Pretenţii. Decizia nr. 465/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 465/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 05-04-2013 în dosarul nr. 30201/245/2009*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 465/2013
Ședința publică de la 05 Aprilie 2013
Completul compus din:
Președinte G. P.
Judecător C. P.
Judecător E. G.
Grefier L. R.-C.
S-a luat spre examinare recursul declarat de L. I. împotriva deciziei civile 511/18.09.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, intimat B. C. F., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de_, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru data de 29.03.2013 când, din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr._ din 02.12.2011 a Judecătoriei Iași s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L. I. în contradictoriu cu pârâtul B. C. F..
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 1000 de Euro către reclamant, respectiv la plata sumei de 4350 de lei (valoarea unui euro conform cursului valutar BRD la data pronunțării fiind de 4,35 lei).
S-au respins restul pretențiilor solicitate de reclamant, ca fiind neîntemeiate.
S-a admis, în parte, capătul de cerere formulat de reclamant având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și a fost obligat acesta la plata sumei de 362 de lei, reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar.
S-a admis cererea pârâtului având ca obiect obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată și a fost obligat reclamantul la plata sumei de 1800 de lei către pârât, reprezentând onorariu avocat.
Prin decizia civilă nr. 216/7 martie 2011, a Tribunalului Iași s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, reținându-se că citarea pârâtului la judecata în fond s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 85 și1141 alin.1 Cod procedură civilă.
În consecință, s-a reînregistrat pe rolul Judecătoriei Iași dosarul nr._ la data de 22.06.2011.
Instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului B. C. F. la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând diferența de preț convenită cu acesta în momentul achiziționării autoturismului marca BMW –X5 sau restituirea autoturismului în stare de funcționare, precum și instituirea unui sechestru asigurator pe bunurile mobile și imobile proprietatea sa.
Instanța de fond a reținut, din probele administrate, că reclamantul a achiziționat de la pârât un autovehicul BMW X5, problema părților referindu-se la faptul dacă s-a plătit sau nu acest autoturism.
Conform rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași data în dosarul nr. 5831/P/2008 la data de 21.04.2009, ambele părți au arătat că nu au încheiat niciun înscris cu privire la vânzarea - cumpărarea autoturismului și nici cu privire la plata sumelor de bani.
Așa cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosarul reînregistrat, autoturismul a fost adus în septembrie 2007 și înmatriculat în 2007.
Instanța de fond a subliniat și faptul că, în cadrul acțiunii înregistrate inițial, se presupune că reclamantul a oferit informațiile reale, având în vedere că momentul redactării acesteia era mai apropiat de momentul în care părțile s-au înțeles față de momentul în care i s-a luat interogatoriul în fața instanței.
Cu referire la martorul Panta A., în cadrul declarației inițiale, instanța a reținut că acesta a confirmat ca părțile s-ar fi înțeles în prezența sa, în cursul lunii noiembrie 2007, autoturismul fiind adus în decembrie 2007, când părțile ar fi avut discuții referitoare la prețul de 32.500 euro. În cadrul declarației ce a fost dată a doua oară în fața instanței, respectiv la data de 9.11.2011, acesta a menționat că părțile ar fi stabilit prețul la momentul în care pârâtul ar fi venit la casa reclamantului cu solicitarea de a-i aduce mașina .
În consecință, s-a apreciat că există inadvertențe în cadrul declarațiilor lui și, în plus, instanța de fond a avut în vedere că acesta a lucrat la casa reclamantului pentru o perioada de aproximativ trei ani de zile, din anul 2007 până în anul 2010 ( așa cum rezultă din ultima lui declarație), având și calitatea de vecin, astfel încât este evidentă atitudinea sa subiectivă, instanța neavând posibilitatea de a corela eventual declarația acestui martor cu alte probe, având în vedere ca martorul a menționat că el a fost singurul om care a fost de fata la momentul la care părțile s-au înțeles.
În același timp, instanța de fond a reținut din declarația dată de martorul C. A., după ce a precizat că nu a urcat în mașină cu părțile, în luna decembrie 2007, ca să numere restul de bani ce îi datora pârâtul reclamantului, că acesta a menționat că a văzut că în plic se afla un teanc gros de bani, martorul putând vedea faptul că bancnotele erau de 500 de Euro. Martorul C. A. a precizat, în cadrul declarației lui, că, înainte de a intra în sala de judecată, a fost amenințat de o persoană de sex masculin ce-l însoțea pe reclamant, însă nu a putut indica numele acestuia în fata instanței pentru că nu-l cunoaște, iar pe de altă parte persoana respectivă a plecat după ce el a intrat în sală.
De asemenea, reclamantul a afirmat ca i-ar fi dat pârâtului, la momentul predării autoturismului acestuia, moment la care pretinde că pârâtul i-ar fi înmânat suma de 2500 de Euro, un rând de chei, iar cel de-al doilea rând de chei i le-ar fi predat in ianuarie 2008 – februarie 2008, motivat de faptul că i le-ar fi cerut pârâtul care a justificat că fiul lui i-ar fi pierdut primul rând de chei.
Instanța de fond a arătat că, pe de o parte, este vorba de afirmații nedovedite, iar, pe de altă parte, că este greu de crezut ca o persoana care se ocupă cu astfel de afaceri, preda autoturismul cu tot cu un rând de chei, în condițiile în care i se plătește o suma foarte mica de bani, chiar si daca este vorba de un prieten.
Declarația data de martorul C. A. referitoare la întâlnirea părților și predarea banilor în luna decembrie 2007 se corelează cu încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3972/6.12.2007 între pârât și soția sa, pe de o parte, în calitate de vânzători și cumpărătorul A. A. G., pe de alta parte, cu privire la apartamentul său din S. S., vânzare in urma căreia pârâtul vânzător a obținut suma de 80.000 Euro (suma declarată în acte) astfel încât, în mod evident, pârâtul avea posibilitatea achitării sumei de_ de euro către reclamant.
Pârâtul a menționat ca i-a mai rămas de achitat suma de 1000 de euro, pe care însă nu i-a mai predat-o reclamantului datorita faptului ca acesta i-a pretins o dobânda mare în cuantum de 7000 de euro. În acest context, instanța de fond a amintit și afirmațiile pârâtului consemnate în cadrul încheierii de ședința de la data de 9.11.2011 conform cărora reclamantul s-ar ocupa cu cămătăria.
Instanța de fond a reținut că reclamantul nu a indicat adresa reală a pârâtului în cursul primei judecăți, fapt ce reprezintă că ar fi avut ceva de ascuns cu privire la înțelegerea încheiată între părți și modul ei de respectare de către pârât.
Prima instanță a reținut că cel care avea obligația administrării probelor necesare prin care să se facă dovada indubitabilă a afirmațiilor sale este reclamantul, în conformitate cu prevederile art. 1169 Cod Civil, dovezi ce însă nu au fost făcute.
În consecință, față de recunoașterea pârâtului în sensul ca mai datorează suma de 1000 Euro, instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L. I. în contradictoriu cu pârâtul B. C. F. și a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 de Euro către reclamant, respectiv la plata sumei de 4350 de lei ( valoarea unui euro conform cursului valutar BRD la data pronunțării fiind de 4,35 lei), respingând restul pretențiilor solicitate de reclamant ca fiind neîntemeiate.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, a admis în parte capătul de cerere formulat de reclamant având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata și l- a obligat pe acesta la plata sumei de 362 de lei către reclamant reprezentând taxa de timbru, respectiv timbru judiciar, corespunzător pretențiilor admise.
În baza aceluiași text legal, a fost admisă cererea pârâtului având ca obiect obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecata si a obligat reclamantul la plata sumei de 1800 de lei către pârât, reprezentând onorariu avocat, având în vedere culpa procesuală și a reclamantului care a introdus cererea de chemare în judecată pretinzând prin ea de la pârât mai mult decât i se cuvine.
Tribunalul Iași, prin decizia civilă nr. 511/2012 din 18.09.2012, a respins apelul declarat de apelantul L. I. și a păstrat sentința judecătoriei.
Pronunțând această decizie, tribunalul a reținut că reclamantul L. I. a solicitat obligarea pârâtului B. C. F. la plata sumei de 30.000 Euro la cursul oficial BNR din 10.02.2010, reprezentând diferență de preț convenită cu acesta în momentul achiziționării autoturismului marca BMW–X5 sau restituirea lui la starea de funcționare.
Potrivit facturii aflată la fila 5 din dosarul de fond, reclamantul a cumpărat, la data de 10.09.2007, din Germania, un autoturism marca BMW X5 cu numărul de identificare WBAFA 71000LN27160, întocmindu-se cartea de identitate a vehiculului în România, potrivit datelor de pe aceasta, la 01.10.2007.
Potrivit rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași din 21.04.2009 (dosar nr. 5831/P/2008), de neîncepere a urmăririi penale față de B. C. F., pentru infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 Cod penal, faptă cercetată la plângerea penală formulată de L. I., pârâtul a recunoscut că a cumpărat autoturismul marca BMW X5 în luna decembrie 2007, când a intrat în posesia acestuia, achitând suma de 30.000 euro, iar cu titlu de avans suma de 2000 euro din totalul de 33.000 euro, rămânând astfel un rest de 1000 ce urma să-l plătească la sfârșitul lunii aprilie 2008.
Reclamantul a precizat în plângere că autoturismul a fost vândut pentru 32.500 euro și că a încasat de la pârât suma de 2500 euro, urmând a se achita diferența în termen de șase luni, neexistând un înscris cu privire la vânzarea – cumpărarea bunului și nici la plata sumei.
Din depozițiile martorilor audiați la instanța de fond a rezultat că pârâtul a cumpărat mașina în luna decembrie 2007 și că i-a dat o sumă de bani reclamantului, reprezentând restul convenit pentru totalul de aproximativ 33.000 euro, pârâtul achitând un avans de 2500 euro.
Depoziția martorului P. A., potrivit căruia pârâtul a achitat doar suma de 2500 euro, în mod corect nu a fost reținută de instanța de fond, deoarece martorul C. A. a menționat că s-a întâlnit cu pârâtul în momentul în care se pregătea să îi dea banii în plic, în luna decembrie 2007, reclamantului și chiar dacă nu i-a numărat se poate corobora această declarație cu înscrisurile care dovedesc că, la data de 06.12.2007, pârâtul a vândut un apartament din .. 9 pentru suma de 80.000 euro.
Chiar dacă, tot în luna decembrie 2007, pârâtul a cumpărat prin act autentic un teren pentru suma de 15.000 euro rezultă că, din prețul vânzării apartamentului ar fi rămas suficient astfel încât să acopere diferența de preț pentru autoturismul achiziționat de la reclamant.
Atitudinea reclamantului de a-i încredința mașina și cheile acesteia pârâtului doar pentru suma de 2500 euro dintr-un total de aproximativ 33.00 euro, și fără a exista niciun înscris în acest sens, care să-i confere o certitudine a recuperării diferenței de preț, este îndoielnic a fi crezută dacă realitatea faptelor nu ar fi fost cea reliefată din raționamentul interpretării probelor care duc la intenția reală a părților.
De altfel, reclamantul a recunoscut la interogatoriu că i-a predat două rânduri de chei pârâtului la momentul încredințării autoturismului, în luna decembrie 2007.
Dacă pârâtul nu i-ar fi predat în acest moment și suma de 30.000 euro, reclamantul nu i-ar fi dat cele două rânduri de chei ale mașinii doar pe încredere și pe spusele acestuia că, în termen de șase luni, va achita această sumă mare de bani, cât timp nu exista niciun înscris care să ateste înțelegerea reală a părților.
În ce privește motivul de apel referitor la faptul că reclamantul a indicat greșit adresa pârâtului, instanța a constatat că, în luna decembrie 2007, pârâtul a vândut apartamentul din .. 9, ., . la prima instanță acest domiciliu pentru a fi citat pârâtul, la data formulării acțiunii, respectiv 09.11.2009, cunoscând că și în aprilie 2009 pârâtul avea același domiciliu, conform rezoluției P. de pe lângă Judecătoria Iași din 21.04.2009.
Faptul că pârâtul locuiește, în prezent, în .. 1 a fost adus la cunoștință de către acesta la dosarul cauzei după investirea cu formulă executorie a sentinței civile nr._/05.07.2010 a Judecătoriei Iași, care a fost casată prin decizia civilă nr. 216/07.03.2011 a Tribunalului Iași.
Declarația autentică depusă la dosarul de apel de numitul Ț. N. V., prin care se menționează că nu a fost achitată diferența de 30.000 euro, a fost apreciată ca fiind făcută pro cauza, din ansamblul probatoriu rezultând că diferența de achitat este doar de 1000 euro.
Tribunalul a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut că pârâtul i-a achitat reclamantului suma de 30.000 euro și având în vedere și avansul recunoscut a fi primit, suma reală ca diferență de preț neachitată este cea de 1000 euro.
L. I. a declarat recurs considerând că decizia tribunalului este nelegală pentru motivele înscrise în art. 304 punctele 8, 9 din Codul de procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, el susține că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au dat o interpretare eronată probatoriului administrat, neținând seama de elementele tehnice ale unei vânzări în ceea ce privește îndeplinirea reciprocă a obligațiilor celor două părți implicate, în calitate de vânzător, respectiv cumpărător.
În art. 1294 a vechiului cod civil se stipulează că „vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui.”
Din această definiție reiese faptul că obligațiile vânzătorului (în speță, ale recurentului) sunt să predea lucrul vândut cumpărătorului și să îl garanteze pe acesta contra evicțiunii și contra viciilor, iar obligațiile cumpărătorului (în speță, ale intimatului - pârât B. C.-F.) sunt: de a plăti prețul și de a lua în primire lucrul vândut.
Recurentul arată că din toată situația de fapt relatată atât de el, cât și de intimatul-pârât, raportat la probatoriul administrat, reiese fără îndoială faptul că, obligațiile vânzătorului de a preda lucrul și de a garanta contra evicțiunilor și viciilor, precum și obligația cumpărătorului de a lua în primire bunul au fost duse la îndeplinire, obligații ce nu au fost contestate sub niciun aspect de către cumpărător (intimatul-pârât), ci dimpotrivă au fost confirmate de acesta.
Însă din piesele dosarului reiese faptul că îndoiala trenează asupra neîndeplinirii obligației cumpărătorului, aceea de a achita diferența de preț, de_ euro.
Plata are ca efect liberarea debitorului de obligația asumată, însă sarcina probei plății, atunci când creditorul solicită executarea acesteia, revine debitorului, adică celui care a efectuat plata – art. 1169 vechiul Cod civil. Atunci când debitorul pretinde stingerea obligației prin plată, va trebui să dovedească tocmai faptul efectuării plății prin documente justificative.
Debitorul, în cazul de față, B. C. - F., nu a făcut dovada achitării prețului prin niciun înscris, nu a depus la dosarul cauzei vreun act care să ateste efectuarea plății, care ar fi trebuit să fie materializat într-o chitanță liberatorie, astfel încât în lipsa acesteia, dovedirea prin alte mijloace de probă vine în contradicție cu exigențele în materia plății, iar instanța nu poate reține efectuarea plății doar pe interpretare a probelor.
Operația plății este un act juridic, indiferent de izvorul din care s-a născut obligația, astfel încât mijloacele de probă vor fi cele din materia actelor juridice și în art. 1191 vechiul Cod civil se precizează că prestațiile mai mari de 250 lei se vor putea dovedi doar prin înscris. În toate cazurile, creditorul eliberează debitorului o chitanță sub semnătură privată prin care el atestă plata.
Astfel, în cauza de față, debitorul B. C.-F., nu a făcut dovada plății, iar instanța nu poate reține că acesta mai are de achitat doar suma de 1000 euro din debitul total pretins, în valoare de_ euro.
Întrebarea care intervine este: de ce după vânzarea apartamentului, la data de 6 decembrie 2007, când a obținut prețul de_ euro, pârâtul nu a achitat suma de_ euro și a achitat doar_ euro? Având în vedere că suma de_ euro a reprezentat aproape jumătate din valoarea apartamentului vândut, cum a putut să dea dovadă de atâta „naivitate” și să achite_ euro fără a solicita o chitanță liberatorie sau încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra autoturismului, cu consecința înmatriculării acestuia?
Pentru ca instanța de fond să fi reținut că intimatul B. C.-F. a achitat suma de_ euro, ca diferență de preț, consideră recurentul că acesta ar fi trebuit să facă dovada și a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Precizează recurentul că actele din Germania, în original, ale autoturismului sunt în posesia sa, acestea nefiind remise intimatului, deoarece acesta nu a achitat prețul. Referitor la cheile autoturismului, recurentul precizează că, inițial, i-a înmânat un rând de chei, iar cel de-al doilea i l-a înmânat la solicitarea acestuia, ca urmare a pierderii primului rând de chei.
Consideră recurentul că are relevanță faptul că i-a înmânat ambele rânduri de chei (aspect reținut de instanța de apel) și mai mult decât atât, acest aspect nu poate face dovada achitării prețului din partea intimatului, în condițiile în care nu a făcut dovada existenței unui înscris care să-l elibereze de datorie și anume chitanța liberatorie sau încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau remiterea actelor în original ale autoturismului.
Legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare în cauză și nu s-a prezentat în instanță pentru a-și face apărări.
În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este întemeiat.
În acest sens, Curtea reține că, prin cererea cu care a învestit instanța de fond, reclamantul L. I. a solicitat obligarea pârâtului B. C.-F., la plata a_ euro reprezentând diferența de preț convenită cu acesta la momentul achiziționării autoturismului marca BMW – X5 sau restituirea autoturismului în stare de funcționare.
Totodată, reclamantul a solicitat și instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului, această ultimă cerere fiind disjunsă și formând obiectul unui alt dosar.
Atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut în mod corect că între părțile litigante a intervenit un contract de vânzare-cumpărare, în baza căruia L. I., în calitate de vânzător, a transmis pârâtului, B. C. - F., în calitate de cumpărător, dreptul de proprietate asupra autoturismului marca BMW – X5, cu prețul de_ euro, însă nu s-a încheiat un act în formă scrisă, aspect ce rezultă din rezoluția dată în dosarul nr. 5831/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași la data de 21.04.2009 (fila 28 dosar fond) și din răspunsurile date de părți la interogatorii.
În prezenta cauză, L. I. reclamă neplata de către pârât a diferenței de preț, de_ euro, iar B. C.-F. susține că ar fi plătit această diferență de preț.
Pentru a dovedi aspectele invocate, ambele părți au solicitat administrarea probei cu martori.
Curtea reține că L. I. și-a îndeplinit obligațiile ce derivă din calitatea sa de vânzător și a predat autoturismului convenit de părți, iar B. C.-F., în calitate de cumpărător a preluat bunul mobil cumpărat și avea obligația de a plăti prețul acestuia.
Plata prețului constituie nu numai o executare voluntară a obligației, ci și un act juridic, o convenție între cel care o execută și cel care o primește.
Astfel, manifestarea de voință a debitorului de exteriorizează prin efectuarea plății, iar la aceasta se adaugă acordul creditorului, adică a celui care primește plata, spre a se vedea dacă ea corespunde conținutului obligației.
Curtea reține că plata are drept efect liberarea debitorului de obligația asumată.
Așa cum a reținut și tribunalul, potrivit principiului instituit în art. 1169 din Codul civil din 1864 (sub imperiul căruia s-a încheiat convenția părților), cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Curtea apreciază că, din punctul de vedere al repartizării sarcinii probei între creditor și debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligații trebuie să dovedească existența ei.
La rândul său, debitorul care pretinde executarea obligației prin plată, va trebui să dovedească faptul efectuării plății.
În prezenta cauză, așa cum s-a menționat mai sus, L. I., în calitate de creditor al obligației de plată a diferenței de preț, de_ euro, a dovedit existența acesteia, cu rezoluția dată de P. de pe lângă Judecătoria Iași în dosarul nr. 5831/P/2008, care se coroborează cu răspunsurile date de părți la interogatorii, cu declarația martorului Panta A., precum și cu declarația extrajudiciară a martorului Ț. N. V..
În ceea ce îl privește pe pârâtul intimat, B. C.-F., în calitate de debitor al obligației de plată a diferenței de preț, de_ euro, Curtea reține că art. 1138 din Codul civil de la 1864 stabilește că remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului face proba liberațiunii, iar remiterea voluntară a copiei legalizate a titlului prezumă, până la proba contrarie, remiterea de datorie sau plată.
În speță, părțile nu au întocmit vreun înscris probator nici în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare și nici cu privire la plata avansului ori a diferenței de preț, iar în aceste condiții prevederile din art. 1138 din Codul civil nu-și au aplicabilitate, astfel că B. C. F. trebuia să dovedească modul cum s-a făcut liberarea.
Este adevărat că, potrivit art. 1191 alin. 1 din Codul civil, actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei, nu poate fi dovedit decât prin act autentic sau prin înscris sub semnătură privată.
Acest text este aplicabil atât actelor juridice unilaterale, cât și convențiilor, atât actelor juridice prin care se creează raporturi juridice, cât și celor prin care se recunosc, se confirmă, se modifică, se transmit sau se sting raporturi juridice.
În consecință, Curtea notează că regula înscrisă în acest text este aplicabilă și atunci când se cere să se facă dovada stingerii obligației prin plată.
Curtea mai reține că, potrivit art. 1191 alin. 3 din Codul civil, părțile pot conveni ca și în situația reglementată de alin. 1 să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care pot să dispună.
Convenția părților poate să fie expresă sau tacită, ca în prezenta cauză, când reclamantul a propus proba testimonială, iar pârâtul-intimat a propus la rândul său, în contra probă, audierea martorului C. A..
Astfel, atâta timp cât reclamantul a probat existența convenției de vânzare-cumpărare a autoturismului cu martori, cu răspunsul pârâtului la interogatoriu și cu rezoluția dată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, conform principiului echității și pârâtul a avut posibilitatea de a dovedi stingerea obligației de plată a restului de preț, de_ euro, prin administrarea probei testimoniale.
Însă, Curtea constată că martorul C. A. a declarat că nu a văzut personal ce sumă de bani i-a dat pârâtul reclamantului, ci doar a văzut că acesta i-a dat un plic lui L. I., el aflând de la B. C.-F. că acesta i-ar fi plătit diferența de preț pentru autoturismul marca BMW-X5.
De asemenea, martorul a declarat că părțile au intrat în mașina reclamantului și au discutat, el neparticipând la discuția acestora.
Această declarație nu se coroborează cu nicio altă probă existență la dosarul cauzei, pentru a se putea dovedi stingerea obligației pârâtului-intimat prin plata diferenței de preț, astfel că tribunalul a procedat la o aplicare greșită a art. 1169 din Codul civil, ceea ce face operant în cauză, motivul de modificare prevăzut de art. 304 punctul 9 din Codul de procedură civilă.
Împrejurarea că B. C.-F. a vândut, în luna decembrie 2007, apartamentul din .. 9, ., . de_ Euro, nu poate duce în mod automat la concluzia că, din prețul obținut ca urmare a acestei vânzări, pârâtul a achitat reclamantului diferența de preț pentru autoturismul marca BMW-X5, câtă vreme niciunul dintre martorii audiați în cauză nu a perceput personal predarea banilor către recurent.
În consecință, în baza art. 312 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, se va admite recursul declarat de L. I. și se va reforma decizia atacată în sensul mențiunilor din dispozitiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de L. I. împotriva deciziei civile nr.511/2012 din 18.09.2012 a Tribunalului Iași, decizie pe care o modifică în tot.
Admite apelul declarat de L. I. împotriva sentinței civile nr._ din 2.12.2011 a Judecătoriei Iași, sentință pe care o schimbă în parte.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului și suma de 29.000 euro.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi - 5.04.2013.
Președinte, G. P. | Judecător, C. P. | Judecător, E. G. |
Grefier, L. R.-C. |
Red jud PC_
Tehnored gref RCL_
2EX
Jud fond Z. I.
Jud apel F. S. și S. C. C.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
