Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 252/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 252/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 16-04-2015 în dosarul nr. 8685/63/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 252
Ședința publică de la 16 Aprilie 2015
Completul compus din:
Președinte: - C. R.
Judecător: - T. R.
Judecător: - M. L. N. A.
Grefier: - S. C.
Ministerul Public a fost reprezentat prin procuror C. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
Pe rol, judecarea acțiunii formulată de reclamantul G. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reținută spre judecare în fond privind capătul de cerere în despăgubiri, ca urmare a casării în parte a deciziei civile nr. 188 din data de 21 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul nr._, prin decizia nr.1008 din data de 19 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns avocat F. G. reprezentându-l pe reclamantul G. M. și consilier juridic N. S. reprezentându-l pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat împrejurarea că s-au comunicat relațiile solicitate de instanță prin adresa dispusă către Institutul Național de S., înregistrate sub nr._/20.03.2015 și_/27.03.2015, după care;
S-a învederat că nu mai sunt cereri de formulat.
Nefiind excepții de invocat, probe de administrat, alte cereri de formulat, Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul.
Avocat F. G. reprezentându-l pe reclamantul G. M. a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și motivată doar în ceea ce privește despăgubirile. A solicitat a se avea în vedere expertiza realizată de expert M. N. la Tribunalul D., într-o primă teză, și într-o teză subsidiară, concluziile raportului de expertiză realizat în această fază procesuală, varianta care are în vedere raportarea la dolar.
A solicitat acordarea de cheltuieli de judecată.
Consilier juridic N. S. reprezentându-l pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a solicitat respingerea acțiunii, apreciind că statul nu poate fi obligat la contravaloarea despăgubirilor reprezentând cota de ½ a imobilului casă de locuit pentru care autorul reclamantului a achitat suma ce face obiectul prezentului litigiu. A invocat în acest sens Decizia nr. 6/2013 și nr. 2192/2012 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție unde s-a statuat că în aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. b din legea specială 221 /2009 statul nu poate fi obligat la contravaloarea sumei pe care autorul reclamantului a plătit-o după încheierea contactului de vânzare cumpărare, deci redobândirea proprietății. Mai mult decât atât, Decizia nr. 2192/2012 prevede în mod expres acest aspect, respectiv faptul că, atunci când autorii au intrat în posesia imobilelor preluate abuziv, aceștia nu mai pot cere contravaloarea despăgubirilor pentru aceleași imobile, deoarece acestea au fost acordate.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea în parte a acțiunii în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 3815,59 lei RON.
CURTEA:
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
1.Prin sentința civilă nr.71/11.04.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._ s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul G. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de autorul reclamantului, G. I. I..
S-a constatat dreptul la despăgubiri al reclamantului în cuantum de 67.339,97 lei reprezentând contravaloarea cotei de 1/2 din imobilul casă de locuit confiscat prin s. p. nr. 271/1960 a Tribunalului M. C., situat în localitatea B., județul D..
S-a respins capetele de cerere având ca obiect actualizarea sumei de 9840 lei, contravaloarea cheltuielilor de judecată, contravaloarea actualizată a chiriei.
S-a admis în parte cererea privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată în prezenta cauză.
A fost obligat pârâtul S. R. la plata sumei de 200 lei, onorariu parțial expert.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, este de necontestat faptul că unele dintre persoanele condamnate sau față de care s-au luat măsuri cu caracter politic în perioada 06.03._89 pentru infracțiuni contra statului au solicitat, după instaurarea democrației, anularea hotărârii de condamnare și au beneficiat de o . drepturi prin Decretul-Lege nr.118/1990 și OUG nr.214/1999.
Există însă și o categorie de persoane care au fost persecutate de regimul totalitar comunist ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/02.06.2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic: orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
Potrivit art. 4 alin.2 din același act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
În speță, s-a dovedit adoptarea față de autorul reclamantului a unei măsuri cu caracter politic, neîncadrabilă în prevederile art.3 din Legea nr.221/2009 – dar care face operante prevederile art. 4 alin. 2 din actul normativ indicat.
Față de împrejurările rezultate din probele administrate și având în vedere prevederile art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, instanța a reținut că cererea în constatarea caracterului politic e justificată de interesul reabilitării morale a autoarei reclamantului care a suferit, pe nedrept, o măsură administrativă cu caracter politic.
In consecință fata de cererea privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantului s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de autorul reclamantului, G. I. I..
Reclamantul, este descendentul de gradul I a autorului, G. I.I., care a suferit o condamnare politica si ca urmare a acesteia i s-au confiscat imobilul constând in casa de locuit compusă din două camere, situata in fosta ., regiunea Oltenia, confiscată în anul 1960 prin s.p. nr. 271/1960 a Tribunalului M. C..
Starea de fapt a fost astfel reținuta in urma administrării probatoriului constând in înscrisuri: procese verbale de confiscare, sentințe judecătorești, acte de stare civila.
Echivalentul valorii cotei de ½ confiscata a fost stabilita printr-un raport de expertiza in specialitatea evaluare, conform art. 5 al. 1 lit. b din legea 221/2009, in cuantum de 67.339,97 lei.
In consecința, instanța a reținut ca cererea privind obligarea la plata contravalorii cotei de ½ din imobilul casa de locuit este întemeiata.
