Grăniţuire. Hotărâre din 29-10-2014, Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 29-10-2014 în dosarul nr. 1015/331/2010*

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

-SECȚIA I CIVILĂ -

Dosar nr._

D E CI Z I A NR. 2302

Ședința publică din data de 29 octombrie 2014

Președinte - V. G.

Judecători - P. M. G.

- M. I. G.

Grefier - J. Părcălăbescu

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanta L. L.-I. cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură I. S., cu sediul în Ploiești, ., ., . și pârâta C. D. domiciliată în ., ., împotriva deciziei civile nr.160 din 04.03.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 15 octombrie 2014, care face parte integrantă din prezenta.

Instanța, având nevoie de timp pentru a studia actele și lucrările dosarului, a amânat pronunțarea la 22 octombrie 2014 și apoi la 29 octombrie 2014, când a dat următoarea soluție:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Vălenii de M. sub nr._ , reclamanta L. L. I. a chemat în judecată pe pârâta C. D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună stabilirea liniei de hotar ce desparte proprietățile lor.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este proprietara terenului în suprafață de 2.500 mp. și a casei de locuit situată pe acesta, dobândite de la defunctul M. C., astfel cum rezultă din sentința civilă nr.3296/ 2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești.

A învederat reclamanta că, între terenul său și terenul pârâtei există o linie de hotar fixată printr-un gard de lemn numai în partea din față, iar în partea din spate nu există linie de hotar, astfel că solicită admiterea acțiunii.

În raport de susținerile reclamantei, la data de 9.06.2010 pârâta a formulat, în baza art.115 – 118 C.pr.civ., întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei interesului reclamantei în promovarea acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

După administrarea probatoriilor, Judecătoria Vălenii de M. a pronunțat sentința civilă nr.59/ 11.01.2011 prin care a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată reținând că potrivit sentinței civile nr.3296/4.04.2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești, reclamantei i-a fost atribuit un teren în suprafață de 2.500 mp situat în com. Izvoarele, ., ca urmare a tranzacției încheiate cu M. A., în cauza având ca obiect partajul succesoral al averii rămase de pe urma defunctului M. C. C.. Conform adeverinței de rol agricol nr.251/8.03.2010 eliberată de Primăria . 2.500 mp. este compusă din suprafața de 200 mp. curți - construcții și suprafața de 2.300 mp. fâneață.

Martorii M. P. și L. G. au arătat că între terenurile deținute de către fiecare parte există linie de hotar pe care se află construit un gard care nu a suferit modificări de peste 40 de ani, precizând totodată că pârâta nu a acaparat vreo suprafață din terenul proprietatea reclamantei.

Constatând că, deși legal citată cu mențiunea „personal la interogatoriu”, reclamanta nu s-a prezentat la termenul de judecată, instanța a făcut aplicarea dispozițiile art.225 C.pr.civ. și, având în vedere că nu s-a făcut dovada inexistenței liniei de hotar dintre terenuri sau a existenței vreunei modificări a acesteia sau a unei acaparări de teren care să determine modificarea liniei de hotar, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel, în termen legal, reclamanta L. L. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pe considerentul că, prin încheierea de ședința din data de 15.09.2010, în temeiul disp. art.137 alin.2 C.pr.civ. a fost unită excepția lipsei de interes cu fondul pricinii, apreciindu-se că este necesară administrarea de probatorii pentru soluționarea acesteia.

Ulterior, după rămânerea în pronunțare și deliberare, instanța de fond a omis să se mai pronunțe asupra acestei excepții, pronunțându-se direct pe fondul pricinii, în condițiile în care excepția lipsei de interes este o excepție de fond, absolută și peremptorie. În acest context, a învederat apelanta că omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra acestei excepții atrage nulitatea hotărârii astfel pronunțate, potrivit prevederilor art.297 C.pr.civ.

Cu privire la acest aspect, reclamanta a solicitat anularea hotărârii atacate, urmând ca instanța de apel să judece procesul, evocând fondul.

Dezvoltând motivele de apel, reclamanta a învederat că hotărârea instanței de fond este nulă, întrucât, a fost pronunțată cu încălcarea dreptului său la apărare, principiu stipulat, în mod, expres în art.24 din Constituție și care presupune dreptul părții litigante de a formula cereri și de a propune probe.

Astfel, reclamanta L. L. - I. a solicitat prin apărător, iar instanța de fond a admis, prin încheierea de ședința din data de 09.11.2010, proba cu expertiză topometrică care să aibă ca obiectiv stabilirea liniei de hotar dintre proprietățile părților, pe baza actelor de proprietate exhibate de acestea, prin aceeași încheiere stabilindu-se și un onorariu în cuantum de 500 de lei, sens în care i s-a pus în vedere să facă dovada achitării acestuia în termen de 5 zile, amânându-se judecata cauzei pentru termenul de judecată din data de 11.01. 2011.

În exercitarea acestei obligații, instanța fondului avea posibilitatea legală de a decade pe reclamantă din administrarea probei cu expertiza topometrică, în cazul în care aceasta ar fi refuzat să achite onorariul de expertiză impus în sarcina sa. Cu toate acestea la termenul de judecată din data de 11.01.2011, prima instanță constatând lipsa reclamantei a trecut la soluționarea litigiului, deși prevederile art.201 și urm. C.pr.civ. îi impuneau să se pronunțe asupra administrării probei cu expertiză, iar pășirea la judecată putea avea loc doar după aceste lămuriri, indiferent de înfățișarea sau nu a reclamantei la proces.

Deși, în prima fază, judecătorul fondului a considerat ca fiind utilă și concludentă administrarea probei cu expertiză topometrică, la termenul care a succedat, a soluționat cauza fără a motiva, în niciun mod, neadministrarea acestei probe. O instanță poate reveni asupra necesitații administrării unei probe deja admise, însă este obligată să explice rațiunea renunțării la mijlocul de dovadă, această cerință având drept scop garantarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, drept protejat de CEDO prin art.6 alin.1.

În aceste condiții, reclamanta a apreciat că hotărârea instanței de fond este nulă, cu atât mai mult cu cât, s-a făcut dovada că pentru termenul din data de 11.01.2011, (când a fost soluționat litigiul), reclamanta prin apărător a formulat o cerere pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, la cerere fiind atașata și dovada achitării onorariului pentru expertiza topo, precum și înscrisuri care atesta că reclamanta are domiciliul în Franța.

Împrejurarea că această cerere, precum și înscrisurile sus - menționate nu au ajuns la dosarul cauzei, nu este de fel imputabilă reclamantei, din moment ce există confirmarea de primire a acestora de către Judecătoria Vălenii de M..

În ceea ce privește netemeinicia hotărârii apelate, reclamanta a susținut că prin încheierea de ședință din data de 09.11.2010, instanța de fond a încuviințat la solicitarea pârâtei și proba cu interogatoriul reclamantei și, lăsând la o parte faptul că, în speță, nu erau incidente dispozițiile art. 218 C.pr.civilă care să justifice încuviințarea unei asemenea probe, la același termen de judecată, s-a învederat împrejurarea că reclamanta are cetățenie franceză și domiciliul în Franța, astfel că nu poate fi chemată personal la interogatoriu.

S-a învederat că, așa cum rezultă, din hotărârea atacată, instanța de fond a ignorat și acest aspect, întrucât a dispus citarea reclamantei cu mențiunea „personal la interogatoriu” și, față de lipsa acesteia, a făcut aplicarea disp. art.225 C.pr.civ.

Referitor la acest aspect, reclamanta a opinat că judecătorul fondului era obligat să aplice prevederile art.223 C.pr.civ. incidente în speță, și, din acest motiv consideră că și proba cu interogatoriu a fost administrată, în mod greșit, de instanța de fond, cu încălcarea textului de lege arătat, situație ce pledează pentru netemeinicia hotărârii astfel pronunțate.

O altă critică formulată de reclamantă a vizat împrejurarea că susținerile instanței de fond inserate în considerentele hotărârii referitoare la împrejurarea că „reclamanta nu a făcut dovada inexistenței liniei de hotar dintre terenuri sau a existenței vreunei modificări a acesteia sau a unei acaparări de teren”, nu sunt întemeiate, deoarece, chiar în ipoteza delimitării terenurilor, în cazul în care există divergențe cu privire la linia de hotar, acțiunea de grănițuire este admisibilă.

În speță, existența divergențelor cu privire la linia de hotar sunt sesizate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și dovedite prin chiar poziția pârâtei exprimată prin întâmpinare, prin care practic contestă suprafața de teren deținută de reclamantă, respectiv granițele acesteia.

Așadar, odată ce există divergențe privitoare la existența liniei de hotar, instanța de fond trebuia să facă această grănițuire, context în care s-a apreciat că a fost administrat un probatoriu incomplet în vederea identificării hotarelor reale dintre imobilele în litigiu, pe acest aspect singura proba pertinentă, concludentă și utilă cauzei fiind proba cu expertiză topometrică asupra căreia instanța, deși nu a decăzut-o pe reclamantă, a omis să se pronunțe.

Pe de alta parte, din considerentele hotărârii criticate raportate la conținutul cererii de chemare în judecată, se observă că instanța de fond a calificat greșit situația de fapt dedusă judecății, motivându-și soluția pe considerentul că „reclamanta nu a făcut dovada unei acaparări de teren care să determine modificarea liniei de hotar”.

În speță, reclamanta a investit instanța cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect grănițuirea proprietății sale de cea a pârâtei, întemeiată în drept pe dispozițiile art.584 C.civ. și, niciunde în cuprinsul acesteia nu există un capăt de cerere prin care să fi solicitat și revendicarea sau să fi invocat acapararea vreunei suprafețe de teren, instanța de fond nefiind sesizată cu o astfel de cerere.

Astfel, reclamanta a învederat că, întrucât, motivarea instanței de fond privește o situație de fapt cu care nu a fost investită, prin hotărârea pronunțată a fost încălcat principiul disponibilității.

Reclamanta a solicitat admiterea apelului și, în temeiul disp. art.295 alin.2 C.pr.civ. rap. la art.292 alin.1 teza a – II - a, completarea probatoriilor (a căror necesitate rezultă din dezbateri) cu expertiză topometrică având ca obiective stabilirea liniei de hotar dintre proprietatea reclamantei și cea a pârâtei, pe baza actelor de proprietate exhibate de părțile litigante, a planului parcelar și a adeverința de rol nr.251/2010.

Pe fond, reclamanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și stabilirea liniei de hotar ce desparte cele două proprietăți pe aliniamentul ce urmează a fi stabilit prin raportul de expertiză topo.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr._ .

Prin decizia civilă nr.59/26.01.2012, Tribunalul Prahova a admis apelul declarat de apelanta – reclamantă, a anulat sentința apelată, a reținut cauza spre rejudecare, evocând fondul și a fixat termen de judecată la data de 22.03. 2012.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că prin demersul judiciar inițiat de reclamanta L. L. I. s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. D., stabilirea liniei de hotar care desparte proprietățile acestora, invocându-se ca temei de drept dispozițiile art.584 C.civ.

Prin sentința civilă nr.3296/04.04.2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești în cauza ce a format obiectul dosarului nr._ și care a vizat partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctului M. C., decedat la data de 10.08.2003, cu ultimul domiciliu în Ploiești, s-a luat act de tranzacția intervenită între moștenitorii acestuia, respectiv M. A., în calitate de soție supraviețuitoare și L. L. I. (reclamanta din cauza de față), în calitate de fiică, aceasta din urmă primind în proprietate locuința și terenul aferent în suprafață de 2.500 mp. situat în ..

Prin întâmpinarea depusă de pârâta C. D. la termenul de judecată din data de 09.06.2010, aceasta a invocat excepția lipsei de interes în promovarea prezentei acțiuni, apreciind că, potrivit disp. art. 111 C.pr.civ., cererea nu ar putea fi primită, dacă partea poate cere realizarea dreptului, considerându-se, astfel, că reclamanta avea posibilitatea să construiască un gard pe hotarul deja existent.

Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că prin sentința civilă nr.3296/04.04. 2008 a Judecătoriei Ploiești care, însă, nu îi este opozabilă, terenul care a revenit reclamantei nu are suprafața de 2.500 mp., ci 1.400 mp., sens în care a făcut referire la înscrisul intitulat „Înțelegere” prin care a fost soluționat dosarul nr. 854/1970 al Judecătoriei Vălenii de M., înțelegere în baza căreia bunicul reclamantei – M. I. a primit suprafața de teren de 1.400 mp. și o clădire.

Astfel, la termenul de judecată din data de 09.06.2010, constatând că sunt necesare lămuriri suplimentare în vederea soluționării excepției lipsei de interes invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța de fond a repus cauza pe rol și a fixat termen de judecată la data de 15.09.2010 când, în temeiul disp. art.137 alin.2 C.pr.civ., a fost unită excepția cu fondul cauzei, stabilindu-se termen în vederea continuării judecății pricinii la data de 09.11.2010 .

Ulterior, la termenul de judecată din data de 09.11.2010, constatând că probele solicitate de părți în dovedirea și, respectiv în combaterea acțiunii sunt legale, concludente și pertinente pentru dezlegarea pricinii deduse judecății, instanța de fond a încuviințat în temeiul disp. art.167 alin.1 C.pr.civ., la solicitarea reclamantei, probe cu înscrisuri și expertiză tehnică de specialitate topometrică având ca obiectiv stabilirea, pe baza actelor de proprietate ale părților, a liniei de hotar care desparte terenurile deținute de acestea, urmând a fi avută în vedere și adeverința nr.251/2010.

Totodată, s-a stabilit un onorariu al expertului topo în cuantum de 500 lei în sarcina de plată a reclamantei, căreia i s-a pus în vedere că are obligația de a-l achita în termen de 5 zile, fără a se menționa și sancțiunea care poate interveni în caz de neconformare, fiind încuviințat la solicitarea reclamantei și expert consilier în persoana ing. S. A.

La rândul său, pârâta a solicitat, în combaterea acțiunii probe cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei, martori și participarea la efectuarea raportului de expertiză topo a unui expert consilier în persoana ing. P. D., probe care au fost încuviințate ca atare .

La termenul de judecată din data de 11.01.2011, apărătorul pârâtei a depus la dosarul cauzei interogatoriul propus a fi luat reclamantei, solicitând, față de lipsa acesteia și citarea cu mențiunea „personal la interogatoriu”, aplicarea disp. art.225 C.pr.civ., precum și reaprecierea asupra probei cu expertiză topo, raportat la împrejurarea că nu s-ar fi achitat onorariul dispus de instanță.

Astfel, s-a procedat și la audierea martorilor propuși de pârâtă, respectiv M. P. și L. G. și, dată fiind declarația apărătorului pârâtei în sensul că alte cereri nu mai formulează, instanța de fond a acordat cuvântul în dezbateri, pronunțând sentința civilă nr.59/11.01.2011 prin care a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, hotărâre apelată în prezenta cauză.

Tribunalul a apreciat că prin modalitatea de soluționare a pricinii, instanța de fond a încălcat atât principiul contradictorialității, cât și dreptul la apărare al reclamantei. Principiul contradictorialității presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților și fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie ca, în prealabil, părțile să fie informate exact despre existența procesului, conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță.

Dreptul la apărare constă în dreptul fiecărei persoane de a beneficia de un proces echitabil care să se desfășoară într-un timp rezonabil, cu respectarea întocmai a drepturilor procesuale conferite de lege.

În speță, deși la termenul de judecată din data de 09.11.2010, instanța de fond a încuviințat probatoriile solicitate de părți în dovedirea și, respectiv în combaterea pretențiilor deduse judecății, înaintând, în vederea efectuării raportului de expertiză tehnică de specialitate topometrică dispus în cauză, chiar și adresă Biroului Local de Expertize Judiciare, Tehnice și Contabile din cadrul Tribunalului Prahova pentru comunicarea listei cu experți topo, la următorul termen de judecată – 11.01.2011, fără a dispune decăderea reclamantei din proba cu expertiză topo ori revenirea, motivată, asupra necesității acestei probe, a acordat cuvântul în dezbateri asupra fondului cauzei.

Tribunalul a subliniat și faptul că instanța de judecată poate reveni asupra necesității administrării unei probe deja încuviințate, însă, este obligată să motiveze rațiunea luării unei asemenea măsuri, această cerință având drept scop tocmai garantarea dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art.6 alin.1 din CEDO.

Mai mult decât atât, s-a reținut și împrejurarea că apărătorul reclamantei înaintase instanței de fond, pentru termenul de judecată din data de 11.01.2011, cerere de amânare a judecății cauzei, motivat de faptul că acordă asistență juridică într-un dosar aflat pe rolul Î.C.C.J., sens în care a anexat fișa respectivului dosar din sistemul informatizat Ecris, împuternicirea avocațială pentru numitul C. G., precum și dovada achitării onorariului dispus în cauză pentru expertul topo.

Înscrisurile sus – menționate au fost înaintate, prin fax, Judecătoriei Vălenii de M. încă din data de 10.01.2011, astfel cum rezultă din confirmarea de primire, nedepunerea acestora, în timp util la dosarul cauzei nefiind imputabilă reclamantei ori apărătorului acesteia și nici nu este de natură a justifica măsurile dispuse de instanța de fond care a purces, în aceste condiții, la judecata în fond a pricinii.

De asemenea, a apreciat tribunalul că petitul acțiunii vizează stabilirea liniei de hotar care desparte proprietățile părților, grănițuirea realizându-se pe cale judecătorească nu numai atunci când între proprietăți nu au existat niciodată semne exterioare de hotar, ci, și în situația în care acestea există, dar sunt controversate.

Așa fiind, o acțiune în grănițuire nu poate fi soluționată numai pe baza depozițiilor martorilor audiați în cauză, ci, impune cu necesitate și efectuarea unui raport de expertiză tehnică de specialitate topometrică, probă încuviințată de altfel de instanța de fond la termenul de judecată din data de 09.11.2010, dar neadministrată în cauză, această probă fiind necesară tocmai în vederea fixării limitelor celor două fonduri.

Referitor la această probă, așa cum s-a mai arătat, instanța de fond nu a dispus nici decăderea reclamantei cu privire la administrarea ei, dar nici nu a revenit asupra necesității administrării sale, astfel că, soluționând pricina dedusă judecății, în modalitatea arătată, este evident că au fost încălcate drepturile procesuale ale reclamantei.

Mai mult decât atât, prin întâmpinarea depusă la dosar la termenul de judecată din data de 09.06.2010, pârâta C. D. a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii – excepție de fond, absolută și peremptorie asupra căreia instanța de fond a omis a se pronunța, deși la termenul de judecată din data de 15.09.2010 a fost unită cu fondul cauzei, întrucât s-a considerat necesară administrarea de probatorii comune fondului .

S-a constatat că, în timpul dezbaterilor, completul de judecată trebuie să aibă un rol activ, art.129 alin.4 C.pr.civ. menționând că președintele este în drept să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept care conduc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare.

Această dispoziție se corelează cu cea înscrisă în alin.5¹ al aceluiași text de lege care stabilește că judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor.

În acest context, tribunalul a stabilit nu numai lipsa de rol activ a instanței de fond, dar și neadministrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate topometrică încuviințată la termenul de judecată din data de 09.11.2010 – moment la care această probă a fost apreciată ca fiind concludentă, legală și pertinentă, în condițiile în care nu s-a dispus nici decăderea reclamantei din această probă, dar nici revenirea asupra necesității administrării sale.

Raportat la obiectul pricinii cu care a fost investită instanța de fond - acțiune în grănițuire, era imperios necesar, în vederea unei corecte dezlegări a pricinii, să se administreze proba cu expertiză tehnică de specialitate topometrică, în acest mod fiind respectate și drepturile procesuale ale părților.

Pentru considerentele arătate, tribunalul a admis apelul și, în baza art.297 C.pr.civ., a anulat sentința atacată și a reținut cauza spre rejudecare, evocând fondul, sens în care a fixat termen de judecată la data de 22.03.2012 când a dispus efectuarea raportului de expertiză topo având ca obiective: identificarea, măsurarea, evidențierea pe schița de plan a terenurilor deținute de părți, conform actelor de proprietate exhibate de acestea, urmând a se ține seama de planurile parcelare, hărțile cadastrale și adeverința de rol nr.251/2010 .

Prin aceeași încheiere de ședință a fost respinsă ca neconcludentă proba cu interogatoriul intimatei – pârâte solicitată de apelanta – reclamantă, întrucât s-a apreciat că, raportat la petitul acțiunii cu care a fost investită instanța – grănițuirea proprietăților părților, dovada pretențiilor se face cu înscrisuri și expertiză tehnică de specialitate topometrică.

În speță, raportul de expertiză tehnică de specialitate topometrică ing. I. C. a fost depus la data de 11.09.2012 și, față de modalitatea de întocmire a lucrării, respectiv prin propunerea a nu mai puțin de 3 variante de delimitare a proprietăților părților, la termenul de judecată din data de 11.10.2012, au fost încuviințate obiecțiunile formulate de ambele părți .

Raportul de expertiză tehnică de specialitate topometrică – refacere a fost depus la termenul de judecată din data de 25.01.2013, fiind respinse ca neîntemeiate obiecțiunile formulate de apelanta – reclamantă, astfel cum rezultă din practicaua încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 28.03.2013.

În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Prahova prin decizia civilă nr. 208/04.04.2013a respins apelul declarat de apelanta - reclamantă L. L. – I., împotriva sentinței civile nr. 59/11.01.2011 a Judecătoriei Vălenii de M., în contradictoriu cu intimata - pârâtă C. D., ca nefondat și a obligat apelanta la 500 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a pronunța această decizie Tribunalul a reținut că art.584 C.civ. – text de lege pe care reclamanta L. L. I. și-a întemeiat prezentul demers judiciar prevede că „orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite cu a sa; cheltuielile grănițuirii se vor face pe jumătate”.

Astfel, grănițuirea reprezintă o operațiune de delimitare prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăți vecine.

Literatura de specialitate a statuat că acțiunea în grănițuire este admisibilă, chiar dacă între proprietăți există hotare exterioare, ori de câte ori aceste hotare nu au fost stabilite prin înțelegerea părților sau prin printr-o hotărâre judecătorească.

Așadar, acțiunea în grănițuire este o acțiune petitorie, întrucât, are drept scop delimitarea proprietăților limitrofe, spre deosebire de acțiunea pentru strămutare de hotar care este posesorie.

În speță, reclamanta L. L. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. D., stabilirea liniei de hotar care desparte proprietățile părților, temeiul juridic al acțiunii fiind reprezentat de textul de lege menționat mai sus.

Din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar s-a reținut că la data de 15.01.1971 s-a încheiat înscrisul sub semnătură privată intitulat „Înțelegere” prin care s-a dispus asupra modalității de partajare a averii succesorale rămase de pe urma defuncților A. D. M., decedat în luna noiembrie 1948 și M. A. D. M., decedată în luna mai 1955, în sensul că M. A. D. I. – bunicul reclamantei a primit terenul – cămin de casă în suprafață de 1.400 mp. situat în satul Homorâciu, jud. Prahova, având ca vecinătăți: la N – Șoseaua Homorâciu – Schiulești; la S – N. E.; la – E – M. D.; la V – M. P., împreună cu casa aflată pe acesta.

În cuprinsul înțelegerii s-a menționat că aceste bunuri imobile s-au aflat în posesia lui M. A. D. D., urmând a fi predate lui M. A. D. I. – bunicul reclamantei, cu precizarea că, la rândul său, M. A. D. D. a primit toate celelalte bunuri mobile și imobile, cu excepția terenului – cămin de casă în suprafață de 2.000 mp. situat în ..

Anterior perfectării „Înțelegerii” menționate în precedent, dar la aceeași dată – 15.01.1971 a fost eliberată de către Consiliul Popular al ., Autorizația nr.152 în vederea soluționării cererii formulate de M. A. I. și M. D., fiind autorizată partajarea imobilului – teren construibil în suprafață de 1.400 mp. situat în ..

Prin sentința civilă nr.3296/04.04.2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești în cauza ce a format obiectul dosarului nr._ și care a vizat partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctului M. C., decedat la data de 10.08.2003, cu ultimul domiciliu în Ploiești, s-a luat act de tranzacția intervenită între moștenitorii acestuia, respectiv M. A., în calitate de soție supraviețuitoare și L. L. I. (reclamanta din cauza de față), în calitate de fiică, aceasta din urmă primind în proprietate locuința și terenul aferent în suprafață de 2.500 mp. situat în ..

Analizând considerentele sentinței tribunalul a constatat că, în respectiva cauză, nu s-a efectuat o expertiză tehnică de specialitate topometrică pentru identificare, măsurarea și poziționarea pe schița de plan a terenului situat în . în suprafață de 2.500 mp. cum au pretins, la acel moment părțile sau de 1.400 mp., conform înțelegerii din data de 15.01.1971, după cum nu s-a făcut nicio referire la un eventual înscris care să ateste dreptul de proprietate al defunctului M. C. asupra acestui teren.

Așa fiind, s-a stabilit că este evident că terenul care a fost atribuit în lotul reclamantei L. L. I. prin tranzacția care a consfințit învoiala părților în dosarul nr._ soluționat prin sentința civilă nr.3296/04.04.2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești nu este identificat prin vecinătăți sau anumite repere care să facă posibilă localizarea acestuia, spre deosebire de pârâta C. D. care a dobândit, împreună cu soțul său C. M., prin cumpărare de la numiții M. D. și M. E., terenul – loc de casă în suprafață de 500 mp. situat în vatra satului Homorâciu, ., având ca vecini: la răsărit și miazăzi – restul proprietății vânzătorilor, la apus – P. M. și la miazănoapte – șoseaua, astfel cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare aut. sub nr.13/09.01.1969.

Mai mult decât atât, în adeverința nr.3159/01.06.2012 emisă de Primăria . că pârâta C. D. figurează în registrele agricole vol. 9, tip 1, poz. 028 cu 0,06 ha. teren curți – construcții în pct. „Acasă” și 0,45 ha. arabil, iar potrivit certificatului de moștenitor nr.703/06.09.1990 eliberat de pe urma defunctului M. D., decedat la data de 04.06.1990, de pe urma căruia a rămas ca unică moștenitoare legală acceptantă pârâta din cauza de față au rămas, ca bunuri succesorale, mai multe bunuri imobile printre care și imobilul situat în . compus din 200 mp. curți și 4.100 mp. arabil între vecinii: șoseaua, P. I., C. M. și M. I..

Raportul de expertiză tehnică de specialitate topometrică - refacere ing. I. C. a relevat faptul că suprafața de teren deținută de reclamanta L. L. I. este de 1.480 mp. și este cuprinsă în perimetrul pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 1, iar pârâta C. D. stăpânește suprafața de teren 5.036 mp. și este delimitată de conturul pct. 2, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 6, 5, 4, 3, 2 .

A precizat expertul că între cele două imobile există un gard între pct. 2, 3, 4, 5, iar între pct. 5 – 6 există chiar țevi de hotar bătute până la aproximativ 20 cm. de nivelul solului.

Dată fiind situația de fapt, astfel cum a fost reținută și prezentată în precedent, prin prisma probelor administrate în cauză s-a apreciat că este evident că reclamanta L. L. I. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului pretins a fi deținut de aceasta, respectiv cel în suprafață de 2.500 mp., câtă vreme, în sentința civilă nr.3296/04.04.2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești este menționată numai suprafața care i-ar reveni, în urma partajării averii succesorale a tatălui său, fără a se menționa un minimum de elemente care să facă posibilă identificarea terenului prin amplasament, eventual, punctul în care se află (este arătată, în mod generic, numai localitatea în care este situat), vecinătăți, categorie de folosință, etc., context în care s-a constatat că din înscrisurile analizate nu se localiza terenul.

Analizând actele de proprietate exhibate de pârâta C. D., tribunalul a stabilit că terenul stăpânit de aceasta corespunde înscrisurilor prezentate, dar și situației de fapt constatată în urma efectuării raportului de expertiză topo, cu precizarea că între proprietățile părților există un gard între pct. 2, 3, 4, 5, iar între pct. 5 – 6 există chiar țevi de hotar bătute până la aproximativ 20 cm. de nivelul solului.

Chiar dacă, față de actele de proprietate ale pârâtei, aceasta deține, în plus, o suprafață de teren de 236 mp., potrivit punctului de vedere al expertului consilier al pârâtei – ing. P. D., această diferență trebuie raportată la suprafața totală de teren de 5.036 mp., fiind astfel sub 5 % (toleranțe de măsurare care sunt acceptabile chiar și în actualele condiții de măsurare).

În opinia instanței reclamanta L. L. I. a justificat dreptul său de proprietate numai pentru suprafața de teren de 1.400 mp. care, potrivit „Înțelegerii” perfectate la data de 15.01.1971, a revenit autorului său M. A. D. I..

Reținându-se, pe de o parte, că suprafața de teren invocată de reclamantă, respectiv 2.500 mp. nu poate fi probată prin înscrisuri doveditoare, ci, numai suprafața de 1.400 mp., iar pe de altă parte că între proprietățile părților există chiar și semne de hotar, pârâta susținând că limita între cele două terenuri este cea marcată prin țevi și este delimitată ca urmare a înțelegerii dintre tatăl său - M. D. și autorul reclamantei – M. I., s-a considerat că prezentul demers judiciar este neîntemeiat, motiv pentru care apelul a fost respins ca nefondat și, baza art.296 C.pr.civ., a fost păstrată în tot sentința atacată.

Tribunalul nu a putut avea în vedere raportul de expertiză tehnică de specialitate topometrică ing. S. A., astfel cum a solicitat apelanta – reclamantă, deoarece, pe de o parte aceasta a fost expertul consilier al apelantei, astfel încât lucrarea poate fi apreciată ca fiind subiectivă, iar pe de altă parte, deși propune o posibilă variantă de lotizare care ar respecta actele de proprietate ale părților, reține că terenul apelantei trebuie să aibă suprafața de 2.500 mp. în condițiile în care, așa cum s-a mai arătat, aceasta justifică un drept de proprietate numai pentru terenul în suprafață de 1.400 mp.

Una din criticile inserate în cuprinsul motivelor de apel a vizat omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra excepției lipsei de interes a reclamantei L. L. I. în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Tribunalul a stabilit că acțiunea civilă poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile ocrotite de lege. Părțile, obiectul și cauza sunt cele trei elemente specifice ale acțiunii civile, ale oricărei forme procesuale care intră în conținut acțiunii civile.

În literatura de specialitate s-a arătat că pentru a fi parte în proces, trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții care sunt, în același timp, și condiții de exercițiu ale acțiunii civile, ale oricărei forme procedurale care intră în conținut acțiunii civile: calitatea procesuală, capacitatea procesuală, existența unui interes și afirmarea unui drept sau a unei situații juridice pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.

Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare din formele procesuale care intră în conținut acțiunii civile.Interesul trebuie să fie material, dar și moral.

În doctrină se arată că interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să fie legitim, juridic; să fie născut și actual; să fie personal și direct.

Prima cerință, enunțată uneori sub forma de „interes legitim juridicește proteguit”, vizează mai puțin exercițiul dreptului la acțiune, și, mai degrabă privește temeinicia sau netemeinicia pretenției formulate, deoarece, pentru a afla dacă un interes este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbată fondul pretenției.

Așadar, prin această cerință trebuie să se înțeleagă faptul că interesul trebuie să fie în legătură cu pretenția formulată, deci, cu dreptul subiectiv civil afirmat ori cu situația juridică legală pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.

Interesul trebuie să fie născut și actual, deci să existe în momentul în care se exercită dreptul la acțiune (o componentă a acestuia), în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu numai dacă nu ar recurge, în acel moment, la acțiune (la forma concretă de manifestare a acțiunii).

Interesul trebuie să fie și personal și direct, în sensul că folosul practic trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva.

Dată fiind această prezentare analitică a instituției interesului, prin prisma condițiilor cumulative pe care trebuie să le îndeplinească, tribunalul a considerat că interesul reclamantei este acela de a își delimita proprietatea de cea a pârâtei, context în care excepția lipsei de interes a fost respinsă.

Împotriva deciziei civile nr. 208/04.04.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova a declarat recurs reclamanta L. L. – I., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Prahova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr._ la data de 11.06.2013, fiind administrată proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă nr. 3358/05.11.2013 Curtea de Apel Ploiești a admis recursul declarat de recurenta–reclamantă L. L. – I., împotriva deciziei civile nr. 208/04.04.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova și, pe cale de consecință a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, pe fond, la același tribunal.

În motivare, Curtea de Apel a reținut că decizia civilă a Tribunalului Prahova nr. 59/26.01.2012 prin care a fost admis apelul reclamantei declarat împotriva sentinței civile nr. 59/11.01.2011 a Judecătoriei Vălenii de M., s-a anulat sentința apelată și s-a reținut cauza spre rejudecare, evocând fondul – nu a fost atacată cu recurs de niciuna dintre părți, rămânând așadar irevocabilă și bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

După pronunțarea deciziei nr. 59/26.01.2012, în loc să procedeze în continuare la judecarea pe fond a acțiunii civile în grănițuire formulată de reclamantă în contradictoriu cu intimata-pârâtă (ca efect al anulării, în temeiul art. 297 Cod proc.civ.) Tribunalul a pronunțat decizia civilă nr. 208/04.04.2013, prin care a soluționat din nou, în mod eronat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 59/11.01.2011 a Judecătoriei Vălenii de M., pe care de această dată l-a respins ca nefondat, fiind păstrată în consecință, sentința civilă nr. 59/11.01.2011. Or, această soluție, dată prin decizia civilă nr. 208/04.04.2013, pronunțată de către Tribunalul Prahova, încalcă în mod evident, autoritatea de lucru judecat a primei decizii pronunțate în apel, în cadrul aceluiași dosar, respectiv a deciziei civile nr. 59/26.01.2012 a Tribunalului Prahova, prin care apelul reclamantei fusese deja soluționat.

Primindu-se dosarul pe rolul Tribunalului Prahova, cauza a fost reînregistrată sub nr._ la data de 17.01.2014.

După completarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 160 din 04.03.2014, în rejudecare, în fond după casare, în urma admiterii apelului și anulării sentinței civile nr. 59/11.01.2011, a admis acțiunea, a dispus grănițuirea conform raportului de expertiză I. C. pe aliniamentul 5-36-37 (2-3-4-5-36-37) și a obligat pârâta la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând onorariu de expert.

Pentru a dispune astfel instanța a reținut că potrivit autorizației privind partajarea imobilelor nr. 152/15.01.1971 și a tranzacției intitulată „înțelegere” încheiate în aceeași zi între numiți M. AD I. și M. A.D. D., bunicul reclamantei M. A. D. I. a preluat suprafața de 1400 mp, teren de casă situat în satul Homoraciu, având următorii vecini: la nord șoseaua Homoraciu - Schiulesti, la sud N. E., la est M. D., la Vest M. P.; o casă construită din bârne, pe fundație de piatră acoperită cu tablă, compusă din două camere și verandă.

În respectiva „înțelegere” s-a precizat că celelalte bunuri imobile și mobile, prevăzute în acțiune, în afară de terenul cămin de casă, de 2000 mp, situat în ., vor fi stăpânite de M. AD D..

Prin sentința civilă nr.3296/04.04.2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești în cauza ce a format obiectul dosarului nr._ și care a vizat partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctului M. C., decedat la data de 10.08.2003, cu ultimul domiciliu în Ploiești, s-a luat act de tranzacția intervenită între moștenitorii acestuia, respectiv M. A., în calitate de soție supraviețuitoare și L. L. I. (reclamanta din cauza de față), în calitate de fiică, aceasta din urmă primind în proprietate locuința și terenul aferent în suprafață de 2.500 mp. situat în com. Izvoarele, ..

Tribunalul a reținut că tranzacția consfințită în fața instanței la data de 04.04.2008 nu poate constitui prin ea însăși un titlu de proprietate, întrucât raportat obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv partajul bunurilor succesorale, aceasta produce efecte declarative și nu constitutive. În plus, în sentința civilă nr. 3296/04.04.2008 nu se face vorbire despre efectuarea unei expertize de specialitate care să identifice, să poziționeze pe schița de plan și să indice vecinătățile și suprafața exactă a terenului despre care apelanta-reclamantă susține că ar fi în suprafață de 2500 mp.

De asemenea, s-a constatat de instanță că apelanta-reclamantă a invocat drept dovadă, în susținerea dreptului de proprietate asupra terenului cu suprafața de 2500 mp, alături de tranzacția consfințită prin sentința civilă nr. 3296/04.04.2008 și adeverința rol agricol nr. 1251/08.03.2010, dar adeverința de rol agricol nu constituie de asemenea un titlu de proprietate, neputând fi asimilată adeverinței emisă în temeiul Legii 18/1991, care în anumite situații poate constitui titlu de proprietate în măsura existenței un proces verbal de punere în posesie care identifică terenul reconstituit.

De asemenea, nici certificatele de moștenitor nr. 108/1971 și 705/19.05.1993 pe care le-a invocat apelanta-reclamantă nu constituie titlu de proprietate.

Însă tribunalul a reținut că nu este învestit cu soluționarea unei acțiuni în revendicare astfel că aceste aspecte au fost luate în considerare numai pentru a analiza strict cererea apelantei-reclamante raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pentru a se stabili linia de hotar între terenul aflat în posesia apelantei-reclamante și terenul aflat în posesia intimatei-pârâte.

În ceea ce o privește pe intimata-pârâtă, Tribunalul a reținut că aceasta a dobândit, împreună cu soțul său C. M., prin cumpărare de la numiții M. D. și M. E., terenul – loc de casă în suprafață de 500 mp. situat în vatra satului Homorâciu, ., având ca vecini: la răsărit și miazăzi – restul proprietății vânzătorilor, la apus – P. M. și la miazănoapte – șoseaua, astfel cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare aut. sub nr.13/09.01.1969.

În adeverința nr.3159/01.06.2012 emisă de Primăria . că pârâta C. D. figurează în registrele agricole vol. 9, tip 1, poz. 028 cu 0,06 ha. teren curți – construcții în pct. „Acasă” și 0,45 ha. arabil, iar potrivit certificatului de moștenitor nr.703/06.09.1990 eliberat de pe urma defunctului M. D., decedat la data de 04.06.1990, de pe urma căruia a rămas ca unică moștenitoare legală acceptantă pârâta din cauza de față au rămas, ca bunuri succesorale, mai multe bunuri imobile printre care și imobilul situat în com. Izvoarele, . compus din 200 mp. curți și 4.100 mp. arabil între vecinii: șoseaua, P. I., C. M. și M. I..

Potrivit art. 584 C.Civ, dreptul la acțiune, bazat pe aceste dispoziții, circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană, care are un drept real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său, prin acțiune în justiție restabilirea hotarului care separă fondurilor învecinate și marcarea acestora prin semne materiale vizibile.

Tribunalul a apreciat că într-o asemenea acțiune, judecătorul nu are a se pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, ci asupra formei terenului, în partea din litigiu, al cărui contur este fixat, decisiv, prin linia hotarului despărțitor, determinată prin semne vizibile. Operațiunile judiciare ale grănițuirii circumscriu identificarea hotarului real, trasarea hotarului și așezarea semnelor de hotar. Identificarea implică aflarea celor mai vechi semne de hotar, prin examinarea titlurilor de proprietate, ascultarea părților și martorilor și administrarea probelor cu expertize judiciare.

S-a stabilit că potrivit concluziilor raportul de expertiză tehnică de specialitate topometrică - refacere ing. I. C., suprafața de teren efectiv deținută de reclamanta L. L. I. este de 1.480 mp. și este cuprinsă în perimetrul pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 1, iar cea deținută efectiv de către pârâta C. D. este de 5.036 mp. și este delimitată de conturul pct. 2, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 6, 5, 4, 3, 2.

De asemenea, conform aceleiași lucrări coroborate cu fotografiile depuse la dosarul cauzei dar și declarațiile martorilor administrate la instanța de fond (probă care nu a fost desființată în cadrul căilor de atac), a rezultat că între cele două imobile există semne vizibile de hotar, un gard între pct. 2, 3, 4, 5, între pct. 5 – 6 există chiar țevi de hotar bătute până la aproximativ 20 cm. de nivelul solului, iar aceste semne de hotar nu au fost modificate.

Dată fiind situația de fapt, chiar dacă față de actele exhibate de către ambele părți, acesta dețin în realitate suprafețe care nu coincid cu cele din actele de proprietate, reținându-se, că suprafața de teren invocată de reclamantă, respectiv 2.500 mp. nu poate fi probată prin înscrisuri doveditoare, ci, numai suprafața de 1.400 mp., iar pe de altă parte că între proprietățile părților există semne vizibile de hotar care nu au fost modificate, Tribunalul rejudecând în fond a admis cererea de grănițuire, conform concluziilor raportului de expertiză refacere I. C., pe aliniamentul 5-36-37 (2-3-4-5-36-37).

Față de dispozițiile art. 274 Cod proc.civ. a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta L. L.-I. și pârâta C. D..

Recurenta L. L.-I. a considerat că prin hotărârea pronunțată Tribunalul Prahova a încălcat și aplicat greșit următoarele art. 1201 cod civil referitor la autoritatea de lucru judecat cu privire la chestiuni de drept rezolvate.

A arătat recurenta – reclamantă L. L.-I. că a învestit Judecătoria Vălenii de M. cu o acțiune prin care a solicitat grănițuirea proprietății sale de 2500 mp de cea a părții adverse, C. D., prin trasarea liniei de hotar corecte.

Printr-o primă hotărâre, Judecătoria Vălenii de M., prin sentința nr.59/26.01.2011, i-a respins acțiunea, deși nu s-a pronunțat expres asupra acestei situații, la baza luării acestei decizii, avându-se în vedere excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, prin întâmpinarea depusa la dosar.

Aceasta situație rezulta din împrejurarea ca instanța a susținut ca nu se impune grănițuirea suprafețelor atât timp cât între terenurile deținute de părți exista linie de hotar pe care se afla construit un gard ce nu a suferit modificări de peste 40 de ani și că nu s-a constatat vreo acaparare de teren care să modifice linia de hotar existentă Prin decizia nr.208/4.04.2013 a Tribunalului Prahova s-a luat în discuție excepția lipsei de interes, care a fost apreciată că nefondată și a fost respinsă, instanța de control judiciar motivând pe larg punctul de vedere sub acest aspect și arătând că și în situația existentei unor semne de hotar pe o porțiune din acesta, nu se poate contesta dreptul reclamantei de a-și delimita proprietatea de cea a pârâtei, cu atât mai mult cu cât situația acestor așa zise semne este contestată.

Respingerea acestei excepții nu a fost atacată, deci a intrat în puterea lucrului judecat însă, cu toate acestea, Tribunalul Prahova, pronunțând decizia recurată, respectiv 160/4.03.2014, a readus în discuție aceasta împrejurare, încălcând astfel puterea de lucru judecat.

A arătat recurenta-reclamantă că, pentru a justifica soluția pronunțată, respectiv limita de grănițuire aleasă, a susținut că ea se impune, chiar peste faptul că nu corespunde drepturilor de proprietate ale părților, în considerarea faptului ca între proprietățile părților exista semne de hotar care nu au fost modificate .

Aceasta argumentație, de mai multe ori repetata în cuprinsul hotărârii, nu înseamnă decât o reiterare, pe o cale ocolită, a unui fine de neprimire al acțiunii care fusese deja rezolvat irevocabil printr-o hotărâre anterioară pronunțată între aceleași părți, arătând recurenta că este obligată să respecte un așa zis hotar pe care însă ea îl contestă, susținând ca nu este corect delimitat și este trasat arbitrar de partea adversă.

Consideră recurenta că Tribunalul a achiesat de fapt la greșita rezolvare avută în vedere în primul ciclu procesual de Judecătoria Vălenii de M., atât timp cât a menținut un hotar eronat numai prin faptul că el există.

De asemenea, s-a menționat că instanța a încălcat art. 315 Cod Procedura Civila, care vizează obligativitatea deciziei de casare pentru instanța de trimitere.

Prin decizia nr.3358/2013, Curtea de Apel Ploiești a casat decizia civilă nr. 208/2013 a Tribunalului Prahova și a dispus retrimiterea cauzei la aceeași instanță, ocazie cu care a statuat că, odată reinvestit, Tribunalul să examineze toate criticile pe care reclamanta le formulase și le subsumase motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 Cod Procedura Civila și care vizau modalitatea de raportare a instanței la drepturile deduse judecații astfel cum ele rezultau din actele prezentate și la necesitatea administrării unei noi expertize.

A arătat recurenta că nici unul din aceste motive nu a fost examinat pentru a se răspunde criticilor formulate.

În opinia recurentei, obligația fixată prin decizia de casare și care este impusă de legiuitor prin dispozițiile art.315 Cod Procedura Civila, a fost încălcată de instanța de casare, ceea ce atrage nulitatea prevăzută de art.304 pct.9 Cod Procedura Civila.

Referitor la încălcarea 3. art. 584 și următoarele Cod Civil, recurenta a arătat că instanța a susținut că potrivit acestui text de lege, judecătorului îi este interzis să se pronunțe asupra existentei și întinderii dreptului de proprietate, el fiind limitat în a examina forma terenului în partea din litigiu și existența sau nu a semnelor exterioare de hotar.

Mai mult, a considerat că aceste semne de hotar, în măsura în care există sunt prioritare, chiar dacă din actele prezentate de ambele părți rezulta ca acestea dețin în fapt alte suprafețe decât cele reale și la care sunt îndrituite .

A apreciat recurenta că acest punct de vedere simplist denota nestăpânirea instituției grănițuirii în contextul în care aceasta este tratată de doctrina și practica judiciară.

Acțiunea în grănițuire este o acțiune reală, petitorie, imobiliară, imprescriptibilă și declarativă de drepturi. Caracterul real al acestei acțiuni decurge din împrejurarea că ea se întemeiază pe dreptul de proprietate asupra fondului sau pe oricare alt drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Acțiunea în grănițuire este o acțiune petitorie, întrucât are drept scop delimitarea proprietăților limitrofe, realizând astfel, în ultimă instanță, apărarea dreptului de proprietate, ea păstrându-și acest caracter chiar și atunci când dreptul de proprietate sau alt drept real nu este contestat.

Apărând drepturi reale imobiliare, acțiunea în grănițuire are ea însăși un caracter imobiliar și este imprescriptibilă. Prin exercitarea acestei acțiuni nu se tinde la crearea unui nou hotar între cele doua fonduri, acesta existând prin definiție dar fiind contestat, ci la reconstituirea și marcarea adevăratului hotar, având astfel un caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi. De aceea, acțiunea în grănițuire poate fi exercitata nu numai atunci când nu exista semne exterioare de hotar, dar și atunci când ele exista dar sunt contestate.

În cadrul acțiunii în grănițuire părțile trebuie să producă dovezi pentru stabilirea traseului pe care urmează să se fixeze semnele exterioare dintre fondurile învecinate, fără a fi însă obligate a dovedi existența dreptului asupra porțiunilor de teren pentru care se stabilește hotărnicia. per a contrario, instanța învestită fiind cu o cerere în grănițuire nu poate restrânge prin soluția pronunțată, dreptul de proprietate al reclamantei, așa după cum s-a întâmplat în cauza dedusă judecații.

Arată recurenta că aceasta situație înfrânge, atât dispozițiile art.480 Cod Civil, cât și art. 1 din Protocolul anexa la Convenția Drepturilor Omului, deoarece, deși reclamanta este cu certitudine titulara dreptului de proprietate pentru o suprafața de 2500 mp a cărei delimitare a solicitat-o față de proprietatea părții adverse, prin soluția pe care o critică, dreptul acesteia a fost redus la 1400 mp, ceea ce este inadmisibil.

În opinia recurentei, situația litigioasa existentă între părți trebuie elucidată prin raportare la actele prezentate de acestea, respectiv certificatul de moștenitor nr.109/10 martie 1971, eliberat de fostul notariat de Stat Local Vălenii de M., de pe urma autorului comun, M. D. A., decedat la data de 23 noiembrie 1948, având ca moștenitori legali cei doi fii ai acestuia, respectiv:M. I. (autorul reclamantei L. L. I.), în calitate de descendent direct cu cota de ½ din masa succesorală și M. D. (autorul pârâtei C. D.) în calitate de descendent direct cu aceeași cota de ½ din averea succesorală.

Averea succesorală rămasă de pe urma defunctului se compunea, potrivit aceluiași act din suprafața de 5000 mp teren, din care 2000 mp loc de casa și 3.000 mp teren arabil situat în satul Homorâciu - Izvoarele cu vecinătățile: la răsărit cu P. N., la apus cu D. N., la miazăzi cu E. S. și la miazănoapte cu șoseaua Homorâciu- Slănic. M. D. A. deținea acest teren de la tatăl sau, D. M. prin moștenire de peste 30 ani și prin partaj voluntar cu ceilalți moștenitori în 1912.Odată prezenți la notariat și achiesând la acest act eliberat la solicitarea lor, însemna că ambii fii ai lui M. D. A. au convenit că averea succesorală este cea arătată în act și că fiecare are dreptul la jumătate, respectiv la câte 2.500 mp.

În aceasta situație, consideră recurenta, așa-zisa „înțelegere" datata 15 ianuarie 1971 de care se prevalează C. D. pentru a susține că autorul reclamantei, M. I., ar fi primit din averea tatălui său doar 1400 m.p. din cei 5000 m.p., iar autorul sau restul de teren, nu are nicio valoare.

Chiar dacă ar fi fost reală, ea ar fi avut doar valoarea unui contract sub semnătură privată încheiat între cei doi moștenitori, M. I. și M. D. privind modul de împărțeală al averii succesorale părintești.

Fiind expresia unui acord de voință, această înțelegere în cazul în care ar fi existat, putea fi modificată oricând de aceleași părți, tot prin acordul lor de voință, or atât timp cât aceleași părți, M. I. și M. D. s-au prezentat la data de 10 martie 1971 (deci două luni mai târziu) în fața notarului de stat și au declarat că au drepturi egale asupra terenului succesoral de 5000 m.p., înseamnă că această ultimă voință a acestora este cea reală și produce efecte juridice.

Certificatul de moștenitor eliberat de funcționarul competent al statului (notarul de stat) în îndeplinirea atribuțiilor încredințate prin lege este expresia acordului de voință al beneficiarilor privind calitatea lor de succesori și a drepturilor ce le revin.

De aceea, a considerat recurenta că luarea în discuție de către instanțele ce s-au pronunțat în precedent a actului intitulat „înțelegere" datat 15 ianuarie 1971 și care nu are nici o valoare juridică este greșită față de eliberarea ulterioară a certificatului de moștenitor la care a făcut referire.

Totodată, experții topo (persoane fără cunoștințe juridice) și care se pot pronunța doar pe identificări, măsurători și poziționări de terenuri nu pot emite judecați de valoare privind efectele juridice ale unor înscrisuri, pentru că s-ar substitui judecătorului, ceea ce nu este legal.

Susține recurenta că, potrivit actelor de la dosar, părțile dețin următoarele bunuri:

- reclamanta L. L. I. 2.500 mp teren în comuna Izvoarele . de la defunctul sau tată, M. D. conform: certificatului de moștenitor nr.109/10 martie 1971, eliberat în dosarul nr.108/1971 de fostul Notariat de Stat Local Vălenii de M. Județul Prahova, emis de pe urma defunctului M. A.; certificatului de moștenitor nr.705/19 mai 1993 eliberat de Notariatul de Stat Județean Prahova emis de pe urma defunctului M. I. și sentința civilă nr.3296/4.04.2008 a Judecătoriei Ploiești prin care terenul a revenit în proprietate exclusivă a reclamantei.

- pârâta C. Dornica; autorului acesteia, M. D., i-au revenit conform aceluiași certificat de moștenitor nr.109/10 martie 1971 al Notariatului de Stat Vălenii de M. suprafața de 2.500 mp în comuna Izvoarele . de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al Raionului Teleajen la nr. 94/21 februarie 1961 autorul acesteia, M. D., a cumpărat împreuna cu soția sa M. E. de la S. E. o suprafața de 1000 mp situată în vatra satului Homorâciu, cu vecinătățile: la răsărit cu proprietatea GAC Homorâciu, la apus și miazăzi cu restul proprietății vânzătoarei iar la miazănoapte cu proprietatea cumpărătorilor.

Din aceasta proprietate cumpărată de la S. E., M. D. și M. E. au vândut soților C. M. și C. D. (ginere și fiica) suprafața de 500 m.p. în vatra satului Homorâciu, .: la răsărit și miazăzi cu restul proprietății vânzătorilor, la apus cu P. M. și la miazănoapte cu șoseaua.

Comparând cele doua acte, rezultă că terenul cumpărat de la aceasta nu se învecina nici cu P. M. și, ceea ce este și mai important, nici cu șoseaua, reper care ar fi trebuit sa fie fix, arătând că inadvertențele din actele pârâtei C. D. persistă.

Aceasta a mai prezentat certificatul de moștenitor nr.703/6.09.1990 emis de Notariatul de Stat Vălenii de M. de pe urma tatălui sau, M. D., decedat la data de 4 iunie 1990. Conform acestuia act, la decesul lui M. D. ar fi rămas în succesiunea lui în comuna Izvoarele . de 200 m.p. curte și 4.100 m.p. arabil cu vecinătățile: șoseaua, P. I., C. M. și M. I., ori, acest lucru era imposibil, față de actele depuse, pentru că în timpul vieții sale, M. D. moștenise de la tatăl sau o suprafața de 2.500 m.p. și mai cumpărase 1.000 m.p. de la S. E., deci, în total 3500 m.p.

Din suprafața de 1000 m.p. cumpărată de la S. E. vânduse fiicei sale C. D. și ginerelui, C. M. o suprafața de 500 m.p., ceea ce înseamnă că nu mai putea avea în proprietate la data decesului, conform actelor depuse, decât 3.000 m.p. și nicidecum 4.300 m.p., cât prevede certificatul de moștenitor nr.703/1990.

Certificatul de moștenitor nu constituie titlu de proprietate, el trebuind să fie însoțit de actele care au stat la baza mențiunilor referitoare la averea succesorală declarată de moștenitori ca fiind rămasă de pe urma defunctului, or, în cauza, succesiunea defunctului nu putea cuprinde decât suprafața de 3.000 m.p. pentru care existau acte de proveniență.

Ca atare, drepturile pe care C. D. le poate opune reclamantei în prezentul litigiu vizează o suprafața de 3.500 m.p. teren în comuna Izvoarele, . 3.000 m.p. dobândiți prin moștenire de la tatăl sau iar 500 m.p. dobândiți prin cumpărare, în timpul căsătoriei de la părinții săi.

Tot ca o considerație de ordin general, recurenta a arătat că instanța a folosit o dublă măsură.

Astfel, în ceea ce o privește pe reclamantă niciunul din actele prezentate de aceasta nu au fost luate în considerare de instanță, care le-a înlăturat în mod nejustificat și nemotivat., în timp ce afirmațiile făcute de pârâtă au fost primite în mod necondiționat, ceea ce înfrânge echilibrul care ar trebui să caracterizeze activitatea de judecată.

A apreciat recurenta că, deși nu fusese învestită cu o acțiune în revendicare pe calea unei cereri reconvenționale, care să fi fost formulată de pârâtă, instanța a redus dreptul de proprietate al reclamantei la mai puțin de jumătate ceea ce este de natura a o prejudicia în mod grav.

Sub aspectul art. 295 ¹ alin.2 Cod Procedura Civila, tribunalul a respins nejustificat cererea privind efectuarea unei noi expertize topometrice.

A considerat recurenta că o astfel de probă, cu obiective trasate clar, era esențială în cauză, iar necesitatea ei a fost pe larg argumentată în față instanței reinvestită cu soluționarea pe fond a cauzei.

Tribunalul Prahova a respins această solicitare cu motivarea că probatoriile administrate deja în cauza sunt legale, pertinente și suficiente soluționării cauzei, abordare stereotipă care echivalează de fapt cu o nemotivare și lipsește de consistență hotărârea pronunțată în aceste condiții.

În opinia recurentei, în realitate, era necesară efectuarea unei expertize în specialitatea topometrie având ca obiective: identificarea, măsurarea și poziționarea pe schița de plan a suprafeței de 5.000 m.p. cu vecinătățile indicate în Certificatul de Moștenitor nr.109/10 martie 1971 emis de Notariatul de Stat Vălenii de M. de pe urma lui M. D.A.; a suprafeței de 2.500 m.p. teren provenit din suprafața de mai sus care a revenit lui M. I. și ulterior, succesoarei sale, reclamanta L. L. I.; a suprafeței de teren de 2500 m.p. ce a revenit lui M. D. din succesiunea tatălui sau, M. D.A.; a suprafeței de teren pe care M. D. a cumpărat-o de la S. E., potrivit actului autentic nr.94/1961; a suprafeței de 500 m.p. pe care M. D. a vândut-o din terenul arătat mai sus, lui C. D. și C. M., cu explicarea inadvertențelor prezentate în acest din urmă act în ceea ce privește situația vecinătăților care nu corespund, precum și a suprafeței de teren deținută în fapt de C. Dornica la data efectuării expertizei, urmând ca expertul să precizeze dacă pârâta C. deține în fapt o suprafața mai mare decât cea de 3.500 m.p. pe care este în drept să o posede conform actelor de proprietate; dacă reclamanta L. deține în fapt suprafața de 2.500 m.p. la care are dreptul conform actelor de proprietate; dacă pârâta C. D. a acaparat vreo suprafața de teren din proprietatea L. și în în caz afirmativ să o identifice, măsoare, poziționeze pe schița de plan și să o evalueze; să traseze limita despărțitoare corectă între proprietățile părților, față de actele de proprietate pe care le dețin în sensul celor arătate mai sus.

Concluzionând, recurenta L. L.-I. a solicitat să se constate că prin soluția pronunțată și prin repetata administrare greșită a cauzei cu care fusese învestit, Tribunalul Prahova a încălcat și respectiv a aplicat greșit textele de lege relevante arătate în cuprinsul prezentului recurs, iar hotărârea pronunțată este nelegală, fiind afectată de nulitatea prevăzută de art. 304 pct.9 Cod Procedură Civilă.

În raport de motivele invocate, considerând că în speță se impune efectuarea unei probe care nu poate fi administrată în fața instanței de recurs - respectiv o expertiză topometrică și față de dispozițiile art. 312 Cod Procedură Civilă, recurenta a solicitat casarea hotărârii și retrimiterea cauzei la Tribunalul Prahova în vederea efectuării expertizei topometrice ale cărei obiective au fost menționate în prezenta cerere, iar în subsidiar a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei tribunalului cu consecința admiterii acțiunii și a dispunerii grănițuirii proprietăților aparținând părților conform raportului de expertiză S. A. și a schiței de plan ce face parte integrantă din aceasta pe aliniamentul 38-3-4-5-37-6-7-8-9-10-11-12-13-14, cu cheltuieli de judecată la toate instanțele.

În motivarea recursului, recurenta C. D., a arătat că Tribunalul Prahova, în motivarea hotărârii recurate a făcut vorbire despre faptul că linia de hotar existentă este delimitată de un gard vechi de peste patruzeci de ani și de țăruși metalici, dar în dispozitiv, fără o motivație plauzibilă a stabilit linia de hotar pe aliniamentul 5-36-3792-3-4-5-36-37. A apreciat recurenta că fără o motivație plauzibilă, deoarece conform expertizei există o linie de hotar delimitată și care are o vechime de peste cincizeci de ani, dată la care autorii părților au construit gardul și au bătut semnele de hotar

În desfășurarea expertizei tehnice, expertul I. C. a afirmat că primăria Izvoarele nu are planuri de parcelare și hărți cadastrale în zona imobilelor în litigiu.

Conform susținerilor expertului, pentru terenul menționat în sentința civilă 3296/04.04.2008 și adeverința rol 2105/11.04.2012 nu apare nici un vecin și nicio localizare amănunțită a acestuia, nemenționându-se nici un fel de date cu privire la cei 2500 mp proprietatea reclamantei, expertul nu a arătat dacă pe celelalte laturi (diferit de hotarul pârâtei) există garduri sau semne de hotar. Nefiind indicată de către reclamantă suprafața deținută de către aceasta, indicând și semnele de hotar se pune întrebarea dacă nu cumva cei 2500 mp (care nu au existat pe teren faptic niciodată) sunt constituiți înspre C. D. sau spre alt vecin.

Efectuând analiza actelor de proprietate ale pârâtei C. D. expertul a constatat că din acte se poate localiza amplasamentul și vecinătățile terenului și că acesta, la momentul efectuării expertizei conform actelor de proprietate ale pârâtei trebuia să fie de 4800 mp iar din măsurători au rezultat 5036 mp.

Diferența de suprafață de 236 mp raportată la cei 5036 mp este de sub 5% (toleranță de măsurare acceptabilă chiar și în condițiile actuale de măsurare)

A mai arătat recurenta că la sfârșitul cap. II expertul a afirmat că suprafața de teren deținută de C. D. conform actelor este de 4800 m.p. Aceasta a susținut că limita între cele doua proprietăți este cea marcată prin țevi și a fost delimitată ca urmare a înțelegerii dintre tatăl sau M. D. și M. I.. Expertul a făcut referire la gardul existent între punctele 2-3-4-5, gard ce desparte proprietățile părților, prin urmare hotarul era deja stabilit

În cap. III – Concluzii, expertul I. C. a tras o concluzie clară și indubitabilă, în sensul că deoarece Primăria Izvoarele nu are planuri de parcelare și hărți cadastrale în zona imobilelor în litigiu, sentința civilă 3296/04.04.2008 nu prezintă vecinătăți, dimensiuni ale terenurilor - cum de altfel nu se întâmpla nici în celelalte acte (certificat de vânzare cumpărare, certificat de moștenitor) - este imposibil a trasa o linie de hotar care să mulțumească ambele părți. Concluzia este foarte clară - nu se poate trage o linie de hotar pe baza actelor celor două părți deoarece acestea sunt lipsite de informații vitale pentru o grănițuire corectă și reală.

Consideră recurenta că granița dintre cele două proprietăți poate fi stabilita doar pe aliniamentul semnelor de hotar marcat prin țevi de metal bătute în pământ și anume aliniamentul punctelor 5-6, aliniament aflat în continuarea gardului edificat de către autorii părților, hotar stabilit deja, motiv pentru care nu poate fi stabilit un alt aliniament.

Ca atare, grănițuirea există, nu poate fi dispusă în altă modalitate fără a exista o dublare a acțiunii cu o acțiune în revendicare.

În raport de motivele invocate, recurenta C. D. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei Tribunalului Prahova, acțiunea în grănițuire urmând a fi respinsă deoarece exista hotar între cele doua proprietăți.

La termenul din 15 octombrie 2014 recurenta reclamantă a invocat excepția lipsei de interes a pârâtei în promovarea căii de atac a recursului.

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:

Având în vedere dispozițiile art. 137 C.pr.civilă care reglementează modalitatea de soluționare a excepțiilor, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției lipsei de interes a pârâtei C. D. de a formula calea de atac a recursului, excepție invocată de reclamanta L. L.-I..

Astfel cum s-a statuat în literatura de specialitate, activitatea juridică nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes din partea persoanei care solicită instanței de judecată soluționarea unei cereri.

Interesul este o condiție generală care trebuie să fie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, nu doar cu prilejul promovării unui demers judiciar, ci și al exercitării căilor de atac și el reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care-l urmărește cel care promovează respectivul demers judiciar.

În acest sens, s-a statuat că „ceea ce caracterizează, din punct de vedere procedural, interesul de a uza de o acțiune, e principiul necesității practice a acțiunii, și a autonomiei dreptului de acțiune, adică ideea ca dacă cel interesat n-ar recurge la oficiul organelor jurisdicționale, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu inevitabil”.

În speță, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că pe tot parcursul procesului, pârâta C. D. a solicitat respingerea acțiunii în grănițuire promovată de reclamantă pe considerentul că cele două proprietăți învecinate sunt clar delimitate prin semne de hotar (stâlpi de fier) și un șanț, situație în care a apreciat că nu putea fi primit demersul reclamantei.

Câtă vreme, prin decizia pronunțată de Tribunalul Prahova, cu ocazia evocării fondului, s-a admis acțiunea de grănițuire și s-a dispus stabilirea liniei de hotar într-o modalitate care în opinia pârâtei îi încalcă dreptul de proprietate, în mod evident aceasta din urmă justifică interes pentru formularea prezentului recurs, situație în care instanța va respinge excepția invocată.

În ceea ce privește recursul reclamantei, se reține că în cuprinsul acestuia ea și-a exprimat nemulțumirea motivat de faptul că Tribunalul Prahova nu a respectat dispozițiile art. 315 C.pr.civilă referitor la obligativitatea deciziei de casare nr. 3358/2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești care viza modalitatea de raportare a instanței la drepturile deduse judecății astfel cum ele rezultau din actele prezentate și la necesitatea administratorii unei noi expertize și totodată la încălcarea art. 1201 Cod civil referitoare la autoritatea de lucru judecat a unor chestiuni de drept deja rezolvate.

Pentru analizarea celor două critici se impune o succintă prezentare a situației din speța dedusă judecății, dar și a textelor de lege invocate de recurentă, în scopul de a se stabili sau nu incidența acestora în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr.59/11.01.2011 pronunțată de Judecătoria Vălenii de M. s-a respins acțiunea formulată de reclamantă prin care solicita stabilirea liniei de hotar ce desparte proprietatea sa de cea a pârâtei, pe considerentul că nu s-a făcut dovada inexistenței liniei de hotar dintre terenurile limitrofe sau a existenței vreunei modificări a acesteia sau a unei acaparări de teren care să determine modificarea liniei de hotar.

Tribunalul Prahova prin decizia nr.59/26.01.2012 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționată, a procedat la anularea acesteia și a reținut cauza spre rejudecare, evocând fondul.

Argumentele care au stat la baza pronunțării acestei soluții au fost acelea că în condițiile în care instanța a încuviințat în dovedirea, respectiv combaterea acțiunii, la 09.11.2010, proba cu expertiză topo, acordarea cuvântului în fond la 11.01.2011, fără a dispune decăderea reclamantei din această probă sau revenirea, motivată, asupra necesității acestei probe (din moment ce la termenul respectiv apărătorul reclamantei lipsea nejustificat din instanță și făcuse dovada achitării onorariului de expert stabilit în sarcina clientei sale), echivalează cu încălcarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare, dar și a rolului activ. Totodată, a apreciat instanța că, raportat la obiectul acțiunii, era imperios necesar, în vederea unei corecte dezlegări a pricinii, să se administreze proba cu expertiză tehnică de specialitate topometrică.

După efectuarea expertizei topo, Tribunalul Prahova prin decizia nr. 208/04.04.2013, a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 59/11.01.2011 a Judecătoriei Vălenii de M. și a constatat că reclamanta L. L. – I. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului pretins a fi deținut de aceasta, respectiv cel în suprafață de 2.500 mp, în timp ce, în ceea ce o privește pe pârâta C. D., s-a stabilit că terenul stăpânit de ea corespunde înscrisurilor prezentate și situației de fapt constatată în urma realizării raportului de expertiză topo, cu precizarea că între proprietățile părților există un gard între punctele 2, 3, 4, 5, iar între punctele 5-6 țevi de hotar bătute până la aproximativ 20 cm de nivelul solului.

În considerentele deciziei s-a reținut, de asemenea, că reclamanta justifică un interes pentru promovarea acțiunii în grănițuire, respectiv acela de a-și delimita proprietatea de cea a pârâtei.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 3358/05.11.2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond, la același tribunal.

La stabilirea acestei măsuri, Curtea de Apel a reținut că decizia civilă a Tribunalului Prahova nr. 59/26.01.2012 prin care a fost admis apelul reclamantei declarat împotriva sentinței civile nr. 59/11.01.2011 a Judecătoriei Vălenii de M., s-a anulat sentința apelată și s-a reținut cauza spre rejudecare, evocând fondul – nu a fost atacată cu recurs de niciuna dintre părți, rămânând așadar irevocabilă și bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

După pronunțarea deciziei nr. 59/26.01.2012, în loc să se procedeze în continuare la judecarea pe fond a acțiunii civile în grănițuire formulată de reclamantă în contradictoriu cu intimata-pârâtă (ca efect al anulării, în temeiul art. 297 Cod proc.civ.) Tribunalul a pronunțat decizia civilă nr. 208/04.04.2013, prin care a soluționat din nou, în mod eronat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 59/11.01.2011 a Judecătoriei Vălenii de M., pe care de această dată l-a respins ca nefondat, fiind păstrată în consecință, sentința civilă nr. 59/11.01.2011. S-a apreciat că această soluție, dată prin decizia civilă nr. 208/04.04.2013, pronunțată de către Tribunalul Prahova, încalcă în mod evident, autoritatea de lucru judecat a primei decizii pronunțate în apel, în cadrul aceluiași dosar, respectiv a deciziei civile nr. 59/26.01.2012 a Tribunalului Prahova, prin care apelul reclamantei fusese deja soluționat.

Conform art. 1201 Cod civil ale cărei prevederi se regăsesc și în art. 431 din Noul Cod de procedură civilă nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Din cuprinsul celor expuse anterior reiese că este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. Sub aspectul elementelor autorității de lucru judecat, rezultă că pentru existența ei este necesară tripla identitate de părți, obiect și cauză.

În speța de față, din cuprinsul celor expuse în precedent, rezultă că ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 59/2012 a Tribunalului Prahova (care nu a fost atacată de niciuna dintre părți) era doar faptul că reclamanta justifica un interes în promovarea acțiunii în grănițuire și necesitatea efectuării unei expertize topo pentru rezolvarea raportului juridic dedus judecății, și nicidecum nu s-a dispus ca grănițuirea să se facă într-o anumită modalitate.

Câtă vreme această lucrare de expertiză a fost realizată în apel, în primul ciclu procesual, iar în cel de-al doilea ciclu procesual Tribunalul Prahova prin raportare la concluziile sale și la celelalte probe administrate, a pronunțat o soluție prin care a stabilit linia de hotar pe un anumit aliniament, nu înseamnă că a avut loc „ o reiterare a unui fine de neprimire a acțiunii”, așa cum susține reclamanta și nici faptul că s-au încălcat dispozițiile art. 1201 Cod civil pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text.

Pe de altă parte, potrivit art. 315 C.pr.civilă text de lege invocat de reclamantă în susținerea recursului său „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Dispozițiile legale mai sus menționate nu lasă loc de interpretare, în doctrină subliniindu-se faptul că instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de recurs, iar modalitatea în care aceasta din urmă, prin decizia de casare, a dat dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Soluția consacrată de art. 315 alin. 1 C.pr.civilă alin. 1 C.pr.civilă are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile invocate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, modul de interpretare al unui anumit text de lege ori aplicarea unui principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatoriu pentru judecătorul fondului, iar instanța care trebuie să rejudece cauza nu poate să ignore o atare interpretare.

Câtă vreme dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă sunt imperative este evident că nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii, întrucât în atare situație se produce o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Astfel cum s-a expus anterior, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 3358/2013, a casat decizia nr. 208/2013 a Tribunalului Prahova prin care se respinsese apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 59/2011 a Judecătoriei Vălenii de M. stabilindu-se în mod expres că decizia a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei intermediare nr. 59/2012 prin care același tribunal admisese apelul împotriva sentinței în discuție, o anulase și fixase termen pentru evocarea fondului.

Faptul că în finalul acestei decizii s-a menționat că celelalte critici invocate de reclamantă și încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pt. 9 C.pr.civilă, urmează să fie avute în vedere de tribunal cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei, nu înseamnă că s-a stabilit în sarcina instanței de trimitere de către instanța de control judiciar obligația de a soluționa cererea de grănițuire . sau de a administra alte probe.

Atunci când recursul a fost admis pe baza unui singur motiv, fără a le examina și pe celelalte, ca fiind de prisos, așa cum este cazul în speță, casarea este totală, punându-se în discuția părților întreg fondul procesului.

Singura îngrădire adusă judecătorului de fond care rejudecă procesul după casare este aceea că hotărârea este obligatorie cu privire la problemele de drept rezolvate, însă starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită numai de instanța de trimitere.

Câtă vreme Curtea de Apel Ploiești a stabilit că s-a încălcat doar autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 59/2012 (care admisese apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 59/2011) prin decizia nr. 208/2013 (care respinsese apelul împotriva aceleiași sentințe) fără a mai da dezlegare altor probleme de drept, faptul că prin decizia pronunțată în fond după casare, tribunalul nu a mai dispus efectuarea unei alte expertize, ci a dat eficiență raportului de expertiză întocmit în primul ciclu procesual și a stabilit linia de hotar pe un anumit aliniament nu înseamnă că s-au încălcat prevederile art. 315 C.pr.civilă, situație în care nu pot fi primite criticile reclamantei sub acest aspect.

Ultima nemulțumire a reclamantei exprimată în cuprinsul motivelor formulate se referă la modul în care instanța de apel a înțeles să facă aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 584 Cod civil, care reglementează grănițuirea și să dea eficiență înscrisurilor prezentate de părți în dovedirea drepturilor lor.

Pe de altă parte, se observă că singura critică menționată de pârâtă în recursul declarat, vizează tot modul în care s-a stabilit granița dintre cele două proprietăți, precizându-se că hotarul era deja stabilit, astfel că nu putea să aibă un alt amplasament, iar grănițuirea nu putea fi dispusă în altă modalitate, fără a exista o dublare a sa cu acțiunea în revendicare.

Ținând cont că aceste critici privesc modul în care instanța a rezolvat problema de drept dedusă judecății sub aspectul grănițuirii proprietăților vecine, instanța va proceda la analiza acestora concomitentă, urmând să le răspundă pe baza unor considerente comune.

În ceea ce o privește pe reclamantă se reține că în susținerea demersului său aceasta se prevalează de trei înscrisuri care, potrivit susținerilor sale, fac dovada dreptului său de proprietate asupra unui teren de 2500 mp situat în .> În acest sens, s-a invocat certificatul de moștenitor nr. 109/1971 emis de pe urma defunctului M. A., certificatul de moștenitor nr. 705/1993 eliberat de pe urma def. M. I. și sentința civilă nr. 3296/04.04.2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești.

Prin certificatul de moștenitor nr. 109/10.03.1971 eliberat de fostul Notariat de Stat Local Vălenii de M., de pe urma autorului comun, M. D. A., decedat la data de 23 noiembrie 1948, s-a stabilit că au rămas ca moștenitori legali cei doi fii ai acestuia, respectiv: M. I. (autorul reclamantei L. L. I.), în calitate de descendent direct cu cota de ½ din masa succesorală și M. D. (autorul pârâtei C. D.) în calitate de descendent direct cu aceeași cota de ½ din averea succesorală.

Averea succesorală rămasă de pe urma defunctului se compunea, potrivit aceluiași act din suprafața de 5000 mp teren, din care 2000 mp loc de casa și 3.000 mp teren arabil situat în satul Homorâciu - Izvoarele cu vecinătățile: la răsărit cu P. N., la apus cu D. N., la miazăzi cu E. S. și la miazănoapte cu șoseaua Homorâciu- Slănic.

Ulterior, prin certificatul de moștenitor nr. 705/19.05.1993 emis de Notariatul de Stat Județean Prahova de pe urma defunctului M. I. s-a stabilit că a rămas ca masă succesorală, printre altele, un drept indiviz de ½ din suprafața de 5000 mp situată în . Pușcas N., L. N., M. D. și Șoseaua Homorâciu-Slănic (dobândit prin moștenire, conform certificatului de moștenitor nr. 109/1971) singurul moștenitor al acestuia fiind M. C. C., tatăl reclamantei din prezenta cauză (fila 11 dosar recurs-primul ciclu procesual).

Prin sentința civilă nr.3296/04.04.2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești în cauza ce a format obiectul dosarului nr._ și care a vizat partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctului M. C., decedat la data de 10.08.2003, cu ultimul domiciliu în Ploiești, s-a luat act de tranzacția intervenită între moștenitorii acestuia, respectiv M. A., în calitate de soție supraviețuitoare și L. L. I. (reclamanta din cauza de față), în calitate de fiică, aceasta din urmă primind în proprietate locuința și terenul aferent în suprafață de 2.500 mp. situat în ..

Pe de altă parte în ceea ce o privește pe pârâtă, se reține că D. și M. E. i-au vândut acesteia terenul – loc de casă în suprafață de 500 mp. situat în vatra satului Homorâciu, ., având ca vecini: la răsărit și miazăzi – restul proprietății vânzătorilor, la apus – P. M. și la miazănoapte – șoseaua, astfel cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare aut. sub nr.13/09.01.1969 (f.69).

În adeverința nr.3159/01.06.2012 emisă de Primăria . că pârâta C. D. figurează în registrele agricole vol. 9, tip 1, poz. 028 cu 0,06 ha. teren curți – construcții în pct. „Acasă” și 0,45 ha. arabil, iar potrivit certificatului de moștenitor nr.703/06.09.1990 eliberat de pe urma defunctului M. D., decedat la data de 04.06.1990, apare ca unică moștenitoare legală acceptantă pe pârâta din cauza de față au rămas, ca bunuri succesorale, mai multe imobile printre care și terenul situat în com. Izvoarele, . compus din 200 mp. curți și 4.100 mp. arabil între vecinii: șoseaua, P. I., C. M. și M. I. (f.72).

Potrivit concluziilor raportul de expertiză tehnică de specialitate topometrică - refacere ing. I. C. – filele 84-88 dosar apel, suprafața de teren efectiv deținută de reclamanta L. L. I. este de 1.480 mp. și este cuprinsă în perimetrul pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 1, iar cea deținută efectiv de către pârâta C. D. este de 5.036 mp. și este delimitată de conturul pct. 2, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 6, 5, 4, 3, 2.

Cert este că în soluționarea raportului juridic dedus judecății, la stabilirea liniei de hotar între proprietățile părților, tribunalul a dat eficiență autorizației privind partajarea imobilelor nr. 152/15.01.1971 aflată fila 17 dosar fond și tranzacției intitulată „înțelegere” încheiate în aceeași zi între numiți M. AD I. și M. A.D. D., în care se menționa că bunicul reclamantei M. A. D. I. a preluat suprafața de 1400 mp, teren de casă situat în satul Homoraciu, având următorii vecini: la nord șoseaua Homoraciu - Schiulesti, la sud N. E., la est M. D., la Vest M. P.; o casă construită din bârne, pe fundație de piatră acoperită cu tablă, compusă din două camere și verandă.

În respectiva „înțelegere” s-a precizat că celelalte bunuri imobile și mobile, prevăzute în acțiune, în afară de terenul cămin de casă, de 2000 mp, situat în ., vor fi stăpânite de M. AD D..

Prin urmare, în modalitatea în care s-a dispus grănițuirea de către Tribunalul Prahova s-a avut în vedere pentru reclamantă dreptul de proprietate pentru suprafața de 1480 mp, iar pentru pârâta de 5036 mp.

Cu toate acestea, se reține că în permanentă, în cadrul demersului său judiciar, reclamanta s-a prevalat de înscrisurile invocate în precedent, potrivit cărora, apreciază că ea este proprietara unui teren de 2500 mp, solicitând ca grănițuirea să se facă în raport de această suprafață, cu precizarea că pârâta nu este proprietara terenului în suprafața reținută de Tribunalul Prahova de 5036 mp.

În sensul art. 584 Cod civil, grănițuirea constituie o operațiune de delimitare prin semne exterioare a limitelor dintre proprietăți învecinate. În caz de conflict, ea se realizează pe cale judecătoreasca nu numai atunci când între proprietăți nu au existat niciodată semne exterioare de hotar, ci și atunci când atare semne exista, dar sunt controversate.

Din perspectiva acțiunii întemeiate pe acest text de lege este determinant să se stabilească dacă prin efectul actelor de proprietate s-au generat raporturi de vecinătate și care este limita de demarcație între proprietățile învecinate, în acord cu cea existentă faptic la momentul dobândirii proprietății de către părți. Litigiile legate însă de întinderea dreptului fiecărui proprietar presupun compararea de titluri, procedură care permite atât valorificarea actelor translative, cât și a apărărilor legate de exercițiul dreptului real cu determinarea (de această dată în mod subsecvent) graniței stabilite prin acțiunea petitorie în revendicare.

Acțiunea fondată pe dispozițiile art. 584 Cod civil nu permite judecătorului de a trece peste probele care atestă voința inițială a părților sau situația primordială a liniei de demarcare dintre proprietăți și de a stabili o situație juridică nouă, în sensul fixării unui alt hotar decât acela avut în vedere de părți, cel existent la momentul la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate.

În cauza de față, instanța constată că prin acțiunea de grănițuire astfel cum a fost promovata pretențiile reclamantei cu privire la terenul care i se cuvine și în raport de care solicită grănițuirea vizează și o parte din terenul limitrof pe care pârâta îl stăpânește în prezent, astfel ca, în fapt, se ridica probleme de revendicare, capăt de cerere cu care instanța nu a fost învestita și asupra căreia nu se poate pronunța.

In aceste condiții, față de dispozițiile art. 6 din CEDO aplicabile in baza art. 20 din Constituție, având în vedere ca in prezenta cauza sunt ridicate probleme cu privire la însuși dreptul de proprietate al părților, ca reclamanta a învederat în fața instanței că dorește să-i fie respectat dreptul său de proprietate pentru 2500 mp, urmând ca grănițuirea să se facă în raport de această suprafață și a precizat că pârâta justifică dreptul de proprietate pentru o suprafață mult mai mică decât cea pe care o folosește în prezent (respectiv pentru 3500 mp în loc de 5036 mp), instanța constată că nu ar putea sa se pronunțe în mod indirect pe toate aceste aspecte și să procedeze la o analiza a drepturilor părților, a titlurilor lor de proprietate decât așa cum prevede legea în cadrul unei acțiuni în revendicare, care însă nu a fost promovată de reclamantă, și nu în cadrul unei simple acțiuni în grănițuire .

Conform art. 129 alin. 6 C.pr.civilă, instanța se pronunță numai în limitele in care este învestita, adică, în prezenta cauză, cu o cerere de grănițuire. Instanța nu are dreptul ca, din oficiu, sa procedeze la o lărgire a cadrului procesual din punctul de vedere al obiectului, cadrul procesual fiind stabilit de către reclamant prin cererea de judecata. Prin urmare, ori de câte ori se ridică probleme cu privire la însăși întinderea dreptului real de proprietate, situația implică și o revendicare, acțiune care însa nu a fost formulata in cauza, astfel ca instanța, în conformitate cu principiul disponibilității în materie civila, nu are dreptul să se pronunțe.

Neputând face o analiza indirecta cu privire la dreptul de proprietate al părților asupra terenurilor limitrofe, deși părțile își contesta reciproc acest drept, instanța constata ca acțiunea doar în stabilirea hotarului dintre cele doua terenuri limitrofe nu poate fi primită și nu se poate susține ca printr-o astfel de hotărâre s-ar încălca dreptul la un proces echitabil al părților sau rolul activ al instanței.

Pe cale de consecință, în raport de toate aceste argumente, rezultă că nemulțumirile reclamantei sub aspectul grănițuirii nu pot fi primite și date fiind cele expuse anterior, nu se mai justifică în prezentul proces nicio completare a probatoriilor, fiind însă fondate criticile pârâtei.

În raport de toate argumentele expuse în precedent, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civilă va respinge ca nefondat, recursul formulat de reclamantă și va admite recursul formulat de pârâtă, va modifica în tot decizia tribunalului nr. 160/4.03.2014 și rejudecând în fond după casare, ca urmare a admiterii apelului și anulării sentinței civile nr. 59/11.01.2011 a Judecătoriei Vălenii de M., va respinge excepția lipsei de interes a reclamantei de a promova acțiunea și va respinge acțiunea.

Se va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată de către recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția lipsei de interes a recurentei-pârâte de a formula recurs, excepție invocată de recurenta-reclamantă.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta L. L.-I. cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură I. S., cu sediul în Ploiești, ., ., . împotriva deciziei civile nr.160 din 04.03.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Admite recursul formulat de pârâta C. D. domiciliată în ., ., împotriva deciziei civile nr.160 din 04.03.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Modifică în tot decizia tribunalului nr. 160/4.03.2014 și rejudecând în fond după casare, ca urmare a admiterii apelului și anulării sentinței civile nr. 59/11.01.2011 a Judecătoriei Vălenii de M., respinge excepția lipsei de interes a reclamantei de a promova acțiunea și respinge acțiunea.

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către recurenta-pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2014.

Președinte, Judecători,

V. G. P. M. G. M. I. G.

Grefier,

J. Părcălăbescu

Red.GV

Tehnored.PJ

3 ex./28.11. 2014

d.f._ Jud. Vălenii de M.

j.f. J. A. A..

d.a. nr._ Tribunal Prahova

j.f. M. R., C. D. E.

operator de date cu caracter personal,

nr. notificare 3120

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1290/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI		Cereri. Decizia nr. 1736/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Cereri. Decizia nr. 1736/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI