Anulare act. Decizia nr. 644/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 644/2014 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 20-03-2014 în dosarul nr. 9832/281/2011

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 644

Ședința publică din data de 20 martie 2014

Președinte – A.-M. R.

Judecători – M. P.

- C.-M. M.

Grefier - C. G.-A.

Pe rol fiind judecarea recursului formulat de reclamantul F. S. A., cu domiciliul în Municipiul București, sector 2, Calea Moșilor nr. 298, ., ., împotriva Deciziei civile nr. 135 din 11 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I Civilăîn contradictoriu cu intimații-pârâți F. E. S., cu domiciliul în Municipiul A., .. 42 bis, ., ., județul Teleorman și C. N. C., cu domiciliul în Municipiul București, sector 3, .. 6, .> Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 6 martie 2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitatea intimatei pârâte să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 13 martie 2014, iar ulterior, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, la data de 20 martie 2014, când a dat următoarea hotărâre:

CURTEA :

Prin cererea formulata pe rolul Judecătoriei A. sub nr._ din 23.11.2010, reclamantul F. S. A. a solicitat in contradictoriu cu pârâții F. E. S. și C. N. C. sa se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2739/23.04.2003 de B.N.P. S. D., prin care pârâtul Filos E. a vândut . în A., ., ., lui C. E. G. (tatăl pârâtei C. N. C., ulterior decedat, unică moștenitoare fiind aceasta), la prețul de 55.000.000 lei, echivalentul la acea dată a sumei de 6.000 euro, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, iar pârâtul F. E. S. să fie obligat să se prezinte la același BNP pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare - cumpărare, conform obligației asumate prin antecontractul din 22.12.2002, prin care au convenit să cumpere apartamentul nr. 6 la prețul de 30.000 euro deja plătit.

In motivarea cererii, reclamantul a arătat ca este fiul din prima căsătorie a pârâtului F. E., iar acesta a dobândit în timpul căsătoriei cu a doua soție apartamentul situat în A., ., ., . revenindu-i în proprietate exclusivă prin sentința de partaj nr. 3746/ 1993 a Judecătoriei A..

A susținut reclamantul că în data de 22.12.2002 a încheiat cu tatăl său un antecontract de vânzare - cumpărare cu privire la acest imobil contra sumei de 30.000 euro plătite la data încheierii antecontractului în prezența martorilor. Prin acest antecontract, pârâtul, tatăl său, se obliga ca în termen de 4 ani să se prezinte la BNP S. D. pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare - cumpărare, însă a amânat constant să se prezinte la notar în vedere încheierii actului în formă autentică.

Reclamantul a învederat că, în anul 2009, după ce tatăl său a divorțat de cea de-a treia soție i-a comunicat acestuia că nu se poate prezenta la notariat, întrucât i-a vândut apartamentul socrului său la presiunile soției sale, contra sumei de 6.000 euro.

S-a arătat că suma plătită pe apartament este derizorie în raport de valoarea de circulație a imobilului, fapt confirmat și de organele de cercetare penală. Reclamantul a mai susținut că s-a adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria A. și s-a dispus începerea urmăririi penale fată de F. E. S. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C.p. raportat la art. 215 alin. 1 și 3 și art. 9 lit. a din Legea nr. 241/2005, reținându-se că pârâtul împreună cu C. E. G. au declarat în fața notarului public valoare de vânzare mai mică decât cea reală a apartamentului, sustrăgându-se de la plata obligațiilor către stat, faptă ce constituie infracțiunea de evaziune fiscală. Pârâtul F. E. S. a fost scos de sub urmărire penală și i s-a aplicat o sancțiune cu caracter administrativ, iar față de cumpărătorul C. E. G. s-a dispus neînceperea urmăririi penale, fiind decedat la data de 22.06.2003.

In drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 11 lit. b din Legea nr. 87/1994, art. 948 pct. 4 Cod procedura civila, art. 1073 - art. 1075 Cod civil.

Cererea a fost legal timbrată cu 1.231 lei și timbru judiciar de 5 lei.

La dosar, au fost depuse următoarele înscrisuri, in copie xerox: contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2739/23.04.2003 la BNP D. S., antecontractul încheiat între reclamant și pârâtul F. E. S., ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din 14.10.2010 pronunțată în dosarul nr. 1975/P/2009 și raport de evaluare imobiliară.

Pârâtul F. E. S. nu a depus întâmpinare, dar s-a prezentat în instanță și a arătat că este de acord cu admiterea acțiunii formulate de reclamant, fără obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. N. - C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamant, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

A susținut pârâta că înțelege să defaime înscrisul sub semnătură privată ca fiind fals, acest înscris fiind confecționat pro causa.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 și urm. Cod procedura civila.

Prin încheierea din data de 18.05.2011 s-a dispus scoaterea dosarului de pe rolul Judecătoriei A. și înaintarea acestuia către Judecătoria Ploiești, urmare a admiterii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a cererii de strămutare formulată de către pârâta C. N. - C..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 27.05.2011, sub nr._ .

În cauză a fost administrată proba cu înscrisurile aflate la dosarul, proba cu interogatoriul părților, proba testimonială și proba cu expertiză specialitatea construcții ce a fost întocmită în cauză de expert T. M..

Prin Sentința civila nr._/25.06.2012 Judecătoria Ploiești a respins cererea, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța o asemenea hotărâre prima instanță a reținut că în data de 22.12.2002, în prezența martorilor V. E. și F. I., pârâtul F. E. S. a încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare cu reclamantul, fiul său, prin care acesta s-a obligat să-i vândă același apartament în termen de 4 ani de la data încheierii antecontractului, contra sumei de 30.000 euro, plătită la data încheierii antecontractului.

La data de 23.04.2003, a fost încheiat între pârâtul F. Șt. E. S. și C. E. G. contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2739/23.04.2003, prin care pârâtul F. Șt. E. S. i-a vândut lui C. E. G., socrul său, apartamentul nr. 6 situat în A., ., contra sumei de_ lei vechi.

Analizând cererea de chemare în judecată, prima instanța a constatat că se solicită anularea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2739/23.04.2003, pentru 2 motive: 1. nulitatea absolută pentru prețul derizoriu și neserios stabilit în cuprinsul antecontractului; 2. cauza ilicită determinată de împrejurarea că prețul declarat în cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare nu este cel real, efectiv, datorat și plătit, părțile declarând un alt preț în vederea eludării taxelor datorate către bugetul statului.

Instanța de fond a reținut că prin Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din data de 14.10.2010 pronunțată în dosarul nr. 1975/P/ 2009 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a pârâtului F. Șt. E. S. și aplicarea față de acesta a unei sancțiuni cu caracter administrativ în cuantum de 300 lei pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C.p. rap. la art. 215 alin. 1 și 3 și art. 9 lit. a din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen și art. 33 C. pen, iar față de C. E. G. s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 228 alin. 6 rap. la art.10 lit. g C.p.p.

În motivarea ordonanței, s-a reținut că pârâtul F. Șt. E. S. a declarat că a vândut imobilul cu suma de_ ROL, din care a primit 3.000 lei, iar restul până la suma de 10.000 euro i-a primit ulterior încheierii contractului în mai multe tranșe, astfel că, în urma decesului cumpărătorului, nu a mai primit nicio sumă de bani.

S-a reținut în cuprinsul ordonanței că din adresa nr. 8/22.04.2010 BNP D. S. a reieșit că prin înstrăinarea imobilului către F. Șt. E. S. datorită declarării unui preț inferior celui real părțile s-au sustras de la plata sumei de 527 lei reprezentând 160 lei onorariu notar public și 367 lei taxe de timbru către bugetul de stat.

Mai întâi, prima instanța a reamintit împrejurarea că numai hotărârile judecătorești beneficiază de autoritate de lucru judecat, nu și ordonanțele/rezoluțiile pronunțate de procuror. Prin urmare, a arătat instanța de fond nu este ținută de soluția pronunțată de procuror prin care acesta a reținut vinovăția pârâtului F. Șt. E. S. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.26 cod penal raportat la art.215 alin.1 și art.9 lit.a din Legea nr. 241/2005 cu aplicare art.13 cod penal și art.33 cod penal.

Astfel, prima instanță a apreciat din probele administrate in prezenta cauză, înscrisuri, că nu s-a făcut dovada că prețul de_ ROL stabilit în contractul de vânzare-cumpărare (înscris autentic) nu este cel real. Soluția pronunțată de procuror a avut în vedere doar declarația pârâtului F. Șt. E. S. și în lipsa altor probe cu care să se coroboreze această declarație nu s-ar putea susține că prețul declarat de părți este inferior celui stabilit, aceasta cu atât mai mult cealaltă parte contractantă, respectiv C. E. G. era decedat la data de 22.06.2003. În aceste condiții, prima instanță a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada că prețul declarat de părți a fost mai mare decât cel stabilit în vederea eludării taxelor datorate către bugetul de stat, deși în conformitate cu dispozițiile art. 1169 cod civil îi incumbă sarcina probei pe acest aspect.

Referitor la cel de-al doilea motiv de nulitate invocat de către reclamant privind prețul derizoriu stabilit de către părțile contractului de vânzare-cumpărare, prima instanță a constatat că, potrivit expertizei de specialitate construcții efectuate în cauză de către expert T. M. a reieșit că valoarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare era la data de 23.04.2003 de 104.000 RON, adică 28.351 euro. Chiar și în această ipoteză, instanța fondului a apreciat că suma de_ ROL, aproximativ 6000 euro nu a fost un preț derizoriu raportat la data de 23.04.2003 dacă se are in vedere raporturile dintre părți (erau afini), iar potrivit declarației martorei D. Virgiu propusă de pârâta C. N. C., a reieșit că imobilul a fost achiziționat de C. E. G. pentru a-l lăsa moștenire nepoatei, fiica pârâtului F. Șt. E. S..

Mai mult, prima instanță a considerat că prețul nu este derizoriu dacă se are în vedere și adresa nr.88/22.04.2010 emisa de BNP D. S. din care reiese că „Din expertiza calculată prin Ghidul întocmit la cererea Camerei Notarilor Publici București, raportat la zona în care este amplasat apartamentul, numărul de camere și prețul de expertiză a rezultat 4500 euro, respectiv_ ROL”.

Prin urmare, chiar prețul stabilit potrivit Ghidului Camerei Notarilor Publici era de_ lei astfel că nu s-ar putea reține că prețul stabilit si plătit de părțile contractului de vânzare–cumpărare avea caracter derizoriu.

Instanța fondului a analizat motivele de nulitate invocate de reclamant, insă a constatat totodată că reclamantul înțelege să se prevaleze de un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat (potrivit susținerilor reclamantului și pârâtului F. Șt. Eugeni S.), la data de 22.12.2002, deci anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Față de cele învederate de reclamant, instanța de fond a reamintit că data înscrisurilor sub semnătură privată, cum este cazul antecontractului de vânzare-cumpărare, nu poate fi opusă terților decât dacă au fost înregistrate conform art.1182 cod civil – la o instituție publică, din ziua in care a fost înscris într-un registru public, din ziua morții celui care l-a încheiat sau din ziua când a fost trecut, în extras, de funcționari publici, cum ar fi punerea de sigilii sau pentru efectuarea de inventare.

Având în vedere că data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare este anterioară încheierii contractului de vânzare – cumpărare in formă autentică, că pârâta C. N. C. și orice instituție și autoritate a statului sunt terți față de aceste acte juridice, iar înscrisurile depuse de către reclamant (antecontractul de vânzare-cumpărare), nu au nicio mențiune cu privire la înregistrarea în baza art.1182 cod civil citat mai sus, prima instanță a constat că aceste documente nu pot fi opuse pârâtei C. N. C..

Sistemul promovat de codul civil urmărește să nu fie opuse terților înscrisuri care pot fi antedatate, astfel încât, prin aplicare la situația de față, să nu fie trecută în documente o dată anterioară celei la care a avut loc încheierea contractului în vederea fraudării drepturilor și intereselor legitime ale terților.

Astfel spus, înscrisurile depuse sunt opozabile doar între părțile contractante, iar nu și pârâtei C. N. C. și instanței de judecată.

Având în vedere aceste considerente, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare autentificat sub nr. 2739/23.04.2003 la BNP S. D..

Față de soluția pronunțată asupra acestui capăt de cerere, instanța fondului a respins și capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, acestea având caracter accesoriu față de capătul principal de cerere - accesorium sequitur principale, precum și capătul de cerere prin care s-a solicitat ca pârâtul F. Eugeniu S. să fie obligat să se prezinte la același BNP pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare–cumpărare, conform obligației asumate prin antecontractul din 22.12.2002, de vreme ce prima instanță de judecată a apreciat că contractul de vânzare–cumpărare este valabil, nefiind incidentă nicio cauză de nulitate absolută.

În temeiul art.274 cod pr. civilă, constatând culpa procesuală a reclamantului prima instanță l-a obligat pe acesta la plata către pârâta C. N. C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2400,6 lei din care 2000 lei reprezentând onorariu de avocat și 400,6 lei reprezentând cheltuieli de deplasare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul F. S. A., arătând ca prin cererea înregistrata la Judecătoria A. sub nr._ din 23.11.2010 a solicitat in contradictoriu cu parații sa se constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2739 din 23.04.2003 prin care paratul F. E. a vândut apartamentul nr. 6 situat in A., ., numitului C. G., tatăl paratei C. C., ulterior decedat, unica moștenitoare fiind aceasta, la prețul de_ lei rol, echivalentul la acea data a sumei de 6.000 euro. Apelantul – reclamant arata ca a solicitat, de asemenea, sa se dispună repunerea parților in situația anterioara încheierii actului si obligarea paratului F. E. sa se prezinte la biroul notarului public pentru încheierea in forma autentica a vânzării, conform obligațiilor asumate prin antecontractul din 22.12.2002 prin care au convenit sa cumpere, respective, sa vândă apartamentul nr. 6 la prețul de 30.000 euro deja plătit.

A mai arătat totodată că Judecătoria A. urmare a admiterii de către ICCJ a cererii de strămutare formulate de parata C. C. N., prin încheierea din 18.05.2011, a dispus scoaterea dosarului de pe rolul instanței si trimiterea acestuia la Judecătoria Ploiești, care, prin sentința civila nr._/ 25.06.2012 a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța aceasta soluție, prima instanța a reținut, în esență, că: ordonanța de scoatere de sub urmărire penala nr. 1975/P/2009 din 14.10.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria A. prin care s-a constatat ca părțile din contractul de vânzare - cumpărare nr. 2739/2003 s-au sustras de la plata taxei de timbru către bugetul de stat, încălcând astfel prevederile art. 26 raportat art. 215 alin. 1 si 3 Cod penal si art. 9 lit. a din Legea nr. 241/2005, nu are autoritate de lucru judecat; că reclamantul nu a făcut dovada faptului că prețul declarat de părți a fost mai mare decât cel stabilit în vederea eludării taxelor datorate bugetului de stat; că suma de aproximativ 6.000 euro (_ ROL) nu a fost un preț derizoriu raportat la data de 23.04.2003, deoarece din expertiza efectuata prin Ghidul întocmit de Camera Notarilor Publici a rezultat suma de 4500 euro, respectiv_ rol; prima instanță a reținut, de asemenea, că antecontractul de vânzare - cumpărare din data de 22.12.2002 nu poate fi opozabil pârâtei C. C. N., deoarece nu a fost înregistrat in condițiile art. 1182 Cod civil si contractul de vânzare – cumpărare nr. 2739/2003 este valabil, nefiind incidentă nici o cauză de nulitate absolută.

Apelantul – reclamant a învederat că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, arătând că, în opinia sa, este de notorietate că ordonanțele parchetului nu au autoritate de lucru judecat, însă nu a afirmat niciodată ca ordonanța nr. 1975/2009 are autoritate de lucru judecat, ci a susținut că prin acest act se dovedește incontestabil faptul ca părțile din contractul de vânzare - cumpărare nr. 2739/2003 au declarat in fata notarului public o valoare a apartamentului evident derizorie (6000 euro/_ ROL), față de valoarea reală (28.351 euro /l._ rol), sustrăgându-se de la plata obligațiilor fata de stat.

Apelantul – reclamant a arătat că împrejurarea este pe deplin probată nu numai cu ordonanța parchetului, dar si cu expertizele tehnice Cristiu și T..

Deși pârâta C. C. N., în conformitate cu prevederile art. 275 Cod procedură penală, avea dreptul să facă plângere împotriva acestei ordonanțe, în termen de 20 zile de la data când a luat cunoștința de acest act, ce a fost depus o dată cu acțiunea în data de 23.11.2010, nu a atacat ordonanța la instanța penală, acceptând tacit concluziile acesteia.

Totodată, apelantul – reclamant a arătat că, potrivit art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, instanța de fond era obligată să arate motivele de fapt și de drept pentru care a admis sau înlăturat cererile părților, ceea ce nu a făcut, ignorând un act care a stabilit definitiv (nefiind atacat de persoanele interesate) încălcarea dispozițiilor legale privind evaziunea fiscală în concurs real cu infracțiunea de fals in declarații si, totodată, să nu motiveze convingător si plauzibil înlăturarea acestui act printr-o afirmație străina de natura cauzei.

A mai precizat apelantul – reclamant arată că, față de probele administrate în cauză, prima instanță a considerat ca cele doua motive de nulitate absolută invocate - 1. nulitatea absolută pentru prețul derizoriu și neserios stabilit în cuprinsul antecontractului; 2. cauza ilicita determinată de împrejurarea că prețul declarat in cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare nu este cel real, efectiv datorat si plătit, părțile declarând un alt preț în vederea eludării taxelor datorate către bugetul statului sunt nedovedite si respectiv, neîntemeiate.

Ori, instanța de fond a confundat contractul și antecontractul, deoarece reclamantul nu a susținut niciodată ca prețul din antecontract ar fi derizoriu si neserios, aceste motive fiind invocate numai pentru contractul nr. 2739/2003 și pe de altă parte, potrivit art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății", respectiv, în speță, a fost dedus judecații instanței numai nulitatea contractului de vânzare – cumpărare, nu și nulitatea absolută a antecontractului din 22.12.2002.

Apelantul a învederat instanței că prețul stipulat în contract, de doar 6000 euro este vădit neserios si, din acest motiv, contractul este lovit de nulitate absoluta, seriozitatea prețului reprezintă o condiție esențială de valabilitate a contractului de vânzare - cumpărare prevăzută în mod expres de legea în vigoare la data încheierii actului (respectiv, art. 1303 Cod civil), așa încât neîndeplinirea acestei condiții lovește actul cu nulitatea absolută.

Apelantul a mai arătat că, din raportul de evaluare Cristiu rezulta ca valoarea bunului la data vânzării era de 32.942,29 euro, iar din raportul T. care a avut în vedere aceeași dată a încheierii actului (23.04.2003), valoarea era de 28.351 euro, așa încât prețul convenit (6000 euro), de 5 ori mai mic decât prețul real, este unul neserios.

A mai precizat apelantul că, una din condițiile esențiale prevăzute de art. 1303 Cod civil pentru încheierea valabilă a actului de vânzare -cumpărare o reprezintă seriozitatea prețului, iar aceasta condiție presupune ca prețul sa nu fie derizoriu, adică atât de disproporționat in raport cu valoarea bunului vândut încât sa nu poată reprezenta o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate.

De asemenea, apelantul a solicitat să se observe că între încălcarea dispozițiilor art. 1303 Cod civil si prevederile art. 11 lit. b din Legea 87/1994 privind evaziunea fiscala exista o relație cauza - efect pentru ca intenția infracționala a părților la momentul semnării contractului a determinat convenirea unui preț derizoriu, consecința fiind săvârșirea faptei penale.

Mai mult, din analiza dispozițiilor art. 6 din OG nr. 12/1998 si art. 12 din Legea nr. 87/1994 rezulta in mod clar ca săvârșirea unei fapte de evaziune fiscala lovește actul cu nulitatea absoluta, pe temeiul unei relații cauza - efect ("este nula vânzarea prin care părțile se înțeleg, printr-un act secret, sa se plătească un preț mai mare decât cel care se declara in actul autentic. Nulitatea prevăzuta la alin. (1) se extinde atât asupra actului secret, cat si asupra actului autentic").

Contractul nr. 2739/2003 este nul absolut, si pentru ca are o cauză imorală, din probele administrate rezultând cu certitudine ca scopul imediat al actului juridic încheiat de parți, adică motivul determinant la încheierea lui, ca element subiectiv al contractului, a fost imoral si de natura sa nesocotească normele de conviețuire sociala ce pretind ca obligațiile asumate sa fie respectate si ca drepturile subiective sa fie exercitate cu bună – credință, iar, în speța, părțile semnatare ale actului din 23.04.2003 nu au fost de buna - credința pentru ca paratul F. E. a vândut imobilul in litigiu prin act autentic unei alte persoane, deși cu doar câteva luni in urma semnase antecontractul cu reclamantul, iar cumpărătorul C. E. a avut reprezentarea faptului că prețul este derizoriu, insa a acceptat semnarea actului, nesocotind normele de conviețuire sociala care pretind ca obligațiile asumate sa fie exercitate cu bună - credință.

In aceasta situație, apelantul a considerat greșita soluția primei instanțe întrucât actul juridic încheiat de paratul F. E. cu C. E. G. este lovit de nulitate absolută, pentru cauza imorala, in raport de dispozițiilor art. 948, art. 966, art. 968 cod civil, aceasta nulitate putând fi invocata de către orice persoana interesata, si de către reclamant.

Ignorând probele administrate si dispozițiile legale care sunt clare, prima instanța a apreciat eronat că suma de_ ROL nu reprezintă un preț derizoriu, dacă se are în vedere raporturile dintre parți (afini) si faptul ca apartamentul a fost achiziționat de C. G. pentru a-1 lăsa moștenire nepoatei (fiica paratului F. E. S.).

Apelantul a mai arătat că nu exista niciun text de lege care sa prevadă ca raporturile de afinitate acoperă nulitatea absoluta.

De altfel nici intenția cumpărătorului de a lăsa apartamentul moștenire nepoatei nu acoperă nulitatea absoluta, in condițiile in care C. G. nu a lăsat bunul moștenire nepoatei așa cum a afirmat neplauzibil martorul D. V. propus de parata.

Apelantul a mai precizat că sancțiunea nulității absolute poate fi invocata nu numai atunci când este anume prevăzuta . lege, ci si atunci când fără ca legea sa o prevadă expres, sancțiunea rezulta din caracterul imperativ al dispoziției legale încălcate sau din caracterul esențial al condiției prevăzute de acea dispoziție pentru validitatea actului.

Ori, in speța, nulitatea absoluta intervine datorita încălcării normei imperative (art.9 din Legea 241/ 2005) dar si pentru ca contractul este lipsit de un element esențial, structural (cauza ilicita-contrara ordinii publice si regulilor de conviețuire sociala) si deci apare de neînțeles soluția primei instanțe de a respinge acțiunea in constatarea nulității absolute, iar instanța nu a dat dovada de imparțialitate, obiectivitate si consecventa, ci dimpotrivă.

Instanța de fond, retine ca antecontractul din 22.12.2002 nu este opozabil paratei C. C. N. pentru ca actul nu a fost înregistrat conf. prev. art. 1182 cod civil, deși în considerentele sale reține exact contrariul si anume: "in data de 22.12.2002 in prezenta martorilor Voievozeanu E. si Folica I. s-a încheiat un antecontract de vânzare cumpărare...".

Apelantul a mai arătat că instanța omite să menționeze si numele martorului Capra F. care a confirmat ca in adevăr antecontractul s-a încheiat in prezenta sa, a părților si a celor 2 martori, in data de 22.12.2002.

Mai mult, declarația acestuia nu a fost analizata conf. disp. art. 261 pct. 5 cod pr. civilă pentru a fi reținuta sau înlăturata, dar motivat, față de analizarea depozițiilor martorilor D. V.

În opinia aceluiași apelant prima instanță a ignorat totodată faptul ca antecontractul nu are o valoare juridica in sine pentru soluția din cauza, ci a fost depus pentru a justifica interesul reclamantului.

Antecontractul nu a fost invocat pentru a produce consecințe juridice fata de parata ci pentru a sublinia interesul reclamantului in acțiunea promovata, interes care deriva de altfel si din calitatea sa de succesibil privilegiat.

Așa fiind, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția aleasa, in schimb in motivarea sentinței a interferat un act juridic ce nu era dedus judecații si nu a fost atacat.

De asemenea, apelantul consideră că a fost ignorat de către instanța si aspectul ca . de mica de timp, paratul F. E. a vândut tatălui paratei C. C. un patrimoniu imobiliar impresionant (terenuri extravilane in suprafața totala de 86 ha, un apartament in București, un apartament in A., o casa de vacanta în Izvorul R., doua apartamente in S.) fără ca parata sa poată preciza sursele de venit ale tatălui sau de la momentul semnării contractelor privind achiziția acestor bunuri, fapt ce justifica, indirect, susținerile reclamantului ca, acceptând ipoteza achitării prețului din contract, acesta nu era decât simbolic, deci neserios, făcând incidente dispozițiile art. 1303 cod civil.

Tot astfel, apelantul a arătat că prima instanța a considerat evident nelegal, ca expertiza efectuata prin Ghidul Camerei Notarilor Publici este opozabila părților si instanței, deși este o proba extrajudiciara ce nu a fost întocmita cu respectarea principiului contradictorialității, în timp ce expertiza T. M. efectuata cu respectarea prevederilor art. 201 si urm cpc este ignorata fără o argumentare convingătoare, așa cum prevăd dispozițiile art. 261 pct. 5 cod pr. civilă.

In finalul motivelor formulate apelantul a învederat că din modul de redactare a dispozitivului sentinței (partea executorie a hotărârii) nu este menționat numele părtii care urmează a primi cheltuielile de judecata.

Totodată, la termenul procesului în apel din data de 18.12.2012 același apelant a completat motivele de apel și cu motivul privind nulitatea sentinței civile nr._/25.06.2012 pronunțate de Judecătoria Ploiești - Secția civila in dosarul nr._, decurgând din încălcarea principiului distribuirii aleatorii a dosarelor consacrat expres de dispozițiile art. 11 raportat la dispozițiile art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara.

A arătat apelantul că prin Hotărârea nr. 7/09.03.2012 a Colegiului de Conducere al Judecătoriei Ploiești s-a decis desființarea completului de judecata prezidat de doamna judecător P. (B.) R. E. - președintele completului desemnat cu soluționarea prezentei cauze și în acest scop, prin procesul-verbal din data de 05.04.2012 a fost desemnată în vederea conducerii ședinței de judecata din 09.04.2012 doamna judecător E. C. D., conform planificării de permanenta instituita la nivelul Judecătoriei Ploiești.

La următorul termen de judecata acordat in cauza, si anume cel din data de 18.06.2012, ședința de judecata a fost prezidata de doamna judecător F. I. M., astfel cum reiese din cuprinsul încheierii de ședința de la acea data, solicitând să se observe că pentru termenul de judecata respectiv nu s-a mai procedat la atașarea la dosarul cauzei a unui proces-verbal similar celui din data de 05.04.2012, referitor la modalitatea de desemnare a judecătorului care urma sa soluționeze in fond cauza dedusa judecații, drept pentru care consideră că, ., nu exista nicio garanție privind respectarea principiului distribuirii aleatorii a dosarelor consacrat expres de dispozițiile Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciara.

Ori, a arătat apelantul că din conținutul dispozițiilor Regulamentului de ordine interioara al instanțelor judecătorești, astfel cum a fost acesta aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, rezulta in mod evident faptul ca principiul distribuirii aleatorii vizează atât repartizarea dosarelor in sistem informatic, cat si pe cea in sistem ciclic.

Astfel, conform prevederilor art. 95 alin. (3) din ROI: „(3) în cazul în care repartizarea în sistem informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea cauzelor se efectuează prin metoda sistemului ciclic. Repartizarea aleatorie în sistem informatic sau ciclic se realizează o singură dată, urmând ca în situațiile în care pe parcursul desfășurării procesului apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite în prezentul regulament.

De asemenea, apelantul a arătat că potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (11) din același act normativ: în situația desființării completului, cauzele vor fi repartizate prin sistemul ciclic celorlalte complete ale instanței, competente să judece în materia respectivă, de președintele instanței sau de judecătorul desemnat cu repartizarea aleatorie a cauzelor."

În opinia apelantului, omisiunea de a întocmi si depune la dosarul cauzei un proces-verbal din care sa rezulte, fără echivoc, faptul ca desemnarea judecătorului fondului s-a făcut cu respectarea și aplicarea criteriului aleatoriu, deși existau dispoziții legale exprese in acest sens, au fost încălcate normele de organizare judiciara conținute de prevederile art.11 raportate la cele ale art. 53 din Legea nr. 304/2004, precum și de dispozițiile art. 95 alin. (9) și (10) din ROI.

Astfel, conform art. 11 din Legea 304/2004: "Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa Ia judecată din motive obiective", iar potrivit dispozițiilor art. 53 din același act normativ: "(1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat (2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege."

De asemenea, ROI, în cuprinsul art. 95 alin. 9-10 statuează in sensul ca: "(9) Toate modificările aduse compunerii completului de judecată ori repartizării dosarelor în condițiile prezentului regulament vor fi evidențiate în programele informatice de repartizare aleatorie, în situația în care programele informatice nu permit asemenea evidențe, se va ține un registru special pentru evidențierea acestor modificări, sub semnătura persoanei sau a persoanelor desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor. (10) Încheierile și procesele-verbale întocmite în procedura repartizării aleatorii a cauzelor sau în situațiile de modificare a compunerii completului de judecată se depun la dosarul cauzei, iar copii de pe acestea, certificate de persoana desemnată cu repartizarea aleatorie sau, după caz, de grefierul de ședință, se păstrează în mape separate. La dosarul cauzei se depun și copii de pe hotărârile colegiului de conducere prin care este modificată compunerea completului de judecată, certificate de grefierul de ședință."

Având în vedere faptul că principiul distribuirii aleatorii a dosarelor este reglementat prin norme de organizare judiciara, privitoare la alcătuirea instanței de judecata, reprezentând un principiu general al organizării judiciare, in literatura de specialitate se arata ca încălcarea unor astfel de norme atrage nulitatea absoluta si necondiționata de existenta unei vătămări a actelor de procedura astfel întocmite, arată apelantul, motivând în continuare că din moment ce sentința apelata a fost pronunțata ca urmare a nerespectării principiului repartizării aleatorii a cauzelor consacrat de dispozițiile art. 11 raportate la art.53 din Legea nr. 304/2004, în temeiul art.297 alin.2 teza a II cod pr. civilă, solicită instanței de apel admiterea apelului formulat, anularea sentinței atacate și reținerea cauzei spre rejudecare.

La data de 31.01.2013, intimata pârâtă C. N. C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, menținerea ca temeinica si legală a soluției instanței de fond, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecata, pentru apărările expuse in cuprinsul întâmpinării.

După administrarea probatoriilor Tribunalul Prahova – Secția I Civilă a pronunțat Decizia civilă nr. 135 din 11 martie 2013 prin care a respins apelul, ca nefondat și a obligat apelantul-reclamant să plătească intimatei-pârâte suma de 1750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2739/ 23.04.2003 de Notarul Public D. S., pârâtul F. Șt. Eugeni S. a vândut socrului său C. E. G. apartamentul nr.6 situat în Mun. A., ., ., prețul vânzării fiind de_ lei primit de vânzător integral, la data autentificării.

Față de această vânzare-cumpărare sub formă autentică, apelantul reclamant opune înscrisul sub semnătură privată intitulat „ Antecontract”, încheiat la data de 22.12.2002, prin care același vânzător F. E. S. promitea apelantului-pârât vânzarea aceluiași imobil pentru un preț de 30.000 Euro, cu privire la care se consemnează în cuprinsul înscrisului întocmit că a fost primit de promitentul vânzător la data încheierii antecontractului, în prezența martorilor, obligându-se, totodată, să respecte promisiunea de vânzare și să se prezinte la Biroul Notarului Public D. S., într-un termen de 4 ani pentru încheierea contractului în formă autentică (antecontract fila 9 dosar nr._ al Judecătoriei A., component al cauzei).

A mai reținut tribunalul că, în cadrul primului motiv de apel, reclamantul a arătat că, în opinia sa, instanța de fond a ignorat actul de urmărire penală ce a stabilit în mod definitiv încălcarea dispozițiilor legale privind săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și totodată prim a instanță nu a motivat convingător înlăturarea acestui act.

În motivele dezvoltate ale căii de atac, același apelant a arătat că sancțiunea nulității absolute intervine și datorită încălcării unei norme imperative date de art.9 din legea nr.241/2005, în realitate fiind vorba de un text legal ce reglementează faptele săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale ce constituie infracțiunea de evaziune fiscală reglementată de art. 9 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

În acord cu instanța fondului tribunalul a reținut că, într-adevăr ordonanțele/rezoluțiile procurorului nu se bucură de autoritate de lucru judecat, însă ele beneficiază de prezumția de adevăr, chiar dacă instanța civilă nu este ținută de soluția procurorului cum învederează prima instanță, se poate raporta la această soluție pronunțată în cursul urmăririi penale dacă se răsfrânge asupra procesului civil.

Ca urmare, tribunalul a apreciat că considerentul instanței de fond prin care susține că nu este ținută de soluția pronunțată de procuror cu privire la vinovăția reținută în sarcina pârâtului F. Șt. E. S., nu este corect, însă chiar și în atare situație nu se schimbă soluția instanței de fond cu privire la influența actului de urmărire penală și cele constate prin aceasta și soluția dată de instanța civilă. Evaziunea fiscală pentru care a fost cercetat pârâtul, privesc fapte săvârșite ce au urmărit sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale ce nu se identifică cu obligația asumată de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării în schimbul unui preț serios și nu neserios sau derizoriu cum susține apelantul.

Este adevărat că impozitul pe vânzare este calculat la valoarea declarată de părți în contractul prin care se transferă dreptul de proprietate, afectând obligația fiscală și întinderea acesteia însă, în cazul în care valoarea declarată este inferioară unei valori orientative stabilită prin expertiza întocmită de Camera Notarilor Publici, impozitul se va calcula la nivelul valorii stabilite prin expertiza, cu excepția tranzacțiilor încheiate între rude ori afini până la gradul al II-lea inclusiv, precum și între soți, situație în care impozitul se calculează la valoarea declarată de părți în actul prin care se transferă dreptul de proprietate.

Pârâtul apelant a invocat raportul de expertiză în specialitatea construcții efectuat de expertul T. M. din care a rezultat că valoarea imobilului la momentul vânzării-cumpărării din data de 23.04.2003 a fost de 104.000 RON, respectiv 28.351 euro, față de care prețul din contractul de vânzare-cumpărare nr.2739/2003 de 6000 euro, de 5 ori mai mic decât prețul stabilit prin expertiză, ar constitui o probă ce susține caracterul neserios al prețului însă, în mod corect, instanța de fond a apreciat valoarea apartamentului rezultată din expertiza de specialitate prin prisma unui preț derizoriu, apreciind că suma nu poate reprezenta un astfel de preț având în vedere raporturile de afinitate dintre părți și intenția cumpărătorului de a-l lăsa moștenire fiicei pârâtului F. Șt. E. S..

Tribunalul a apreciat că, în mod corect, de asemenea, instanța a avut în vedere și expertiza calculată prin ghidul întocmit la cererea Camerei Notarilor Publici București, raportat la zona în care este amplasat apartamentul, numărul de camere, prețul de expertiză rezultat fiind de 4500 euro, respectiv_ ROL, preț menționat în adresa nr.88/22.04.2010 emisă de BNP D. S..

Prin urmare, în situația în care există relații de afinitate între părți, aprecierea prețului vânzării sub aspectul seriozității acestuia este, în realitate, o chestiune de fapt, iar un preț mai mic care nu reprezintă echivalentul valoric corect al imobilului vândut, nu afectează valabilitatea convenției și un astfel de preț nu poate fi considerat neserios.

De altfel, Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr.3493/18.05.2012 că „prin noțiunea de preț serios, astfel cum prevăd dispozițiile art.1303 cod civil, se înțelege prețul care constituie o cauză suficientă a obligației luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării. Prețul serios se transpune în existența unei proporții între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a lucrului vândut, fără însă a reclama o echivalență între preț și valoarea lucrului, fiind exclusă însă existența unei disproporții care nu este susceptibilă de justificarea firească. Echivalența valorică relativă a prețului față de valoarea lucrului vândut trece prin filtrul subiectivismului părților contractante, care prin efectul voinței lor sunt libere să aprecieze întotdeauna întinderea valorii ce se plătește drept preț”.

Analizând caracterul derizoriu ori neserios al prețului, tribunalul a reținut că în mod corect soluția judecătorului de fond s-a raportat la faptul că părțile au convenit să consemneze un preț redus, însă clar specific vânzării, vânzătorul fiind în relație de afinitate cu cumpărătorul, astfel că analizând probele și având în vedere natura relațiilor de familie care au existat între părți, a apreciat corect că nu poate fi reținut caracterul derizoriu al prețului vânzării.

Raporturile de afinitate, cu privire la care apelantul arată că nu pot acoperi nulitatea absolută, au fost apreciate de instanța fondului prin prisma naturii lor în sensul că problema caracterului sincer și serios al contravalorii bunului supus vânzării ține printre altele și de raporturile de rudenie/ afinitate ale părților contractante, fiind influențat totodată de interesul acestora și de scopul urmărit și sub acest aspect s-a avut în vedere că intenția cumpărătorului a fost de a lăsa bunul moștenire nepoatei sale, însă în niciun caz aceste aspecte nu pot constitui împrejurări care să sancționeze contractul încheiat cu nulitatea absolută.

De altfel, s-a statuat în practica judecătorească că și în situația în care un contract de vânzare cumpărare s-a încheiat pentru un preț mult inferior valorii reale a bunului vândut, având în vedere că prețul ține de acordul de voință al părților, că părțile sunt libere să determine prețul sub valoarea sau peste valoarea bunului, acesta rămâne, în principiu, valabil și, ca atare, dacă prețul este inferior valorii propriu zise a bunului vândut, aceasta nu înseamnă că prețul este neserios.

La stabilirea prețului se au în vedere și alte criterii, indicate și de instanța de apel în considerentele anterioare, astfel că această chestiune de a aprecia care ar fi într-o vânzare-cumpărare prețul serios, este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanțelor de fond.

Important în cauză, însă, este că nulitatea absolută a vânzării poate fi dispusă pentru preț neserios doar atunci când prețul este atât de mic încât lipsește vânzarea de cauză, nu și atunci când prețul ar fi lezionar în sensul prejudicierii uneia dintre părțile contractante cum a statuat practica judiciară și, prin urmare, un preț mai mic care nu reprezintă echivalentul valoric al lucrului vândut, nu afectează validitatea vânzării, nu poate fi considerat neserios și este practicabil de regulă în situații ca cea din cauza de față când există raporturi apropiate între părțile contractului.

În acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat prin decizia nr.1597/14.02.2006 a Secției Civile și de Proprietate Intelectuală în sensul că prețul trebuie să fie, de regulă, proporțional cu valoarea lucrului vândut, părțile fiind însă libere să determine valoarea bunului și deci prețul lui, care poate fi astfel superior ori inferior valorii reale a bunului, iar față de aceste considerente din întreg probatoriul administrat în cauză a rezultat că prețul a fost achitat, că a fost un preț rezonabil dat fiind raporturile de afinitate dintre părți (ginere - socru) și nu trebuie făcută în mod necesar echivalența unei proporții între cuantumul prețului fixat de părțile contractante și valoarea reală a bunului ce a rezulta dintr-o expertiză de specialitate pentru a trage concluzia cu privire la seriozitatea prețului.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi susținută nici ideea de fraudare a drepturilor apelantului câtă vreme nu s-au făcut dovezi în acest sens. Reproșurile aduse în sensul că interesul apelantului-reclamant derivă din calitatea sa de succesibil privilegiat și faptul că s-a ignorat că antecontractul nu ar avea o valoare juridică pentru soluția din cauză, nu pot fi primite în sensul că din aceleași probe administrate a rezultat că apelantul a avut cunoștință despre faptul înstrăinării imobilului prin actul autentic din 23.04.2003, de cuprinderea acestui imobil în certificatul de moștenitor nr.142/04.11.2003 eliberat de pe urma defunctului cumpărător C. E. G., certificat ce nu a fost contestat în justiție.

A mai reținut instanța de apel că susținerile din apel privind patrimoniul imobiliar amplu achiziționat de tatăl pârâtei C. C. de la pârâtul F. Eugeniu S. într-o perioadă scurtă de timp, aspect ce ar fi fost ignorat de instanța de fond la care se adaugă susținerile apelantului cu privire la sursele de venit ale cumpărătorului pârâtei pentru achiziția unor imobile constând în terenuri, apartamente sau casă de vacanță, nu au relevanță în cauză și nu pot fi primite de instanțele de fond ca împrejurări ce ar susține ipoteza unor prețuri simbolice și, ca atare, neserioase, astfel cum urmărește apelantul.

Tribunalul a constatat că întreaga construcție juridică a cererii de chemare în judecată, dar și a motivelor de apel formulate arată că apelantul reclamant și-a fundamentat motivul de nulitate și pe cauza imorală a contractului de vânzare cumpărare susținută prin faptul că scopul imediat al actului juridic a fost imoral, nesocotind normele ce obligă părțile să-și respecte și să-și exercite cu bună credință drepturile subiective, pârâtul F. Eugeniu vânzând imobilul în litigiu prin act autentic unei alte persoane, deși anterior promisese același imobil la vânzare prin antecontractul încheiat cu reclamantul, iar cumpărătorul a avute reprezentarea faptului că prețul este derizoriu, aspecte pentru care soluția primei instanțe este greșită, contractul încheiat de pârât cu C. E. G. fiind lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală raportat și la dispozițiile art.948, 966, 968 cod civil invocate de acesta.

Promiterea imobilului la vânzare printr-un înscris sub semnătură privată pentru ca ulterior același imobil să fie înstrăinat de promitentul vânzător unui alt cumpărător, vânzare-cumpărare perfectată însă în formă autentică, nu determină imoralitatea cauzei, întrucât obligația asumată prin antecontract naște in sarcina promitentului vânzător doar obligația de a se prezenta în fața notarului public iar una din clauzele de validitate ale convenției (predarea imobilului), nu s-a realizat, în convenție fiind stipulată doar plata prețului.

Totodată, instanța a reținut că săvârșirea unei fapte de evaziune fiscală lovește actul cu nulitatea absolută, pe temeiul unei relații cauza – efect, astfel cum a arătat apelantul susținând în continuare că este nulă vânzarea prin care părțile se înțeleg, printr-un act secret, să se plătească un preț mai mare decât cel care se declara în actul autentic, nulitatea prevăzută la alin. (1) se extinde atât asupra actului secret, cât și asupra actului autentic, însă cele invocate sunt specifice operațiunii juridice a simulației de esența căreia este existența a două acte secret și public, cerință ce nu s-a constatat în cauză.

A mai reținut tribunalul că nici critica privind faptul că în dispozitivul hotărârii nu s-a indicat numele părții în favoarea căreia s-a stabilit obligația de plată de către reclamant a cheltuielilor de judecată, nu are relevanță cât timp în considerentul final al hotărârii este indicat numele pârâtei C. N. C. îndreptățită să primească cheltuielile procesului de la reclamant, iar considerentele hotărârii fac corp comun cu dispozitivul pe care îl lămuresc și îl întregesc, iar pe de altă parte reclamantul nu are nici un interes să invoce o astfel de neregularitate a dispozitivului, singura interesată fiind pârâta beneficiară a obligației de restituire, astfel că simpla susținere a unei inadvertențe fără a proba un interes justificat, nu determină controlul instanței ierarhic superioară în privința neregularității invocate.

Apelantul și-a întregit motivele căii de atac invocând nulitatea sentinței primei instanțe ce ar decurge din încălcarea principiului distribuirii aleatorii a dosarelor, consacrat de dispozițiile art.11 raportat la dispozițiile art.53 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, motivând în esență schimbarea alcătuirii primei instanțe pentru termenul de judecată din data de 18.06.2012 cu privire la care nu s-a procedat la atașarea la dosarul cauzei a procesului verbal privind modalitatea de desemnare a judecătorului care urma să soluționeze, în fond, pricina, neexistând garanția respectării principiului distribuirii aleatorii a dosarelor prevăzut de dispozițiile Legii nr.304/2004.

A invocat în acest sens dispozițiile art.95 alin.3, art.99 alin.11, art.95 alin,9 și 10 din regulamentul de ordine interioară al instanțelor, art.11 raportat la art.53 din Legea nr.304/2004 arătând că încălcarea acestor norme atrage nulitatea absolută a hotărârii, necondiționată de existența unei vătămări a actelor de procedură astfel întocmite.

Verificând hotărârea și în limitele cererii de apel din 18.12.2012 cu privire la acest motiv, tribunalul a constatat că motivul este nefondat întrucât la termenul reclamat de apelant din data de 18.06.2012 s-a schimbat compunerea completului de judecată în alcătuirea căruia a intrat d-na judecător F. I. M. lipsind într-adevăr din actele dosarului de fond procesul verbal de desemnare a magistratului, aspect suplinit în apel prin depunerea acestuia la solicitarea instanței superiore, conform relațiilor date prin adresa nr.45/P/BIRP/2013 al Judecătoriei Ploiești după desființarea completului nr.13 inițial investit cu soluționarea cauzei prin hotărârea nr.7/09.03.2013 a Colegiului de Conducere a Judecătoriei Ploiești, repartizarea cauzelor ce au fost înaintate spre soluționare completului desființat s-a realizat în conformitate cu dispozițiile art.99 pct.11 din Regulamentul de Ordine Interioară al instanțelor Judecătorești conform Hotărârii Consiliului Superior al magistraturii nr.387/2005 în sistem ciclic, dosarul fii d repartizat completului specializat in cauze civile nr.11 constituit din d-na Judecător F. I. M. conform procesului verbal încheiat la data de 05.04.2012, anexa la acesta și copia registrului special privind evidența repartizării în sistemul ciclic a cauzelor (filele 45-46 dosar în apel).

În acest context, modalitatea de repartizare respectă rigorile principiului repartizării aleatorii conform criteriilor clare, transparente și predeterminate stabilite prin dispozițiile art.99 din ROI dar și cele ale art.53 din legea nr.304/2004 potrivit cărora repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face aleatoriu, în sistem informatizat, iar cauzele repartizare unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât in condițiile prevăzute de lege, criterii ce au fost respectate astfel că tribunalul a constatat ca nefondat motivul de nulitate.

Contrar susținerilor apelantului reclamant, tribunalul a reținut că instanța de fond a motivat atât în fapt cât și în drept sentința pronunțată astfel încât criticile vizând nemotivarea acesteia nu pot fi primite, hotărârea cuprinzând motivele pe care se sprijină soluția dată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul F. Siviu A., criticând-o pentru motive de nelegalitate.

Printr-un prim motiv de recurs recurentul a arătat că hotărârea atacată este nelegală potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, decurgând din pronunțarea acesteia cu încălcarea și interpretarea greșită a principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de prevederile art. 1 alin. 5 din Constituția României, precum și a principiului distribuirii aleatorii a dosarelor în sistem informatizat consacrat expres de dispozițiile art. 11 raportat la art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

A mai precizat recurentul că în cuprinsul motivării deciziei recurate, instanța de apel a respins ca nefondate susținerile sale privitoare la împrejurarea potrivit căreia sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea principiului repartizării aleatorii a dosarelor în sistem informatizat, reținând, în esență, faptul că din înscrisurile transmise la dosar de către Judecătoria Ploiești în faza procesuală a apelului ar reieși că repartizarea cauzei ar fi fost realizată în mod corect în sistem ciclic.

Potrivit instanței de apel, în acest context, modalitatea de repartizare ar respecta rigorile principiului repartizării aleatorii conform criteriilor clare, transparente și predeterminate stabilite prin dispozițiile art. 99 din Regulamentul de ordine interioara al instanțelor judecătorești, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările și completările ulterioare, dar și cele ale art. 53 din Legea nr. 304/2004.

A învederat recurentul că, soluția instanței de control judiciar este criticabilă sub acest aspect, fiind pronunțată cu încălcarea flagrantă atât a principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de prevederile art. 1 alin. 5 din Constituția României, cât și a principiului distribuirii aleatorii a dosarelor în sistem informatizat, consacrat expres de dispozițiile art.11 raportat la art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În primul rând, în accepțiunea ROI, principiul repartizării aleatorii vizează atât repartizarea aleatorie a dosarelor în sistem informatic, cât și în sistem ciclic.

Cu toate acestea, în conformitate cu prevederile art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: "(1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. (2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege."

Prin urmare, prevederile legale invocate consacră în mod expres faptul că repartizarea aleatorie a cauzelor se face exclusiv în sistem informatizat, nefăcându-se nicio referire în cuprinsul acestui act normativ cu privire la posibilitatea repartizării aleatorii a dosarelor în sistem ciclic.

Conform principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de prevederile art. 1 alin. 5 din Constituția României, legea de organizare judiciara - Legea nr. 304/2004 - are o forța juridica superioara ROIIJ, care este doar un act administrativ cu caracter normativ. Mai mult, legea de organizare judiciara este o lege organica - art. 73 alin. 3 lit. 1 din Constituția României.

Pe cale de consecința, având in vedere si dispozițiile art. 4 alin. 1- 3 si art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ROI nu poate să înfrângă, să deroge și/sau să completeze dispozițiile legii de organizare judiciară care este o lege organică, ci cel mult, poate să vină în sprijinul aplicării lor. Prerogativa de reglementare a Consiliului Superior al Magistraturii recunoscută prin dispozițiile de natură organică din Legea nr. 317/2004 nu este de natură să infirme forța juridică inferioară a unor atare reglementări în raport cu prevederile de natură organică din materia organizării judiciare.

Ori, cu ocazia dezlegării apelului, instanța de apel putea și trebuia să constate raportul dintre prevederile regulamentare și cele din legea organică în materia distribuirii aleatorii a dosarelor.

Astfel fiind, în speță instanța de apel trebuia să constate că, în considerarea principiului constituțional al ierarhiei și forței juridice a actelor normative, subsecvent desființării completului de judecată prezidat de doamna judecător P. (B.) R. E., cauza trebuia repartizată aleatoriu în sistem informatizat, astfel cum impun prevederile legii de organizare judiciară, cu forța juridică superioară, iar nu în sistem ciclic, chiar dacă o atare posibilitate ar fi conferită de ROI, deoarece respectiva cauză nu putea fi trecută altui complet decât în condițiile prevăzute prin legi de natură organică.

Recurentul a mai arătat că, în situația în care se va trece peste argumentele invocate în cele ce preced, din niciunul dintre documentele transmise tribunalului de către Judecătoria Ploiești nu rezultă că repartizarea în sistem ciclic a cauzei deduse judecății s-ar fi făcut cu respectarea regulilor instituite de ROI.

Astfel fiind, ca urmare a desființării completului sus menționat este fără echivoc că nu s-a procedat la întocmirea unui proces-verbal de repartizare a dosarelor în sistem ciclic sau a vreunui alt act care să emane de la organele cu atribuții în această materie, respectiv de la președintele instanței sau judecătorul desemnat cu repartizarea aleatorie a cauzelor, astfel cum impuneau dispozițiile art. 95 alin. 9 - 10 și art. 99 alin. 11 din ROI.

Prin urmare, tabelul anexat Procesului-verbal din data de 05.04.2012 apare ca fiind lipsit de orice valoare juridică, neîndeplinind condițiile cerute de prevederile sus indicate, de vreme ce nu este semnat de persoanele menționate în cele ce preced.

F. de aceasta situație, în lipsa unor documente care să emane de la organele competente și care să ateste repartizarea cauzei, în condiții de legalitate, cu respectarea și aplicarea criteriului aleatoriu, recurentul a susținut că este evident că în cauza dedusă judecății au fost încălcate normele de organizare judiciară conținute de prevederile art. 11 raportate la cele ale art. 53 din Legea nr. 304/2004, precum și de dispozițiile art. 95 alin. 9- 10 și art. 99 alin. 11 din ROI.

Aceasta împrejurare este în mod evident contrară celor reținute de instanța de apel în cuprinsul hotărârii recurate, de vreme ce aceasta, în mod superficial, a respins susținerile sale ca nefondate, fără a examina în ce măsura actele transmise de către Judecătoria Ploiești la dosarul cauzei îndeplinesc cerințele impuse de dispozițiile legale sus iterate.

În consecință, recurentul a arătat că în mod eronat instanța de apel a apreciat că, urmare a documentelor transmise de prima instanță, ar fi fost complinită lipsa procesului-verbal de desemnare a magistratului, fiind evidentă încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzelor, principiu general al tuturor procedurilor judiciare ce vizează aspectul calitativ al compunerii completului de judecată.

Încălcarea normelor de organizare judiciara, de ordine publică, care î1 reglementează, este sancționată cu nulitatea absolută și necondiționată de existența unei vătămări a tuturor actelor de procedură efectuate în acest context.

Față de aceste aspecte, recurentul a solicitat a se constata că motivul de recurs este întemeiat, sens în care se impune admiterea apelului, constatarea nulității absolute, necondiționată de existența unei vătămări, a actelor de procedură îndeplinite de prima instanță cu nerespectarea principiului repartizării aleatorii a cauzelor în sistem informatizat.

Printr-un al doilea motiv de recurs recurentul a arătat că decizia atacată este afectată de nelegalitatea prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă decurgând din pronunțarea acesteia cu încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 948, art. 966, art. 968 și art. 1303 Cod civil (1864).

A învederat recurentul că în cadrul primului petit al cererii de chemare în judecată a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2739/23.04.2003 de BNP S. D. ("Contractul"), având în vedere următoarele două motive: cauza ilicită urmărită de părți la încheierea acestuia, ca urmare a declarării în cuprinsul contractului a unui alt preț decât cel real, în scopul eludării dispozițiilor Ordonanței de Guvern nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială, în vigoare la data încheierii acestuia și prețul derizoriu menționat de părți în cuprinsul contractului.

Prima instanță a respins cererea introductivă de instanță, considerând că cele două motive de nulitate absolută invocate nu ar fi fost dovedite de reclamant, cererea de chemare în judecată fiind, astfel, neîntemeiată.

Soluția primei instanțe a fost ulterior confirmată de către instanța de apel, care, prin decizia recurată, a respins ca nefondat apelul, apreciind că în cauza dedusă judecății nu ar fi incidentă niciuna dintre cele doua cauze de nulitate absolută a contractului invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

A solicitat recurentul ca, în urma examinării motivelor de recurs formulate, prin hotărârea ce se va pronunța să constate că atât sentința primei instanțe, cât și decizia instanței de apel sunt netemeinicie și în consecință, nelegale.

Astfel, referitor la cauza ilicită, recurentul a arătat că prin decizia recurată, instanța de apel a respins susținerile sale privitoare la caracterul ilicit al cauzei contractului, apreciind că în speța dedusă judecății nu ar fi fost dovedită îndeplinirea uneia dintre condițiile specifice operațiunii juridice a simulației și anume existența actului juridic public și a actului juridic secret.

Soluția instanței de apel este surprinzătoare având în vedere situația de fapt configurată probator în fața primei instanței, care relevă în mod incontestabil existența unui act juridic secret între cele două părți contractante.

Astfel cum a arătat și în cuprinsul apelului formulat, în cauza dedusă judecății stabilirea corectă a situației de fapt trebuie să pornească de la analiza comparativă dintre expertizele tehnice prețuitoare și actul atacat, sub aspectul valorii la data înstrăinării imobilului în discuție.

Diferența dintre prețul stipulat în actul atacat - 15.500 lei - și valorile rezultate din cele două expertize, respectiv expertiza tehnică judiciară T., întocmită în cauză - care a stabilit o valoare de 135.686 lei a aceluiași bun, prin discrepanța vădită de valoare, generează prezumția simplă, în sens de dubiu rezonabil, potrivit căreia valoarea imobilului înstrăinat, declarată de părțile contractante în actul atacat, nu este cea plătită în realitate, menționând că, din perspectiva aplicațiunii dispozițiilor art.6 din Ordonanța Guvernului nr.12/1998, este lipsită de relevanță stabilirea cu acuratețe a prețului real plătit de cumpărător, fiind suficient să se demonstreze probator că valoarea indicată în actul public este mai mică decât cea efectiv plătită de cumpărător.

Prezumția simplă constituie un mijloc de probă. Acest mijloc de probă coroborat cu concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară T., din care rezultă o valoare a imobilului de 6,7 ori mai mare decât suma achitată conform înscrisului constatator al Contractului, precum și cu mărturisirea judiciară făcută de intimatul-pârât F. E. S. în cadrul răspunsului la interogatoriul administrat în fața Judecătoriei A. (filele 42-43 din dosarul Judecătoriei A.) in care acesta releva plata unui preț mai mare decât prețul menționat in înscrisul constatator al Contractului, sunt de natura sa risipească orice dubii ce ar fi putut plana în legătura cu declararea unei valori inferioare a imobilului înstrăinat în fata notarului public, precum și a existenței actului juridic secret.

Totodată, mijloacele de probă menționate se coroborează și cu ordonanța de scoatere de sub urmărire penala a intimatului-parat F. E. S., emisa la data de 14.10.2010 in dosarul nr. 1975/P/2009, precum si cu înscrisurile ce au stat la baza dispunerii unei atare soluții, administrate in faza de urmărire penala si depuse la dosarul cauzei în probațiunea susținerilor făcute prin cererea introductiva de instanța, a căror forța probanta nu poate fi pusă la îndoială și, ca urmare, nu pot fi ignorate de organul de jurisdicție.

Pentru evitarea oricărui dubiu, recurentul a învederat faptul că s-a prevalat de respectiva ordonanță ca mijloc de probă în susținerea pretențiilor deduse judecății, fără însă a invoca autoritatea de lucru judecat a acesteia în fața instanței civile, astfel cum în mod eronat a reținut judecătorul fondului în cuprinsul sentinței pronunțate, ci pentru a întări veridicitatea susținerilor referitoare la caracterul fraudulos al scopului urmărit de părți prin încheierea contractului la un preț al vânzării mult diminuat față de prețul real și, totodată, de 6.7 ori mai mic decât valoarea de plată rezultată din expertiza tehnică judiciară întocmită în cauză.

Instanța de apel a reținut în mod corect în cuprinsul deciziei recurate faptul că, deși nu se bucură de autoritate de lucru judecat, ordonanțele/rezoluțiile procurorului beneficiază de prezumția că acestea corespund adevărului, astfel încât, chiar dacă instanța civilă nu este ținută de soluțiile procurorului, se poate raporta la acestea, în măsura în care se răsfrâng asupra procesului civil. Cu toate acestea, în cauza dedusă judecații tribunalul a refuzat să valorifice informațiile conținute de ordonanța sus evocată, apreciind că aceasta nu ar avea relevanță probatorie în cauză.

Contrar celor susținute de instanța de apel, recurentul a arătat că soluția dispusă de organele de urmărire penală prin ordonanța sus evocată nu putea fi înlăturată de instanțele civile ca lipsită de orice relevanță probatorie, de vreme ce unul dintre motivele pentru care a criticat validitatea contractului prin cererea introductivă de instanță vizează tocmai caracterul fraudulos al convenției părților.

Astfel fiind, față de cele ce preced se configurează faptul probator al declarării în actul public, de către părțile contractante, a unui preț mai mic decât cel real, cu consecința incidenței dispozițiilor art. 6 din OG nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notariala, în vigoare la data încheierii contractului, conform cărora; "(1) Este nulă vânzarea prin care părțile se înțeleg, printr-un act secret, să se plătească un preț mai mare decât cel care se declară în actul autentic. (2) Nulitatea prevăzută la alin. (1) se extinde atât asupra actului secret, cât și asupra actului autentic."

Pe cale de consecință, atât prima instanță, cât și instanța de apel au procedat greșit atunci când, ignorând aceste mijloace de probă administrate în cauză, și-au întemeiat soluția în mod superficial exclusiv pe expertiza extrajudiciară ce a avut la baza Ghidul întocmit la cererea Camerei Notarilor Publici București, potrivit căreia imobilul înstrăinat ar fi valorat la data încheierii contractului 16.000 lei.

Recurentul reclamant a arătat că, concluzia primei instanțe, confirmată ulterior de instanța de apel în cadrul deciziei recurate, este realmente utopica, deoarece stabilirea situației de fapt pentru corecta aplicare a dispozițiilor art. 6 din OG nr. 12/1998 trebuie să se facă prin probele directe și indirecte administrate în mod nemijlocit în cadrul dosarului, iar nu prezumând că simpla încadrare în valorile minimale din ghid este în măsură să facă dispozițiile legale inaplicabile. Din contra, menționarea unui preț al vânzării aflat la limita valorii minimale din ghid este o probă indirectă menită să sublinieze intenția frauduloasă a părților contractante și cauza ilicită a contractului având drept scop eludarea plații taxelor pentru activitatea notarială.

A apreciat recurentul că o astfel de expertiză extrajudiciară, având valoarea probatorie a unui simplu înscris, nu este în măsură să combată concluziile expertizei tehnice judiciare întocmite în cauză, astfel încât nu poate fi invocată atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel, ca unic temei al respingerii cererii de chemare în judecată, respectiv apelului.

Mai mult, contrar susținerilor instanței de apel, interpretarea dispozițiilor art. 6 din OG nr. 12./1998, redate în cele ce preced, nu trebuie să conducă la concluzia eronată potrivit căreia acestea ar viza exclusiv actul juridic civil privit în accepțiunea sa de instrumentum prohationis, în sensul că pentru a deveni aplicabile, ar fi necesar ca actul juridic secret să îmbrace forma scrisă, întrucât o atare interpretare ar contraveni în mod evident scopului pentru care au fost edictate, acela de prevenire și sancționare a încheierii oricăror acte juridice (în accepțiunea de negotium iuris) prin intermediul cărora părțile ar încerca să eludeze normele legale imperative instituite prin actul normativ sus menționat.

Astfel fiind, chiar dacă în cauză nu exista un contra înscris care să fi constatat înțelegerea frauduloasă a părților contractante, această împrejurare nu ar fi trebuit să conducă instanța de apel la concluzia inexistentei între părți a unui act secret, câtă vreme, din ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză, transpare în mod evident existența unui asemenea act juridic, în accepțiunea sa de negotium iuris.

Prin urmare, față de argumentele învederate, rezultă în mod evident cauza ilicită urmărită de părți la încheierea contractului, prin declararea în cuprinsul acestuia a unui preț mai mic decât prețul real al imobilului înstrăinat, și anume cea a eludării dispozițiilor OG nr. 12/1998.

În ceea ce privește susținerile instanței de apel cu privire la faptul necontestații in justiție a certificatului de moștenitor eliberat de pe urma defunctului cumpărător C. E. G., recurentul a solicitat instanței de recurs sa constate ca o atare împrejurare nu are relevanta in cauza, neputând să îi fie imputată, de vreme ce nu avea calitatea cerută de lege pentru a promova o atare acțiune, nefiind titular al dreptului de proprietate asupra imobilului prevăzut in respectivul certificat de moștenitor, ci in mod exclusiv al unui drept de creanța născut ca urmare a încheierii cu intimatul-pârât a antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 22.12.2002.

Astfel cum a învederat și instanței de apel, recurentul a menționat că interesul său procesual în prezentul demers judiciar decurge per se din calitatea sa de succesibil, iar nu din aceea de promitent - cumpărător în cadrul antecontractului de vânzare-cumpărare evocat în cele ce preced.

Referitor la caracterul derizoriu al prețului achitat, recurentul a menționat că în conformitate cu dispozițiile art. 1303 Cod civil (1864): „Prețul vânzării trebuie să fie serios și determinat de părți."

A învederat recurentul că, în literatura de specialitate se arată că „prețul trebuie să fie serios, adică să nu fie derizoriu (infim), atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu existe preț, să nu poată constitui obiectul obligației cumpărătorului și deci o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate. Seriozitatea fiind o chestiune de fapt, este lăsată la aprecierea instanței. Și în cazul prețului derizoriu contractul este nul ca vânzare-cumpărare."

Astfel fiind, este incontestabil faptul că, prin voința legiuitorului, instanța de judecată este chemată să aprecieze în concret, de la caz la caz, în virtutea puterii suverane cu care a fost investită, dacă prețul achitat de părți cu ocazia încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a fost serios sau derizoriu.

Ori, în cauza dedusă judecății, prețul menționat în contract are în mod evident un caracter derizoriu.

Astfel cum a arătat și la punctul (1), atât prima instanță, cât și instanța de apel, ignorând concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, care stabileau ca valoarea imobilului ce constituie obiect derivat al Contractului era la data încheierii acestuia (23.04.2003) de 28.351 EURO (104.000 RON), au apreciat, in mod vădit eronat, ca prețul achitat de cumpărător (de 6.7 ori mai mic decât valoarea reală a imobilului) nu ar fi unul derizoriu, în măsură să atragă nulitatea absolută a contractului.

Mai mult, în combaterea susținerilor reclamantului, instanța de apel a făcut trimitere în cadrul considerentelor deciziei recurate la dispozițiile legale din materie fiscală potrivit cărora, în cazul tranzacțiilor încheiate între rude sau afini până la gradul al II-lea inclusiv, precum și între soți, impozitul pe vânzare se calculează la valoarea declarată de părți în actul prin care se transferă dreptul de proprietate. Pe această cale, instanța de apel nu a făcut decât sa confirme soluția primei instanțe, apreciind că, raportat la relațiile de afinitate existente intre părțile contractante, prețul menționat în contract nu ar putea fi considerat derizoriu și, pe cale de consecință, nu ar fi în măsură să atragă nulitatea vânzării.

Recurentul reclamantul a învederat că dispozițiile legale evocate în cele ce preced nu își găsesc aplicabilitatea în cauză de vreme ce nu erau în vigoare la data încheierii contractului (23.04.2003), ele fiind introduse de legiuitor în cuprinsul Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal abia prin Legea nr. 372 din 28.12.2007 privind aprobarea OUG nr. 110/2006 pentru modificarea și completarea Codului fiscal. Mai mult, la data încheierii contractului nici măcar Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu era în vigoare.

Astfel fiind, recurentul a susținut că este criticabilă soluția instanței de apel, care și-a fundamentat întregul silogism judiciar pe o . dispoziții legale din materie fiscală care nu existau la data încheierii contractului, și, în consecință, nu puteau fi avute în vedere de părți și nici de notarul public la data perfectării vânzării. Mai mult, reglementările evocate de instanța de apel vizează aspecte de natură fiscală, ce sunt total străine de cauză de nulitate invocată.

Prin urmare, contrar susținerilor instanței de apel, este evident că aprecierea caracterului serios/derizoriu al prețului menționat în cuprinsul contractului nu poate fi făcută în mod valabil prin raportare la prevederile legale sus evocate, în ciuda relațiilor de afinitate care existau la data respectivă între părțile contractante.

În temeiul art. 308 al. 2 Cod pr. civ. intimata pârâtă C. N. C., a depus la dosar întâmpinare, prin care a răspuns punctual motivelor de recurs invocate și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata pârâtă a formulat și depus la dosar concluzii scrise.

Curtea, analizând cererea de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:

Printr-un prim motiv de recurs recurentul invocă nesocotirea de către instanțele de fond a principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de prevederile art. 1 al. 5 din Constituția României, precum și a principiului distribuirii aleatorii a dosarelor în sistem informatizat consacrat expres de dispozițiile art. 11 raportat la art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În acest context Curtea reamintește că, potrivit art. 11 din actul normativ invocat de recurent activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

La rândul său art. 53 alin. 1 dispune că, repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

În lumina alineatului 2 al aceluiași text de lege cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege.

Dintr-o interpretare coroborată a acestor dispoziții legale rezultă fără putere de tăgadă că numai repartizarea inițială a unei cauze trebuie făcută în sistem informatizat nu și în cazul trecerii cauzei la un alt complet, după o primă repartizare în sistem informatizat.

A raționa în sens contrar înseamnă a lipsi de conținut dispozițiile alineatului 2 al art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Pe de altă parte, tocmai pentru punerea în aplicare a acestor dispoziții legale au fost edictate norme prin Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești prin care s-au reglementat situațiile ce pot apărea ulterior repartizării cauzei în sistem informatizat ca urmare imposibilității magistratului desemnat inițial să ia parte la judecată.

Prin cuprinderea unor astfel de reguli într-o hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nu se nesocotește principiul ierarhiei actelor normative de vreme ce chiar legea de organizare judecătorească prevede, așa cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente posibilitatea stabilirii altor reguli, cu respectarea însă a principiului distribuirii aleatorii.

Ori, repartizarea în sistem ciclic reprezintă tot o distribuire aleatorie a cauzelor.

Raportând aceste considerații generale la speța pendinte Curtea observă că, în urma primirii cauzei la Judecătoria Ploiești, urmare a strămutării judecății litigiului de la Judecătoria A. prin Încheierea nr. 3802/09.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a procedat la repartizare aleatorie în sistem informatizat.

Trecerea acesteia de la completul inițial investit la un alt complet a intervenit ca urmare a imposibilității judecătorului desemnat să ia parte de judecată, dată fiind . maternitate.

Într-o atare situație, urmare a desființării completului respectivului judecător cauzele ce îi fuseseră repartizate, printre care și cea pendinte, au fost distribuite aleatoriu, în sistem ciclic, așa cum se reține din relațiile comunicate de către Judecătoria Ploiești.

Respectiva operațiune a fost menționată în Registrul special al Judecătoriei Ploiești, iar procesul verbal poartă ștampila și semnătura președintelui instanței, persoană care în lumina dispozițiilor legale urmărește și răspunde de repartizarea aleatorie a cauzelor și care este menționată și în art. 99 pct. 11 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Pentru toate motivele arătate Curtea constată că sunt nefondate criticile recurentului subsumate primului motiv de recurs.

Sub aspectul celui de al doilea motiv de recurs Curtea observă că criticile recurentului vizează modul de soluționare de către judecătorie, soluție menținută de tribunal prin respingerea căii de atac promovate de reclamant, a chiar fondului raportului juridic litigios prin prisma celor două motive de nulitate absolută invocate de către acesta.

Într-o atare situație Curtea va proceda la rândul său o analiză distinctă a fiecărui caz de nulitate, prin prisma criticilor recurentului.

Astfel, o prim caz de nulitate a fost reprezentat de cauza ilicită urmărită de părți la încheierea contractului, ca urmare a declarării în cuprinsul convenției a unui alt preț decât cel real, în scopul eludării dispozițiilor Ordonanței de Guvern nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială, în vigoare la data încheierii acestuia.

Potrivit art. 6 alin. 1 din Ordonanței de Guvern nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială este nulă vânzarea prin care părțile se înțeleg, printr-un act ascuns, să se plătească un preț mai mare decât cel care se declară în actul autentic.

Alineatul 2 al aceluiași text de lege dispune că, nulitatea prevăzută la alin. 1 se extinde atât asupra actului ascuns, cât și asupra actului autentic.

Ori, după cum se cunoaște, în măsura în care părțile unui act juridic, încheiat în fața notarului public, simulează o parte din efectele acestuia printr-un act juridic, de aceeași natură, încheiat anterior, dar în secret față de terți, ne aflăm în prezența unei simulații prin deghizare parțială.

În alte cuvinte, prin actul secret, părțile se decid să menționeze în contractul care se va încheia în formă autentică un preț mai mic.

Ca urmare a acestui acord simulatoriu, cheltuielile vânzării se reduc într-o măsură mai mult sau mai puțin importantă, deoarece sumele percepute de stat - cu titlu de taxă de timbru și de notarul public - cu titlu de onorariu notarial - sunt mai mici față de cele ce ar reveni acestora prin raportare la adevărata valoare a operațiunii juridice.

Deosebirea esențială este cea a sancțiunii de vreme ce cea de a doua dispoziție citată dispune că “nulitatea se extinde atât asupra actului ascuns, cât și asupra actului autentic.”

Altfel spus, actul normativ în discuție introduce sancțiunea nulității, în primul rând pentru actul secret, spre deosebire de art. art. 1175 Cod Civil – vechiul Cod civil incident în speță, care rămâne textul de aplicație generală în materia simulației și care arată, că actul secret produce efecte între părți și succesorii universali.

Celelalte reguli din materia simulației rămân însă pe deplin aplicabile.

Raportând aceste considerații generale la speța pendinte Curtea observă că recurentul este terț față de contractul de vânzare cumpărare a cărei nulitate o solicită.

Așa fiind, acesta poate utiliza pentru dovada actului secret orice mijloc de probă.

Numai că, așa cum în mod corect au apreciat instanțele de fond, acesta nu a reușit să probeze existența unei înțelegeri între contractanți cu privire la stipularea în actul public a unui preț mai mic decât cel real.

Faptul că, prețul stipulat în contractul de vânzare cumpărare corespunde sau nu valorii bunului, așa cum acesta ar rezulta din probe tehnice, respectiv expertize de specialitate nu conduce în mod automat la concluzia că a existat o înțelegere cu privire la inserarea în convenție a unei alte sume decât cea datorată cu respectivul titlu cu scopul de a eluda dispozițiile privitoare la taxele notariale de timbru sau la onorariul notarului.

În ceea ce privește ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, aceasta are valoarea probatorie a unui înscris.

Împrejurarea că aceasta se bucură de o prezumție de adevăr, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, nu înseamnă că cele menționate în cuprinsul său nu trebuie coroborate cu restul materialului probator în vederea stabilirii în mod corect a situației de fapt.

Așa fiind, Curtea observă că, din chiar cuprinsul acesteia rezultă că vânzătorul nu a declarat că prețul vânzării ar fi fost altul decât cel de 15.500 lei, chiar acesta învederând suma menționată ca fiind stabilită cu respectivul titlu.

Această declarație coroborată cu răspunsurile la interogatoriu administrat în cauza pendinte potrivit cărora nu a primit de la cumpărător nici măcar suma de 15.500 lei naște prezumția simplă potrivit căreia menționarea în cuprinsul ordonanței a sumei de 10.000 euro ca declarată ca rest rămas de achitat are la baza reprezentarea greșită a vânzătorului cu privire la paritatea leu – euro.

Totodată, adresa nr. 88/22.04.2010 indicată în cuprinsul aceleiași ordonanțe menționează în mod concret că taxele de timbru au fost calculate prin raportare la prețul stabilit prin expertiza efectuată raportat la Ghidul întocmit de experți la cererea Camerei Notarilor Publici și care era sensibil mai mare decât cel stipulat de părți și numai dacă acestea ar fi stabilit prețul la 10.000 euro taxele erau altele.

Mai mut decât atât, contrar susținerilor recurentului nici un moment în cadrul probei cu interogatoriu pârâtul nu a recunoscut existența unei înțelegeri cu privire la deghizarea parțială a prețului.

Stabilirea unei valorii apropriate de valoarea minimală din ghid nu poate constitui o probă indirectă a intenției frauduloase a părților, în lipsa altor mijloace de probă cu care să se coroboreze.

Împrejurarea că instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada existenței actului secret nu însemnă că aceasta a avut în vedere actul juridic în accepțiunea acestuia de instrumentum probationis, așa cum în mod eronat susține recurentul.

În fapt tribunalul a avut în vedere lipsa unui probatoriu care să conducă la dovada existenței unei înțelegeri a părților, ca operațiune juridică și deci negotium juris.

Reținerile instanței de apel cu privire la necontestarea certificatului de moștenitor, chiar dacă sunt eronate nu sunt de natură a afecta legalitatea soluției în ceea ce privește motivul de nulitate analizat.

În ceea ce privește cea de a doua cauză de nulitate aceasta este reprezentată de caracterul derizoriu, în opinia recurentului, a prețului achitat.

În acest context Curtea reamintește că, prin noțiunea de preț serios, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1303 C.civ. – vechea reglementare aplicabilă speței - se înțelege prețul care constituie o cauză suficientă a obligației luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării.

Altfel spus, prețul serios se transpune în existența unei proporții între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a lucrului vândut, fără însă a reclama o echivalență între preț și valoarea lucrului, fiind exclusă însă existența unei disproporții care nu este susceptibilă de justificare firească.

Echivalența valorică relativă a prețului față de valoarea lucrului vândut trece prin filtrul subiectivismului părților contractante, care prin efectul voinței lor sunt libere să aprecieze întotdeauna întinderea valorii ce se plătește drept preț.

Pe de altă parte, seriozitatea prețului fiind o chestiune de fapt, aceasta este lăsată la aprecierea instanței.

Raportând aceste considerații generale la speța pendinte Curtea apreciază că, în mod corect, instanțele de fond, au considerat că prețul stipulat în contractul de vânzare cumpărare a cărei nulitate absolută se solicită a fi constatată nu este unul derizoriu.

Astfel, împrejurarea că acesta este mai mic decât cel rezultat din expertizare nu conduce în mod necesar la caracterul derizoriu, ci trebuie avute în vedere inclusiv relațiile dintre contractanți.

Ori, vânzătorul și cumpărătorul din speța pendinte au avut calitatea de afini, așa cum în mod corect au reținut cele două instanțe.

Faptul că, în considerentele hotărârii ce face obiectul prezentei căi de atac tribunalul a făcut trimitere la anumite dispoziții fiscale care nu erau în vigoare la data facerii actului nu este de natură să afecteze legalitatea hotărârii, de vreme ce acestea nu au fost singurele argumente pentru care s-a apreciat că prețul nu are caracterul unuia derizoriu în sensul dispozițiilor vechiului cod civil, astfel cum acestea au fost dezvoltate de doctrină și jurisprudență.

Pentru toate motivele arătate Curtea apreciază ca nefondate și criticile recurentului subsumate celui de al doilea motiv de recurs.

Așa fiind Curtea, în baza art. 312 al. 1 Cod pr. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 Cod pr. civ. Curtea va lua act că intimata C. N. C. va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de reclamantul F. S. A., cu domiciliul în Municipiul București, sector 2, Calea Moșilor nr. 298, ., . civile nr. 135 din 11 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I Civilăîn contradictoriu cu intimații-pârâți F. E. S., cu domiciliul în Municipiul A., .. 42 bis, ., ., județul Teleorman și C. N. C., cu domiciliul în Municipiul București, sector 3, .. 6, ., ..

Ia act că intimata C. N. C. va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 20 martie 2014.

Președinte, Judecători,

A.-M. R. M. P. C.-M. M.

Grefier,

C. G.-A.

Red. RAM

2 ex./16.04.2014

d. f. nr._ Judecătoria Ploiești

j. f. F. I. M.

d. a. nr._ Tribunalul Prahova

j. a. L. C. D. F. L. S.

Operator date cu caracter personal

Notificare nr. 3120

← Fond funciar. Decizia nr. 17/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 1290/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Fond funciar. Decizia nr. 17/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1290/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI