Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 4464/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4464/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 25-04-2013 în dosarul nr. 4464/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 4464
Ședința publică de la 25 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. S.
Judecător G. I.
Judecător E. B.
Grefier A. C.
x.x.x.
Ministerul Public reprezentat de procuror S. D. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta pârâtă Direcția G. a Finanțelor P. M. în numele Statul Român prin Ministerul Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr. 12 din 22.01.2013, pronunțată de Tribunalul M., Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. P. – E., având ca obiect Despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul reclamant M. P. – E. reprezentat de avocat P. Teluța, lipsind recurenta pârâtă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat că recursul a fost declarat și motivat în termen și că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care;
Instanța constatând că nu mai sunt cereri de formulat și excepții de invocat, a apreciat cauza în stare de soluționare și a acordat cuvântul asupra recursului de față.
Avocat P. Teluța, pentru intimatul reclamant M. P. – E., a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat și de menținere a sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, depunând concluzii scrise în susținere.
A susținut că, în mod corect, instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului forțat în cazul autorilor intimatului.
S-a apreciat că au fost administrate probe suficiente în cea ce privește existența bunurilor și confiscarea acestora, respectiv, proba cu înscrisuri menționându-se că există un inventar al bunurilor și un proces verbal de predare, declarații de martori, expertiză tehnică de specialitate.
Apărătorul intimatului reclamant a arătat că legiuitorul nu a precizat expres pentru care anume bunuri se acordă despăgubiri astfel că practica Curții de Apel C. precum și a celorlalte instanțe din țară constă în aplicarea dispozițiilor Legii 221/2009 cu privire la acordarea de despăgubiri pentru toate bunurile, nu numai pentru cele imobile.
A precizat că decizia 12/2011 a ÎCCJ privind modul de aplicare a deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale a statuat că acestea se aplică și cauzelor nesoluționate definitiv la data publicării în MO iar decizia 6 din 15.04.2013 pronunțată în recurs în interesul legii de ÎCCJ nu a fost motivată și nu a fost publicată astfel că nu se poate aplica. Chiar și în situația în care s-ar fi publicat în MO nu putea fi aplicată în situația de față pentru motive similare ce cele care au stat la baza deciziei 12/2011, existând deja o hotărâre definitivă.
În situația în care instanța va face aplicarea unei decizii care nu este publicată în MO a solicitat să se aibă în vedere că art. 6 alin. 2 din Legea 10/2001 prevede măsuri reparatorii și pentru utilajele și instalațiile atașate imobilelor.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative dispuse pentru autorul intimatului reclamant și respingerea cererii privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile în condițiile în care practica judiciară și decizia 6/2013 a ÎCCJ au statuat despăgubiri numai pentru bunurile imobile, nu și pentru cele mobile.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin cererea formulată la data de 23 mai 2012, reclamantul M. P. E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor P., solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat în C. pentru bunicii săi M. C. și I., precum și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative de dislocare cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a susținut că este nepotul de fiu al numiților M. C. și I. și fiul lui M. Eugeniu care a decedat la data de 28.08.1940 anterior părinților săi.
Bunicii reclamantului locuiau în satul Valea Anilor, . proprietarii unei averi considerabile compusă din 87,50 ha teren, construcții, utilaje, animale, etc. În anul 1949 le-a fost confiscată întreaga avere, fiindu-le stabilit domiciliu forțat în C. unde au decedat după câțiva ani. Din suprafața de 87,50 ha teren în baza Legii 1/2000, reclamantului i-a fost retrocedată suprafața de 50 ha. De asemenea în baza Legii 112/1995 a fost restituită casa situată în Valea Anilor.
