și art.105 alin.2 C.proc.civ. 1865.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtele M. F. și F. A. M. (cu motivare identică), prin care au criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. pr. civ., solicitând respingerea apelului și menținerea soluției primei instanțe.

Prin decizia nr. 89/C/17.03.2014, Curtea de Apel Constanta a admis recursul și, casând deciziei nr. 495/01.11.2013, a trimis cauza Tribunalului C. pentru soluționarea apelului.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul instanței de apel sub nr. dosar nr._, iar prin decizia civilă nr. 1017/18.12.2014, Tribunalul C. a respins apelul reclamantului ca nefondat, obligându-l pe acesta cheltuielilor de judecată, apreciind că nu se poate reține că în patrimoniul pârâților s-a realizat o îmbogățire fără justă cauză.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a observat că reclamanților P. M., M. E. și P. M. li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanta, ., județul C., compus din construcție și teren în suprafață de 281,25 mp., cu excepția construcțiilor ce au format obiectul contractelor de vânzare cumpărare nr._/05.11.1996, nr._/27.12.1996, nr._/27.12.1996, încheiate între R.A.E.D.P.P. C. și dobânditorii B. T., B. F. și M. D.; pentru terenul revendicat, cei trei coproprietari au fost puși în posesie, în temeiul procesului verbal din 24.10.2001, înregistrat la Serviciul Patrimoniu din cadrul Primăriei municipiului C. sub nr._.

Instanța de apel a mai reținut că, în considerentele deciziei nr. 514/16.11.2010, dosarul nr._/118/2010, Tribunalul Constanta a reținut că menținerea judiciară a actului de înstrăinare a bunului altuia, consolidată prin decizia civilă nr. 7979 din 23.11.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul civil nr._, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamantului, cu excepția locuințelor înstrăinate către chiriași, a consolidat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor în patrimoniul subdobânditorilor, aceasta fiind de esența contractului de vânzare-cumpărare, care nu a putut fi anihilat prin compararea titlurilor părților, ca simplă ipoteză de probațiune a revendicării.

În aceste condiții, tribunalul a considerat că toți pârâții din prezenta cauză sunt dobânditori prin actele translative de proprietate depuse în fața instanței de fond iar terenul aferent construcțiilor de locuit cumpărate în temeiul prevederilor legii de reparație specială nr.112/1995, de la proprietarul aparent Statul Român, ce a fost transmis cu titlu de folosință gratuită foștilor locatari deveniți între timp proprietari asupra bunurilor ce au format obiectul preluării abuzive aparținând foștilor proprietari; de aceea, chiar dacă reclamantul s-a legitimat ca și proprietar asupra terenului revendicat al cărui drept a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu s-a putut reține că în patrimoniul pârâților s-a realizat o îmbogățire fără justă cauză.

Pentru a ajunge la această concluzie tribunalul a amintit că dispozițiile de drept comun ale art. 992 Cod civil, arată că: cel care din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit.; practica judiciară în materie a arătat că îmbogățirea fără justă cauză, îl reprezintă acel fapt juridic licit, prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără că pentru aceasta să existe un temei juridic, existând obligația celui care primește de a restitui în limitele primirii către cel care și-a diminuat patrimoniul.

Instanța de apel a mai observat că pârâții sunt proprietarii construcțiilor de locuit cumpărate cu bună credință, iar pentru terenul aferent locuinței, aceștia sunt îndreptățiți la folosirea acestuia, chiar dacă reclamantului i-a fost restituit în natură întreaga suprafață de teren, dobândirea construcției fiind realizată cu o cauză legitimă; de aceea, a statuat instanța, chiar dacă actele de vânzare cumpărare au fost încheiate de către pârâții persoane fizice cu un proprietar aparent, nu se poate reține o îmbogățire fără justă cauză în favoarea pârâților, așa cum în mod neîntemeiat își întemeiază acesta demersul judiciar .

Pentru a respinge și criticile referitoare la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, tribunalul a amintit că, în spiritul principiului libertății contractuale, instanțele de judecată nu pot interveni pentru obligarea uneia dintre părți în vederea încheierii unui contract de locațiune, pârtile fiind libere să negocieze condițiile contractuale, respectiv: durată, tarife, locul plătii, etc.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, prin care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate fără a indica vreuna dintre prevederile art. 304 pct.1-9 C. pr. civ., solicitând modificarea în tot a acesteia, admiterea apelului și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată, în toate fazele procesuale, reprezentând taxa de timbru și onorariu expert.

În motivarea căii de atac, s-a arătat că dispozitivul sentinței nr. 825/1999 consfințește faptul că proprietatea asupra terenului revendicat trebuie să fie una deplină, ceea ce contrazice cele statuate de instanța de apel, prin decizia recurată, în sensul că asupra cotelor de teren aferente apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1996 ar mai subzista un drept de folosință instituit prin aceste contracte.

În opinia recurentului, nu se poate vorbi de o deplină proprietate în absența unuia dintre atributele acestui drept și anume folosința terenului astfel că pronunțarea sentinței de restituire în natură a terenului trebuie înțeleasă ca o cauză de ineficacitate a actelor juridice (n.n. a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995); tocmai de aceea, reclamantul a susținut, încă de la început, faptul că acest drept de folosință a fost golit de conținut prin pronunțarea sentinței de restituire, cu atât mai mult cu cât pârâții din prezenta cauză au avut calitatea de părți și în dosarul de revendicare, hotărârea fiindu-le opozabilă.

De aceea, recurentul este de părere că aceste contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au devenit caduce, în ceea ce privește clauza prin care se acordă cumpărătorilor un drept de folosință, prin rămânerea irevocabilă a sentinței de restituire în natură a terenului, în totalitatea sa și care a fost pronunțată ulterior încheierii contractelor; în plus, prin sentința pronunțată de Tribunalul C. în dosarul de revendicare s-a statuat, în mod irevocabil, faptul că măsura naționalizării a fost una abuzivă iar titlul statului este nul.

În aceste condiții, recurentul a pretins că statul nu putea transfera pârâților din prezenta cauză un drept de folosință pe care nu îl avea, iar dreptul lui de a solicita lipsa de folosință își găsește corespondent atât în normele legale interne evocate, cât și în dispozițiile convenționale, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În critica deciziei recurate, s-a mai arătat susținut că în cauză nu se regăsește situația măririi unui patrimoniu și diminuarea celuilalt având ca temei un contract, o dispoziție legală sau o hotărâre judecătorească, fiind deci creat un dezechilibru patrimonial, fapt ce îl îndreptățește pe reclamant la promovarea prezentei acțiuni.

Reclamantul a mai arătat că este lipsit de prerogativa folosinței terenului proprietatea sa, lipsa de folosință ce urmează a se perpetua atât timp cât durează construcția, fapt ce constituie o limitare a dreptului de proprietate, de natură să cauzeze un prejudiciu acestuia; de aceea, se impune așadar, concluzia că singura modalitate de stabilire a despăgubirilor este una plătibilă pro rata temporis, lunar, cât timp va subzista această limitare a dreptului de proprietate.

În argumentarea căii de atac, s-a mai precizat că s-a dovedit cu actele depuse la dosarul cauzei faptul că se plătește impozit pentru întreg terenul proprietatea sa fără a beneficia de folosința acestuia; or, de esența existenței unui drept de folosință, care grevează dreptul de proprietate al altei persoane, este plata contravalorii acestei folosințe, care să acopere prejudiciul cauzat proprietarului, atât timp cât nu există o dispoziție legală care să stabilească ca acea folosință trebuie să fie una gratuită.

În opinia recurentului, faptul că, deși notificați de către reclamant, pârâții nu au înțeles să încheie, de bună-voie, un contract de închiriere pentru terenul pe care îl folosesc justifică solicitarea unei hotărâri judecătorești prin puterea căreia aceștia să fie obligați la plata contravalorii folosirii unui teren ce nu este proprietatea lor.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenți, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.

