Acţiune în constatare. Decizia nr. 353/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 353/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 02-04-2015 în dosarul nr. 126/284/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 353

Ședința publică din data de 2 aprilie 2015

Președinte - M. G.

Judecători - C. P.

- V. D.

Grefier - C. O.

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta S. V., domiciliată în orașul T., ., ., etajul 1, ., împotriva deciziei civile nr. 452 pronunțată la data de 4 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D. I. și D. M., domiciliați în ..

La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurenta-pârâtă S. V., asistată de avocat D. A. din Baroul Dâmbovița și intimații-reclamanți D. I., asistat și D. M., reprezentat de avocați D. G. și S. E. din Baroul Dâmbovița.

Procedura legal îndeplinită.

Recursul timbrat cu 324.00 lei taxă judiciară de timbru, prin anularea chitanței nr._/27.03.2015 și timbre judiciare în valoare de 5 lei, ce au fost anulate la dosar.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006, informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recursul este motivat, iar la dosar s-a depus întâmpinare.

Apărătorii părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat în cauză.

Curtea, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și dezbaterea recursului.

Avocat D. A., având cuvântul pentru recurentă, susține că instanța de apel a expus greșit situația de fapt, motivele de recurs fiind cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod pr.civilă.

Cu privire la motivul prev. de art. 304 pct. 7 Cod pr. civilă, susține că, în paragraful ultim al paginii 5 și în paragraful prim al paginii 6, instanța a reținut total greșit că, din petitul cererii de chemare în judecata precizată, rezultă că au fost chemate în judecată spre a fi obligate să întocmească documentația cadastrală a suprafețelor de teren situate în punctul Stupineanca și că, în situația în care nu înțelege să-și îndeplinească obligația, aceasta să se facă de către apelanți pe cheltuiala

intimatei și totodată, să fie obligate să se prezinte la notar pentru încheierea actului de vânzare cumpărare.

Consideră că este o motivare străină de natura pricinii, instanța nu a reținut că este vorba de două terenuri din două titluri diferite și nu a observat că, în chitanța încheiată la 18 martie 1999, se vorbește de un teren arabil situat pe raza comunei Braniștea și nu de două terenuri în două titluri de proprietate diferite, iar pentru a se evita susținerea acelorași reclamanți din acțiunea introductivă formulată în anul 2009, finalizată prin sentința nr. 643, definitivă și irevocabilă, prin care, invocând aceeași chitanță, făceau vorbire de 9800 mp teren arabil extravilan din T 15, P 143/1/61, indicând și vecinătățile acestei unice suprafețe, anume: N- most M., E-DE 139/1, S- most P. D., V- DE 153/1. Or, această . au punctat-o printr-o acțiune intrată în puterea lucrului judecat, nu se regăsește decât în titlul de proprietate nr._/1994- poziția 1 teren extravilan cu toate vecinătățile indicate în acțiune și, pentru a evita invocarea puterii de lucru judecat, a autorității de lucru judecat, instanța se face că nu observă cum și-au precizat reclamanții acțiunea și lasă să se înțeleagă că este vorba numai de un teren, iar în loc să spună tot ce spuneau ei în cererea precizatoare, au reținut numai punctul „Stupineanca”, nu și faptul că, în realitate, invoca existența a două terenuri, neavând niciun suport obligațional să o trimită la cadastru și apoi să o cheme la notariat pentru două terenuri, cu atât mai mult cu cât, prin sentința civila nr. 1387/2010, prin care au sesizat instanța să constate valabilă vânzarea cumpărarea celor doua suprafețe de 5000 mp, respectiv 4700 mp din cele două titluri, s-a admis excepția puterii lucrului judecat și, de aceea, cererea reconvențională, lipsită de interes a fost finalizată prin renunțare.

În ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă, susține că prima greșeală a instanței este aceea că numai posesia care este consfințită de proprietar, a stabilit practica, va întrerupe prescripția, nu posesia care se bazează pe violență, ori din dosarele atașate, din hotărârile judecătorești pronunțate, rezultă că, încă din anul 2008, de la 26.09, pârâta nega vehement un eventual drept al lor și nega însuși obiectul convenției, or, în continuare, nu se mai putea discuta despre o posesie lipsită de vicii.

A doua greșeală pe care o face instanța este aceea că se referă la probele administrate ca și când ar fi ceva ocult, fără să le enumere și uită cu desăvârșire că, în acest dosar, nu s-a ajuns la prima zi de înfățișare, ca să administreze probe.

Consideră că instanța încearcă, în paragraful doi de jos în sus al paginii 6, să rezolve și probleme de drept atunci când casează cu trimitere, în speță, aplicarea greșită a legii, este aceea de a considera, în sfidarea legii, că posesia, oricum ar fi ea, întrerupe cursul prescripției - în varianta, de asemenea, forțată a recunoașterii dreptului pretins. Urmează a se analiza că, din anul 2008, a negat dreptul pretins și a și câștigat, la fel ca în 2010.

Instanța ar fi trebuit să observe, de la data pronunțării primei hotărâri de respingere a acțiunii, că acesta ar fi trebuit sa fie termenul proxim de la care ar fi trebuit calculat începutul prescripției.

Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică. Cu cheltuieli de judecată.

Avocat D. G., având cuvântul pentru intimați, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei ca fiind legală și temeinică.

Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct 7, urmează a se observa că hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, nu cuprinde motive contradictorii și nici străine de natura pricinii.

Consideră că instanța de apel a reținut și a expus corect situația de fapt, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, din cererea de modificare a acțiunii din 05.09.2013, precum și din cererea completatoare a primului capăt de cerere din data de 13.09.2013.

Instanța de apel, admițând apelul doar cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, nu a cercetat fondul cauzei, dispunând trimiterea spre rejudecare a dosarului aceleiași instanțe. Aspectele invocate țin de fondul cauzei, recurenta nu a făcut nicio critică referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, motivarea instanței cuprinzând doar considerentele respingerii excepției.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art.304 pct 9, apreciază că nu este fondat, că instanța de apel, în mod corect, și-a întemeiat motivarea admiterii apelului pe art. 16 din D. 167/1958, având în vedere că problema de drept supusă analizei este tocmai excepția prescripției dreptului material la acțiune.

De asemenea, susține că, în mod corect, instanța de apel a făcut trimitere la practica judiciară constantă a instanțelor cu privire la faptul că posesia imobilului, posesie recunoscută de proprietar, întrerupe cursul prescripției dreptului de a cere pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, după cum aceeași posesie, cu acordul promitentului-vânzător, întrerupe prescripția pentru orice altă obligație, așa cum este și obligația de „a face” izvorâtă din aceeași convenție a părților.

Mai arată că, în mod greșit, recurenta susține că, în cauza de față, este vorba de o posesie bazată pe violență, atâta timp cât intimații au exercitat, de la momentul încheierii înscrisului sub semnătură privată și până în prezent, posesia netulburați de promitentele-vânzătoare și au plătit impozitele.

Dacă recurenta dorea repunerea părților în situația anterioară încheierii chitanței de mână, urmărind deposedarea de teren, ar fi putut cere rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, lucru pe care l-au și solicitat la un moment dat (dosar_ ), însă au renunțat la cerere, permițându-le să exercite posesia în continuare, netulburând în niciun fel și nesolicitând niciodată să le restituie terenul.

Critica recurentei nu este fondată, atunci când se referă la faptul că nu se poate face legătura între renunțarea recurentei la cererea reconvențională din dosarul mai sus menționat și excepția invocată, deoarece tocmai faptul că le-au lăsat să posede terenul echivalează cu recunoașterea calității lor de cumpărător și al posesiei exercitată cu bună-credință.

Consideră că, instanța de apel corect a apreciat că a intervenit o cauză de întrerupere a cursului prescripției, iar dreptul material la acțiune nu este prescris, motivând complet, legal și obiectiv, hotărârea prin care s-a admis apelul, apreciind că, dacă s-ar accepta că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, s-ar ajunge la imposibilitatea de a se putea finaliza convenția proiectată de părți, dar și la imposibilitatea materializării rezoluțiunii convenției, dat fiind faptul că, in cuprinsul înscrisului sub semnătura privată, este inserată clauza conform căreia vânzătorii se obligau și declarau față de cumpărători că terenul înstrăinat nu este gajat și că pe viitor nu-și vor revendica alte pretenții, iar în caz contrar, aceștia vor fi responsabili civilmente, obligându-se să restituie contravaloarea sumei primate de 50 ori.

Cu cheltuieli de judecată.

Avocat S. E., având cuvântul pentru intimați, solicită a se observa că reaua credință se poate observa cu ușurință, în cauză nu poate fi vorba de posesie violentă.

CURTEA:

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 14.01.2013, sub nr._, reclamanții D. I. și D. M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S. V. și S. F., să se constate că suprafața de teren achiziționată de reclamanți prin înscris sub semnătură privată, în suprafață de 10.000 mp (1 ha) în pct. „ Stupineanca”, nu face parte în totalitate din titlul de proprietate nr._/29.09.1994 emis de Primăria Braniștea, ci face parte din acest titlu, dar și din titlul de proprietate nr._/26.09.1994, deoarece se compune din două suprafețe distincte: 5000 mp ./1/19 din titlul de proprietate nr._/29.09.1994 și 4.700 mp ./1/20 din titlul de proprietate nr._/26.09.1994; să fie obligate pârâtele să întocmească documentația cadastral a acestor suprafețe, în vederea încheierii actelor în forma autentică; să fie obligate pârâtele să se prezinte la notar cu documentația necesară în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică; să fie obligate la plata daunelor cominatorii, în suma de 50 lei/zi până la prezentarea la notar, de la pronunțarea hotărârii de obligare a se prezenta și să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată pe care le vom face cu acest proces.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că la data de 18.03.1999, au încheiat un înscris sub semnătură privată intitulat „chitanță”, prin care reclamanții achiziționau suprafața de 1 ha teren arabil extravilan situat pe raza comunei Braniștea de la pârâte, achitând suma de 500 lei la momentul încheierii contractului, că s-a încercat perfectarea actului de vânzare cumpărare, atât pe cale amiabilă, cât și prin acțiune în instanță, însă pârâtele s-au opus, fiind pronunțate în cauză sentința civilă nr. 643/02.03.2009, în dosarul nr._ al Judecătoriei Răcari și decizia nr. 1629/27.10.2009 a Tribunalului Dâmbovița, sentința civilă nr. 1387/26.10.2011, în dosarul nr._ al Judecătoriei Răcari, că în urma demersurilor efectuate s-a constatat că suprafața de teren ce face obiectul „chitanței” de 1 ha se compune și din două terenuri învecinate, în realitate suprafața cumpărată fiind de 9700 mp și că contractul de vânzare cumpărare nu poate fi încheiat, întrucât pârâtele refuză să întocmească documentația cadastrală, deși instanța s-a pronunțat cu privire la acest aspect.

Pârâtele au depus întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității primului capăt al acțiunii și au solicitat respingerea acțiunii.

La data de 05.09.2013, reclamanții au formulat cerere de modificare a acțiunii, în sensul că solicită obligarea pârâtelor la întocmirea documentației cadastrale a suprafețelor de teren situate în pct. Stupineanca pe raza localității Brănești, respectiv suprafața de 5000 mp T 14, P 172/1/19 din TP_/29.09.1994 și suprafața de 4700 mp din T 14, P 172/1/20 din TP_/26.09.1994, într-un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei hotărâri; obligarea pârâtelor să se prezinte la notar cu documentația necesară încheierii actelor de vânzare cumpărare într-u termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii din prezenta cauză și obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii în sumă de 50 lei/zi, calculate de la data expirării termenelor de mai sus.

La data de 13.09.2013, a intervenit decesul pârâtei S. F., pârâta S. V. rămânând unic moștenitor.

Prin cererea de completare a primului capăt de cerere, reclamanții au solicitat ca, în situația în care pârâta S. V. nu va întocmi documentația cadastrală în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța în cauză, instanța să dispună ca întocmirea documentației cadastrale să fie realizată de reclamanți pe cheltuiala pârâtei, cu obligarea acesteia de a pune la dispoziție actele originale.

Instanța a pus în vedere reclamanților să precizeze temeiul de drept al primului capăt de cerere astfel cum a fost completat, aceștia depunând un răspuns prin care învederează instanței că temeiul de drept al primului capăt de cerere, astfel cum a fost modificat și completat, este art. 1073, 1075, 1077 și urm. Cod civil, respectiv obligația de a face.

La termenul din data de 23.03.2014, apărătorul pârâtei a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că au trecut mai mult de trei ani de la încheierea contractului.

Prin sentința civilă nr. 383/17.04.2014, Judecătoria Răcari a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins acțiunea și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu avocat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele aspecte de fapt și de drept:

Prin înscrisul sub semnătură privată încheiat între părți la data de 18.03.1999 s-a convenit cu privire la vânzarea cumpărarea unei suprafețe de 10.000 mp teren arabil extravilan în punctul Stupineanca, reclamanții deținând calitatea de promitent cumpărători, iar pârâtele de promitent vânzător.

Față de refuzul pârâtelor de a încheia contractul în formă autentică, reclamanții au formulat o cerere de chemare în judecată prin care solicitau pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, care a format obiectul dosarului_ (introdusă la data de 16.09.2008), pronunțându-se sentința civilă nr. 643/02.03.2009, prin care a fost respinsă acțiunea reclamanților, hotărârea instanței fiind menținută prin decizia civilă nr. 1629/27.10.2009 a Tribunalului Dâmbovița de respingere a recursului.

La data de 26.02.2010, reclamanții au formulat o nouă cerere de chemare în judecată cu același conținut, ce a format obiectul dosarului nr._, soluționat prin sentința civilă nr. 1387/26.10.2011, prin admiterea excepției autorității de lucru judecat.

La data de 27.10.2011, pârâtele formulează cerere de chemare în judecată prin care solicită rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare, ce a format obiectul dosarului nr._, la care pârâtele au renunțat la data de 09.03.2012.

La data de 14.01.2013, reclamanții formulează o nouă cerere de chemare în judecată prin care solicită, după modificarea și completarea cererii, obligarea pârâtelor la întocmirea documentației cadastrale, iar în cazul în care pârâtele refuză să fie autorizați reclamanții, să întocmească documentația cadastrală pe cheltuiala pârâtelor, cu obligarea pârâtelor să pună la dispoziție actele în original, obligarea pârâtelor să se prezinte la notar în vederea încheierii actelor de vânzare cumpărare, obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii.

Instanța de fond a reținut că reclamanții au precizat că temeiul primului capăt de cerere îl constituie obligația de a face, în temeiul art. 1073, 1075, 1077 și urm. Cod civil.

Instanța de fond nu a putut avea în vedere apărările invocate de reclamanți în susținerea concluziilor pe excepție, cu privire la faptul că acțiunea promovată în fața instanței este, în fapt, o acțiune în prestație tabulară, întrucât titularul acțiunii în prestație tabulară este dobânditorul unui drept real imobiliar, care se confruntă cu refuzul pârâtului de a-i preda documentele necesare înscrierii în cartea funciară.

Astfel că, pentru a fi în prezența unei asemenea acțiuni, este necesar ca reclamantele să fi dobândit dreptul real imobiliar, or în cazul de față reclamanții au dobândit doar un drept personal susceptibil de notare (promisiunea de a vinde).

Prin urmare, pornind de la natura acțiunii și de la temeiul de drept invocat, instanța de fond a constatat că dreptul material la acțiune se prescrie în termen de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Totodată, potrivit art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Înscrisul sub semnătură privată a fost încheiat la data de 18.03.1999, părțile convenind că „cumpărătorii se obligă ca până la sfârșitul anului 1999 să încheie actul de vânzare cumpărare la notariatul de stat, pe cheltuiala cumpărătorului”.

Având în vedere faptul că, la momentul încheierii convenției, reclamanții au primit posesia suprafeței de teren, instanța de fond a apreciat că deținerea terenului cu acordul promitentului-vânzător echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia, în sensul art. 16 lit. a) din decret, iar în asemenea situații, prescripția dreptului la acțiune începând să curgă din momentul în care promitentul-vânzător se manifestă expres, în sensul negării dreptului promitentului-cumpărător.

Negarea dreptului reclamanților de către pârâtă rezultă din cuprinsul întâmpinării formulate de aceștia aflată la fila 30 în dosarul nr._ al Judecătoriei Răcari, prin care pârâții arată că reclamanții au renunțat la achiziționarea terenului, întrucât nu corespundea nevoilor lor, convenind să permită acestora să folosească terenul în contul prețului achitat, pârâții afirmând că, din punctul lor de vedere, actul sub semnătură privată și-a încetat efectele.

Potrivit acestui raționament, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 26.09.2008, data formulării primei întâmpinări.

Începând cu această dată, nu a mai intervenit nicio cauză de întrerupere a cursului prescripției, potrivit art.16 din Decretul-lege nr. 167/1958 (respectiv: a) recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcuta de cel în folosul căruia curge prescripția.; b) introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanța judecătorească admisă de instanță, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) un act începător de executare.)

Raportat la acest text legal, instanța de fond a constatat că prima acțiune a reclamanților a fost înregistrată la data de 16.09.2008, formând obiectul dosarului_ și a fost respinsă de instanță, urmând apoi o nouă acțiune la data de 26.02.2010, ce a format obiectul dosarului nr._, care a fost de asemenea respinsă prin admiterea excepției autorității de lucru judecat.

Prin urmare, în cauză nu s-a putut reține incidența unei cauze de întrerupere a cursului prescripției dintre cele expres enumerate la art. 16, pârâta nerecunoscând dreptul reclamanților așa cum rezultă din cuprinsul întâmpinării aflată la fila 30 în dosarul nr._, respectiv fila 40 dosar_, ale Judecătoriei Răcari. De asemenea, nu există o cerere de chemare în judecată admisă și nu există un act începător de executare.

Împotriva sentinței civile a instanței de fond au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond, arătând că prima instanță a dat greșit soluția admiterii excepției, deoarece au investit instanța cu o obligație de a face in sensul ca pârâtele sa se prezinte la notar cu documentația necesara încheierii actelor in forma autentică, altfel vor suporta cheltuielile ocazionate de realizarea documentației cadastrale de către reclamanți, că instanța, în mod greșit, a apreciat ca întâmpinarea depusă în dosarul nr._ ar fi o manifestare expresă a pârâtelor în sensul negării dreptului lor, că acest înscris nu este semnat de reclamanți și că aceștia nu înțeleg să îl însușească, prima instanță întemeindu-și soluția pe acest act depus într-un alt dosar care nu a fost conexat și care a fost soluționat înainte de cauza de față.

S-a mai susținut că nu s-a confirmat de reclamanți și nici de martorii audiați că a existat vreo înțelegere privind desființarea antecontractului, situație confirmată de faptul că au exercitat posesia netulburați până în prezent, că au plătit impozitele pentru terenul în cauză, posedând terenul imediat după încheierea chitanței, susținerile instanței în sensul că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere a cursului prescripției neputând fi avute în vedere, deoarece singurele care puteau cere rezoluțiunea și punerea în executare a hotărârii, în sensul repunerii părților în situația anterioară, ar fi fost chiar pârâtele, ceea ce nu s-a întâmplat, acestea permițând posesia, fără a tulbura reclamanții.

De asemenea, prima instanță nu a ținut cont de faptul că, în dosarul nr._, cât și în cauza de față, pârâtele au solicitat termene pentru soluționarea amiabilă, aspect care dovedește aceeași recunoaștere din partea pârâtelor a dreptului reclamanților.

Pârâtele au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, susținând că soluția primei instanțe este legală, că din cererea de recurs nu reies criticile aduse hotărârii fondului și că, încă de la debutul acțiunilor formulate au negat dreptul reclamanților, dovada fiind întâmpinarea depusă în dosarul nr._, având o poziție consecventă în acest sens, că poziția reclamanților a fost total neserioasă, întrucât în dosarul nr._, au solicitat constatarea vânzării cumpărării suprafeței de 9800 mp teren extravilan, situat într-o singură locație, ulterior în anul 2010, solicită să se constate vânzarea-cumpărarea a două suprafețe de teren, respectiv 5000 mp și 4700 mp, prezentând ca și suport al acțiunii aceeași chitanță, că nu poate fi obligată să întocmească o documentație cadastrală pentru niște terenuri care nu au făcut obiectul convenției și că, față de temeiul de drept invocat în susținerea cererii, așa cum a fost modificată, acțiunea era prescrisă, neoperând în speță nicio cauză de întrerupere a cursului prescripției.

Prin decizia civilă nr. 452 pronunțată la data de 4 noiembrie 2014, Tribunalul Dâmbovița a admis apelul civil declarat de apelanții reclamanți D. I. și D. M., împotriva sentinței civile nr. 383 pronunțată la data de 17.04.2014 de către Judecătoria Răcari în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. V., a anulat hotărârea atacată, respingând excepția prescripției dreptului la acțiune și înlăturând dispoziția referitoare la plata cheltuielilor de judecată.

A trimis dosarul Judecătoriei Răcari pentru soluționarea fondului.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:

Din petitul cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizată, reclamanții au solicitat ca pârâtele să fie obligate să întocmească documentația cadastrală a suprafețelor de teren situate în punctul „Stupineanca” și că în situația în care pârâta S. V. nu înțelege să-și îndeplinească obligația să se dispună ca întocmirea documentației să fie realizată de către apelanți pe cheltuiala intimatei pârâte și totodată pârâtele să fie obligate să se prezinte la notar pentru încheierea actului de vânzare-cumpărare.

Din probele administrate, rezultă că și actualmente, promitenții cumpărători au posesia bunului imobil, ceea ce echivalează cu recunoașterea dreptului acestora, situație care are semnificația întreruperii cursului prescripției în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Este eronat raționamentul instanței de fond care face referire la negarea dreptului de către promitentul vânzător, în contextul în care intimatele însele au renunțat la soluționarea cererii reconvenționale având ca obiect rezoluțiunea antecontractului cuprins în chitanța din data de 18.03.2009, invocând neîndeplinirea în mod culpabil a obligațiilor de către apelanți, cerere ce a fost disjunsă, formându-se dosarul nr._, după ce în prealabil solicitase un termen pentru încheierea litigiului pe cale amiabilă, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 03.02.2012, în condițiile în care, în înscrisul sub semnătură privată intitulat chitanță, s-a inserat clauza conform căreia vânzătorii se obligau și declarau față de cumpărători că terenul înstrăinat nu este gajat și că, pe viitor, nu își vor revendica alte pretenții, iar în caz contrar, aceștia vor fi responsabili civilmente, obligându-se să restituie contravaloarea sumei primite de 50 ori.

Având în vedere că, potrivit practicii judiciare constante, posesia imobilului promis spre vânzare echivalează cu o întrerupere a prescripției dreptului de a cere pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, a fortiori aceeași posesie cu acordul promitentului vânzător întrerupe prescripția pentru orice altă obligație, așa cum este și obligația de a face, izvorâtă din aceeași convenție a părților, în virtutea caracterului sinalagmatic al acesteia.

În situația în care s-ar accepta că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției și, prin urmare, dreptul material la acțiune este prescris, nu s-ar putea finaliza nici convenția proiectată de părți și nici rezoluțiunea convenției nu s-ar putea materializa, având în vedere clauza inserată în înscrisul sub semnătură privată și arătată mai sus.

Împrejurarea arătată de pârâte în întâmpinarea formulată în dosarul nr._, potrivit căreia reclamanții apelanți din prezenta cauză ar fi renunțat la achiziționarea terenului și ar fi convenit cu aceștia să le permită folosința terenului în contul prețului achitat, nu poate fi o prezumție în baza căreia să se considere că aceștia neagă dreptul promitenților cumpărători, ci dimpotrivă, poziția exprimată cu ocazia judecării cauzei a fost în sensul întocmiri documentației cadastrale de către intimată, pe cheltuiala reclamanților apelanți, pentru a da eficiență actului juridic încheiat între părți, respectiv chitanța din data de 18.03.1999.

Așadar, în situația în care nu se neagă dreptul reclamanților, existând acordul pârâtei în sensul de a se da eficiență convenției încheiate de părți, nu-și găsește aplicabilitate în cauză excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind greșită soluționarea cauzei pe excepție și în baza art. 297 Cod procedură civilă, s-a admis apelul, s-a anulat sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea soluționării fondului cauzei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S. V., susținând că instanța de apel a expus greșit situația de fapt, motivele de recurs fiind cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod pr. civilă.

Cu privire la motivul prev. de art. 304 pct. 7 Cod pr.civilă, susține că, în paragraful ultim al paginii 5 și în paragraful prim al paginii 6, instanța a reținut total greșit că, din petitul cererii de chemare în judecată precizată, rezultă că au fost chemate în judecată spre a fi obligate să întocmească documentația cadastrală a suprafețelor de teren situate în punctul Stupineanca și că, în situația în care nu înțelege să-și îndeplinească obligația, aceasta să se facă de către apelanți pe cheltuiala

intimatei și, totodată, să fie obligate să se prezinte la notar pentru încheierea actului de vânzare cumpărare.

Consideră că este o motivare străină de natura pricinii, instanța nu a reținut că este vorba de două terenuri din două titluri diferite și nu a observat că, în chitanța încheiată la 18 martie 1999, se vorbește de un teren arabil situat pe raza comunei Braniștea și nu de două terenuri în două titluri de proprietate diferite, iar pentru a se evita susținerea acelorași reclamanți din acțiunea introductivă formulată în anul 2009, finalizată prin sentința nr. 643, definitivă și irevocabilă, prin care invocând aceeași chitanță, făceau vorbire de 9800 mp teren arabil extravilan din T 15, P 143/1/61 și indicau și vecinătățile acestei unice suprafețe și anume: N- most M., E-DE 139/1, S- most P. D., V- DE 153/1. Or, această . au punctat-o printr-o acțiune intrată în puterea lucrului judecat, nu se regăsește decât în titlul de proprietate nr._/1994 - poziția 1 teren extravilan cu toate vecinătățile indicate în acțiune și, pentru a evita invocarea puterii de lucru judecat, a autorității de lucru judecat, instanța se face că nu observă cum și-au precizat reclamanții acțiunea și lasă să se înțeleagă că este vorba numai de un teren, iar atunci, în loc să spună tot ce spuneau ei în cererea precizatoare, au reținut numai punctul „Stupineanca”, nu și faptul că, în realitate, invoca existența a două terenuri, neavând niciun suport obligațional să o trimită la cadastru și apoi să o cheme la notariat pentru două terenuri, cu atât mai mult cu cât, prin sentința civila nr. 1387/2010, prin care au sesizat instanța să constate valabilă vânzarea cumpărarea celor doua suprafețe de 5000 mp, respectiv 4700 mp, din cele două titluri, s-a admis excepția puterii lucrului judecat și de aceea, cererea reconvențională, lipsită de interes, a fost finalizată prin renunțare.

În ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă, susține că prima greșeală a instanței este aceea că numai posesia care este consfințită de proprietar, a stabilit practica, că întrerupe prescripția, nu și posesia care se bazează pe violență, or din dosarele atașate, din hotărârile judecătorești pronunțate, rezultă că, încă din anul 2008, de la 26.09, pârâta nega vehement un eventual drept al lor și nega însuși obiectul convenției și, în continuare, nu se mai putea discuta despre o posesie lipsită de vicii.

A doua greșeala pe care o face instanța, este aceea că se referă la probele administrate ca și când ar fi ceva ocult, fără să le enumere și uită cu desăvârșire că, în acest dosar, nu s-a ajuns la prima zi de înfățișare, ca să administreze probe.

Consideră că instanța încearcă în paragraful doi de jos în sus al paginii 6, să rezolve și probleme de drept, atunci când casează cu trimitere, în speță, aplicarea greșită a legii, este aceea de a considera, în sfidarea legii, că posesia, oricum ar fi ea, întrerupe cursul prescripției - în varianta de asemeni forțată a recunoașterii dreptului pretins. Urmează a se analiza că, din anul 2008, a negat dreptul pretins și a câștigat, la fel și în 2010, încât se vine în continuare cu o acțiune care nu-și mai are fundament în chitanță, pentru că se refera la alte terenuri și se încearcă a se remonta ceea ce s-a pierdut.

Instanța ar fi trebuit să observe, de la data pronunțării primei hotărâri de respingere a acțiunii, că aceasta ar fi trebuit sa fie termenul proxim de la care ar fi trebuit calculat începutul prescripției.

Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică.

La data de 27 martie 2015, intimații au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului în funcție de prevederile legale aplicabile cauzei și sub toate aspectele, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin înscrisul sub semnătură privată încheiat între părți la data de 18.03.1999 s-a convenit cu privire la vânzarea cumpărarea unei suprafețe de 10.000 mp teren arabil extravilan în punctul Stupineanca, reclamanții deținând calitatea de promitent cumpărători, iar pârâtele de promitent vânzător. În plus, reclamanții au formulat o cerere de chemare în judecată prin care solicitau pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, care a format obiectul dosarului_ (introdusă la data de 16.09.2008), pronunțându-se sentința civilă nr. 643/02.03.2009, prin care a fost respinsă acțiunea reclamanților, hotărârea instanței fiind menținută prin decizia civilă nr. 1629/27.10.2009 a Tribunalului Dâmbovița de respingere a recursului.

La data de 26.02.2010, reclamanții au formulat o nouă cerere de chemare în judecată cu același conținut, ce a format obiectul dosarului nr._, soluționat prin sentința civilă nr. 1387/26.10.2011, prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, iar la data de 27.10.2011, pârâtele formulează cerere de chemare în judecată prin care solicită rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare, ce a format obiectul dosarului nr._, la care pârâtele au renunțat la data de 09.03.2012.

Reclamanții formulează o nouă cerere de chemare în judecată la data de 14.01.2013, prin care solicită, după modificarea și completarea cererii, obligarea pârâtelor la întocmirea documentației cadastrale, iar în cazul în care pârâtele refuză să fie autorizați reclamanții, să întocmească documentația cadastrală pe cheltuiala pârâtelor, cu obligarea pârâtelor să pună la dispoziție actele în original, obligarea pârâtelor să se prezinte la notar, în vederea încheierii actelor de vânzare cumpărare, obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii.

Într-adevăr, dreptul material la acțiune se prescrie în termen de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, de la data când se naște dreptul la acțiune. Înscrisul sub semnătură privată a fost încheiat la data de 18.03.1999, părțile convenind că „cumpărătorii se obligă ca, până la sfârșitul anului 1999, să încheie actul de vânzare cumpărare la notariatul de stat, pe cheltuiala cumpărătorului”. Ultima dată când recurenții au valorificat dreptul la acțiune, s-a emis decizia civilă nr. 1629/27.10.2009 a Tribunalului Dâmbovița. Restul acțiunilor au fost considerate ca repetarea acesteia (dosarul nr._ ) sau recurenții au renunțat (dosarul nr._ ). Ca urmare, de la data emiterii deciziei civile nr. 1629/27.10.2009 a Tribunalului Dâmbovița, începe să curgă o nouă prescripție de 3 ani.

Dar, chiar și de la această dată, nu a mai intervenit nicio cauză de întrerupere a cursului prescripției, potrivit art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958 (respectiv: a) recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcuta de cel în folosul căruia curge prescripția.; b) introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanța judecătorească admisă de instanță, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) un act începător de executare.)

Susținerea recurenților că părțile adverse le-au recunoscut dreptul, nu are fundament, întrucât intimații au negat dreptul recurenților inclusiv pe parcursul procesului.

Așa fiind, văzând și disp. art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. V., domiciliată în orașul T., ., ., ., împotriva deciziei civile nr. 452 pronunțată la data de 4 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D. I. și D. M., domiciliați în ..

Obligă recurenta la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2 aprilie 2015.

Președinte, Judecători,

M. G. C. P. V. D.

Grefier,

C. O.

operator de date cu caracter personal

notificare nr.3120/2006

Red. CP

Tehnored.CO

2 ex./30.04.2015

d.f._ Judec.Răcari

j.f. D. M.

d.a._ Trib. Dâmbovița

j.a. G. S.

A. S.

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 369/2015. Curtea de Apel...		Strămutare. Sentința nr. 29/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Decizia nr. 369/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Strămutare. Sentința nr. 29/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI