Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 386/2015. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 386/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 03-06-2015 în dosarul nr. 386/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 386/2015
Ședința publică de la 03 Iunie 2015
Completul compus din:
Președinte: LILIANA PALIHOVICI
Judecător: A. G.
Judecător: C.-A. S.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de L. A. B. împotriva deciziei civile nr. 261/A/2015 din 03 martie 2015 pronunțată de Tribunalul V., Secția civilă în contradictoriu cu intimatul I. C. G., având ca obiect stabilire program vizitare minor.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că în termenul de amânare a pronunțării cauzei s-au depus la dosar concluzii scrise din partea recurentei L. A. B..
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 25 mai 2015, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și față de cererea de amânare a pronunțării cauzei formulată de apărătorul recurentei, pentru a depune la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de astăzi, când:
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2348/2014 din 21.10.2014 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria V. a admis în parte cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul - pârât I. C. - G. împotriva pârâtei - reconveniente L. A. - B. și a admis cererea reconvențională, astfel cum a fost modificată, formulată de pârâta - reconvenientă.
În baza art. 397 din Noul Cod Civil, s-a dispus ca autoritatea părintească față de minora I. R. - G. să fie exercitată în comun de către ambii părinți.
S-a stabilit domiciliul minorei la pârâta - reconvenientă, în Irlanda, Tramyard nr. 51, Spa Road, Inchicore, Dublin 8.
În baza art. 525 al. 1, art. 529 și 530 al. 2 și 3 din Noul Cod Civil, a fost obligat reclamantul - pârât să achite pârâtei - reconveniente, în folosul minorei, pensie de întreținere.
În baza art. 451 din Noul Cod de proc. civ. a fost obligat reclamantul - pârât să plătească pârâtei - reconveniente suma de 2.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Minora I. R. - G., născută la data de 23.01.2007, a rezultat din relația de concubinaj pe care I. C. - G. a avut-o cu L. A. - B..
Din referatele de anchetă socială, din înscrisurile traduse și din declarațiile martorelor audiate în cauză rezultă că ambele părți au plecat din România când fetița avea câteva luni, aceasta locuind cu bunicii paterni, până când părinții ei au avut posibilitatea să o ia în Irlanda, unde au locuit cu chirie din 01 iulie 2010 timp de 8 luni.
Instanța a constatat din declarațiile celor trei martore audiate și din referatul întocmit în urma efectuării anchetei sociale la domiciliul bunicilor paterni că minora este atașată de aceștia, o consecință firească a faptului că a stat o perioadă destul de lungă cu ei cât părinții au fost plecați din țară. Din aceleași probe coroborate cu înscrisurile depuse de reclamantul - pârât, care atestă că acesta a trimis bani bunicilor paterni în perioada 11.10._14 din Marea Britanie, rezultă că reclamantul - pârât, după ce s-a întors în România cu minora în anul 2012, a lăsat-o pe aceasta în grija bunicilor paterni și a plecat la rândul lui în Marea Britanie. Prin urmare, ceea ce solicită reclamantul - pârât instanței este ca domiciliul minorei să fie stabilit la bunicii paterni, care ar urma să se preocupe și pe viitor de fetiță, tatăl fiind plecat în străinătate, în timp ce mama fetiței solicită să ia minora la ea în Irlanda, unde urmează să se ocupe de ea personal.
Art. 400 din Noul cod civil prevede: „În lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.
(2) Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.
(3) În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa”.
Aceste dispoziții sunt aplicabile în prezenta cauză, chiar dacă părțile nu au fost căsătorite. Concluzia care se desprinde din acestea este că locuința minorului este stabilită cu prioritate la unul dintre părinți și că, doar în mod excepțional și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude. Interesul minorei în prezenta cauză este să beneficieze de o cât mai bună creștere și educare, în condiții materiale și morale cât mai bune, precum și de supravegherea constantă măcar din partea unuia dintre părinți.
Conform înscrisurilor traduse provenind de la autoritățile irlandeze, minora figura înscrisă la Școala „St. Michael” din Dublin din luna martie 2010 până la data de 08.02.2012. Din relațiile furnizate de directorul instituției rezultă că minora s-a integrat foarte bine în acel mediu, se înțelegea bine cu colegii, frecventa cu regularitate cursurile, a făcut progrese la învățătură și la învățarea limbii engleze, iar relația cu mama și sora ei vitregă era una foarte apropiată. Aceste înscrisuri infirmă declarațiile martorelor C. E. și G. C., în sensul că fetița ar fi fost adusă înapoi în România deoarece nu s-a putut adapta în Irlanda și că mama sa ar fi făcut diferență între ea și sora vitregă.
Din relațiile furnizate de „Autoritatea Centrală pentru Răpirea de Copii” din Irlanda, depuse în copie la dosar, rezultă că la începutul anului 2012 pârâta - reconvenientă a sesizat această autoritate în legătură cu scoaterea din această țară de către reclamantul - pârât a minorei R., fără consimțământul ei. Răspunsul autorităților irlandeze a fost că, cu toate eforturile, nu au putut face nimic în acest sens, sfătuind pârâta - reconvenientă să se adreseze instanțelor române.
Prin urmare, instanța nu poate reține în cauză lipsa de interes a pârâtei - reconveniente față de minoră, cu atât mai mult cu cât la dosar există mai multe înscrisuri care atestă că aceasta a trimis în mod constant bunicii paterne sume consistente de bani, cât timp minora s-a aflat în grija acesteia. Martora P. M. L. confirmă că pârâta - reconvenientă a făcut demersuri la autoritățile irlandeze pentru a-și recupera fetița, care a fost luată în România fără știrea mamei, a încercat să ia legătura cu fetița prin telefon, dar deseori nu a fost lăsată de bunica paternă. Martora mai arată că le-a văzut împreună pe minora R. și pe sora ei vitregă și se înțelegeau foarte bine.
Din referatul de anchetă socială întocmit de autoritățile irlandeze la domiciliul pârâtei - reconveniente din Dublin rezultă că aceasta deține o locuință foarte bine întreținută și a creat un mediu primitor pentru minoră, că pe pereți sunt fotografii de familie care au creat senzația clară de „acasă”. Din înscrisuri rezultă că pârâta - reconvenientă are un loc de muncă stabil și bine plătit în Irlanda și poate oferi minorei R. și surorii ei vitrege condiții optime de creștere și educare.
Instanța nu ignoră atașamentul dintre fetiță și bunicii paterni, dar consideră că este în interesul ei să locuiască cu unul dintre părinți, în speță cu mama care o dorește lângă ea și are condiții foarte bune materiale și morale, decât să locuiască cu bunicii paterni, care au o vârstă destul de înaintată, tatăl fiind plecat în străinătate și neputând fi constant lângă ea. Art. 400 din Noul cod civil dă prioritate părinților față de bunici sau alte rude, la stabilirea locuinței minorei.
Din probele administrate reiese clar că mama și-a dat interesul să își recupereze fetița care a fost luată în România fără consimțământul ei, a trimis constant bani în țară și a încercat, atât cât i s-a permis, să țină legătura cu copilul.
În consecință, instanța a stabilit locuința minorei la pârâta - reconvenientă în Irlanda, Tramyard nr. 51, Spa Road, Inchicore, Dublin 8.
În ceea ce privește exercitarea autorității părintești, potrivit art. 397 din noul Cod civil, „autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel” iar art. 398 prevede: ,,(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți”.
Rezultă că regula în materie este exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți, doar în mod excepțional, când interesul superior al copiilor o impune, instanța urmând să dispună ca aceasta să se facă în mod exclusiv doar de unul dintre părinți.
În speța de față părțile au fost de acord ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinți, iar din probele administrate nu rezultă că ar exista vreun motiv temeinic, justificat de interesul superior al minorei, ca aceasta să se exercite în mod exclusiv de unul dintre ei.
Pentru aceste considerente, instanța a stabilit ca exercitarea autorității părintești față de minoră să se facă în comun de ambii părinți.
Potrivit art. 525 al. 1 din Noul Cod civil, minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.
Potrivit art. 529 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil:
,,(1) Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti.
(2) Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii.
(3) Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat”.
În consecință, în baza art. 525 al. 1, art. 529, 530 al. 2 și 3 Cod civil a obligat reclamantul - pârât să achite pârâtei - reconveniente, în folosul minorei I. R. - G., o pensie de întreținere calculată în funcție de venitul minim pe economie, având în vedere că nu s-a făcut dovada realizării altor venituri de către acesta. Pensia va fi datorată de la data introducerii cererii reconvenționale de către pârâta - reconvenientă, respectiv 18.04.2013, de la această dată fiind prezumată starea de nevoie.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul I. C. G..
Prin decizia civilă nr. 261/A/2015 din 03 martie 2015 pronunțată de Tribunalul V., Secția civilă a fost admis apelul și sentința a fost schimbată în parte, în sensul că:
S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta reconvenientă L. A. B.. A fost respinsă cererea pârâtei-reconveniente de stabilire a domiciliului minorei la mamă. S-a stabilit locuința minorei I. R.-G., născută la data de 23.01.2007, la tatăl I. C. G., locuință situată în ., jud.V..
A fost obligată pârâta reconvenientă L. A. B. să achite lunar, în folosul minorei R. G., următoarele sume cu titlu de pensie de întreținere: 80 lei lunar în perioada 17.01.2012 - data introducerii acțiunii și până la 31.01.2013; 94 lei lunar începând cu 01.02.2013 și până la 30.06.2013; 100 lei lunar începând cu 01.07.2013 și până la 31.12.2013; 106 lei lunar începând cu 01.01.2014 și până la 30.06.2014; 170 lei lunar începând cu 01.07.2014 și până la majoratul minorei.
În temeiul art. 276 Cod pr. civilă a fost obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Au fost păstrate dispozițiile sentinței care sunt contrare deciziei.
A fost respinsă ca nedovedită cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. S-a dispus restituirea către apelant a cauțiunii în valoare de 500 lei consemnată la dispoziția Tribunalului V. cu recipisa nr. 60/721/1 din 18.12.2014.
În motivarea deciziei, tribunalul a reținut că minora I. R.-G., în vârstă în prezent de 8 ani, a rezultat din relația de concubinaj al părților. F. a locuit de la naștere și până în prezent (cu excepția unei perioade din anul 2011) cu bunicii paterni care, în fapt, au fost cei care au crescut-o și s-au ocupat îndeaproape de supravegherea și educația nepoatei lor, cu aportul material al ambilor părinți.
Mama minorei a plecat în anul 2008 la muncă în Irlanda, țară în care și-a stabilit ulterior reședința și unde are un serviciu stabil, având o situație locativă și materială foarte bună, cu bune referințe din partea angajatorului străin și a comunității locale, în privința garanțiilor morale pe care le poate oferi pentru creșterea unui copil.
Deși apelantul a susținut că el a fost cel care s-a ocupat îndeaproape de creșterea și educarea minorei și că intimata nu a manifestat interes în acest sens, contribuind doar sporadic la cheltuielile de creștere și educare ale fiicei sale, probele administrate la judecata în primă instanță a cauzei au relevat o altă situație de fapt. În concret, a rezultat că intimata a contribuit constant la întreținerea fiicei sale, trimițând, cel puțin până în anul 2012, bunicilor paterni, importante sume de bani și interesându-se de nevoile acesteia.
În schimb, legăturile personale cu minora s-au realizat în toată această perioadă îndelungată doar sporadic, un singur martor declarând că intimata ar fi venit în țară pentru a-și vizita fiica (fila 84 - martora P. M.), situație care a contribuit pe deplin la înstrăinarea copilului de acest părinte și la inexistența unei legături consolidate de afecțiune.
Intimata nu a dovedit că a menținut legături personale directe cu minora în toată această perioadă (după plecarea copilului din Irlanda) sau că ar fi făcut demersuri în acest sens, dar a fost obstrucționată de apelant sau de membrii familiei extinse a acestuia.
Apelantul a dovedit rea-credință cu ocazia primului ciclu al judecății, ascunzând instanței realitatea domiciliului intimatei, așa cum rezultă din decizia de casare pronunțată de Tribunalul V., împrejurare care se circumscrie unei conduite nepotrivite în relația care ar trebui să existe cu celălalt părinte firesc al copilului.
A rezultat din propria recunoaștere făcută în apel că și acesta a fost plecat la muncă în străinătate mai mulți ani de zile, perioadă în care minora a fost lipsită de prezența fizică a ambilor părinți.
Copilul din această cauză a locuit în Irlanda cu ambii părinți, o scurtă perioadă de timp (septembrie - decembrie 2011 inclusiv) unde a și fost înscris la școală. Acesta a fost adus de tată în România, fără consimțământul celuilalt părinte, pe fondul acutizării neînțelegerilor dintre aceștia. Concluzia primei instanțe, că minora ar fi locuit în Irlanda în perioada cuprinsă între luna martie 2010 până la data de 08.02.2012, este lipsită de suport probatoriu. Conform înscrisurilor de la filele 43 - 44, la care face referire chiar judecătorul fondului, copilul a fost înscris la Școala St. Michael începând cu data de 01.09.2011 și a frecventat-o până la data de 23.12.2011. Adresa a fost emisă de instituția școlară la data de 08.02.2012.
Întrucât mama nu se afla în posesia unui act administrativ sau a unei hotărâri judecătorești prin care să i se fi încredințat custodia minorei, sesizarea privind „răpirea minorei” făcută de aceasta la autoritățile competente din Dublin a rămas fără efecte juridice, întrucât nu erau incidente prevederile Convenției de la Haga din 25.10.1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, Convenția la art. 3 prevăzând situațiile în care deplasarea unui copil se consideră ilicită.
În speță, ambii părinți doresc ca minora să locuiască cu ei, fiecare aducând argumente de ordin socio-economic și de ordin moral, legate de atașamentul afectiv față de copil. Având în vedere neînțelegerea dintre părinți, instanța de tutelă este chemată/învestită potrivit art. 21 din Legea nr. 272/2004 republicată și art. 496 (3) din Codul Civil să ia o decizie în acest sens, luând în considerare cu prioritate interesul superior al copilului și prin prisma criteriilor enumerate de art. 2 al. 6 lit. a din Legea nr. 272/2004, criterii de care instanța de fond nu a ținut cont atunci când a stabilit locuința minorei la mamă.
Intimata oferă, fără îndoială, condiții materiale și locative mult mai bune decât cele ale apelantului și ale bunicilor paterni, în privința posibilităților de creștere și educare ale minorei, iar perspectivele de viitor ale acesteia pentru o educație consolidată și o carieră profesională sunt mai conturate în Dublin decât într-un . din România. Însă situația materială nu constituie un criteriu de sine stătător și determinant în luarea unei decizii cu privire la stabilirea locuinței copilului la părintele care are o situație materială mai bună.
Deși intimata își iubește fără îndoială copilul, declarând că are capacitatea de a se ocupa de creșterea și educarea acestuia, instanța de control judiciar apreciază că, la acest moment, în luarea deciziei în stabilirea locuinței minorei la unul dintre părinți, trebuie avute - în primul rând - în vedere următoarele criterii: atașamentul copilului față de părinte, necesitatea de a menține stabilitatea și securitatea mediului familial precum și a relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament, continuitate în educație, dar și opinia copilului, care va fi analizată în funcție de vârsta și gradul de maturitate.
Instanța de prim grad a dispus audierea minorei de către un psiholog (încheierea din 01.10.2014, opinia copilului fiind consemnată în raportul de expertiză depus la filele 133 - 135). Potrivit concluziilor acestui raport, minora a dezvoltat un profund atașament și dependență față de bunica paternă și tată, iar mama biologică nu se regăsește proiectată în sistemul de valori interne ale copilului, acesta din urmă manifestând o poziție de respingere față de intimată pentru că „nu a crescut-o”, iar când „a fost în vizită la mama ei nu s-a simțit bine, nu s-a acomodat și a venit înapoi”. Minora se află la o vârstă la care, în opinia instanței, nu are capacitatea de a discerne între bine și rău, însă raportat la gradul de dezvoltare cognitivă care este „peste media de vârstă a copilului”, tribunalul consideră că opinia copilului nu poate fi ignorată și că, în raport de criteriile obiective enunțate mai sus, interesul superior al copilului reclamă la acest moment ca locuința să îi fie stabilită la domiciliul tatălui, pentru a evita o schimbare bruscă a mediului familial, în care copilul se simte protejat și ocrotit, precum și apariția unor traume de ordin psihologic.
Apelantul și familia acestuia nu au încurajat dezvoltarea și menținerea relațiilor personale și de afecțiune ale copilului cu intimata, dar nici aceasta din urmă nu a insistat în acest demers, după plecarea în străinătate.
Prin urmare, primul motiv de apel este întemeiat.
Domiciliul minorei urmând a fi stabilit la tată, celălalt părinte are obligația să contribuie, potrivit art. 499 și 525 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, la întreținerea acesteia, întreținere care se va stabili în raport de mijloacele celui care urmează a o plăti, ținând cont și de celelalte criterii enumerate de art. 529 alin. 2 și 3 din Codul civil (faptul că intimata mai are în întreținere un copil minor)
În speță, nu s-au administrat probe din care să rezulte veniturile realizate lunar de intimată, în raportul de anchetă socială efectuat la domiciliul său din străinătate nefiind menționate informații în acest sens și nici intimata nu a oferit astfel de date, motiv pentru care baza de calcul pentru stabilirea întinderii contribuției sale în bani la cheltuielile de creștere și educare ale minorei va fi salariul minim net pe economia națională aferent fiecărui an de la data introducerii acțiunii și până în prezent.
Potrivit art. 532 din Codul civil, pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată. În anul 2012, salariul minim net pe economia națională (după defalcarea cotelor de contribuții sociale obligatorii și a impozitului) a fost de 530 de lei; în anul 2013 - până la 31.06.2013 a fost de 566 de lei, iar începând cu data de 01.07.2013 de 601 lei; în anul 2014 până la 31.06.2013 a fost de 636 lei, iar începând cu data de 01.07.2014 de 686 lei.
Ca urmare a soluției date apelului, instanța de control judiciar a constatat că în fapt pretențiile fiecărei părți au fost admise doar în parte, situație care impune aplicarea art. 276 din vechiul Cod de pr. civilă incident în cauză, cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul obligării reclamantului să achite pârâtei doar ½ din cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat.
Deși apelantul a solicitat acordarea cheltuielilor efectuate în această fază procesuală, nu a produs nicio dovadă în acest sens.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-reclamantă L. A. B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, arată instanța de apel a interpretat greșit probatoriul administrat, astfel încât să considere că interesul superior al fiicei este să locuiască la domiciliul tatălui, doar în prezența bunicii paterne, singura persoană care se ocupă personal de minoră, în prezent.
Recurenta învederează că interesul superior al unui copil nu trebuie analizat doar pentru un anumit moment. Acest interes superior al unui copil trebuie apreciat în funcție de toate elementele din trecut, prezent și viitor și nu doar prin prisma locului unde a trăit cel mai mult timp până la vârsta de 7 ani.
Mai mult decât atât, de „atașament, siguranță, îngrijire, creștere într-un ambient armonios”, așa cum se motivează în decizia apelată, susține recurenta că va beneficia copilul, fără îndoială, la domiciliul său din Dublin, Irlanda.
L. A. B. arată că reclamantul a fost cel care a întrerupt brusc stabilitatea și securitatea mediului familial în care fiica lor locuia în Irlanda alături de ei și continuitatea în educația acesteia, prin aducerea sa în țară, fără acordul mamei.
Învederează că instanța de apel face trimitere la un raport de evaluare psihologică, întocmit de un psiholog stagiar, raport care a fost depus de reclamant, în care se consemnează în final că „recomandăm în acest context consilierea psihologică a fetiței cu privire la depășirea traumelor de divorț care își vor pune amprenta în matricea afectivă (...)”.
Consideră că opinia exprimată de un psiholog stagiar nu poate răsturna toate celelalte probe administrate, astfel încât să se aprecieze doar în funcție de concluziile acestui raport de expertiză.
În opinia recurentei, se observă că psihologul care a întocmit raportul de expertiză are o bază de date greșită despre subiectul analizat. Nu este în prezența unui divorț și nici nu există traume după un astfel de eveniment, astfel încât să se aprecieze de instanță recomandările făcute la finalul raportului.
Mai mult decât atât, când instanța de apel arată că: „Minora se află la o vârstă la care … nu are capacitatea de a discerne între bine și rău, însă raportat la gradul de dezvoltare congnitivă care este peste media de vârsta a copilului, tribunalul consideră că opinia copilului nu poate fi ignorată (...)”, ea s-a bazat doar pe aspectele indicate într-un raport de evaluare întocmit de un psiholog stagiar, cu baza de date greșită, care în mod evident este părtinitor și lipsit de conținut obiectiv.
Recurenta învederează că, deși se afirmă că fetița se află la o vârstă la care nu poate discerne între bine și rău, totuși instanța de apel apreciază doar în funcție de cele ce se menționează în raportul de expertiză extrajudiciară, că ar reprezenta ideile fiicei lor, ignorând toate celelalte probe administrate și fără să aprecieze și în funcție de interesul manifestat pentru acest copil de fiecare dintre părinți.ă reclamantul și familia acestuia au creat în imaginația copilului o proiecție greșită a relației afective dintre mamă și fiică, procedând la o . tehnici prin care i-au fost sădite acesteia ideea înstrăinării dintre ele.
În opinia sa, analizându-se în amănunt cele ce se presupune că au fost indicate de minoră, se observă cu ușurință că au fost idei învățate mecanic și nu reprezintă adevăratele sentimente ale fiicei sale.
Afirmațiile conform cărora copilul ar manifesta o poziție de respingere „pentru că nu a crescut-o” sau că a venit înapoi, în țară, deoarece „nu s-a simțit bine, nu s-a acomodat”, sunt contrazise de înscrisurile oferite de Scoală primară St. Michael Veritas, din Dublin, din 08.02.2012, care arată că: „R. I., data nașterii 23.01.2007, a fost înscrisă la Scoală St. Michael, în clasa de copii mici, din 1 septembrie 2011. Ea a frecventat cu regularitate școala, A., mama ei, este foarte conștiincioasă în a o aduce la timp, având sprijin în ea în orice aspect. Este minunat să vezi o legătura de iubire atât de evidentă între ele. R. este o fetiță sănătoasă, fericită și sigură pe sine, care interacționează bine în clasa ei cu ceilalți băieți și fete. (…) R. s-a integrat în școală foarte bine, engleza ei s-a îmbunătățit foarte mult și a devenit parte integrantă cu colegii și educatorii școlii. Este o fetiță deosebită și a făcut mari progrese în toate sectoarele vieții școlare”.
L. A. B. arată că acestea sunt constatări ale personalului calificat din cadrul unității de învățământ din Dublin, Irlanda, care contrazic și afirmațiile apelantului și aspectele reținute de instanța de apel.
Este evident că fiica sa nu ar fi putut fi percepută în acest fel de către cadrele didactice din cadrul școlii primare St. Michael Veritas, din Dublin, dacă s-ar considera reale cele consemnate în raportul de expertiză extrajudiciară.
Totodată, în opinia recurentei, instanța de apel a apreciat în mod greșit că este reală consemnarea făcută în raportul de expertiză extrajudiciară, în care se consemnează că fetița ar manifesta o poziție de respingere față de ea, pentru că nu ar fi crescut-o. Aceeași poziție de respingere ar trebui să fie manifestată și față de reclamant, atât timp cât nici acesta nu a crescut-o.
Reclamantul, interogat de instanța de apel, a afirmat că a fost plecat în străinătate în intervalul 2011 - 2014. Ori, înainte de anul 2011, tot el a afirmat, în apelul declarat, că a obținut venituri împreuna cu recurenta, în Irlanda, deci nici atunci nu se afla la locuința sa, pentru a avea grija de minoră.
Instanța de apel nu a avut în vedere toate aceste aspecte și, ignorând tot restul probatoriului administrat, a considerat în mod greșit că minora trebuie crescută de bunica paterna, în ., județul V. și lipsită de prezența permanentă a unuia dintre părinți, în speță recurenta, care deține toate condițiile pentru o creștere și educare armonioasă, într-un mediu clar favorabil și cu perspective pentru o dezvoltare cognitivă și educațională ce nu pot fi puse la îndoială.
Recurenta învederează că art. 24 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene statuează principiul conform căruia: „În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial”.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului subliniază, în cauza Monory contra României și Ungariei, ideea conform căreia: „Posibilitatea părintelui și a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care stânjenesc aceasta posibilitate reprezintă o ingerință în dreptul la viața de familie protejat de art. 8, statele având obligația de a asigura reunirea copilului cu părintele său”.
Ori, pretinde recurenta, soluția pronunțată de instanța de apel este contrară acestor principii, prin care se încurajează menținerea și întărirea legăturii dintre copil și părinte.
Consideră că trebuie reanalizat probatoriul administrat în prezenta cauză, astfel încât să se observe că interesul superior al fiicei R. este să locuiască alături de mamă, în Irlanda, întrucât este părintele care a manifestat cu adevărat interes pentru copilul său, chiar dacă bunica paternă își dorește să locuiască împreuna, în ., județul V..
Așa cum a dovedit, fiica lor ar beneficia pe deplin de afecțiunea directă a mamei sale, de prezența permanentă în viața sa, de condiții foarte bune pentru studiu și dezvoltare personală.
Mai mult decât atât, consideră că doar în acest fel s-ar pune pe primul loc interesul superior al copilului, respectiv stabilirea locuinței alături de părintele care manifestă interes față de copil, care luptă pentru a-l avea alături și care face tot ceea ce este posibil pentru a-l ocroti și a-i asigura un viitor sigur.
L. A. B. învederează că în mod greșit a apreciat instanța de apel că „pretențiile fiecărei părți au fost admise doar în parte, situație în care obligă reclamantul să achite 1/2 din cheltuielile de judecată”, reprezentând onorariul de avocat.
Aceasta întrucât în fața instanței de fond reclamantul și-a modificat abia la ultimul termen acțiunea, renunțând la exercitarea în mod exclusiv a autorității părintești, văzând că nu poate obține o astfel de solicitare. Arată că aceste cheltuieli de judecată sunt pe deplin justificate, iar instanța de fond a apreciat în mod corect obligarea reclamantului la achitarea acestora, în întregul lor, având în vedere amploarea litigiului.
În concluzie, solicită reanalizarea întregului probatoriu și să se constate că interesul superior al minorei I. R. G. este să locuiască alături de mama sa, fiind singurul părinte cu adevărat interesat de soarta sa și singurul părinte care îi poate oferi tot ceea ce este necesar unei dezvoltări fizice și psihice corespunzătoare, atât din punct de vedere emoțional cât și material.
Formulând întâmpinare, intimatul I. C. G. solicită respingerea recursului.
Intimatul invocă excepția nulității recursului, ca urmare a nemotivării și neindicării dispozițiilor legale prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă. Susține că afirmația generală conform căreia decizia atacată este nelegală și netemeinică, fără arătarea motivelor de casare sau modificare și dezvoltarea lor, așa cum cere art. 302 ind. 1 alin. (1) lit. c), nu reprezintă o motivare în sensul procedural al termenului.
I. C. G. învederează că simpla exprimare a nemulțumirii față de soluția pronunțată, cu solicitarea de a se face o nouă judecată, avându-se în vedere că motivele expuse nu se încadrează în dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, echivalează cu o nemotivare a căii de atac.
Referitor la fondul recursului, el arată că minora I. R. G. a rezultat din relația de concubinaj a părților și, așa cum rezultă din probatoriul aflat la dosar, copilul a crescut de la naștere și până în prezent la domiciliul tatălui, împreuna cu acesta.
Pentru o perioada scurta de timp, în decursul anului 2011 (din luna septembrie până în luna decembrie), tatăl împreună cu fetița au mers la domiciliul mamei în Irlanda, însa apoi s-au întors în țară.
Pe perioada cât fetița a locuit cu tatăl sau, recurenta a luat legătura doar sporadic cu minora, neavând un rol activ în creșterea și educarea acesteia; din acest motiv minora relevă un atașament profund față de tatăl său și bunicii paterni, alături de care a crescut.
Învederează că, din probatoriul aflat la dosar atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel, rezultă că de minoră se ocupă în principal dânsul, cu aportul și ajutorul bunicilor paterni.
În opinia intimatului, instanța de control judiciar a apreciat în mod corect interesul superior al minorei, atunci când a avut în vedere atașamentul acesteia, siguranța mediului în care a crescut cât si faptul că la vârsta aceasta are necesitatea de a crește într-un ambient armonios.
El susține că argumentele recurentei au fost evaluate de instanța de apel, atunci când a pronunțat această decizie și a apreciat în mod corect că locuința minorei trebuie să rămână la tată, raportat la faptul că această minoră nu are un atașament față de mama sa, iar așa cum relevă raportul de evaluare psihologică „mama biologica nu se regăsește proiectata în sistemul de valori interne ale copilului, aceasta manifestând o poziție de respingere față de recurentă pentru că nu a crescut-o” și faptul că mediul familial cunoscut și în care este integrată minora este cel de la domiciliul tatălui.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor și apărărilor formulate și a dispozițiilor legale relevante, curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează:
În ce privește excepția nulității recursului, curtea s-a pronunțat, în sensul respingerii, prin încheierea interlocutorie din 27 aprilie 2015. Instanța de secund control judiciar a reținut că, potrivit art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul se va motiva prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alineatul 2, care se referă la motivele de ordine publică.
Motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 punctele 1- 9 Cod procedură civilă iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs arătat.
În prezenta cauză, recurenta a indicat, abia la termenul de judecată din 27 aprilie 2015, că dezvoltarea criticilor sale s-ar putea înscrie în art. 304 punctele 7 și 9 Cod procedură civilă.
Curtea notează că motivul de recurs prevăzut de punctul 7 al art. 304 vizează ipotezele în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speță, recurenta nu a formulat critici în sensul art. 304 punctul 7 Cod procedură civilă, nefăcând nici o referire la modul în care a fost motivată hotărârea de către tribunal, ci doar cu privire la probele administrate și la forța lor probatorie.
În consecință, dezvoltarea motivelor sale de recurs nu face posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art. 304 punctul 7 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește motivul de recurs înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă, acesta privește fie ipoteza în care soluția pronunțată prin hotărârea atacată nu este juridică, deoarece din modul de redactare nu se poate determina dacă legea s-a aplicat corect, fie situația în care instanța recurge la texte de lege aplicabile speței, pe care le încalcă în litera sau spiritul lor, ori le aplică greșit.
Pentru invocarea acestui motiv nu este suficientă indicarea textului (art. 304 punctul 9), fiind necesar ca recurentul să precizeze care anume text a fost denaturat și în ce constă denaturarea.
În prezenta cauză, recurenta nu a formulat critici concrete cu privire la încălcarea unei anume prevederi legale, ci a învederat situația de fapt și modalitatea în care instanțele au apreciat probatoriile administrate în cauză.
Instanța de recurs a constatat că aceste critici se circumscriu erorilor pretins a fi săvârșite de către instanță în stabilirea situației de fapt, ca urmare a ignorării sau interpretării greșite a unor probe administrate în cauză.
În consecință, curtea a apreciat că acele critici ale recurentei care vizează aprecierea probelor și stabilirea situației de fapt nu se încadrează în dispozițiile art. 304 punctele 1 - 9 din Codul de procedură civilă, iar criticile care vizează neluarea în calcul a principiului interesului superior al minorului la pronunțarea soluției recurate se încadrează în dispozițiile art. 304 punctul (9) din Codul de procedură civilă.
În legătură cu interesul superior al copilului, curtea reține că acesta este reglementat, cu caracter de principiu, în acte cu caracter internațional, acte ale Uniunii Europene și legislația română (Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului).
Cu caracter de principiu, interesul superior al copilului se circumscrie dreptului oricărui copil la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie. Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.
În speță, față de situația de fapt reținută în apel, care nu poate fi cenzurată în recurs (cum solicit recurenta), curtea constată că a fost respectat interesul superior al minorei R. G..
Astfel, la stabilirea locuinței copilului, instanța trebuie să țină seama de întregul context situațional, respectiv de împrejurări ca vârsta și sexul copilului, atașamentul acestuia față de unul sau altul dintre părinți, posibilitățile materiale și moralitatea părinților și - în general - de existența celor mai prielnice condiții pentru creșterea și educarea minorului.
Curtea notează că tribunalul a respectat aceste criterii, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu situația de fapt constatată în apel nefiind de natură a conduce la concluzia nesocotirii interesului superior al copilului.
Contrar celor susținute de recurentă, este judicioasă raportarea instanței la momentul la care se pronunță, elementele din viitor putând conduce - în măsura schimbării contextului - la modificarea măsurii.
Față de considerentele expuse și în aplicarea art. 312 alineat (1) teza a doua Cod procedură civilă curtea va respinge recursul și va menține decizia Tribunalului V., cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 alineat (1) Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta-reclamantă L. A. B. împotriva deciziei civile nr. 261/A/2015 din 03 martie 2015, pronunțată de Tribunalul V., Secția civilă, hotărâre pe care o menține.
Obligă recurenta L. A. B. să-i plătească intimatului I. C. G. suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 03 iunie 2015.
Președinte, L. P. | Judecător, A. G. | Judecător, C.-A. S. |
Grefier, D. G. |
Red. și tehnored. G.A.
Tehnoredactat G.D.
2 ex./16.02.2016
Tribunalul V.:
- S. D. E.
- A. A.
Judecătoria V.: B. G.
| ← Strămutare. Sentința nr. 49/2015. Curtea de Apel IAŞI | Nulitate act. Decizia nr. 714/2015. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