După cum au reținut și instanțele de fond, prin sentința civilă nr.825/05.10.1999 (definitivă prin decizia nr. 160/20.06.2000 a Curții de Apel Constanta și irevocabilă prin decizia nr. 4061/29.06._, dosar nr._ al Î.C.C.J.), Tribunalul C. a obligat Statul Român, Consiliul Local al Municipiului C. și R.A.E.D.P.P. C., să lase numitelor P. M. (autoarea reclamantului), P. M. și M. E., în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din ., compus din construcție și teren în suprafață de 281,25 mp, exceptând imobilele ce fac obiectul contractelor de vânzare cumpărare nr._/15.11/1996, nr._/ 27.12.1996 și nr._/27.12.1996.

Conform schițelor cadastrale înregistrate sub nr._/2001 imobilul din C., . cu nr. cad. 7901 (filele 47, 48 dosar nr._ al Tribunalul C.) este format dintr-o suprafață de teren de 281,03 mp. conform măsurătorilor pe care sunt edificate două construcții C1 P+3E cu destinație da magazin și locuințe cu o amprentă pe sol de 180,1 mp. și C2 locuință cu regim de înălțime mixt P și P+1E cu o amprentă pe sol de 66,33 mp. pe restul terenul fiind o alee de acces și curte în suprafață totală de 34,6 mp.

La 18._.2002, P. M. și M. E. le-au comunicat lui B. F. A., B. T., M. D. și F. notificări prin care le-au cerut contravaloarea folosinței terenului pentru perioada martie 2001 la zi și să se prezinte la un birou de executor judecătoresc în vederea încheierii uni contract de închiriere pentru suprafața de teren atribuită în folosință conform contractelor de vânzare cumpărare.

Ulterior, în dosarul nr. 4325/2002 al Judecătoriei C., aceleași părți au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr._/15.11/1996, nr._/27.12.1996 și nr._/27.12.1996, dar acțiunea acestora a fost respinsă prin sentința nr._/24.06.2002 a Judecătoriei C., considerându-se că acestea contracte au fost încheiate cu respectarea condițiilor prevăzute de lege la data înstrăinării, iar cumpărătorii au avut calitatea de dobânditori de bună credință.

Mai mult, în dosarul civil nr._/118/2010 (acțiune înregistrată inițial sub nr._ din 20.03.2008), numitul P. M. a formulat o acțiune în revendicare împotriva lui B. F. A. și B. T. care a fost respinsă de Judecătoriei C. prin sentința nr. 1121/20.01.2009, definitivă prin decizia nr. 514/16.11.2010 a Tribunalului Constanta și irevocabilă prin decizia civilă nr. 57C/23.02.2011 a Curții de Apel Constanta, statuându-se că titlul de proprietate al foștilor chiriași este preferabil celui al foștilor proprietari, deoarece prin consolidarea actelor de înstrăinare a bunului altuia, contratele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995 nu mai pot fi anihilate.

Trebuie arătat că Legea nr. 112/1995 este un prim act normativ cu caracter special care a urmărit să concilieze situația foștilor proprietari cu cea a chiriașilor din spațiile locative administrate de stat. Această lege a permis, astfel, fostului proprietar să pretindă restituirea în natură a spațiului locativ pe care, după preluarea de către stat, îl deținea ca și chiriaș, precum și a apartamentelor libere, dar și obținerea de despăgubiri pentru spațiile ocupate de către chiriași. În egală măsură, legea a permis chiriașilor aflați în apartamentele care nu făceau obiectul restituirii în natură, de a le cumpăra de la stat, cu plata integrală sau în rate a prețului.

Acest act normativ nu a interferat cu dreptul comun, astfel încât o acțiune în revendicare clasică, inițiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, putea fi continuată fără a fi impusă, prin efectul legii speciale, suspendarea sau suprimarea cauzei pendinte.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a vizat stabilirea unui cadru general mai larg de redobândire, în materialitatea lor, a bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, sau despăgubiri dacă nu mai era posibilă retrocedarea. Această lege specială a dispus, prin art. 47 alin. 1 (din forma inițială a legii) că prevederile ei sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea procedurii speciale, fie prin renunțarea la judecata cauzei pe dreptul comun, fie prin solicitarea suspendării litigiului de drept comun până la momentul rezolvării notificării depuse în termenul prevăzut de legea specială.

