Validare poprire. Decizia nr. 08/2012. Curtea de Apel CRAIOVA

Curtea de Apel CRAIOVA - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 08/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 08-11-2012 în dosarul nr. 10701/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr._

Ședința publică de la 08 Noiembrie 2012

Completul compus din:

Președinte: - C. R.

Judecător: - T. R.

Judecător: - M. L. N. A.

Grefier: - S. C.

x.x.x.

Pe rol, judecarea recursurilor declarate de debitoarea C. DE A. DE S. D., și de terțul poprit T. C.-ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR P. C. împotriva deciziei civile nr. 229 din data de 11 mai 2012, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu creditorul P. R., având ca obiect validare poprire.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat că recursul apare declarat și motivat în termenul prevăzut de dispozițiile art. 301 Cod procedură civilă, motivele de recurs fiind comunicate, precum și împrejurarea că recurenta debitoare C. DE A. DE S. D. și recurenta terț poprit T. C.-ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR P. C., prin motivele de recurs, au solicitat judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.

Curtea, luând act de cererile privind judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă formulate de recurenta debitoare C. DE A. DE S. D. și recurenta terț poprit T. C.-ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR P. C., prin motivele de recurs, și constatând cauza în stare de judecată, a reținut-o spre soluționare, trecând la deliberări.

CURTEA:

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 257/11.01.2012, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, a admis cererea de validare poprire formulată de creditorul P. R..

A fost validată poprirea înființată la data de 04.03.2010, asupra contului debitorului C. de A. de S. în mâinile terțului poprit T. C., la cererea creditorului P. R. și a obligat terțul poprit T. C. să plătească creditoarei suma de 15.094,02 lei, prin consemnarea acesteia la dispoziția B. T.-N. si Terpovici.

S-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a constatat și reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 2560/04.12.2008 pronunțată de către CA C., in dosarul_/63/2008, ce constituie titlu executoriu, creditorul P. R. a obținut, în contradictoriu cu debitoarea CAS D., plata unor diferențe de drepturi salariale.

Întrucât debitorul nu s-a conformat, creditoarea a trecut la executarea silită, adresând cerere în acest sens B.E.J. T.-Terpovici, formându-se dosarul de executare nr. 375/E/2009, în cadrul căruia s-a emis somație la data de 07.04.2009. Cuantumul debitului de 13 966 lei, a fost comunicat de CAS D., conform adeverinței nr._/03.11.2009, în total cu cheltuielile de executare silită, suma fiind de_,02 lei.

Executorul judecătoresc a emis la 04.03.2010, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, adresa de înființare a popririi către terțul poprit T. Municipiului C.. Acesta din urmă a răspuns că în conformitate cu dispozițiile OUG 71/2009 orice cerere de executare silita având ca obiect acordarea de drepturi de natura salariala este suspendată de drept.

Analizând încălcarea de către actul de executare a dispozițiilor prevăzute de OUG 71/2009 astfel cum a fost modificată de OUG 18/2010 instanța a constatat că această lege internă conține dispoziții contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanța a făcut aplicarea art. 11, al. 2 si art. 20, al. 2 din Constituția României și a aplicat în speță, cu prioritate, dispozițiile art. 6 din CEDO și jurisprudența constantă a CEDO.

Astfel, în considerarea calității sale de instituție publică, contestatoarea debitoare are îndatorirea, ca reprezentantă a autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a sa, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenția CEDO fiind aplicabil si in faza executării silite.

Totodată, instanța a reținut că executarea silită a unei hotărâri judecătorești obținute împotriva statului sau unei instituții publice ar trebui realizata, ca regulă, în mod voluntar si doar in cazul excepționale să se recurgă la executare silită.

O astfel de interpretare este în acord cu art.6 paragraful 1 din Convenția (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.

Potrivit interpretării CEDO în jurisprudența sa constantă, acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).

Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).

Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.

În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi”.

Curtea a reamintit că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului sau altei instituții publice să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.

Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.

Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.

Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.

În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel debitoarea C.A.S. D., prin care a solicitat admiterea apelului schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de validare a popririi.

Prin sentința nr. 229 din data de 11 mai 2012, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul nr._ s-a admis apelul declarat de apelanta debitoare C. DE A. DE S. D., cu sediul în C., .. 1918, nr. 8, jud. D., împotriva sentinței civile nr. 257/11.01.2012, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul creditor P. R., cu domiciliul ales la SCA I. și E. din C., ., ., jud. D. și intimatul terț poprit T. C.,, cu sediul în C., .. 2, jud. D.

S-a dispus schimbarea în parte a sentinței civile nr. 257/2012 a Judecătoriei C., în sensul că admite cererea de validare.

S-a dispus validarea popririi înființată și obligă terțul poprit să plătească_,02 lei creditorului.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut :

In ceea ce priveste apararile la instanta de fond privind respectarea legislatiei interne care suspenda executarile silite in privinta satisfacerii creantelor reprezentate de drepturi salariale impotriva statului nu incalca art 1 din Protocolul nr. 1 CEDO nu au fost retinute pentru urmatoarele motive:

Potrivit art. 452 Cod proc. civ. poprirea presupune existența inițială a două raporturi juridice: unul între creditor și debitor și altul între debitor și terțul poprit, în care debitorul este creditor al terțului. Prin înființarea popririi se naște un al treilea raport juridic, între creditorul din primul raport juridic (creditorul popritor) și terț (terț poprit), în care terțul va fi obligat să plătească creditorului popritor ceea de datora creditorul său – debitor în primul raport juridic.

În speță, așa cum rezultă din actele dosarului de executare creditoarea are titlu executoriu împotriva debitoarei CAS D..

Cât privește drepturile salariale cuvenite creditoarei, instanța a reținut că art.6 paragraful 1 din Convenția (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.

Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).

Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătoreasca de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).

În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".

Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.

Pentru ca o astfel de privare să fie în acord totuși cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar trebui “să fie prevăzută de lege”, “să urmărească un scop legitim”, iar ingerința în dreptul de proprietate ar trebui să răspundă criteriului proporționalității (a se vedea în acest sens paragrafele 78 din Hotărârea pronunțată de CEDO în Cauza Brumărescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 414/2000).

Trecând peste faptul că este nefiresc ca statul să își creeze prin acte normative situații în care să fie exceptat de la obligația de executare silită a unei hotărâri judecătorești, instanța a constatat că ingerința este prevăzută de lege.

Însă cerința de a corespunde interesului legitim public, nu este îndeplinită; astfel, aprobarea ordonanței este motivată de necesitatea "menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar", însă jurisprudența CEDO menționează constant că "complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligația sa prevăzută de Convenție de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătorești care sunt obligatorii și executorii"; că nu este permis autorităților statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească; că este obligația statelor contractante de a-și organiza sistemul juridic în așa fel încât autoritățile competente să își poată executa obligațiile.

Nici cerința proporționalității măsurii nu este îndeplinită, fiind de natură a distruge echilibrul just dintre protecția proprietății individuale și cerințele interesului public.

Dispozițiile derogatorii ale O.U.G. nr.71/2009 favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile de drept al muncii intră în sfera dreptului privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.

Un argument in plus, ca motivele apelului deja analizate sunt neintemeiate, consta in puterea de lucru judecat a s.c._/2011 a Judecatoriei C. ramasa irevocabila.

Prin actul jurisdictional aratat s-a constat ca cererea in contestarea executarii silite a titlului executoriu constind in d.c.2560/2008 a Curtii de Apel C. este neintemeiata, aratindu-se ca OUG 71/2009 cu modificarile ulterioare incalca dispozitiile art 1 din Protocolul 1 al CEDO.

Ca atare, instantele nationale s-au pronuntat, aplicind cu prioritate Conventia, ca OUG 71/2009 nu este in acord cu CEDO si ca in consecinta procedura de executare silita se impune sa se deruleze fara suspendari, intrucit esalonarea si suspendarea dispuse prin acte nationale constituie o ingerinta disproportionata.

Cum procedura de validare a popririi este inclusa in cadrul intregii proceduri de executare silita, si cum prin s.c._/2011 a Judecatoriei C. ramasa irevocabila, instanta s-a pronuntat asupra intregii proceduri analizind-o din prisma OUG 71/2009 si din prisma CEDO, o reluare a acelorasi argumente cu privire la un act ce apartine procedurii asupra careia instantele s-au pronunat global nu mai este necesara, operind in aceste conditii puterea de lucru judecat a sentintei irevocabile.

O reluare a aceleiasi judecati dupa ce s-a pronuntat irevocabil o instanta ( cu atit mai mult o solutionare contrara ) ar duce la incalcarea principiului irevocabilitatii unei hotariri judecatoresti .

In urma probatoriului nou administrat in cauza, s-a retinut ca apelanta debitoare a achitat in cursul lunilor martie si aprilie 2012, suma de 398 lei din totalul de debit datorat in cuantum de 13.966 lei. In consecinta, debitul s-a diminuat cu respectiva suma si se impune ca validarea popririi sa se dispuna exclusiv numai pentru suma datorata, intrucit mijloacele de executare silita sunt puse la dispozitia creditorului numai pentru creante certe, lichide si exigibile. Prin achitarea partiala a debitului, creanta care intruneste conditiile impuse de lege pentru a fi supusa executarii silite este in cunatum de_,02 lei in care este cuprinsa inclusiv suma reprezentind cheltuielile de executare.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs debitoarea C. DE A. DE S. D., și de terțul poprit T. C.-ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR P. C..

În fapt, a susținut că în mod nelegal Tribunalul D. a respins apelul formulat de CAS D. și a menținut sentința instanței de fond în sensul admiterii cererii de validare a popririi, înființată în dosarul de executare nr. 375/E/2009 al B. T. și Terpovici, privind pe creditorul P. R., hotărârea pronunțată fiind dată, potrivit art. 304 pct. 9 Cod proc. civila, „cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii."

Motivele de nelegalitate a deciziei recurate, bazată pe dispozițiile cuprinse în dreptul intern sunt următoarele;

Potrivit prevederilor art. 460 alin. 1 Cod proc. civilă, „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a eliberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi."

Conform prevederilor OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, în cursul termenelor prevăzute în acest act normativ, orice procedură de executare silită se suspendă de drept. Astfel, sumele prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar urmează a fi plătite conform acestui act normativ.

Din textul de lege enunțat, rezultă că, la momentul la care i s-a comunicat adresa de înființare a popririi, terțul poprit trebuia să aibă „obligația" de a efectua poprirea. Ori, la acea dată, executarea silită trebuia suspendată de drept. T. C. neavând obligația legală ci, dimpotrivă, fiindu-i interzis de lege să efectueze acte de executare cu privire la sumele respective.

În acest context, rezultă că o cerere de validare a popririi solicitată cu privire la un act de executare, respectiv poprirea, suspendat printr-o ordonanța de urgentă, este nelegală.

Motivele de nelegalitate a deciziei recurate, bazate pe jurisprudența CEDO, sunt următoarele;

Referitor la motivarea deciziei pronunțate de către instanța de apel pe dispozițiile Convenției și ale Jurisprudenței Curții de la Strassbourg, consideră că, în mod greșit aceasta a respins apelul declarat, întrucât actul normativ invocat în apărarea CAS D., respectiv OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare este în concordanța cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

Această afirmație este susținută de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor atribuții sau a amenzilor”.

Cu privire la noțiunea suspendării de drept a oricărei proceduri de executare silită dispusă prin OUG 71/2009, în raport cu norma și jurisprudența comunitară, arată că actul normativ în cauză nu contravine acestora având în vedere aprecierile Curții în cazul "P. vs. România" potrivit cărora "omisiunea autorităților, fără o justificare prealabilă, de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă pronunțată împotriva lor reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanța, precum și a dreptului respectarea bunurilor".

Astfel, însăși promovarea actului normativ în cauză prin care se dispune plata eșalonatăa sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, constituie dovada certă a intenției statului de a pune în executare hotărârile judecătorești într-un termen rezonabil și strict delimitat. Prin urmare, s-a considerat că având în vedere asigurarea stabilității economice a țării, statul a procedat corect promovând actul normativ în cauză și a oferit în același timp o justificare prealabilă pertinentă cu privire la executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești. În raport cu cele arătate mai sus, s-a considerat că o încălcare a jurisprudenței comunitare s-ar fi produs dacă statul rămânea indiferent, fără a promova actul normativ în cauză neoferind astfel o justificare prealabilă nepunerii în executare a hotărârilor judecătorești.

În aceeași ordine de idei, în cauza „Petro contra României" este subliniat faptul că „întârzierea în executarea unei sentințe este imputabilă autorităților care, în speță nu au furnizat nici o justificare valabilă pentru aceasta ingerință suportată de reclamanți". Notorietatea crizei economice mondiale și, implicit, naționale, oferă însă o justificare valabilă întârzierii în executarea hotărârii judecătorești, fiind subliniată în însăși partea introductivă a OUG nr. 71/2009, cuprinzând motivarea necesitații emiterii acestui act normativ. În acest context, nu putem vorbi nici despre un refuz, nici despre o întârziere nejustificată în executarea hotărârii judecătorești.

Referitor la situația de excepție la care face referire cauza „Brumarescu împotriva Românie”,cu privire la condițiile in care poate opera o astfel de măsura fără a se încălca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, a considerat că, în speța de față, sunt îndeplinite toate cele trei condiții respectiv: privarea (in speța amânarea) este prevăzută de lege, fiind reglementata de OUG nr. 71/2009, actnormativ declarat constituțional de către Curtea Constituțională a României; privarea urmărește un interes legitim, aceasta oferă posibilitatea plații drepturilor bănești într-un termen rezonabil, fără a afecta, în speța de față, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, respectiv fără a limita accesul asiguraților la servicii medicale și medicamente din cauza diminuării fondurilor cu aceasta destinație; cerința proporționalității măsurii este îndeplinită prin faptul că norma legală reglementează, raportat la interesul public, eșalonarea și nu exonerarea de la plată; în plus, pentru a înlătura situația în care persoana în cauză ar putea suporta o sarcină specială și exorbitantă (Cauza „Sporrong și Lonnroth impotriva Suediei"), OUG nr. 71/2009 menționează și actualizarea debitului cu indicele de inflație comunicat de Institutul Național de S..

În aceste condiții, jurisprudența CEDO invocată în motivarea hotărârii nu face decât să sublinieze legalitatea, legitimitatea și proporționalitatea măsurii reglementate prin OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Este de subliniat și faptul că prin deciziile Curții Constituționale a României nr. 188/02.03.2010 și nr. 190/02.03.2010, au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate ale prevederilor OUG nr. 71/2009, Curtea constatând că acest act normativ urmărește un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării – și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. De altfel, deciziile Curții Constituționale sunt motivate pe jurisprudența CEDO, respectiv cauzele "Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, Marckx împotriva Belgiei, 1979, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Larkos împotriva Cipru, 1999, B. și alții împotriva Moldovei, 2004. Instanța nu a ținut cont de deciziile Constituționale a României menționate mai sus și nu a făcut nici un fel de referire la acestea, fapt care a condus la soluționarea greșită a apelului dedus judecării.

Din expunerea de motive menționată mai sus, rezultă că prevederile art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția României nu sunt aplicabile în prezenta cauză, nefiind vorba despre „neconcordanțe între actele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte", și OUG. nr.71/2009, cu modificările și completările ulterioare. În această situație, dreptul intern, respectiv dispozițiile nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare au aplicabilitate în cauză și au fost înlăturate în mod nelegal de către instanța de fond.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate cât și a sentinței instanței de fond, în sensul respingerii cererii de validare a popririi.

Curtea, analizând sentința prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor formulate, a dispozițiilor legale aplicabile în cauză,, constată că recursul este nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Motivele de nelegalitate a hotărârii recurate reprezintă motive prin care debitorul contestă valabilitatea sau legalitatea actelor de executare.

Astfel prin criticile formulate, care vizează greșita aplicare a prevederilor O.U.G. 71/2009, recurenta critică de fapt legalitatea actelor de executare prin raportarea la dispozițiile arătate.

Nelegalitatea actelor de executare a fost invocată în procedura contestației la executare, iar contestația a fost respinsă prin sentința civilă nr._/24.06.2011 rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de CAS împotriva acestei sentințe.

Instanța de executare a analizat acțiunea prin prisma art.454 C.proc.civ. și a verificat îndeplinirea condițiilor pentru înființarea popririi. De asemenea a fost analizată contestația și din punct de vedere al efectelor OUG 71/2009.

Curtea reține astfel că în cauză operează prezumția puterii de lucru judecat în ceea ce privește analizarea de către instanța investită cu soluționarea contestației la executare a efectele dispozițiilor OUG nr.71/2009, în forma aplicabilă la data examinării contestației la executare, efecte invocate din nou că căile de atac exercitate împotriva hotărârii de validare a popririi. Aspectele soluționate în cadrul acestui dosar nu mai pot fi puse în discuție în prezenta cauză, acestea fiind soluționate în mod irevocabil.

Puterea de lucru judecat este reglementată ca o prezumție legală și prezintă efect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul în sensul că într-o nouă judecată aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea ce a rămas definitivă fără ca partea adversă sau instanța să mai pună în discuție existența dreptului și un efect negativ pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate pune în discuție dreptul său într-un alt proces.

Constatând legalitatea actelor de executare în condițiile în care terțul poprit nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi revin potrivit art.456 C.proc.civ., instanța de executare în mod corect a validat poprirea pentru întreaga creanță. Astfel terțul poprit avea obligația să consemneze suma datorată și să comunice executorului dovada consemnării.

Terțul poprit a primit adresa de înființare a popririi, dar nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa de legiuitor.

Dispozițiile art. 460 C.proc.civ, nu prevăd nici o excepție de la regula stabilită la art. 456, iar consemnarea sumei pentru care se înființează poprirea este obligatorie, sancțiunea neîndeplinirii acesteia fiind validarea popririi de către instanță.

Cât privește interpretarea și aplicarea termenelor de plată stabilite prin O.U.G. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea 230/2011, Curtea reține următoarele;

Titlul în baza căruia se solicită executarea este executoriu de la data pronunțării, conform art.278 pct. 1 Cod pr. civ. intrând sub incidența prevederilor O.U.G. 75/2008 prin care s-a prevăzut că plata creanțelor stabilite prin titluri executorii emise până la data intrării în vigoare a ordonanței trebuia efectuată într-un termen de 18 luni.

Ulterior prin OUG 71/2009 s-a prevăzut o nouă eșalonare pe parcursul a trei ani fără a se stabili însă termene de plată astfel: în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu, în 2011 se plătește 33% iar în 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu. Prin OUG nr.18/2010 a fost modificat această ordonanță, modificându-se anul din care începe eșalonarea menționată în OUG 71/2009, cele 3 tranșe urmând a fi acordate începând cu anul 2011.Prin Legea nr.228/2011 a fost respinsă această ordonanță .

Prin OUG nr.45/2010 a fost din nou modificată OUG nr.71/2009 fiind din nou amânată plata tranșelor stabilite inițial și anume plata acestora s-a stabilit a începe cu anul 2012 .Și această ordonanță a fost respinsă prin Legea nr.229/2011.

Aceasta înseamnă că OUG nr.71/2009 a rămas în forma inițială celor două modificări iar în anul 2012 trebuia finalizată plata.

Prin Legea 230/2011 a fost aprobată cu modificări OUG nr.71/2009 iar la art. 1 s-a prevăzut că plata sumelor cuprinse în titluri executorii să se facă în următoarea modalitatea: pe parcursul anului 2012 - 5%, în 2013 -10%, în 2014, în 2015 și în 2016 - 25% .

Prin această nouă reeșalonare, nefiind respectat graficul de plată stabilit inițial prin OUG nr.71/2009, Statul încalcă raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat, jurisprudența CEDO fiind constantă sub acest aspect.

Astfel, Curtea Europeană a statuat că dreptul de acces la justiție protejează punerea în executare a hotărârilor definitive care, într-un stat ce respectă principiul preeminenței dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părți; S-a decis de asemenea că executarea unei hotărâri nu poate fi împiedicată, amânată pe o perioadă lungă de timp.

Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Ca atare refuzul, omisiunea sau întârzierea în executarea hotărârilor pronunțate împotriva autorităților publice lipsește de rațiune garanțiile prevăzute de art.6 și se constituie într-o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, ci comportă limitări care trebuie însă să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Aceste limitări nu trebuie să restrângă însă accesul la justiție în așa măsură încât în cele din urmă să fie afectat dreptul în substanța sa.

Având în vedere aceste considerente, constatând că în cauză nu subzistă nici unul din motivele de casare sau modificare prev. de art. 304 pct. 1- 9 cod procedură civilă, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de debitoarea C. DE A. DE S. D., și de terțul poprit T. C.-ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR P. C. împotriva deciziei civile nr. 229 din data de 11 mai 2012, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu creditorul P. R..

Decizie irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 08 noiembrie 2012.

Președinte,

C. R.

Judecător,

T. R.

Judecător,

M. L. N. A.

Grefier,

S. C.

Red.Jud.C.R.

Tehn.I.C./Ex.2/04.12.2012

Jud.Apel: C. I. C.

← Grăniţuire. Decizia nr. 116/2015. Curtea de Apel CRAIOVA		Partaj judiciar. Decizia nr. 401/2015. Curtea de Apel CRAIOVA →

Validare poprire. Decizia nr. 08/2012. Curtea de Apel CRAIOVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Validare poprire. Decizia nr. 08/2012. Curtea de Apel CRAIOVA