Pretenţii. Decizia nr. 06/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 06/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 06-12-2012 în dosarul nr. 11646/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr._
Ședința publică de la 06 Decembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. I.
Judecător E. B.
Judecător A. M.
Grefier A. C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanta B. E. împotriva sentinței civile nr. 148 din 14 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții S. R. prin M. Finanțelor P. și Direcția Generală a Finanțelor P. Gorj, după casarea cu trimitere a deciziei civile nr. 274 din 20 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel C., dispusă prin decizia nr. 4060 din 1 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit recurenta reclamantă B. E. și intimații pârâți Direcția Generală a Finanțelor P. Gorj și S. R. prin M. Finanțelor P..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se că prin cererea de apel și cererea de recurs reclamanta B. E. a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit prevederilor art. 242 C.p.c., după care:
S-a procedat la o primă strigare a dosarului în ordinea înscrisă pe lista de ședință.
Având în vedere că la apelul cauzei nu s-a prezentat nicio parte a lăsat dosarul la a doua strigare.
La a doua strigare au lipsit recurenta reclamantă B. E. și intimații pârâți Direcția Generală a Finanțelor P. Gorj și S. R. prin M. Finanțelor P..
Instanța potrivit dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă, a apreciat că este investită cu calea de atac a recursului și constatând cauza în stare de soluționare a luat în examinare recursul de față, urmând a analiza și incidența deciziei nr. 15 din 12.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.12/2012.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
P. acțiunea civilă înregistrată la data de 2.12.2010, rerclamanta B. E. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., solicitând obligarea acestuia la 520.000 RON daune morale pentru suferințele produse tatălui său, F. C., și bunicilor săi, F. A. și F. Sevastița, cu ocazia deportării pe motive etnice în perioada 1942-1944 în Transnistria (Bug) de către Regimul A..
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pe perioada deportării au fost transportați în trenuri de marfă, bătuți de jandarmi, au fost supuși la foame și sete, au locuit în bordeie sau au fost cazați în grajduri de vite, au fost obligați la muncă forțată, bătuți și torturați pentru a efectua muncă, lipsiți de obiecte de uz personal și îmbrăcăminte.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.998-999 Cod civ.
P. sentința civilă nr. 148 din 14 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosar nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta B. E., împotriva pârâților S. R., prin M. Finanțelor P. și Direcția Generală a Finanțelor P. Gorj.
Pentru a pronunța astfel, instanța a avut în vedere următoarele considerente:
Dispozițiile legale menționate în acțiune, art.998-999 Cod civ., nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, răspunderea statului pentru producerea de prejudicii fiind întemeiată doar pe dispoziții de legi speciale.
Starea de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată a fost reglementată prin Ordonanța nr.105/1999, modificată ulterior prin Legea 189/2000, Legea nr.586/2002 și Legea 323/2004 și pretențiile persoanelor supuse la aceste măsuri puteau fi valorificate prin formularea unor acțiuni cu respectarea termenului prevăzut de Legea 323/2004, respectiv până la data de 31.12.2006.
Reclamanta a solicitat daune morale pentru suferințele suportate de tatăl și bunicii săi în timpul deportării, în prezent aceste persoane fiind decedate.
Acordarea de daune morale este destinată reparării unor prejudicii morale, respectiv pentru repararea prejudiciilor produse prin încălcarea onoarei, demnității, expunerea la suferințe fizice și psihice, deci pentru încălcarea unor drepturi personale cu caracter nepatrimonial.
Încălcarea acestor atribute cu caracter personal nepatrimonial dă dreptul la reparații morale doar persoanei căreia i s-a încălcat onoarea, demnitatea sau i s-a produs suferința de ordin psihic sau fizic, drepturile personale cu caracter nepatrimonial nefiind incluse în patrimoniul ce formează masa succesorală transmisibilă moștenitorilor legali, iar după decesul persoanelor care au suferit moral, acordarea unor astfel de daune nu le mai poate produce satisfacție.
Deși reclamanta a menționat la descrierea stării de fapt că și ea s-a confruntat în timpul deportării cu foamea, setea, frigul, tribunalul a constatat că această susținere este o eroare, deoarece perioada de deportare a fost 1942-1944, iar reclamanta este născută în anul 1952.
În raport de temeiul de drept aplicabil situației de fapt expusă de reclamantă - Ordonanța nr.105/1999, modificată ulterior prin Legea 189/2000, Legea nr.586/2002 și Legea 323/2004, s-a constatat că reclamanta nu este îndreptățită să solicite despăgubiri întrucât Ordonanța nr.105/1999 prevede în art.1 litera f ca beneficiar doar soțul sau soția persoanei asasinate ori executate din motive etnice, nu și alți moștenitori.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B. E., susținând că, deși și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, instanța nu a ținut cont de aceste dispoziții; principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat prin art. 129 Cod civil, are în vedere și faptul că reclamantul determină cadrul procesual, inclusiv sub aspectul cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, instanța însă neținând cont de acest lucru, a invocat legile speciale; tribunalul a apreciat în mod eronat că reclamanta nu are posibilitatea să uzeze de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, întrucât sunt edictate normele cu caracter special, în ceea ce privește drepturile cuvenite persoanelor deportate din motive etnice; instanța nu a dezbătut și fondul, pronunțându-se numai pe excepția invocată de pârât.
P. decizia civilă nr. 278 din 20 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel C., s-a respins apelul ca nefondat.
Instanța de apel a apreciat că prejudiciul moral constituie o consecință negativă, nesusceptibilă de o valoare concretă pecuniară care rezultă din lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, cum este, în speță, dreptul la viață, dreptul la libertate și repararea acestui prejudiciu are ca finalitate producerea unei satisfacții de ordin moral pentru suferințele cauzate pe plan psihic sau fizic, prin încălcarea dreptului. De asemenea, s-a avut în vedere repararea prejudiciului raportat la urmările în viața socială, importanța valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care a fost afectată situația materială, familială, profesională și socială a victimei respective.
Pentru daunele morale suferite de victimele măsurilor luate de statul comunist împotriva persoanelor deportate în străinătate pe motive etnice, în perioada 01.07._44, statul a acordat compensații în echitate, prin Legea nr. 189/2.11.2000, în pct. 3 al acestei legi stabilindu-se persoanele îndreptățite la astfel de compensații, precum și drepturile de care acestea dispun sub aspectul unei indemnizații lunare bănești, dar și al unor drepturi personale, cu conținut economic, așa cum sunt enumerate în art. 5 din lege.
În speță, reclamanta a beneficiat de aceste drepturi, așa cum rezultă din hotărârea nr. 387/12.12.2005, privind acordarea unor drepturi prevăzute de Lg. 189/2000, precum și de o compensație de 1.209,45 EURO, acordată prin programul german pentru muncă forțată.
Daunele morale, chiar dacă nu pot fi cuantificate în sensul unui prejudiciu material, dobândesc un conținut economic deoarece prin promovarea acțiunii se urmărește dobândirea unor despăgubiri de ordin material, or, aceste despăgubiri trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin măsurile luate de stat la un anumit moment, cum este în speță, deportarea pe motive etnice. Ele sunt acordate, așa cum rezultă din practica CEDO, ca o reparație pentru starea de teamă, de neplăceri și de nesiguranță rezultată din violarea dreptului, urmărindu-se acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă, avându-se în vedere reparația prejudiciului material și moral, ambele apreciate în echitate.
Posibilitatea compensării prejudiciului moral are drept scop nu atât a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacția de ordin moral, susceptibilă mai mult de recunoașterea și condamnarea însăși a măsurii abuzive luată împotriva sa, contrară drepturilor omului.
Or, prin acordarea de stat a compensațiilor bănești, prin legi speciale, s-a urmărit acoperirea prejudiciului suferit, tocmai ca urmare a răspunderii civile delictuale (art. 998-999 Cod civil) a situației pentru măsurile abuzive luate la un moment dat împotriva anumitor categorii de cetățeni.
În aceste condiții, s-a constatat că a fost acoperit prejudiciul moral, situație în care o nouă acțiune pentru același prejudiciu este neîntemeiată, deoarece s-ar încălca principiul reparației în echitate.
P. decizia nr. 4060 din 1 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamantă pentru motivul de ordine publică pus în discuție de instanța de recurs, s-a casat decizia din apel și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel C. pentru a soluționa calea de atac ca instanță de recurs.
Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că dispozițiile legale pe care s-a întemeiat acțiunea reclamantei sunt cele prevăzute de Legea 221/2009, iar prin modificarea adusă acestui act normativ prin Legea 202/2010, calea de atac ce trebuia exercitată împotriva sentinței primei instanțe era recursul.
S-a concluzionat astfel că în mod greșit Curtea de Apel a soluționat apelul împotriva sentinței, impunându-se rejudecarea recursului, în constituirea legală a completului de judecată.
Rejudecând calea de atac, Curtea de Apel constată că dispozițiile art. 315 cod procedură civilă impun respectarea dezlegărilor date de instanța de casare problemelor de drept iar calificarea căii de atac constituie, evident, o astfel de problemă.
Calificând calea de atac cu care a fost investită de către reclamantă la data de 13.04..2011 ca fiind recurs, dată fiind decizia de casare, instanța apreciază ca fiind nefondat recursul pentru următoarele considerente.
Dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată constituie una din laturile principiului disponibilității. Limitele cererii de chemare în judecată sunt fixate de reclamant cu privire la obiectul cererii, adică la pretenția concretă dedusă judecății și părțile chemate în judecată.
Deși art. 112 alin. 1 punct 4 cod procedură civilă obligă părțile să indice motivele de drept pe care își întemeiază cererea, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii, așa cum este precizat de reclamant. Ea are posibilitatea ca după ce pune în discuția părților fundamentul raportului juridic dedus judecății, să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale. Sunt în acest sens dispozițiile art. 129 alin. 4 cod procedură civilă, care reglementează rolul activ al judecătorului. Așadar, sub aspectul calificării acțiunii în ansamblul său, principiul disponibilității se oprește la indicarea obiectului și al părților iar principiul rolului activ al judecătorului începe cu stabilirea temeiului juridic al acțiunii, investirea instanței fiind făcută numai cu situația de fapt, nu și cu cea de drept.
În speță, se constată că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată solicitând acordarea de despăgubiri morale, pentru prejudiciul suferit de familia sa ca urmare a deportării pe motive etnice în Transnistria, în anul 1942. Reclamanta a indicat ca temei al pretențiilor sale dispozițiile art. 998, 999 cod civil, în raport de care a fost analizată acțiunea de către instanță.
Tribunalul nu a încălcat principiul disponibilității, ci a aplicat principiul rolului său activ și s-a considerat investit nu numai cu temeiul de drept indicat de reclamantă, ci și cu cel al legii speciale. Tribunalul s-a raportat la prevederile OUG 105/1999 și ale Legii 189/2000, a făcut referire la actele normative speciale doar pentru a arăta că se poate considera că dreptul la acțiune s-a născut, cel mai târziu după . Legii 189/2000, cu respectarea termenului prevăzut de Legea 323/2004.
Instanța trebuie să analizeze dacă pretențiile reclamantei îndeplinesc condițiile prevăzute de text și constată că prevederile art. 998, 999 cod civil nu sunt aplicabile, deoarece nu acoperă situația răspunderii speciale a statului pentru cazurile expuse în acțiune iar prejudiciul a fost deja acoperit prin acordarea sumei de 1.209,45 euro.
Art. 998, 999 cod civil dă posibilitatea reparării prejudiciului doar dacă se dovedește existența unei fapte ilicite, săvârșită cu vinovăție și dacă prejudiciul nu a fost deja reparat. Instanța constată că reclamanta a primit deja o sumă de bani pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a deportării pe motive etnice, că de la data deportării familiei sale a trecut o perioadă mare de timp, iar repararea prejudiciului moral nu presupune o cuantificare a suferințelor psihice sau fizice, ci o recunoaștere a atingerii unor valori care sunt inerente ființei umane.
Pentru daunele morale suferite de victimele măsurilor luate de statul comunist împotriva persoanelor deportate pe motive etnice, în perioada 6.09.1940.6.03.1945, statul a acordat compensații în echitate, prin Legea nr. 189/2.11.2000, în pct. 3 al acestei legi stabilindu-se persoanele îndreptățite la astfel de compensații, precum și drepturile de care acestea dispun sub aspectul unei indemnizații lunare bănești, dar și al unor drepturi personale, cu conținut economic, așa cum sunt enumerate în art. 5 din lege.
În raport de aceste argumente, în mod corect s-a apreciat că acțiunea formulată nu este fondată, condițiile exercitării acțiunii în răspundere civilă delictuală nefiind îndeplinite.
P. motivele de apel se solicită trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de faptul că prima instanță s-a pronunțat doar pe excepția ridicată de pârât. Instanța constată că reclamanta apelantă se află în eroare, deoarece în dosarul tribunalului pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu a ridicat excepții.
Instanța constată că în speță nu pot fi aplicabile dispozițiile Legii 221/2009, deoarece perioada în care autorii reclamantei au fost deportați într-o perioadă de timp anterioară celei la care face referire această lege specială. În acest sens sunt și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.15 pronunțată în 12 noiembrie 2012 în dosarul nr.12/2012, prin care, soluționând recursul în interesul legii s-a statuat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Cum această decizie în interesul legii este ulterioară deciziei de casare din dosarul de față, și este obligatorie pentru toate instanțele, incidența dispozițiilor Legii 221/2009 nu poate fi analizată.
În consecință, constatând că hotărârea atacată nu este afectată de motive de nelegalitate sau netemeinicie, potrivit art. 312, cu raportare și la art. 304 ind. 1 cod procedură civilă cod proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B. E., împotriva sentinței civile nr. 148 din 14 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții S. R. P. M. FINANȚELOR P., și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. GORJ.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 06 Decembrie 2012.
Președinte, G. I. | Judecător, E. B. | Judecător, A. M. |
Grefier, A. C. |
Red./tehnored. GI
2ex/7.12.2012
Jud. fond C.A. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 4464/2013. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 93/2012. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