Prin urmare, legiuitorul nu a impus foștilor proprietari ca, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, să depună notificare și să părăsească procedura revendicării aflate în derulare la 14.02.2001, însă a asigurat prin noile dispoziții corelarea cu situația generată de Legea nr. 112/1995.

Astfel, prin art. 15 din Legea nr. 10/2001 s-a tranșat asupra situației chiriașilor din imobilele care puteau fi restituite în natură și s-a stabilit, pentru cazurile sociale, chiria care putea fi pretinsă de fostul proprietar ce primea imobilul deținut de chiriași; prin art. 19 s-a reglementat posibilitatea proprietarilor care primiseră despăgubiri conform Legii 112/1995 de a face notificare pentru atribuirea în natură a bunului imobil, dacă erau întrunite cerințele noii legi, precum și dreptul acestora de a cere reevaluarea despăgubirilor dacă bunul fusese între timp înstrăinat chiriașilor cumpărători.

Legea nr. 10/2001 a stabilit modalitatea în care se putea pretinde de către chiriașii deposedați contravaloarea îmbunătățirilor aduse spațiului locativ retrocedat fostului proprietar. Același act normativ a deschis posibilitatea celor care nu obținuseră câștig de cauză în procedurile anterioare (de drept comun sau în virtutea Legii 112/1995) să pretindă din nou, prin notificare, măsuri reparatorii conform Legii 10/2001 – art. 48, dar și să solicite, în răstimp de un an de la data intrării în vigoare a legii, constatarea nulității actelor de înstrăinare apreciate a fi fost făcute cu eludarea legii (inclusiv a contractelor de vânzare cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995 de către chiriașii cumpărători) – art. 46.

În fine, tocmai pentru a permite celui care s-a considerat îndreptățit la măsuri reparatorii să își finalizeze procedura de drept comun și să uzeze, fără discriminare, în egală măsură de procedurile legii speciale, în textul art. 47 alin. 3 al Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut că „în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 21 alin. 1 curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești”

Curtea apreciază aceste repere legislative ca fiind importante în dezlegarea speței de față, întrucât procedura de drept comun inițiată de P. M., M. E. și P. M. la 13.05.1997 s-a finalizat după . Legii nr. 10/2001, prin restituirea imobilului din C., ., compus din construcție și teren în suprafață de 281,25 mp. exceptând imobilele ce fac obiectul contractelor de vânzare cumpărare nr._/15.11/1996, nr._/27.12.1996 și nr._/27.12.1996.

Acțiunea în revendicare a fost suspendată pe temeiul art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 începând cu data de 04.05.2001, când pricina se găsea pe rolul Î.C.C.J.; instanța a repus cauza pe rol la cererea numitului P. M. care a învederat că dorește continuarea judecării acțiunii în revendicare fără a mai aștepta finalizarea procedurilor administrative; nu a fost depus răspunsul autoritatea locală la notificare (dacă aceasta există, căci aceasta nu rezultă cu certitudine din lucrările dosarului) care să rezolve situația părții de imobil neretrocedate, vândute intimaților și a terenului aferent.

Aceasta pentru că, practica instanțelor a relevat că, în situația în care suspendarea a operat pe temeiul enunțat, persoana care s-a considerat îndreptățită la măsuri reparatorii a obținut în procedura specială, parcurgând fie doar etapa administrativă, fie și pe cea jurisdicțională, o deplină reparație (prin restituirea în natură a părții libere de imobil și stabilirea dreptului la despăgubiri pentru restul proprietății).

O asemenea deplină reparație nu putea fi asigurată de procedura de drept comun pentru că, în situația imobilelor preluate de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, Statul Român a adoptat o legislație reparatorie specială, care așa cum constant a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a avut drept scop înlăturarea vechilor nedreptăți generate de regimul represiv comunist, dar care nu putea crea noi neajunsuri celor care obținuseră între timp un drept propriu asupra aceluiași bun, în condițiile legii, și care fusese validat la rândul său prin hotărâri judecătorești definitive.

Această prevalență a legii speciale față de norma de drept comun a fost de altfel clarificată printr-o . decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în recurs în interesul legii și care au tranșat că, fără a înlătura ori minimaliza rolul procedurilor de drept comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat, cei care se consideră îndreptățiți nu pot face abstracție de normele adoptate de stat în acest sens – și să pretindă în orice situație retrocedarea în natură.

Se arată în acest sens în decizia nr. 33/9 iunie 2008 a Î.C.C.J. în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. partea I nr. 108/2009, că prin soluțiile Curții Europene a Drepturilor Omului s-a recunoscut statului român libertatea de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, inclusiv sub aspectul modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii acestora.

Cu toate acestea, în măsura în care statul adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții.

În același scop, Curtea Europeană a arătat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate ,,legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri” (cauza R. împotriva României, par. 37).

Prin decizia nr. 27/14.11.2011 a Î.C.C.J. pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. partea I nr. 120/2012 s-a statuat că nu este admisibilă promovarea de către fostul proprietar a unei acțiuni directe, îndreptate împotriva statului român și întemeiate pe dispozițiile art. 480 și urm. Codul civil și al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în locul procedurilor vizând obținerea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii conform legilor speciale.

În soluția dispusă în condițiile art. 329 C. pr. civ. s-a arătat, de către Completul competent să judece recursul în interesul legii, că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui ,,recurs intern”, care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei „autorități naționale competente”, care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.

În cauza R. împotriva României, CEDO a arătat că, în virtutea art. 13, se deschide posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat încălcării dreptului, ceea ce constituie ,,recursul efectiv”. Cu privire la natura acestui ,,recurs intern”, atât jurisprudența CEDO, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).

Prin urmare, art. 13 nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

În egală măsură, ,,judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate”, fiind de neadmis ,,ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție”.

Această succintă trecere în revistă a statuărilor legislative și jurisprudențiale a fost necesară pentru a extrage în această cauză concluziile cu privire la existența unei ,,privări” a recurenților reclamanți de bunul lor și a temeiniciei dreptului pe care îl pretind, de a fi despăgubiți de către terțul subdobânditor sub forma unor plăți periodice, lunare, pe toată durata existenței construcției, pentru folosința terenului de sub construcția cumpărată conform Legii 112/1995.

Pe baza celor invocate, Curtea constată sub un prim aspect că recurenții reclamanți de față nu sunt în situația evocată în cauza R. contra României ori cauza P. și alții împotriva României, dreptul de proprietate recunoscut lui P. M. prin sentința nr. 825/05.10.1999 a Tribunalului C. pentru întreg terenul aferent imobilului, nefiind afirmat printr-o altă hotărâre definitivă și irevocabilă ca drept de proprietate în favoarea chiriașului cumpărător.

Prin urmare, nu coexistă asupra aceluiași bun - terenul de 231,25 mp. rămas lui P. M. după vânzarea către C. M. a unei suprafețe de 50 mp. în general și de terenul de 180,1 mp., de sub construcția C1 unse au apartamente și chiriașii cumpărători și unde C. M. este proprietarul subsolului și parterului, în particular - două drepturi de proprietate, deopotrivă valabile și concurente, de o asemenea manieră încât recurenții reclamanți să se regăsească într-o situație de „privare de bun” lipsită de orice despăgubire, în înțelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Dimpotrivă, recurentul-reclamant este unic titulari ai dreptului de proprietate, intabulat în cartea funciară nr._-C1-U2 a orașului C. pentru care plăteste impozit către stat, având pe deplin dreptul de dispoziție asupra acestui bun.

Sub un al doilea aspect, Curtea arată că, prin recunoașterea dreptului de folosință asupra terenului de sub construcția înstrăinată terților subdobânditori, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, recurentul nu se află în situația evocată în cauza Bock și P. împotriva României pentru că, în speța de față, dreptul de folosință decurge din lege, era previzibil din perspectiva actului normativ care îl reglementa și era justificat de un interes legitim în cadrul dat de legislația reparatorie pentru aceste bunuri (înlăturarea premiselor unor noi inechități).

Faptul că autorii reclamantului a înțeles să continue procedura de drept comun și ulterior adoptării legii speciale, pretinzând retrocedarea întregului imobil – teren și construcție – în modalitatea în care se prezenta la data procesului (respectiv, cu o parte din teren ocupată de construcția cumpărată de chiriașul cumpărător) a constituit, așa cum s-a arătat, un demers permis din perspectiva legii, partea nefiind obligată să apeleze la procedura nouă, adusă prin adoptarea legii speciale. Autorii reclamantului a ales așadar să susțină pe mai departe procedura de drept comun, iar nu să finalizeze/formuleze o notificare conform Legii 10/2001 pentru spațiile locative cumpărate de foștii chiriași și de terenul aferent acestuia acceptând să primească în integralitatea sa terenul ocupat de construcția pentru care contractul de vânzare-cumpărare era în vigoare.

Această opțiune, combinată cu eșecul demersului fostului proprietar de constatare a nulității titlurilor chiriașilor-cumpărători și cu inexistența vreunei notificări/lipsa soluționării acesteia în baza Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că reclamantul și-a asumat această stare de drept și nu se pot pretinde despăgubiri de la chiriașul cumpărător pentru pretinsa ,,lipsă de folosință” a terenului construcțiilor vândute conform Legii 112/1995, pentru a compensa propria inacțiune în acord cu căile procesuale deschise de legea națională la acea dată.

Odată ce Legea nr. 10/2001 a reglementat situația imobilelor preluate abuziv, dar care au fost vândute, în tot sau în parte, unor terți subdobânditori de bună credință, legiuitorul a dat posibilitatea verificării legalității contractelor încheiate – prin promovarea în decurs de un an – a acțiunilor în nulitate și a stabilit că indiferent de procesele anterioare (judecate definitiv sau în curs), cei interesați pot valorifica dispozițiile noi pentru a obține o deplină reparație.

Dreptul de opțiune dat prin art. 47 alin. 1 și art. 48 din Legea nr. 10/2001 (în forma inițială a legii) a permis evaluarea, pentru fiecare caz în parte, de către fostul proprietar, a șanselor în obținerea unei depline reparații, în așa fel încât să aleagă – fie continuând procedura de drept comun care permitea restituirea in integrum (prin aceasta înțelegând inclusiv situația unor bunuri imobile afectate de construcțiile unor terți), fie părăsind această procedură comună în beneficiul celei speciale, care permitea restituirea în natură a ceea ce era liber și primirea de despăgubiri pentru restul.

Legiuitorul a lăsat deschisă această opțiune întrucât demersurile fondate pe dreptul comun au fost surprinse de apariția legii noi (intrate în vigoare la 14.02.2001) în diverse stadii de soluționare, titularii acestor acțiuni având potrivit principiului disponibilității abilitarea de a stabili care mijloace procedurale răspund mai bine scopului urmărit. Jurisprudența evocată relevă că acest drept de opțiune a fost unul efectiv, suspendarea procedurilor pe dreptul comun pe temeiul art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 conducând în cele mai multe cazuri la rezolvarea în procedura legii speciale a acelorași pretenții ale foștilor proprietari.

Această opțiune a avut-o și autorii recurentului, care au înțeles să continue procedura de drept comun, cu toate că, mai înainte ca aceasta să fie finalizată, nu reușise să obțină constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor M. D. și F., B. T. și B. F. A.; M., P. M. și M. E. nu a înțeles nici să își restrângă acțiunea la partea de teren neafectată de această construcția C1 în care se găseau apartamentele pârâților și, nici după suspendarea și finalizarea judecații pe dreptul comun, nu au uzat/finalizat procedura pe legea specială.

În aceste condiții, cum autorii recurentului a optat pentru obținerea întregului teren aferent fostei proprietăți, succesorul lor drepturi nu se mai pot plânge că le este afectat dreptul de proprietate într-un mod care le-ar deschide calea despăgubirilor pentru terenul afectat de construcția terților subdobânditori, pentru că nu se pot pretinde - pe căi neprevăzute de lege - fie despăgubiri directe de la Stat, fie despăgubiri de la chiriașii cumpărători pentru terenurile ocupate de construcțiile cumpărate cu bună credință (ca în speță).