Bunurile pentru care solicită despăgubiri materiale sunt: un grajd, o magazie cereale, o remiză, o cramă, doi boi, o vacă, o mânzată, 2 scroafe, 2 vieri, 12 găini, 6 curci, un cal, un cultivator, 2 sănii (una cu boi, una cu cai), o căruță, o grapă, un plug cu 2 brazde, o presă struguri, o semănătoare, 2 prășitoare, o secerătoare nefuncțională, o semănătoare reformată, 2 sănii, 1500 Kg grâu, 50 Kg orz, 150 Kg ovăz, 300 Kg fasole, 100 kg floarea soarelui, 40 kg cânepă, 20 kg pepeni, 1500 kg alte nutrețuri, 2000 kg paie, un pat dublu, un șifonier, o masă, 2 scaune, o masă toaletă, o saltea de lână, o saltea paie, o pernă, un război de țesut, o mașină Singher, o sufragerie, o măsuță, ce se regăsesc în procesul verbal de primire predare din 04.03.1949. Reclamantul a mai solicitat despăgubiri materiale și pentru bunurile menționate în formularul de inventariere și evaluare a patrimoniului întocmit la 4.03.1949.
În dovedirea acțiunii, au depus acte de filiație, extras din registrul stării civile pentru căsătorii, extras de pe tabelul nominal cu situația dislocaților din ..1517/22.11.1991 al Ministerului de Interne, Direcția G. a Arhivelor Statului, Hotărârea pentru completarea hotărârii nr.36 a Comisiei județene de aplicare a Legii 112/1995 Corlățel, Hotărârea nr.36/3 iulie 1996 a Comisiei județene de aplicare a Legii 112/1995 a Consiliului Județean M., proces verbal încheiat la 4.11.1949 de către Direcția Gospodăriilor Agricole de Stat, formularul de inventariere și evaluare a patrimoniului și procesul verbal încheiat la aceiași dată cu privire la bunurile aflate în fosta proprietate M..
Pârâtul a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii. Cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative, a apreciat că reclamantul nu a făcut nici o dovadă care să confirme măsura administrativă despre care face vorbire în cererea de chemare în judecată, că disp. art.1 al.3 din Legea 221/2009 sunt condiționate de realizarea scopurilor reglementate de art.2 al.1 din OUG nr.214/1999, ceea ce nu e cazul în cauza dedusă judecății.
Cât privește acordarea de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, aceasta este neîntemeiată deoarece textul art.5 al.1 lit.b din Legea 221/2009 instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare și nerestituite în natură sau prin echivalent sau ca efect al măsurii administrative. Pârâtul a apreciat că nu s-a făcut dovada că bunurile solicitate au aparținut reclamantului sau familiei sale și că s-au ridicat la momentul dislocării.
În dovedirea acțiunii au fost solicitate probele cu martori, înscrisuri precum și efectuarea unei expertize prin care să fie evaluate bunurile pentru care se solicită despăgubiri, probe încuviințate de instanță și administrate, expertiza fiind întocmită de către dl. expert P. P..
Față de susținerea reclamantului prin avocat din 18 septembrie 2012, aceea că M. C. este una și aceiași persoană cu M. C. născut la 15.08.1883 și decedat la 3.11.1955 s-au făcut demersuri către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității pentru a se comunica înscrisuri ce atestă măsura administrativă a stabilirii domiciliului forțat al bunicilor paterni ai reclamantului.
Cu adresa nr. P 1946/2012, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a comunicat fișele de domiciliu obligatoriu privind pe soții I. și C. M..
Tribunalul M. - Secția I Civilă prin sentința civilă nr. 12 din 22.01.2013 a admis acțiunea și a constatat caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat al autorilor M. C. și I..
A obligat pârâtul la plata sumei de 133.322 lei cu titlu de despăgubiri materiale către reclamant și la plata sumei de 500 lei către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
Potrivit disp. art.4 al.2 din Legea 221/2009 persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative (altele decât cele prevăzute la art.3) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora fiind aplicabile disp. art.1 al.3.
Art.1 al.3 din același act normativ prevede condițiile în care condamnarea în cazul de față măsura administrativă are caracter politic și anume să fi fost dispusă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1898, și să se fi urmărit unul din scopurile prev. la art.2 al.1 din OUG nr.214/1999.
Potrivit adresei nr._/4.10.2012 a Consiliul Județean M. – Serviciul Evidența Populației rezultă că M. C. a avut domiciliul în municipiul C., Calea București nr.136, județul D. din data de 7.04.1950.
Fișa de domiciliu obligatoriu înaintată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității confirmă la rândul său domiciliul în C. al autorului M. C. și al soției sale M. I., data sosirii menționată fiind 2.03.1949.
Nota de studiu a Consiliului Securității Statului depusă în copie la dosar relevă că măsura dislocării și fixării de domiciliu obligatoriu a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr.83 din 3 martie 1949 ce se referea la naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945. Întrucât decretul 83/1949 nu prevedea expres măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu și pentru a exista un temei legal, s-a emis HCM nr. 1154 din 26 octombrie 1950, modificat prin HCM nr.344/15 martie 1951.
În anul 1951 conform HCM nr.326, Ministerul Afacerilor Interne a emis Decizia nr.200 conform căreia se extinde măsura de dislocare și fixare a domiciliului obligatoriu și altor categorii de persoane suspecte de activitate dușmănoasă între care foști exploatatori (moșieri, industriași, chiaburi, etc).
Potrivit certificatului nr.1517/22.11.1991 al Ministerului de Interne – Direcția G. a Arhivelor Statului, din documentele aflate în dosarul cu nr.17 privitor la exproprierea moșiilor rezultă că M. C. figurează ca expropriat în baza Decretului nr.83/1949.
În consecință, apreciind întrunite condițiile cerute de lege pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat în C. al autorilor M. C. și I. a fost admis acest capăt de cerere.
Cât privește capătul de cerere privitor la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material încercat de autori ca urmare a suportării aceleiași măsuri administrative cu caracter politic, s-a constatat că reclamantul este nepot de fiu al autorilor M. C. și I. și fiu al lui M. Eugeniu și E..
Din probele administrate în cauză înscrisuri, martori rezultă că autorii reclamantului au fost dislocați în 1950, stabilindu-se domiciliu forțat la C..
Familiei autorilor considerați moșieri li s-au confiscat de către autorități bunurile pe care le aveau, consemnate în procesul verbal de predare primire încheiat de Direcția Gospodăriilor de Stat la 4.03.1949 și respectiv formularul de inventariere și evaluare a patrimoniului întocmit la aceiași dată.
Pe baza celor expuse și văzând și disp. art.5 al.1 lit.b din Legea 221/2009 potrivit cărora persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea e condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005, instanța a apreciat că acțiunea reclamantului este întemeiată, acest fiind îndreptățit a primi despăgubiri pentru bunurile confiscate, despăgubiri al căror cuantum a fost stabilit prin expertiza efectuată în cauză, și se ridică la suma de 133.322 lei.
Apărările pârâtului în sensul imposibilității obținerii de către reclamant a despăgubirilor solicitate în temeiul actului normativ invocat, motivată de împrejurarea că nu s-a făcut dovada ridicării bunurilor la momentul dislocării, sau că pentru obținerea măsurilor reparatorii trebuia să se uzeze de procedura instituită de Legea 10/2001 nu pot fi primite, pe de o parte fiind infirmate de probele administrate iar pe de altă parte datorită faptului că în privința daunelor materiale, dispozițiile Legii 221/2009 au caracter de complinire față de legile anterioare de retrocedare instituind dreptul la despăgubiri pentru bunurile confiscate în favoarea persoanelor care nu au obținut măsuri reparatorii în condițiile Legii 10/2001 sau Legii 247/2005.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția G. a Finanțelor P. M. în numele pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
1. Referitor la petitul privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative a celor doi autori, M. C. și M. I. a criticat soluția instanței de fond de constatare a caracterului politic al măsurii administrative dispuse, întrucât în mod nelegal, instanța a apreciat ca fiind întrunite condițiile cerute de lege pentru a admite acest capăt de cerere.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999” iar potrivit art.4 alin(2) „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora;prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Deși instanța de fond a apreciat ca fiind întrunite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse, aceasta nu a menționat care anume dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din OUG 214/1999 a fost urmărit prin aplicarea măsurii administrative. In cauză, nu s-a făcut dovada urmăririi niciunuia dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.(1) din OUG 214/1999 ,nu au fost aduse dovezi din care să rezulte caracterul anticomunist al activității desfășurate de către autorii reclamantului și nu s-a dovedit faptul că dislocarea acestora ar fi fost dispusă de organele represive ale statului totalitar român, în legătură cu o presupusă activitate îndreptată împotriva ordinii sociale și politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, în lipsa unui asemenea scop imperativ pretins prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cererea reclamantului apare ca neîntemeiată.
2. De asemenea, în mod nelegal instanța de fond a interpretat dispozițiile art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009 în sensul acordării despăgubirilor materiale reprezentând contravaloare bunuri confiscate, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru astfel de despăgubiri. Dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai in cazul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic sub condiția nerestituirii acestor bunuri în natură sau prin echivalent.
Ca atare, nu se justifică acordarea de către instanța de fond a despăgubirilor materiale, în condițiile în care nu s-au adus probe pertinente cu privire la componența gospodăriei la data dislocării, dreptul de proprietate asupra bunurilor a căror contravaloare se solicită și nu în ultimul rând, dovada confiscării acestor bunuri ca efect al măsurii administrative dispuse. Deținerea unor astfel de bunuri nu se limitează la simpla posesie, fiind necesare acte pentru dovedirea lor și deopotrivă pentru pierderea abuzivă a lor. În baza rolului activ instanța de fond trebuia să utilizeze un probatoriu complex în care proba testimonială să aibă forță prin coroborare cu alte înscrisuri necesare dovedirii pretențiilor solicitate. Totodată, a rămas neconfirmată susținerea reclamantului privitoare la restituirea acestor bunuri în natură sau prin echivalent, anterior inițierii acestui demers.
Despăgubirile materiale acordate nu sunt rezultatul unor probe concludente. Fără a fi dovedite suficient, instanța de fond a procedat la evaluarea bunurilor prin expertiza tehnică efectuată în cauză după criterii generale, întrucât la dosar nu există probe suficiente și concludente în acest sens. Acest fapt reiese și din răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, acesta fiind unul formal, fără a răspunde concret criticilor.
. de idei, recurentul a apreciat că în mod eronat instanța de fond a interpretat dispozițiile art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent nu doar bunurile imobile ci și bunurile mobile, această interpretare adăugând la lege.
Potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative este permisă numai dacă bunurile nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniul proprietății.
Cum aceste acte normative au urmărit restituirea bunurilor imobile, este evident că legiuitorul a urmărit doar acoperirea prejudiciilor suferite prin nerestituirea acestor bunuri nu și a celor mobile. Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr.10/2001, modificată și completată prin Legea nr.247/2005, poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, astfel cum și Înalta Curte de Casație si Justiție a hotărât prin decizia civilă nr.2192 pronunțată la data de 23.03.2012.
Prin urmare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu fi obținut, în condițiile Legii nr.10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Consideră că în mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere privind plata daunelor materiale,având in vedere faptul că nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
3. De asemenea, a criticat soluția instanței de fond și cu privire la încuviințarea cererii privind cheltuielile de judecată în suma propusă de parte, având in vedere faptul ca acțiunea a fost admisă în parte și acțiunile de gen sunt scutite atât de timbru cât și de taxa judiciară de timbru pentru a ușura situația justițiabilului, justițiabil care însă apelează la asistență judiciară aleatorie pe onorarii care nu se justifică.
In concluzie, în baza motivelor de fapt și de drept invocate a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii.
Recursul este fondat numai prin prisma criticii nr. 2 ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, având în vedere considerentele ce succed:
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al–II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Așadar, în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea 221/2009, despăgubirile materiale se acordă numai pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent, prin celelalte acte normative cu caracter reparator.
În temeiul normelor legale citate reclamantul putea să solicite despăgubiri numai pentru bunurile care au fost confiscate și care nu au reintrat în patrimoniul său ori al autorilor săi, nici în natură și nici prin acordarea de despăgubiri în echivalent.
Acesta trebuia să dovedească faptul că odată cu măsura administrativă cu caracter politic aplicată autorilor săi au fost confiscate anumite bunuri, pentru care nu s-au acordat deja măsuri reparatorii.
Pentru a se naște dreptul la despăgubiri materiale prevăzute de articolul 5 alin. 1 lit. b) din Legea 221/2009 trebuie să fi existat un act de preluare ca efect al măsurii confiscării unor bunuri, ceea ce presupune ieșirea bunului din patrimoniul persoanei fizice și . prin confiscare, nicidecum prin altă formă de preluare.
Or, în speță, prin notele de ședință depuse la data de 11.10.2012 la Tribunalul M. ( fila 61 dosar fond ), reclamantul a recunoscut că măsura dislocării și fixării de domiciliu obligatoriu cu privire la autorii săi a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/1949 și că potrivit certificatului nr. 1517/22.10.1991 eliberat de Direcția G. a Arhivelor Statului – Filiala Județului M. autorul M. C. figurează înscris ca expropriat în baza Decretului nr. 83/1949.
Într-adevăr, toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, îndeosebi certificatul nr. 1517/22.10.1991 eliberat de Direcția G. a Arhivelor Statului – Filiala Județului M. ( fila 10 dosar fond ) dar și înscrisurile existente în dosarul C.N.S.A.S ( filele 56-59 dosar fond )demonstrează că autorul M. C. a fost expropriat în baza Decretului nr. 83/1949.
Coroborând aceste înscrisuri cu procesul verbal încheiat la data de 04.03.1949 ( fila 13 dosar fond ) în care sunt menționate bunurile ce au fost preluate de la autorul M. C., rezultă că preluarea acestor bunuri s-a făcut ca efect al aplicării Decretului de expropriere nr. 83/1949.
Or, dispozițiile Legii cu caracter reparator nr. 221/2009 sunt exprese și trebuie interpretate limitativ, fiind nelegală aplicarea lor pentru alte situații decât cele prevăzute de text.
Cele două instituții, exproprierea și confiscarea deși în aparență par similare, sunt instituții distincte, reglementate diferit din punct de vedere juridic, având cauze și efecte diferite, astfel încât nu pot fi confundate.
Atâta timp cât Legea nr. 221/2009 nu dă posibilitatea acoperirii unor prejudicii pentru bunurile expropriate, soluția aleasă de tribunal în ceea ce privește admiterea capătului de acțiune referitor la despăgubirile materiale reprezentând c/valoarea bunurilor imobile și mobile este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea 221/2009.
Mai mult, din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea 221/2009 rezultă că în sfera de reglementare a acestui act normativ, nu intră și bunurile mobile ce au fost preluate de stat într-o formă sau alta și pentru care persoanele îndreptățite au solicitat echivalentul bănesc reprezentând c/valoarea acestor bunuri, art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea 221/2009 având în vedere doar bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001.
Așadar în mod greșit Tribunalul M. a admis capătul de acțiune referitor la despăgubirile materiale reprezentând c/valoarea bunurilor imobile și mobile și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor P. la plata sumei de 133.322 lei cu titlu de despăgubiri materiale către reclamant.
Sentința instanței de fond este nelegală din acest punct de vedere întrucât subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat la art. 304 1 Cod procedură civilă, sentința urmând a fi modificată în sensul respingerii cererii privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile și imobile.
Capetele de acțiune privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative și obligarea la plata cheltuielilor de judecată au fost soluționate corect de instanța de fond, astfel încât criticile recurentului pârât sub acest aspect sunt nefondate.
În ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat al autorilor M. C. și I., Curtea reține că în cauză sunt îndeplinite prevederile art. 1 alin.3 și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 2 alin.1 lit. e) din OUG nr. 214/1999 și în atare situație capătul de cerere formulat de reclamant a fost soluționat legal de Tribunal.
Din Nota de studiu a Consiliului Securității Statului existentă la filele 64 - 70 în dosarul de fond rezultă că, măsura dislocării și fixării de domiciliu obligatoriu a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr.83 din 3 martie 1949 ce se referea la naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945.
Rezultă de asemenea că ulterior, a fost emisă HCM nr. 1154 din 26 octombrie 1950, modificată prin HCM nr.344/15 martie 1951, care a prevăzut expres măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, pentru ca în acest mod să existe temei legal de aplicare a măsurii dislocării, având în vedere că Decretul nr. 83/1949 nu conținea dispoziții legale cu privire la această măsură.
Mai rezultă că, în anul 1951 Ministerul Afacerilor Interne a emis Decizia nr.200 prin care a fost extinsă măsura de dislocare și fixare a domiciliului obligatoriu și altor categorii de persoane suspecte de activitate dușmănoasă între care foști exploatatori (moșieri, industriași, chiaburi, etc).
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. e) din OUG nr. 214/1999 „Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau de opinie politică, de avere ori de origine socială.”
Din certificatului nr.1517/22.11.1991 eliberat de Direcția G. a Arhivelor Statului – Filiala Județului M., aflat la fila 10 din dosarul de fond rezultă că autorul M. C. figurează ca expropriat în baza Decretului nr.83/1949, iar din fișa de domiciliu obligatoriu înaintată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ( filele 56-57 dosar fond ) rezultă că autorului M. C. și soției sale M. I. al căror domiciliu a fost în localitatea Valea Anilor, jud. M., li s-a stabilit domiciliul în C., ., data sosirii în C. fiind 2.03.1949.
Față de această situație este incontestabil că autorii reclamantului au fost considerați ca făcând parte din categoria „ persoanelor suspecte de activitate dușmănoasă” la adresa regimului, în considerarea calității de moșieri, motiv pentru care s-a luat față de aceștia măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu.
Această măsură a avut în mod evident un caracter politic, așa încât sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat în C. al autorilor M. C. și I..
Așadar în mod corect prima instanță a admis a acest capăt de cerere, soluția pronunțată sub acest aspect urmând să fie menținută de Curte.
Nu este întemeiată nici critica ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului de instanța de fond.
Observând dispozitivul sentinței se constată că instanța de fond a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor P. la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantul M. P. – E..
Curtea constată că suma de 500 lei reprezintă onorariu de avocat și a fost dovedită cu chitanța nr. 96/27.12.2012 depusă la fila 155 în dosarul de fond.
În condițiile în care acțiunea reclamantului a fost admisă chiar în parte, Statul în calitate de pârât a căzut în pretenții, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 274 Cod procedură civilă, așa încât în mod corect aceste cheltuieli de judecată i-au fost acordate reclamantului.
Mai mult, în raport de complexitatea cauzei și munca prestată de apărătorul ales se constată că, suma reprezentând onorariul de avocat acordat la instanța de fond, este rezonabilă și nu excesivă, neexistând motive care să justifice reducerea acestuia în conformitate cu prevederile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 și 304 1 Cod procedură civilă recursul este fondat și urmează a fi admis.
Se va modifica sentința în sensul că se va admite în parte acțiunea.
Se va respinge cererea privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile și imobile.
Se vor menține dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN N. LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta pârâtă Direcția G. a Finanțelor P. M. în numele Statul Român prin Ministerul Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr. 12 din 22.01.2013, pronunțată de Tribunalul M., Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. P. – E..
Modifică sentința în sensul că admite în parte acțiunea.
Respinge cererea privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile și imobile.
Menține dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 25 Aprilie 2013.
Președinte, C. S. | Judecător, G. I. | Judecător, E. B. |
Grefier, A. C. |
Red.jud.C.S.
Jud.fond L.B.
3 ex/A.G./15.05.2013
| ← Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... | Pretenţii. Decizia nr. 06/2012. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