In privința cererilor prin care s-a solicitat contravaloarea chiriei, a sumei de bani plătita cu titlu de răscumpărare si a cheltuielilor de judecata la care a fost obligat autorul către S. prin hotărârea de condamnare, instanța a reținut ca acestea sunt bunuri mobile si datorita acestui caracter, nu intra in domeniul de aplicare al Legii 221/2009 si ca urmare cererile respective au fost respinse.
F. de situația de fapt reținuta, instanța a constatat ca in cauza sunt întrunite condițiile art. 5 al.1 lit. b din legea 221/2009, ca atare, s-a admis in parte cererea privind plata daunelor materiale formulata de reclamant si sa oblige S. prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 67.339,97 lei, reprezentând contravaloarea daunelor materiale în favoarea reclamantei.
In temeiul art.274 C., reținând in parte culpa procesuala a pârâtului, a obligat pârâtul la plata sumei de 200 lei reprezentând contravaloarea parțiala a onorariului expert, proporțional cu admiterea cuantumului pretențiilor ce au fost evaluate prin expertiza.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs s-a arătat că instanța nu și-a motivat hotărârea în ceea ce privește primul capăt de cerere și a aplicat greșit legea, în ceea ce privește aprecierea despăgubirilor acordate reclamantului, arătând prin întâmpinare și prin concluziile scrise, că primul capăt de cerere este lipsit de obiect.
S-a mai arătat că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul se regăsește în cuprinsul art.1 și 2 din Legea 221/2009, aceasta a fost prevăzută de legiuitor în textul de lege ca fiind condamnare politică, astfel că cererea adresată instanței de a constata ceva este deja prevăzută în actul normativ, este lipsit de obiect.
În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor, s-a apreciat că instanța a aplicat greșit legea, iar hotărârea a fost nemotivată, totodată, în ceea ce privește actul normativ în funcție de care s-a făcut actualizarea despăgubirilor acordate, s-a arătat că în obiecțiunile la raportul de expertiză a invocat faptul că, Ordinul nr.3/2001, privind coeficientul de actualizare a valorii leului emis de Banca Națională, nu este aplicabil speței.
S-a arătat că s-a criticat metoda de calcul folosită și implicit suma rezultată în urma actualizării întrucât acest act normativ are în vedere coeficientul de actualizare a valorii leului, de la data de 11.06.1948 până la 14.02.2001 adică pentru o perioadă mult mai mare decât ce-a pentru care s-a solicitat reactualizarea prin acțiune.
2.Prin decizia civilă nr. 7924/2013 pronunțată de Curtea de Apel C. s-a admis recursul declarat de recurent S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.71/11.04.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimat G. M., fiind casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele:
Cu privire la primul motiv de recurs instanța a apreciat că dispozițiile art.304 pct.7 Cod proc.civ., trebuie interpretate prin raportare la prevederile art.261al.5 din aceeași lege. Art.261 alin.5 Cod proc.civ., reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile pârâților.
În cuprinsul considerentelor sentinței criticate,Tribunalul D. a făcut afirmări generale asupra cauzei, dând o motivare sumară asupra aspectelor esențiale și rezumându-se la a prelua concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. Nu se face nici o referire la documentația ce a constituit probatoriul aflat la bază acordării despăgubirilor materiale. Mai mult nu se amintește nici de obiecțiunile formulate de pârâtă și motivele pentru care au fost înlăturate cea mai mare parte a acestora.
Foarte importantă ar fi fost existența unei argumentații de fapt și de drept opri atunci când stabilește suma acordată reclamantului drept despăgubiri și fără a aminti de susținerea recurentei că dispozițiile Ordinului nr.3/2001 nu este aplicabil în speță sau că acest act normativ are în vedere un coeficient de actualizare a valorii leului, pentru o perioadă mult mai mare decât cea pentru care s-a solicitat reactualizarea prin acțiunea formulată de reclamant.
Prin urmare, în cauză, a lipsit o analiză detaliată a problemelor de esență ale raportului juridic dedus judecății, nefăcând o analiză pertinentă a susținerilor tuturor părților și tuturor probelor administrate și nici nu sunt expuse motivele pentru care se înlătură apărările formulate în cauză.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârilor judecătorești este sancționată de legiuitor cu nulitatea, pornind de la obligația statului de a respecta drepturile părților la un proces echitabil, drept consacrat de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce include și examinarea în mod efectiv a mijloacelor, argumentelor și elementelor probatorii ale părților, în concret raționamentul care l-a determinat pe judecător să se oprească la o anumită soluție în cauză. Numai în acest context se poate realiza un control judicios asupra hotărârii recurate.
În raport de motivul de casare arătat mai sus ce a impus trimiterea cauzei la prima instanță pentru o analiză completă a fondului cauzei, s-a constatat că nu s-a mai impus analiza celorlalte critici formulate de recurenți în cadrul motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod proc.civ.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului D. la data de 25.09.2013, sub nr. _ *.
3.Prin sentința civilă nr.188/21.11.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._ s-a admis excepția lipsei de interes.
S-a respins ca lipsit de interes capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării suferite de G. I..
S-a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pt. prejudiciul material formulată de reclamantul G. M., cu domiciliul în C., .. 4, .. 1, ., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, având ca obiect despăgubiri – Lg. nr. 221/2009.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut: În fapt: Prin sentința civilă nr. 271/1960 pronunțată de Tribunalul M. C. în dosarul 305/1960 (f 8-9 dosar_ ) autorul reclamantului, defunctul G. I. a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională pentru uneltire contra ordinii sociale prevăzută și pedepsită de art. 209 pct 2 lit a Cpen.
Totodată s-a dispus confiscarea, în întregime, a averii sale personale și a fost obligat la plata către stat a sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1672/13.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Gura Jiului în dosarul 395/1960 (f 14 dosar_ ) s-a admis acțiunea civilă de partajare a bunurilor comune ale soților introdusă de reclamanta E. G. în contradictoriu cu Sfatul popular al Comunei B. - care prin efectul confiscării efectuată pe baza sentinței penale nr. 271/1960 pronunțată de Tribunalul M. C. a preluat averea condamnatului. A fost confirmat raportul de expertiză întocmit în cauză și atribuit reclamantei lotul nr. 2 format din două camere și sală, iar pârâtului lotul nr. 1 format din camerele 1 și 2 situate în partea din față a imobilului evaluate la suma de 4244 lei.
La data de 03.10.1962 autorul reclamantului a fost grațiat în temeiul Decretului 772/1962 (potrivit biletului de eliberare nr. 9659/1962 –f 12 dosar_ ).
Prin contracte de închiriere succesive, defunctului G. I. i s-a închiriat o cameră 4/4 m din imobilul confiscat situat în ., regiunea Oltenia, valoarea chiriei fiind de 22,40 lei lunar (f 16- 21).
Prin contractul de vânzare cumpărare nr. 90/1976 (f 28 dosar_ ), autorul reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței situate în . 2 camere de locuit cu o suprafață utilă de 30,66 mp, contra unui preț de 9840 lei.
Din analiza cu prioritatea impusă de disp. Art. 137 Cpciv a excepția lipsei de interes invocată, Tribunalul a reținut următoarele:
Legea nr.221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 .
Potrivit dispozițiilor art. 1 al.(2) din Legea nr.221/2009 ,, Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185 - 187, 190, 191, 1931, 194, 1941 - 1944, 1961, 197, 207 – 209…din Codul penal din 1936…”(subl.n.).
Legea nr.221/2009 enumeră în alin.(3) al art.1 și alte condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru fapte prevăzute de legea penală, care pot constitui condamnări cu caracter politic, daca prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.(1) din OUG nr.214/1999.
Potrivit art.1 alin.(4) din Legea nr.221/2009 caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin.(3), se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art.4.
Art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009 statuează că ,,Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3).”(subl.n.).
Reclamantul nu a justificat interesul sesizării instanței de judecată, deoarece caracterul politic al condamnării suferite de autorul său este stabilit de drept, în temeiul dispozițiilor art.1 al.(2) din Legea nr.221/2009, câtă vreme condamnările au fost dispuse în temeiul art.209 Cod penal din 1936.
Ca atare, Tribunalul a respins ca lipsită de interes cererea având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamantului.
În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:
În drept: Potrivit dispozițiilor art.5 lit.b) din Legea nr.221/2009 - „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv ".
Din analiza dispozițiilor legale mai sus citate a rezultat indubitabil că, pentru a beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009 trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- reclamantul să aibă calitatea de persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, calitatea de soț, sau calitatea de descendent al unei astfel de persoane, până la gradul al II-lea inclusiv;
- bunurile pentru care se solicită despăgubirea să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative și să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Analizând cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri materiale, reprezentând actualizarea sumei de 9840 lei reprezentând prețul plătit de autorul reclamantului pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului confiscat, contravaloarea actualizată a cheltuielilor de judecată și contravaloarea actualizată a chiriei pe care defunctul a fost obligat să o plătească în perioada 1961-1976,Tribunalul a reținut că această pretenție a fost întemeiată pe prevederile art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, normă al cărei conținut a fost anterior expus.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, a rezultat că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr.10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr.247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin.(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”
În consecință, în baza art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamante au fost fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001.
În acest sens, prin Decizia 6/2013 a Î.C.C.J. dată în urma promovării unui recurs în interesul legii s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație
În aprecierea Tribunalului, nici contravaloarea actualizată a cotei de ½ din casa de locuit confiscată în anul 1960 nu a intrat în sfera de reglementare a legii 10/2001.
Astfel, acest imobil a reintrat în proprietatea autorului reclamantului prin contractul de vânzare cumpărare nr. 90/1976 (fila 28 dosar_ ), ca atare acesta aflându-se în proprietatea sa la data intrării în vigoare a actului normativ anterior menționat nu putea fi restituit în temeiul dispozițiilor acestuia.
În patrimoniul defunctului, întrucât bunul confiscat prin sentința de condamnare a fost redobândit în anul 1976, s-a produs un prejudiciu constând în prețul pe care l-a plătit pentru a redobândirea imobilului și chiria plătită a-și asigura folosința acestuia în perioada 1962-1976, prejudiciu care însă nu poate fi acoperit în procedura specială instituită de legea 221/2009, pentru motivele anterior expuse.
Legea 221/2009 are un caracter reparator de complinire față de celelalte legi prin care s-a urmărit acoperirea prejudiciilor materiale suferite de persoanele cărora statul comunist le-a preluat bunuri, în orice manieră. Din acest caracter a rezultat și faptul că dispozițiile sale trebuie aplicate în mod strict, doar cu referire la bunurile prevăzute expres și la modalitățile de preluare la care textele legale fac referire.
Pentru aceste considerente, instanța a respins cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit de autorul reclamantului ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul G. M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Criticile au fost în esență următoarele: S-a invocat incidența dispoz. art. 3041 C.pr.civilă, respectiv „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prev. de art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”.
Prin cererea de chemare în judecată recurentul a solicitat instanței de fond „ să se constate caracterul politic al condamnărilor suferite de tatăl acestuia G. I. I. și acordarea de despăgubiri materiale, iar în urma probelor administrate i-a fost admisă acțiunea în parte, constatând caracaterul politic al condamnărilor suferite de autoarea acestuia și s-a acordat dreptul la despăgubiri în cuantum de 67.339,97 lei reprezentând c.valoarea cotei de ½ din imobilul casă de locuit confiscat prin s.p. nr. 271/1960 pronunțată de Tribunalul M. C., respingându-se celelalte capete de cerere.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, iar potrivit deciziei de casare, în rejudecare, instanța de fond nu și-a motivat îndeajuns hotărârea prin care fusese admisă în parte acțiunea.
În rejudecare s-a pronunțat o soluție de respingere a acțiunii și în acest sens se apreciază soluția ca fiind netemeinică și nelegală, întrucât despăgubirile solicitate au avut ca temei dispoz. art.5 alin. 1 lit. b din Lg. 221/2009, invocându-se Dec. 6/2013 a ÎCCJ (RIL), dispoz. art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. 221/2009 conform cu care pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul Legilor speciale de reparație ( Lg.10/2001 și Lg.247/2005 ) sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
S-a susținut că instanța nu putea acorda despăgubiri decât pentru cota de ½ din imobilul casă de locuit, confiscat prin s.p. nr. 271/1960 pronunțată de Tribunalul M. C..
În continuare a susținut că nu poate fi de acord cu respingerea instanței de fond a capătului de cerere privind despăgubirile în cuantum de 67.339,97 lei reprezentând c.valoarea cotei de ½ din imobilul casă de locuit confiscat prin s.p. nr. 271/1960, raționamentul instanței de fond în sensul că nici c. valoarea acestei cote nu ar intra sub incidența legii speciale, întrucât imobilul ar fi reintrat în patrimoniul tatălui recurentului în anul 1976 - primind aprobarea în vederea răscumpărării celor două camere confiscate -, este apreciat ca fiind greșit, neavând nimic în comun cu caracterul reparator conferit prin Lg.221/2009.
A apreciat că este vorba despre o condamnare politică ce a avut consecință - confiscarea unui imobil, care a fost vândut ulterior de către stat și nu ar avea importanță cui a fost vândut acest imobil.
A solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii în parte a acțiunii sub aspectul acordării de despăgubiri în cuantum de 67.339,97 lei reprezentând c.valoarea cotei de ½ din imobilul casă de locuit confiscat prin s.p. nr. 271/1960 pronunțată de Tribunalul M. C., menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței recurate, cu cheltuieli de judecată efectuate în ambele cicluri procesuale.
În drept a invocat dispoz. art. 3041 C.pr.civilă, art. 304 C.pr.civilă, art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. 221/2009.
4.Prin decizia nr.1008 din data de 19 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă s-a admis recursul declarat de reclamantul G. M., împotriva deciziei civile nr.188/21.11.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
S-a dispus casarea în parte a sentinței și s-a reținut procesul spre judecare în fond privind capătul de cerere în despăgubiri.
S-a fixat termen la 11 septembrie 2014.
S-a menținut restul dispozițiilor sentinței cu privire la capătul de cerere în constatarea caracterului politic al condamnării penale.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut:
În primul rând s-a constatat faptul că nu s-a criticat sentința în privința respingerii ca lipsit de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării, soluția devenind irevocabilă, ci numai soluția dată în ceea ce privește despăgubirile.
Prin urmare, instanța de recurs s-a limitat la analiza acestei critici.
Critica a fost apreciată ca întemeiată.
Prima instanță a interpretat greșit dispozițiile legale aplicabile, respectiv cele cuprinse în art. 5 lit. b din legea 221/2009, în cauză ridicându-se două probleme de drept.
Potrivit acestor dispoziții legale, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din interpretarea logică și teleologică a acestor dispoziții legale, rezultă că pentru acordarea de despăgubiri în temeiul acestui act normativ, este necesar ca imobilul care a făcut obiectul confiscării ca urmare a hotărârii penale de condamnare, să nu fi fost restituit sau să nu fi fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile legilor speciale privind măsurile reparatorii.
Deci, atât restituirea la care se referă legiuitorul, cât și obținerea de despăgubiri, trebuie să se fi produs, ca regulă, în temeiul legilor speciale reparatorii. Realitatea a demonstrat că o restituire anterioară a unor imobile confiscate în baza unor hotărâri penale de condamnare cu caracter politic, în condițiile în care hotărârea penală nu a fost desființată, nu a fost posibilă în alt context legislativ sau juridic.
Prin urmare, faptul că în cauză, autoritățile de la aceea vreme au permis persoanei condamnate, după eliberare, să răscumpere partea din imobil confiscată (în acest caz, a fost vorba de cotă parte, persoana condamnată fiind căsătorită la data condamnării și confiscării averii), nu a echivalat cu situația din ipoteza normei, respectiv aceea de restituire a imobilului.
Cu alte cuvinte, redobândirea dreptului de proprietate asupra cotei părți din imobil a fost efectul contractului de vânzare-cumpărare, iar nu al unui act de voință al legiuitorului de la aceea vreme prin care să se fi recunoscut un caracter abuziv al confiscării și, cu atât mai puțin, nu a fost efectul desființării sentinței penale.
Așadar, bunul nu a fost restituit în sensul legii, astfel că în cauză în principiu s-au cuvenit despăgubiri, de vreme ce nu s-a făcut dovada nici a obținerii de despăgubiri în temeiul legii 10/2001.
Aceasta a fost concluzia la care a ajuns instanța de control judiciar în privința primei probleme de drept.
Cea de-a doua problemă de drept s-a referit la cuantumul despăgubirilor.
În acest caz, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: din interpretarea dispozițiilor legale enunțate în precedent, rezultă că statul român este obligat la plata de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii politice abuzive.
Deci scopul determinării cuantumului corect al despăgubirii, ca măsură reparatorie în echivalent, este acela de a aduce în patrimoniul persoanei îndreptățite o anumită sumă de bani pentru repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a bunului, persoana neputând primi prin despăgubiri o valoare mai mare decât aceea a imobilului, în cazul restituirii, în caz contrar s-ar genera o îmbogățire fără just temei.
Așadar, pentru identificarea valorii corecte a sumei de bani ce trebuie stabilită cu titlu de despăgubiri, instanța va trebui să determine în principiu prejudiciul creat în patrimoniul persoanei îndreptățite creat prin dislocarea bunului din patrimoniu.
Dar, întrucât în cauză, bunul a reintrat în patrimoniul persoanei îndreptățite prin răscumpărare de la stat, s-a apreciat că prejudiciul suferit, respectiv întinderea acestuia și corelativ, întinderea despăgubirilor ce se vor acorda, l-a reprezentat numai suma de bani plătită cu titlu de preț – respectiv suma de 9840 lei, achitată în 1976.
Cu alte cuvinte, a fost apreciată ca neîntemeiată cererea de despăgubiri privind plata a ½ din imobil, privind plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat autorul prin sentința penală de condamnare, dar și a chiriei plătite statului în perioada 1961-1976.
În ceea ce privește plata unor despăgubiri reprezentând ½ din imobil, au fost apreciate ca valabile considerentele expuse în precedent, dar per a contrario.
Privitor la cheltuielile de judecată stabilite prin sentința penală și la chiria plătită statului, Curtea a reținut că acestea nu fac obiectul de reglementare a Legii 221/2009, fiind bunuri mobile, așa cum a rezultat din disp. art. 5 lit. b din lege care se referă numai la bunuri imobile, terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), dispoziții legale interpretate prin decizia RIL 6/2013 a ÎCCJ – obligatorie potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă. nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Revenind, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, având ca obiectiv inclusiv actualizarea sumei de 9840 lei, de la data plății la zi.
Instanța nu a confirmat acest raport de expertiză, având în vedere împrejurarea că expertul nu a oferit instanței mai multe metode de stabilire a valorii actualizate a sumei respective, pentru ca instanța să aibă posibilitatea, fără a interfera în activitatea de specialitate a expertului, să facă un control de legalitate a probei.
S-a constatat că, prima instanță a respins capătul de cerere în despăgubiri ca inadmisibil.
Întrucât acțiunea a fost promovată după data de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a legii 202/2010, prin care s-au adus modificări și Codului de procedură civilă, nu a fost posibilă reluarea judecății în primă instanță, în cauză fiind pronunțată anterior o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, fiind aplicabile disp. art. 312 alin. 6 ind. 1 Cod procedură civilă.
Față de împrejurarea că prima instanță nu a soluționat pe fond cererea în despăgubiri, s-a impus casarea sentinței, fiind incident cazul de recurs de casare cu reținere prev. de art. 312 alin. alin. 4 teza II și alin. 6 ind. 1 teza I, astfel că în cauză s-a admis recursul în baza art. 312 alin. 1 teza I, alin. 2 teza II, s-a casat în parte sentința și s-a reținut cauza spre rejudecare în fond, în privința cererii având ca obiect despăgubiri materiale.
S-a menținut sentința cu privire la capătul de cerere în constatarea caracterului politic al condamnării penale.
În rejudecare, s-a dispus a se pune în discuția părților efectuarea unei noi expertize contabile sau efectuarea unui supliment la raport, prin care se va cere expertului să prezinte instanței mai multe variante de actualizare a sumei de 9840 lei.
S-a fixat termen în acest sens la data de 11 septembrie 2014.
5. La data de 16.10 2014 pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C., pentru statul R. prin Ministerul Finanțelor Publice a depus note de ședință prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind acordarea de daune materiale către reclamantul G. M. în raport cu dispozițiile legale speciale a Dec.2192/23.03.2012 și a dec. 6/15.04.2013 pronunțate de ÎCCJ, respectiv împrejurarea că acest capăt de cerere nu face obiectul legii speciale și se încadrează în dispoz. prev. de art.5 lit. b din Lg. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03.1954-22 dec.1989.
Se arată că dispozițiile legale la care reclamantul și-a întemeiat capătul de cerere, respectiv art.5 lit. b din Lg.221/2009 nu conferă dreptul material la o obține astfel de despăgubiri.
Pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Lg.10/2001, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu fi obținut deja, în condițiile Lg.10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
În acest sens invocă Dec.2192/23.03.2012 pronunțată de ÎCCJ.
Se arată că reclamantul a solicitat actualizarea sumei de 9840 lei preț plătit de autorul reclamantului pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului confiscat, c.valoarea actualizată a cheltuielilor de judecată și c.valoarea actualizată a chiriei dată fiind natura acestor despăgubiri – acestea nu intră în sfera de reglementare a Lg.10/2001, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. 1 lit.b din Lg. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Se susține că solicitarea reclamantului vizând acordarea echivalentului valoric al imobilului confiscat este apreciată ca nefiind întemeiată.
Se invocă practică judiciară: sentința civilă nr. 602/14.03.2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2010.
În final se apreciază ca inadmisibilă cererea reclamantului privind obligarea pârâtului S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE la plata sumei de 9840 lei reprezentând prețul plătit de autorul reclamantului pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului confiscat, c.valoarea actualizată a cheltuielilor de judecată și c.valoarea actualizată a chiriei, deoarece acesta nu face obiectul legii speciale.
La termenul din 11 sept. 2014, în raport de considerentele deciziei de casare nr. 1008 din data de 19 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă și de dispozitiile art. 315 alin.(1) Cod procedura civilă care prevad că „in caz de casare, hotararile instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesitatii administrarii unor probe sunt obligatorii pentru judecatorii fondului”, pentru a se lămuri pe deplin starea de fapt, s-a dispus efectuarea în cauza a unei expertize tehnice specialitatea contabilitate, având următoarele obiective: determinarea cuantumului actualizat al sumei plătite având în vedere coeficientul de inflație, de la data plății la zi, solicitându-se expertului să țină cont de denominarea monedei naționale de la 1 iulie 2005 și o a doua variantă, să transforme prețul plătit, cei 9840 lei, în dolari SUA la valoarea de la data plății din 1976 și după aceea să stabilească valoarea în lei astăzi.
În raport de dispozițiile art. 202 Cod procedură civilă a fost desemnat expertul înscris la pozitia nr. 7 de pe lista cu experți extrasă de pe site-ul Ministerului Justiției care cuprinde experțiii tehnici din cadrul Biroului Local de Expertize Judiciare Tehnice și Contabile de pe lângă Tribunalul D., respectiv d.na expert A. S., fiind stabilit onorariu provizoriu în cuantum de 400 lei în sarcina reclamantului.
La termenul din 9 oct. 2014, Curtea a constatat că expertul desemnat a efectuat o expertiză incompletă, nerespunzând în concret obiectivelor fixate de către instanță, imprecisă, cu lipsuri evidente în elementele concrete și de maximă importanță în stabilirea cursului de schimb lei/dolar, nefăcând nicio referire la denominarea din 2005 cum a cerut instanța, expertiza fiind argumentată sumar, fără elemente și argumente tehnice și fără a aduce dovezi în sprijinul stabilirii coeficientului de inflație și a stabilirii cursului leu/dolar.
S-a constatat că este incident art. 22 indice 1 din Ordonanța nr. 2/2000, impunându-se ca atare, pentru cauze imputabile expertului, refacerea raportului de expertiză de către un alt expert contabil și s-a dispus înlocuirea expertului A. S., retragerea onorariului și virarea către expertul nou desemnat, respectiv cel înscris la poziția nr. 10 din totalul de 248 experți înscriși pe lista extrasă de pe site-ul Ministerului, respectiv d.nul expert B. D. M..
La termenul din 4 dec. 2014, s-a depus raportul de expertiză, s-a înmânat câte un exemplar al raportului de expertiză ambelor părți prin reprezentanți, s-a luat act de formularea de obiecțiuni care s-au încuviințat, după cum urmează: În ceea ce privește obiecțiunea formulată de reclamant expertul să suplimenteze argumentele de specialitate, să refacă un calcul, dacă este cazul, respectiv să facă demersuri lămuritoare din care să rezulte clar dacă acești coeficienți de actualizare a monedei naționale comunicați de Institutul Național de S., sunt dimensionați de așa natură încât conțin și denominarea leului de la 1 iulie 2005, în așa fel încât nu ar mai fi necesară urmarea a trei etape: actualizare 1976- 1 iulie 2005, denominare și actualizare 1 iulie 2005 – la zi, ci aplicarea doar a coeficienților într-o singură etapă.
În ce privește obiecțiunile Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice expertul să explice argumentat de ce a aplicat coeficientul de 1.303,33 care apare pentru actualizarea unei sume din 1948, iar nu din 1976 - data răscumpărării, respectiv a plății sumei în discuți de 9840 lei.
În această privință, s-a avut în vedere împrejurarea că acest coeficient a fost stabilit prin Ordinul BNR 3/2001 dat în aplicarea disp. art. 32 alin. 5 din legea 10/2001 forma inițială. Or, potrivit acestor dispoziții legale, Banca Națională a României va stabili coeficientul de actualizare a valorii leului de la data de 11 iunie 1948 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 14 feb. 2010. Dar, ipoteza normei se referă la dreptul persoanelor fizice care aveau calitatea de asociat al persoanelor juridice naționalizate prin legea 119/1948 (art. 1 alin. 1 lit. a din legea 10/2001), pentru stabilirea de măsuri reparatorii constând în acțiuni acordate cu precădere la societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacționată pe piața de capital. Or, în cazul de față, bunul aparținând unei persoane fizice, a fost confiscat prin hotărâre penală de condamnare (art. 1 alin. 1 lit. b din legea 10/2001), iar stabilirea întinderii despăgubirilor s-a decis a se face în raport cu o particularitate a speței, respectiv răscumpărarea unei cote părți din imobilul confiscat, prin plata sumei de 9840 lei în anul 1976.
În măsura în care nu se aduc argumente legale și/sau științifice privind aplicarea coeficientului de 1303,33 inclusiv în ipoteza din cauza de față, expertul urma să refacă obiectivul 1 prin aplicarea coeficientului de actualizare a leului începând cu anul 1976 – la zi.
La termenul din 26 februarie 2015, după depunerea răspunsului la obiecțiuni, s-a apreciat întemeiată în parte cererea formulată de reclamant prin apărător, stabilindu-se ca fiind utilă cauzei, efectuarea unei adrese direct către Institutul Național de S., iar nu către expert, în sensul celor menționate, respectiv de a comunica dacă atunci când se aplică indicele de devalorizare a monedei naționale se mai aplică și denominarea, respectiv dacă în coeficientul de actualizare a prețurilor se reflectă ( este inclusă) și acțiunea de denominare.
Pentru termenul din 16 aprilie 2015, s-a primit răspunsul, astfel că prin adresa nr._ din 27 martie 2015, INS a comunicat următoarele: datele statistice referitoare la indicele prețurilor de consum și la rata inflației nu au legătură cu denominarea monedei naționale care a avut loc la data de 1 iulie 2005. De asemenea, s-a menționat faptul că, întrucât suma în litigiu trebuie actualizată la o dată ulterioară denominării leului, pentru ca această sumă să poată fi excprimată în lei (RON), denominarea trebuie efectuată.
Analizând acțiunea în despăgubiri în raport cu actele și lucrările dosarului, cu probele administrate și cu dispozițiile legale aplicabile, Curtea o va admite în parte, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit disp. art. 315 Cod procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În cauză, prin decizia de casare, s-au identificat două probleme de drept, prima referindu-se la dreptul de a primi despăgubiri în raport cu dispozițiile art. 5 lit. b din legea 221/2009 și, cea de-a doua la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În ceea ce privește prima problemă, prin decizia de casare s-a stabilit irevocabil faptul că
redobândirea dreptului de proprietate asupra cotei părți confiscate din imobil, prin răscumpărare, a fost efectul contractului de vânzare-cumpărare, iar nu al unui act de voință al legiuitorului de la aceea vreme prin care să se fi recunoscut un caracter abuziv al confiscării și, cu atât mai puțin, nu a fost efectul desființării sentinței penale.
Deci, bunul nu a fost restituit în sensul legii, astfel că în cauză în principiu s-au cuvin despăgubiri, de vreme ce nu s-a făcut dovada nici a obținerii altor despăgubiri în temeiul legii 10/2001.
În privința celei de-a doua probleme de drept s-a referit la cuantumul despăgubirilor, instanța de recurs prin decizia de casare, a stabilit că în situația de față nu se datorează echivalentul valorii bunului (cotă parte din bun) confiscat ca efect al măsurii politice abuzive, ci echivalentul sumei de bani plătite cu titlu de preț la răscumpărare.
S-a avut în vedere faptul că scopul determinării cuantumului corect al despăgubirii, ca măsură reparatorie în echivalent, ca și în situația restituirii în natură, este acela de a aduce în patrimoniul persoanei îndreptățite o anumită sumă de bani pentru repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a bunului, persoana neputând primi prin despăgubiri o valoare mai mare decât aceea a imobilului, în cazul restituirii, în caz contrar s-ar genera o îmbogățire fără just temei
Cu alte cuvinte, în cazul în care bunul a reintrat în patrimoniul persoanei prin răscumpărarea acestuia, deci prin plata unui preț, prejudiciul suferit de persoană se limitează numai la prețul plătit cu acest scop, respectiv la suma de 9840 lei achitată în anul 1976.
Potrivit aceleiași decizii de casare, în rejudecare, s-a dispus efectuarea unei noi expertize contabile sau efectuarea unui supliment la raport, prin care s-a cerut expertului să prezinte instanței mai multe variante de actualizare a sumei de 9840 lei, așa cum s-a dispus prin încheierea de ședință de la 11 septembrie 2014.
Analizând cele două modalități de stabilire a prejudiciului, respectiv prin actualizarea sumei de bani plătită cu titlu de preț în anul 1976, pentru intervalul de timp 1976 – la zi, care include și denominarea monedei naționale de la 1 iulie 2995: 3815,59 lei (RON) și respectiv, stabilirea echivalentului în dolari SUA a sumei de 9840 lei achitată cu titlu de preț în anul 1976,: 1979,87 dolari SUA (respectiv 8751,02 lei la data expertizei), Curtea va confirma a doua modalitate, având în vedere următoarele împrejurări:
Despăgubirea, ca măsură reparatorie în echivalent, presupune prin ipoteza normei, existența unui prejudiciu în patrimoniul persoanei persecutate politic, respectiv a persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură politică abuzivă, administrativă sau penală, prin confiscarea bunului respectiv, în cazul particular de față prejudiciul fiind suma de bani plătită la răscumpărarea cotei din imobil confiscate..
Prin lege specială, statul în regimul politic actual, a recunoscut caracterul abuziv al măsurilor politice luate sub regimul anterior, astfel că în principiu, răspunderea pe care și-a asumat-o de a restitui în natură sau de a acorda echivalentul valoric al bunului confiscat, are la bază aplicarea principiului repunerii părților în situația anterioară, ceea ce presupune acoperirea integrală a prejudiciului suferit, pe cât posibil.
Or, Curtea apreciază că obligarea pârâtului S. român la plata echivalentului în lei la data plății a sumei de 1979,87 dolari SUA, reprezintă modalitatea cea mai adecvată pentru atingerea acestui scop, respectiv al acoperirii pe cât posibil integrale, a prejudiciului suferit în cauză prin plata prețului răscumpărării cotei părți confiscate din imobil, ca efect al condamnării penale abuzive a autorului.
Așadar, față de împrejurarea că prin acțiunea introductivă de instanță. s-a solicitat cu titlu de despăgubiri suma de 111.665 lei – reprezentând contravaloarea actualizată a cotei de ½ din casa de locuit cu confiscată în anul 1960 potrivit sentinței penale 271/1960 pronunțată de Tribunalul M. C., dar și a sumei de 258.901 lei – reprezentând actualizarea sumei de 9840 lei, achitată pentru răscumpărarea cotei de 1/2 confiscate din același imobil, instanța în rejudecare va admite în parte acțiunea în despăgubiri și va obliga pârâtul la plata în echivalent lei la data plății a sumei de 1979,87 dolari SUA cu titlu de măsură reparatorie în echivalent, în baza disp. art. 5 lit. b din legea 221/2009.
Așa cum s-a arătat în precedent, având în vedere limitele casării, în rejudecare s-a analizat numai capătul de cerere în despăgubiri, celelalte capete de cerere din acțiune fiind respinse în primă instanță, iar soluția păstrată prin decizia de casare.
Astfel, prin decizia de casare s-a păstrat soluția primei instanțe de respingere a capetelor de cerere vizând contravaloarea a ½ din imobil, privind plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat autorul prin sentința penală de condamnare, dar și a chiriei plătite statului în perioada 1961-1976.
Capătul de cerere privind contravaloarea a ½ din imobil s-a respins ca neîntemeiat, întrucât în cauză, bunul a reintrat în patrimoniul persoanei îndreptățite prin răscumpărare de la stat, iar cererile privind plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat autorul prin sentința penală de condamnare, dar și a chiriei plătite statului în perioada 1961-1976, s-au respins ca inadmisibile nefăcând obiectul de reglementare a legii 221/2009.
Revenind, prin decizia de casare, s-a apreciat că prejudiciul suferit, respectiv întinderea acestuia și corelativ, întinderea despăgubirilor ce se vor acorda, l-a reprezentat numai suma de bani plătită cu titlu de preț – respectiv suma de 9840 lei, achitată în 1976, cererea în despăgubiri fiind admisibilă, întrucât situația concretă a răscumpărării cotei din imobil confiscate, se încadrează în ipoteza normei legale, respectiv disp. art. 5 lit. b legea 221/2009.
Dar, în privința actualizării sumei de bani plătite cu titlu de preț în anul 1976, Curtea prin raportul de expertiză realizat în rejudecare după casare, raport prin care s-a aplicat în mod corect regulile denominării monedei naționale de la data de 1 iulie 2005, a reținut că valoarea corectă a actualizării sumei de 9840 lei plătită în anul 1976 este de 3815,59 lei (RON), iar nu de 258.901 lei așa cum s-a cerut în acțiunea introductivă de instanță și nici de 156.414, 67 lei – așa cum a stabilit prin raportul de expertiză ing.. A. S., expertul fiind înlocuit așa cum s-a arătat în precedent, întrucât nu a respectat obiectivele expertizei.
Nu în ultimul rând, expertul desemnat după înlocuire, a reținut corect cursul leu/dolar, în sensul că un dolar SUA în anul 1976 era de 4,42 lei, iar nu invers, așa cum reținuse expertul înlocuit.
În concluzie, în baza art. 5 lit. b din legea 221/2009, se va admite în parte acțiunea în despăgubiri, se va obliga S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, către reclamantul G. M., cu titlu de despăgubiri în baza Legii 221/2009, la plata sumei reprezentând echivalentul în lei la data plății, a sumei de 1979,87 dolari S.U.A.
Având în vedere soluția pronunțată și disp. art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice către reclamantul G. M. la 600 lei cheltuieli de judecată fond și recurs, reprezentând onorariu expert.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul G. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obligă S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, către reclamantul G. M., cu titlu de despăgubiri în baza Legii 221/2009, la plata sumei reprezentând echivalentul în lei la data plății, a sumei de 1979,87 dolari S.U.A.
Obligă pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice către reclamantul G. M. la 600 lei cheltuieli de judecată fond și recurs, reprezentând onorariu expert.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 aprilie 2015.
Președinte, C. R. | Judecător, T. R. | Judecător, M. L. N. A. |
Grefier, S. C. |
Red.Jud.T. R.
Tehn.I.C./Ex.3/
19.05.15
Jud.rec.T.R, M.L.N.A și
C.R
Jud.Fond/ L. A.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 30/2015. Curtea de Apel... | Servitute. Decizia nr. 239/2015. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