Instanțele nu puteau să cenzureze acest drept de opțiune al autorilor recurentului, întrucât era posibil ca, prin continuarea acțiunii în revendicare a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, fostul proprietar să urmărească retrocedarea în natură în vederea înstrăinării lui (pe baza înțelegerii prealabile cu foștii chiriași) – scop ceea ce corespundea unui interes patrimonial legitim, asumat, de obținere a unui beneficiu mai rapid și mai facil decât cel de recuperare a despăgubirilor în procedura mai îndelungată a legii speciale.

De altfel, instanța va reține că recurentul nu contestă faptul că titlul obținut le permite să înstrăineze acest teren chiar cumpărătorilor, în măsura în care se formează în acest sens acordul de voință; părțile recurente au arătat, însă, că „nu vor să vândă”, ceea ce corespunde unei libere și depline manifestări de voință, în sensul menținerii proprietății în modalitatea în care a fost dobândită, dar cu speranța despăgubirii perpetue pentru ,,lipsa de folosință” din partea chiriașului cumpărător.

Or, legea nu a obligat pe cel care s-a considerat îndreptățit să obțină o reparație pentru imobilul preluat abuziv de stat în perioada comunistă, la o anumită conduită procesuală, dar – odată ce a optat pentru un asemenea demers (pe dreptul comun sau în procedura specială) – i s-a impus să se conformeze principiilor consacrate, termenelor, procedurilor, precum și modalităților de despăgubire reglementate în fiecare caz în parte.

În aceste condiții s-a statuat constant în jurisprudența instanței supreme că o persoană care nu a depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termenul stabilit nu poate spera la evaluarea fostului drept invocat, pentru a obține măsuri reparatorii, după cum nici cel care nu a înțeles să conteste dispoziția emisă în procedura specială nu mai poate pretinde ulterior, potrivit dreptului comun, acordarea bunului în natură sau plata de despăgubiri.

Extrapolând aceste argumente la situația de față, instanța reține că autorii reclamantului au mizat pe o reparație totală prin acțiunea în revendicare, negând în esență dreptul chiriașului cumpărător asupra părții de locuință cumpărate și implicit, dreptul acestuia de a folosi netulburat terenul de sub această locuință – în final obținând însă un titlu care îi neagă vreun drept asupra locuinței terțului. Reclamantul are același reflex de negare a situației stabilite irevocabil atât prin propriul titlu, cât și prin hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în favoarea chiriașului cumpărător, minimalizând atributele conferite celui din urmă în virtutea Legii nr. 112/1995 prin dobândirea dreptului de proprietate asupra locuinței și a dreptului de folosință asupra terenului de sub construcție, numind-o pe intimată ,,detentor precar”, care a ,,obținut în mod fraudulos dreptul de proprietate asupra locuinței” și evocând titlul nelegal al statului.

Or, între recunoașterea dreptului de proprietate și recunoașterea dreptului de a valorifica, în orice modalitate dorită, prerogativele date de acest drept este o distincție netă; art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează proprietarului dreptul de a obține în orice condiții un beneficiu de natura creanțelor de pe urma bunului său. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 1 din Primul Protocol al Convenției nu garantează un drept la o compensare integrală în orice circumstanțe, după cum o compensare parțială nu face privarea de proprietate ilegitimă eo ipso –hotărârea din cauza M. A. și alții împotriva României, par. 175.

Tot C.E.D.O. a arătat că atunci când interesul patrimonial este de natura unei creanțe, el nu poate fi interpretat ca ,,valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, ori când este confirmat de jurisprudența bine stabilită a instanțelor (par. 137 cauza M. A.).

Or, dreptul pretins nu își găsește fundamentul în dreptul intern, legiuitorul neprevăzând decât în cazuri explicit consacrate desocotirea patrimonială între fostul proprietar și chiriașul cumpărător (art. 8 din Legea nr. 112/1995, art. 48 alin. Din Legea nr. 10/2001 ); pe de altă parte, prin soluții irevocabile pronunțate în cazuri similare, a fost negată obligația chiriașului cumpărător de a-l despăgubi pe proprietarul bunului retrocedat pentru ,,lipsa de folosință”, sub forma plății chiriei.

Faptul că prin înseși prevederile Legii nr. 112/1995 s-a prevăzut dreptul chiriașului cumpărător de a primi în folosință – în raport cu fostul proprietar - terenul aferent locuinței cumpărate și că prin dispozițiile Legii 10/2001 s-a stabilit că în procedura specială nu se restituie în natură și terenul aferent acestor locuințe, relevă cu prisosință viziunea legiuitorului pe acest aspect – transpunerea legală a unui drept de superficie instituit în favoarea terțului subdobânditor, ca drept de proprietate asupra construcției vândute potrivit Legii 112/1995 și drept de folosință gratuită pe terenul pe care se ridică locuința.

Doctrina arată că în aceste împrejurări, adagiul superficies solo cedit nu își mai găsește valența, întrucât dreptul de proprietate asupra construcției nu mai este privit ca un accesoriu al dreptului de proprietate asupra terenului ci, dimpotrivă, dreptul de folosință asupra terenului este privit ca un accesoriu al dreptului real asupra edificiului.

Cu privire la situația creată, instanța va reține așadar că nu este vorba despre o ,,privare de un bun”, recurenții fiind singurii titulari ai dreptului real asupra acestui teren. Recunoașterea prin lege a dreptului de folosință a chiriașului cumpărător asupra amprentei pe teren a construcției cumpărate, deși se constituie într-o ingerință în dreptul de proprietate, ea a fost prevăzută prin lege, a fost previzibilă și a urmărit un scop legitim, respectiv, de a proteja pe terțul subdobânditor de bună-credință care a obținut, la rândul său, un drept real asupra imobilelor naționalizate.

Cu privire la ceea ce înseamnă caracterul ,,previzibil” al unei norme, C.E.D.O. a arătat de altfel că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane să își corecteze conduita (hotărârea din cauza R. împotriva României, par. 55), iar prin hotărârea pronunțată în cauza Sunday Times contra Regatului Unit, aceeași Curte a decis că ,,cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă”.

Or, din această perspectivă, normele incidente ale Legii nr 112/1995, cu privire la dreptul de folosință al chiriașului cumpărător, se înscriu în această cerință de previzibilitate, necesară adoptării de către cel interesat a conduitei în acțiunea împotriva celui care se prevalează de ele.

Așa cum s-a arătat, asupra acestei ingerințe (al cărei interes a fost acela de a nu lăsa pe chiriașul cumpărător de bună-credință să suporte excesiv, pe toată durata existenței construcției, exercițiul discreționar al dreptului fostului proprietar) titularul dreptului a avut dreptul de a o accepta în deplină cunoștință de cauză ori de a o compensa prin despăgubiri în procedura Legii 10/2001. Prin urmare, instanța va reține că ea este în acord cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, această situație nefiind de natură să deschidă fostului proprietar un ,,interes patrimonial” în afara cadrului creat prin legile speciale în materie.

Având în vedere disp. art. 274 C. pr. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, față de împrejurarea că recursul a fost respins și având în vedere situația că intimații-pârâți au suportat onorariul avocatului ales în sumă de 1000 lei (chitanța . nr.391/24.03.2015 – fila 19 dosar recurs), va fi obligat reclamantul la plata către intimați a acestei sume.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul P. M., domiciliat în București, ., ., ., sector 3, împotriva deciziei civile nr.1017/18.12.2014 pronunțată de Tribunalul C., în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații B. F. A., B. T., M. F., F. A. M., toți cu domiciliul în C., ., județul C. și R. C., domiciliată în C., . nr.126, ., .

Obligă pe recurentul către intimatele B. T. și M. F. la 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15.04.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,

M. G. VANGHELIȚA T. G. L.

Grefier

C. I.

Jud.fond.C.S.

Jud.apel:C.G.-C.C.

Red.dec.jud.G.L./13.05.2015/2ex.

← Grăniţuire. Decizia nr. 93/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA		Legea 10/2001. Decizia nr. 35/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță