Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 89/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 89/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 28-01-2015 în dosarul nr. 12489/306/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA Nr. 89
Ședința publică din data de 28 Ianuarie 2015
Președinte – C.-M. M.
Judecători - M. P.
- A.-C. B.
Grefier - C. G.-A.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamantele H. C. domiciliată în Sibiu, ., județul Sibiu și B. M. domiciliată în București, Calea Moșilor, nr. 241, ., ., sector 2, împotriva deciziei civile nr. 92 din 4 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. I. domiciliat în Sibiu, ., județul Sibiu și M. M. domiciliată în Sibiu, ., județul Sibiu.
Dezbaterile avut loc în ședința de judecată din data de 22 ianuarie 2015, și susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de azi, când a pronunțat următoarea decizie.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu sub nr._, reclamantele H. C. și B. M. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. I. și M. M., ca prin sentința ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 604/1977 emis de notariatul de Stat Sibiu, la data de 25.04.1977; să se constate nulitatea absolută parțială a certificatului de legatar nr. 99, emis de Biroul Notarului Public D. V., la data de 15.11.1999; să se dispună restabilirea situației anterioare; să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-a arătat că reclamantele sunt nepoatele de soră, respectiv mama acestora, B. E., a fost soră a defunctei V. A., decedată la data de 2.1975. Numitul V. C., soțul defunctei, a decedat la data de 25.07.1937, iar urmare a decesului acestuia, a avut loc dezbaterea succesorală după defunctul V. C., conform Codului civil austriac, în cursul anului 1937, fiind stabiliți exclusivi erezi „ab intestat" ai defunctului, îndreptățiți la moștenirea acestuia, următorii: A. V., născ. B., în calitate de văduvă a defunctului și frații defunctului, numiții S. V. din Sadu și M. R., născ. V. din Sibiu.
Aceștia trei, soția și frații defunctului, au acceptat moștenirea și au calitatea de moștenitori după defunctul V. C., toți trei căzând de acord a efectua un partaj, în urma căruia V. A. a primit succesiunea întreagă, fiind obligată să plătească drept cumpărare a dreptului succesoral legal lui S. V. din Sadu 200.000 lei și Măriei R., născ. V., din Sadu, 200.000 lei, ca rebonificare, conform actului de partaj.
Masa succesorală s-a compus la momentul dezbaterii succesiunii, din: avere mobilă: 83,395 lei la Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale București, cf. libretului NO 53-13-2006 Of. Sibiu și avere imobilă: 1/2 parte indiviză din imobilul înscris: Sibiu No.2981 A+402 top, casa și curtea din Sibiu ..
Din căsătoria numitului V. C. cu V. A., a rezultat copilul V. I., decedat la data de 12.11.1931, deci predecedat tatălui său V. C., iar moștenirea după acesta nu a fost niciodată dezbătută.
Prin certificatul de moștenitor nr. 604/1977 eliberat de Notariatul de Stat Județean Sibiu la data de 25.04.1977, se dezbate din nou moștenirea după defunctul V. C. în masa succesorală fiind incluse alte bunuri, respectiv: „bunuri mobile: masă scaune, o canapea, o vitrină, un covor. Au mai rămas apoi și 2 locuri de mormânt și respectiv dreptul de concesiune asupra 2 locuri de mormânt din Cimitirul Municipiului cl. I, D, 42; a, 15. 16 în care sunt înhumați defunctul și fiul lor predecedat V. I..
În baza certificatului de moștenitor nr. 604/1977, moștenitor al defunctului V. C. este doar V. A., decedată, care în calitate de soție, și moștenește întreaga masă succesorală. Cu privire la ceilalți doi moștenitori acceptanți, frați ai defunctului, numiții S. V. din Sadu și M. R., născ. V. din Sadu, nu se face nici o referire, cu toate că era vorba de altă masă succesorală, care nu făcuse obiectul zbaterii succesorale în anul 1937, și pentru care, evident, defuncta V. A. nu ea să le fi plătit rebonificarea.
Prin același certificat de moștenitor, se dezbate succesiunea după defuncta V. A., menționându-se ca făcând parte din masa succesorală următoarele: ,,a) Bunuri mobile: mobilă de cameră compusă din masă cu patru scaune, o canapea, o vitrină, un covor, plapomă, perne, lenjerie de pat. - Apoi dreptul de concesiune asupra a 3 locuri de mormânt din Cimitirul Municipiului Sibiu, CI. I, D.42, a, 15,16,17, primele 2 fiind moștenire după fiul și soțul său: V. I. și V. C.."
Natura succesiunii după defuncta V. A. s-a menționat a fi testamentară, moștenitor, în calitate de legatar universal, fiind R. A..
Nefiind dezbătută succesiunea după fiul predecedat V. I., nu a putut să moștenească nici tatăl, nici mama, în lipsa unei dezbateri succesorale.
În ceea ce privește locurile de veci menționate în cuprinsul acestui certificat de moștenitor, acestea au fost cumpărate după cum urmează: locul de veci cu indicativul D42 A 15 a fost cumpărat în data de 21.11.1931 de către defunctul V. C.; locul de veci cu indicativul D42 A 16 a fost cumpărat de către defunctul V. I., a cărui succesiune nu s-a dezbătut și ca atare nu putea fi transmis în nici o masă succesorală, deci nici în masa succesorală a defunctului V. C., potrivit certificatului de moștenitor; locul de veci cu indicativul D42 A 17 a fost cumpărat în data de 14.01.1932 de către defunctul V. C., dar potrivit certificatului de moștenitor menționat, nu a intrat în masa succesorală a defunctului V. C. și nu avea cum să se regăsească în masa succesorală a defunctei V. A..
Astfel, certificatul de moștenitor nr. 604/1977 prezintă numeroase cauze de nulitate absolută.
La dezbaterea succesorală după defunctul V. C. nu sunt luați toți moștenitorii, respectiv și frații acestuia, numiții S. V. din Sadu și R. născ. V. din Sadu, care au acceptat în anul 1937 succesiunea defunctul lor frate, certificatul de moștenitor fiind emis cu încălcarea prevederilor art. 12 si art. 13 din Decretul nr. 53, în baza căruia s-a efectuat dezbaterea succesorală:
Acceptarea moștenirii rămasă după defuncta V. A. trebuia acceptată într-un termen de 6 luni la deschiderea moștenirii, ori, între 24.02.1975 și 25.04.1977, sunt mai mult de 6 luni, timp în care R. A. nu a făcut dovada acceptării moștenirii, certificatul de moștenitor fiind emis cu încălcarea prevederilor art. 17 din Decretul nr. 40/1953.
În ce privește certificatul de moștenitor nr. 99/15.11.1999 eliberat de Biroul notarului public D. V., pe principiul nulității actelor subsecvente actului nul, acesta este lovit de nulitate absolută parțială, cu privire la „bunurile imobile: locuri de veci situate în Cimitirul Central Sibiu, având următoarele indicative: clasa I, ul D, secția 42, rândul a, nr. 15,16 și 17, dobândite cu titlu de moștenire...".
Pârâții-reclamanți reconvențional M. I. și M. M. au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat, în contradictoriu cu reclamantele-pârâte reconvențional H. C. și B. M., să se constate nulitatea absolută a certificatului; de moștenitor nr. 941 emis de către Notariatul de Stat Județean Sibiu la data de 30.06.1993, prin care, de pe urma defunctei V. A., sunt atestate ca moștenitoare legale reclamantele; să se dispună obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
In motivare, s-a arătat că, între părți au existat in derulare mai multe procese prin care părțile si-au contestat reciproc calitatea de moștenitor după defuncta V. A..
Miza litigiilor o reprezintă imobilul (casa) situat pe .. 42, identificat cu nr. top. 402 înscris in CF 2981 Sibiu, devenit ulterior CF_ după conversia de pe hârtie, întregul imobil a aparținut defunctei proprietare tabulare V. A., de la care Statul R. a naționalizat imobilul prin aplicarea Decretului 92/1950. În anul 2000, reclamantele-pârâte reconvențional au avut inițiativa revendicării acestui imobil, arătând ca ele sunt moștenitoare ca nepoate de soră după proprietara tabulară Vesteamean A., calitate pe care o dovedeau prin certificatul de moștenitor 63/2000 eliberat de către Biroul notarului public Bartok M..
Prin sentința civila 1083/2001, Judecătoria Sibiu a constatat nelegalitatea titlului Statului R. si a anulat încheierea de intabulare a acestuia, dispunând restabilirea situației de carte funciara, mai puțin un spațiu comercial pe care îl constată vândut.
Ulterior, reclamantele-pârâte reconvențional au dezbătut succesiunea și au obținut certificatul de moștenitor suplimentar nr. 18/2001 de la același notar si recurg la vânzarea a doua alte spatii comerciale din imobil.
Judecătoria Sibiu, prin sentința nr. 7587/2.12.2003, rămasă irevocabilă, a constatat nulitatea absoluta a certificatului de moștenitor care certifica vocația succesorală reclamantelor-pârâte reconvențional și a anulat inclusiv și înstrăinările succesive făcute in favoarea terților subdobânditori, dispunând restabilirea situației anterioare de CF pe numele lui V. A.. Din considerentele sentinței se desprinde faptul ca instanța constata ca adevărații moștenitori ai defunctei V. A. sunt soții M., că cele doua nepoate B. si H. au cerut si obținut fraudulos și în deplina cunoștință de cauza certificate false, cunoscând existentă adevăraților moștenitori.
Reclamantele-pârâte reconvențional, precum si terții subdobânditori, au formulat acțiune în nulitate împotriva testamentelor si certificatelor de moștenitor pe care le dețin pârâții-reclamanți reconvenționali. Prin sentința Judecătoriei Luduș nr. 797 din 6.10.2008, rămasă irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în anulare, instanța de fond constatând ca testamentele invocate de pârâții-reclamanți reconvenționali și certificatele de moștenitor emise pe baza acestora sunt la adăpost de criticile aduse, subsemnații fiind unicii si adevărații moștenitori după defuncta V. A..
În concluzie, instanța a reținut că este evident ca cele două reclamante-pârâte reconvențional nu au vocație succesorală, în condițiile în care exista certitudine cu privire la cine sunt adevărații moștenitori, recunoscuți de justiție.
Cele doua reclamante-pârâte reconvențional au înfățișat un alt certificat de moștenitor pe care acestea îl dețin după defuncta V. A.. Este vorba de certificatul de moștenitor nr. 941/1993 care le-ar fi fost eliberat la data de 30.06.1993 de către Notariatul de Stat Sibiu.
Față de realitatea existenței acestuia încă din anul 1993 este inexplicabil de ce reclamantele-pârâte reconvențional au recurs in anul 2000 si 2001 la emiterea certificatelor de moștenitor care au făcut obiectul proceselor anterioare fiind anulate irevocabil.
Situația este, însă, absolut identică și în privința certificatului de moștenitor nr. 941/1993, iar întregile raționamente pe care instanțele de judecata le-au avut in vedere își păstrează valabilitatea. Având in vedere ca a fost odată stabilita calitatea de moștenitori prin certificat (CM 604/1977) după defuncta V. A. în favoarea legatarei universale R. A., mama subsemnaților, aceasta devine realitate juridică indubitabilă, câtă vreme efectele actului care o atesta nu sunt înlăturate pe cale judecătorească.
Ca atare nu pot fi stabiliți alți moștenitori separat prin alte acte juridice, întrucât calitatea de erede este una singura si nu poate fi documentata decât cu un singur act, chiar daca masa succesorala se poate schimba, necesitând suplimentari de transmitere, dar in baza aceleiași calități de moștenitor si a aceluiași certificat.
În aceste condiții s-au încălcat la emiterea certificatului de moștenitor atacat, normele imperative ale devoluțiunii moștenirii, creându-se categorii si calități paralele de moștenitori după același defunct.
Prin sentința nr. 3976/25.06.2013, Judecătoria Sibiu a respins acțiunea formulată de reclamantele H. C. și B. M., a admis cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți reconvenționali M. I. și M. M. în contradictoriu cu reclamantele-pârâte reconvențional H. C. și B. M. și în consecință a constatat nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 941 emis de Notariatul de Stat Județean Sibiu la data de 30.06.1993 și a obligat reclamantele-pârâte reconvențional să plătească pârâților-reclamanți reconvenționali suma de 3112,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin acțiunea civila și cererea reconvențională dedusă judecății, părțile își contestă reciproc calitatea de moștenitori rămași după defuncta V. A..
Așa cum s-a reținut mai sus, reclamantele-pârâte reconvențional au solicitat a se constata nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 604/1977 emis de Notariatul de Stat Sibiu, la data de 25.04.1977 și nulitatea absolută parțială a certificatului de legatar nr. 99, emis de Biroul Notarului Public D. V., la data de 15.11.1999.
Prin certificatul de moștenitor nr. 604/1977, emis de Notariatul de Stat Sibiu, la data de 25.04.1977, s-a dezbătut succesiunea după defunctul V. C., decedat la data de 25.07.1937.
Astfel, s-a constatat componența masei succesorale și s-a stabilit calitatea de moștenitoare legală, a numitei V. A., în calitate de soție supraviețuitoare, căreia i-a revenit întreaga masă succesorală. De asemenea, prin același certificat de moștenitor s-a dezbătut succesiunea rămasă și după defuncta V. A., decedată la data de 24.02.1975, s-a constatat componența masei succesorale și s-a stabilit calitatea de moștenitoare testamentară, a numitei R. A., conform testamentului nr. 7114/1972.
Reclamantele-pârâte reconvențional au invocat ca prim motiv ce atrage nulitatea absolută a certificatul de moștenitor nr. 604/1977, faptul că, cu ocazia eliberării certificatului de moștenitor, nu au fost chemați la moștenirea după defunctul V. C. toți moștenitorii, respectiv frații acestuia.
Într-adevăr, după defunctul V. C. s-a mai dezbătut o dată succesiunea, în anul 1937, de către Judecătorie Mixtă, ca instanță succesorală, fiind stabiliți exclusivi erezi „ab intestat" ai defunctului, îndreptățiți la moștenirea acestuia, următorii: A. V., născ. B., în calitate de văduvă a defunctului și frații defunctului, numiții S. V. din Sadu și M. R., născ. V. din Sibiu. Toți trei moștenitorii au căzut de acord a efectua un partaj, în urma căruia V. A. a primit succesiunea întreagă, fiind obligată să plătească suma" de câte 200.000 lei, drept cumpărare a dreptului succesoral legal lui S. V. din Sadu și al Măriei R., născ. V., ca rebonificare.
Masa succesorală s-a compus, la momentul dezbaterii succesiunii, din: avere mobilă: 83,395 lei la Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale București, cf. libretului NO 53-33-2006 Of. Sibiu și avere imobilă: 1/2 parte indiviză din imobilul înscris: Sibiu No.2981 A+402 top, casa și curtea din Sibiu ..
Instanța nu a reținut susținerile reclamantelor-pârâte reconvențional, motivat de faptul că, prin certificatul de moștenitor nr. 604/1977, de fapt, s-a realizat doar o completare a componenței masei succesorale rămasă după defunctul V. C. cu câteva bunuri mobile fără valoare: masă cu patru scaune, canapea, o vitrină, un covor, și locuri de veci, în care sunt înmormântați defunctul V. C. și fiul său predecedat, V. I.. In urma partajului efectuat în anul 1937, numita V. A., soția defunctului V. C. a cules întreaga masă succesorală rămasă după defunct, în urma partajului succesoral, achitând celorlalți doi moștenitori partea ce li se cuvenea. Bunurile mobile cu care s-a completat masa succesorală sunt valoare redusă, fiind bunuri cu vechime mare, cele două locuri de veci aparțin familiei, în ele fiind îngropați defunctul soț și defunctul fiu.
Al doilea motiv de nulitate invocat de reclamantele-pârâte reconvențional a constat în aceea că, cu ocazia eliberării aceluiași certificat de moștenitor, au fost incluse bunuri în masa succesorală, atât a defunctului V. C., cât și V. A., care deși nu erau proprietatea acestora, nu au făcut obiectul unui transfer de proprietate sau a unei dezbateri succesorale. Aceste susțineri se raportează la faptul că fiul familiei V., numitul V. I., a decedat la data de 12.11.1931, iar moștenirea după acesta nu a fost niciodată dezbătută. Astfel, locul de veci cu indicativul D42 A 16, care a fost cumpărat de către defunctul V. I., nu putea fi cuprins în masa succesorală a părinților, atâta timp cât nu s-a dezbătui succesiunea rămasă după fiul predecedat.
Într-adevăr, potrivit adeverinței eliberată de Administrația Cimitirului Municipal Sibiu în data de 02.06.2008, locul de veci cu indicativul D42 A 16 a fost cumpărat de către defunctul V. I..
Însă, în ceea ce privește susținerea că după defunctul Veșlomean I. nu s-a dezbătut succesiunea, reclamantele-pârâte reconvențional au depus adeverința nr. 199/2008 eliberată de Arhivele Naționale(f. 16), din care rezultă că, în perioada 1931-1937, din evidențele succesorale ale Judecătoriei Sibiu, nu a fost înregistrată dezbaterea succesiunii. Pentru perioada 1937-1977, când a fost emis certificatul de moștenitor nr. 604, reclamantele nu au dovedit, prin nici un mijloc probatoriu, că nu s-a dezbătut succesiunea după defunctul V. I.. Instanța reține faptul că defunctul V. I. este înmormântat pe locul de veci identificat anterior, fiind normal ca acesta să aparțină familiei sale și-nu altor persoane, rude mai înstrăinate.
Conform aceeași adrese dată de Administrația Cimitirului Municipal Sibiu în data de 02.06.2008, locul de veci cu indicativul D42 A 17 a fost cumpărat în data de 14.01.1932 de către defunctul V. C., astfel că reclamantele menționează că nu a intrat în masa succesorală a defunctului V. C. și nu avea cum să se regăsească în masa succesorală a defunctei V. A.. La momentul dobândirii acelui loc de veci, defunctul V. C. era căsătorit cu numita V. A., fiind bun comun.
Într-adevăr, cota de 1/4 părți din acest loc de veci ar fi trebuit inclus în componența masei succesorale rămasă după defunctul V. C. și ulterior, în întregul său, în masa succesorală rămasă după defuncta V. A.. însă, această omisiune, nu este de natură a atrage nulitatea absolută a certificatului de moștenitor supus analizei.
Al treilea motiv de nulitate a certificatului de moștenitor nr. 604/1977, invocat de reclamantele-pârâte reconvențional a constat în aceea că, deși R. A. nu a făcut dovada acceptării succesiunii după defuncta V. A. într-un termen de 6 luni de la data deschiderii moștenirii acesteia, totuși este legatara testamentară a tuturor bunurilor.
Din probatoriul testimonial administrat în cauză a rezultat contrariul celor susținute de reclamante, respectiv că numita R. A. a făcut acte de acceptare tacită a moștenirii rămasă după defuncta V. A., prin folosirea de bunuri din masa succesorală, în termenul prevăzut de lege, respectiv art. 700 Cod Civil.
Față de aceste considerente, instanța a respins petitul privind constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 604/1977, ca fiind neîntemeiat.
În ceea ce privește petitul privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatul de legatar nr. 99/15.11.1999 eliberat de Biroul notarului public D. V., pe principiul nulității actelor subsecvente actului nul, cu privire la „bunurile imobile: locuri de veci situate în Cimitirul Central Sibiu, având următoarele indicative: clasa I, ul D, secția 42, rândul a, nr. 15,16 și 17, dobândite cu titlu de moștenire...", instanța a dispus respingerea și a acestui capăt de cerere, ca fiind neîntemeiat. Așa cum s-a reținut, certificatul de moștenitor nr. 604/1977 a fost constatat ca fiind valabil, astfel că nu există nici o cauză de natură a atrage nulitatea parțială a certificatul de legatar nr. 99/15.11.1999.
Raportat la cererea reconvențională, instanța a reținut următoarele:
Prin certificatul de moștenitor nr. 941 emis de către Notariatul de Stat Județean Sibiu la data de 30.06.1993, s-a dezbătut succesiunea după defuncta V. A., decedată la data de 24.02.1975, și după defuncta B. E., decedată la data de 28.02.1984. Conform acestui certificat de moștenitor, în masa succesorală rămasă după prima defunctă menționată au fost incluse trei locuri de veci situate în Cimitirul Central Sibiu, având următoarele indicative: clasa I, ui D, secția 42, rândul a, nr. 15,16 și 17, unica moștenitoare legală fiind numita B. E.. După aceasta din urmă, calitatea de moștenitori a fost reținută în persoana reclamantelor-pârâte reconvențional H. C. și B. M..
În concluzie, după defuncta V. A. s-au instituit două categorii diferite de moștenitori, respectiv R. A., prin certificatul de moștenitor nr. 604/1977, și prin retransmitere, reclamanții reeonvenționali, și B. E., prin certificatul de moștenitor nr. 941/1993, și prin retrasnmitere, reclamantelor pârâte reconvențional H. C. și B. M..
Având in vedere că s-a constatat valabilitatea certificatului de moștenitor nr. 604/1977 prin care s-a stabilit calitatea de moștenitor a numitei R. A., după defuncta V. A. în calitate de legatară universala, aceasta devine realitate juridică indubitabilă.
Ca atare nu au putut fi stabiliți alți moștenitori separat prin alte acte juridice, întrucât calitate de erede este una singură si nu poate fi documentată decât cu un singur act, chiar dacă in timp masa succesorala se poate schimba, necesitând suplimentări, dar in baza aceleiași calități de moștenitor și a aceluiași certificat.
La data de 02.08.2013 reclamantele H. C. și B. M. au declarat apel, considerând sentința instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică.
In motivarea apelului, acestea au învederat că la termenul de judecată din data de 10.06.2013, ambele părți, prin reprezentați, au pus concluzii pe fondul cauzei, reținute în cuprinsul procesului verbal de ședință, iar reprezentantul convențional al intimaților - pârâți - reclamanți reconvențional, a invocat lipsa de calitate și de interes a reclamantelor în promovarea prezentului litigiu.
Instanța de fond a dat cuvântul și reprezentantului convențional al reclamantelor cu privire la excepțiile invocate, urmând a se pronunța asupra acestora.
Or, din cuprinsul încheierii de ședință menționate, cât și din cuprinsul hotărârii apelate, rezultă faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestor excepții.
De asemenea, instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv certificatul de moștenitor nr. 604/1977, care calitatea unui certificat de moștenitor suplimentar, frații defunctului V. C., împreună cu soția supraviețuitoare V. A., având calitatea de moștenitori și nu doar V. A., care a cules moștenirea după defunctul V. C. doar urmare a partajului cu frații defunctului.
Totodată, instanța de fond a reținut faptul că reclamantele au făcut dovada faptului că în perioada 1931-1937, prin adeverința nr. 199/2008 eliberată de Arhivele Naționale, în perioada indicată nu a fost înregistrată dezbaterea succesiunii după V. I., fiul predecedat ai lui V. C., dar că pentru perioada ulterioară 1937 - 1977 nu au făcut această dovadă, însă nimic nu împiedica instanța de fond să procedeze potrivit prevederilor legale, în sensul de a solicita o completare a probatoriului administrat.
Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că în ce privește cota de 1/2 părți din locul de veci D42 A17 ar fi trebuit inclusă în componența masei succesorale a defunctului V. C., dar, interpretând greșit prevederile legale, a apreciat că nu poate atrage nulitatea absolută a certificatului de moștenitor.
Reclamantele au mai menționat faptul că R. A. nu a făcut acte de acceptare a moștenirii în termenul legal de 6 luni de la deschiderea moștenirii, acest aspect fiind învederat instanței și de către reprezentantul convențional al intimaților - pârâți reclamanți, în sensul că nu a existat o acceptare expresă a acesteia.
În legătură cu acceptarea tacită reținută de instanța de fond, reclamantele au precizat că aceasta nu a fost dovedită.
În ce privește emiterea certificatului de moștenitor nr. 604/1977, potrivit înscrisurilor oficiale depuse, în ce privește forma acestora, se poate observa că la emiterea certificatului de moștenitor lipsesc următoarele înscrisuri: nu există încheierea finală a notarului, deși potrivit dezbaterii succesorale după defunctul V. C. ar fi trebuit citați și frații acestuia, se poate observa că nu există nicio dovadă cu privire la citarea acestora.
În ce o privește pe R. A., legatara defunctei V. Ană, reclamantele au menționat că nu există o declarație de acceptare expresă a moștenirii în termenul de 6 luni reglementat de art. 700 C.civ., având în vedere faptul că dezbaterea succesiunii după defuncta V. A. a avut loc la doi ani de la decesul acesteia (V. A. decedată ia 24.02.1975, eliberare certificat de moștenitor la data de 25.04.1977). Deși s-a susținut că R. A. ar fi acceptat tacit moștenirea, la întrebarea nr. 17 din cuprinsul interogatoriului luat pârâtei M. M., aceasta a menționat că defuncta R. A. a folosit bunurile mobile care fac obiectul certificatului de moștenitor nr. 604/1977 înainte de decesul defunctei V. A., situație în care nu mai poate fi vorba de acceptare tacită. Pe de altă parte, deoarece R. A. avea calitatea de legatară, era obligatoriu să existe acceptare expresă a moștenirii.
Reclamantele mai susțin faptul că R. A. nu este identificată cu niciun act de identitate, singura mențiune cu privire la identificarea acesteia, fiind numele acesteia și adresa din Sibiu, .. 42.
Potrivit art. 21 din Decretul nr. 40/1953, incident la momentul eliberării certificatului de moștenitor nr. 604/1977, certificatul de moștenitor trebuia să cuprindă semnătura notarului de stat și ștampila biroului Notariatului de Stat.
Prin încheierea de ședință din data de 22.11.2013, Tribunalul Sibiu a trimis dosarul spre soluționare Tribunalului Prahova, ca urmare a strămutării cauzei prin încheierea de ședință din data de 5321/18.11.2013 a ICCJ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28.11.2013, sub nr._ .
La data de 06.01.2014 intimații – pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond.
In motivare, aceștia au arătat că nu s-a invocat in fata instanței de fond in mod distinct de către aceștia excepția lipsei interesului procesual, motiv pentru care instanța nu a fost investita cu judecarea unei atare excepții. Astfel, la dezbaterea fondului cauzei s-a făcut vorbire de aceasta împrejurare ca unul dintre motivele care - in reunirea cu toate celelalte considerente expuse - făceau acțiunea reclamantelor apelante sa fie nelegala si neîntemeiata.
Prin urmare, instanța de fond nu a avut a se pronunța pe o atare excepție, chestiunea lipsei interesului procesual nefiind invocata, in aceasta forma, nici din oficiu si nici de către pârâți.
Cu privire la argumentul legat de interpretarea greșita a actului dedus judecății(CM 604/1977), pârâții au arătat că această critica adusa de apelante este complet nefondată, existând anterior o acțiune similara, vizând anularea certificatelor de moștenitor 604/1977 și 99/1999, acțiune respinsa.
Critica reclamantelor vizând faptul ca la emiterea CM din anul 1977 s-a făcut din nou o dezbatere după V. C. concomitent cu cea care o viza pe V. A., este si ea, in sine, fără relevanta.
Așadar, in opinia pârâților este evident faptul ca la data decesului lui V. A. s-a constatat existența câtorva bunuri mobile, nesemnificative valoric, pe care insa aceasta le dobândise împreuna cu soțul sau, însa fără a fi prinse in CM din anul 1937.
Pârâții au mai menționat faptul că sentința instanței de fond este legală și neutră din punct de vedere juridic, nefăcând altceva decât sa preia soluția succesorala din anul 1937 in privința calității de moștenitor si modalitatea de transmitere.
Referitor la critica reclamantelor privind nechemarea la succesiunea din 1977 a colateralilor privilegiați pârâții au învederat faptul că aceasta este nerelevanta, o atare împrejurare trebuind sa fie invocata de către cei ale căror drepturi au fost pretins încălcate, sau de descendenții acestora.
In ceea ce privește argumentul legat de acceptarea moștenirii de către legatara R. A., apelantele apreciază ca dezbaterea succesiunii după V. A. și transmiterea acesteia către R. A. este nelegala, considerând ca aceasta din urmă ca legatară universala, nu a acceptat succesiunea in termenul legal.
Or, acest argument se bazează pe o simpla speculație, anume ca def. V. A. a decedat la data de 24.02.1975 iar certificatul este emis la 25.04.1977.
Astfel, problema acceptării succesiunii de către R. A. este complet si irevocabil tranșată de către instanța de judecata in dosarul 2721/2003 al Judecătoriei Sibiu, unde s-a reținut că „... toate bunurile avute de V. A. au rămas la defuncta R. A. și nu cunoaște (n.a. martora) ca paratele (na. B. si H.) sa fi luat vreunul din aceste bunuri.
Cu privire la unele "așa zise" vicii de forma si de fond ale CM 604/1977, pârâtele au arătat ca argumentele aduse de apelante sunt nefondate.
Cat privește soluția instanței de fond data asupra cererii reconvenționale au solicitat să se ia act de faptul că nu se aduc niciun fel de critici.
După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 92 din 4 februarie 2014, a respins apelul declarat de apelantele – reclamante H. C. și B. M., împotriva sentinței civile nr. 3976/25.06.2013 pronunțată de Judecătoria Sibiu în contradictoriu cu intimații – pârâți M. I. și M. M., ca nefondat și a obligat apelantele – reclamante, în solidar să plătească intimaților – pârâți suma de 3.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Prahova a reținut următoarele considerente:
Primul motiv de apel vizează incidența dispozițiilor art.297, alin.2, teza ultimă cod pr. cv., față de împrejurarea că, deși la termenul de judecată din data de 10.06.2013 părțile au pus concluzii inclusiv asupra excepțiilor invocate, judecătoria nu s-a pronunțat.
Din cuprinsul actelor dosarului, Tribunalul a constatat, însă, că intimații pârâți nu au invocat cele două excepții, așa cum în mod eronat susțin apelanții, formulând doar simple apărări, prin invocarea lipsei interesului și a calității procesuale, cu ocazia concluziilor asupra fondului cauzei.
În aceste condiții, s-a constatat că prima instanță a calificat aceste excepții, drept apărări de fond și le-a apreciat ca atare cu ocazia deliberării, în așa fel încât nu se punea problema unei soluții cu privire la acestea.
Cu toate acestea, chiar dacă aceste excepții ar fi fost invocate în condiții de regularitate, nu apelantele erau îndreptățite să critice omisiunea instanței de a se pronunța asupra acestora, întrucât sub acest aspect nepronunțarea le profită chiar acestora, doar intimații pârâți având interes în a formula astfel de critici.
Ori, așa cum s-a arătat, cum aceste excepții nu au fost invocate și nu au fost puse în discuția părților, respectând principiul contradictorialității, fiind simple apărări de fond, criticile apelanților, sub acest aspect, apar ca nefondate.
Au mai arătat apelanții, că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a actului dedus judecății.
Din materialul probator administrat în cauză, Tribunalul a reținut că, la data de 25.07.1937 a decedat numitul V. C., succesiunea fiind dezbătută potrivit codului civil austriac, iar potrivit actului de partaj al Judecătoriei Sibiu, din anul 1937, văduva defunctului V. A. a primit întreaga masă succesorală și a răscumpărat dreptul legal al celorlalți doi moștenitori, S. V. și M. R..
Ulterior, la data de 24.02.1975 a decedat și numita Vesemean A., moștenitoarea acesteia rămânând R. A., în calitate de legatar testamentar, astfel cum rezultă și din certificatul de moștenitor nr.604/1977, eliberat de Fostul Notariat de Stat Județean Sibiu.
Așadar, cum în mod corect a reținut și prima instanță, tribunalul a constatat că apelantele din prezenta cauză nu au nici un fel de calitate cu privire la succesiunea defunctei V. A., neavând nici un grad de rudenie cu aceasta, acestea fiind moștenitoarele sorei defunctei, B. E..
În aceleași condiții, tribunalul a apreciat că în mod corect a considerat prima instanță că acest certificat de moștenitor este unul suplimentar, iar dacă vreo persoană ar fi interesată în a solicita nulitatea acestuia aceștia ar fi eventualii moștenitori ai numiților S. V. și M. R., iar nu apelanții, care nu au nicio legătură de rudenie nici cu aceste din urmă persoane.
De altfel, actul mai sus amintit nu schimbă cu nimic situația juridică a moștenirii defunctei Vestemena A., așa cum în mod eronat susțin apelanții.
Tribunalul a constatat că doar moștenitorii numiților S. V. și M. R. ar putea invoca o eventuală neconvocare legată de eliberarea certificatul de moștenitor nr.604/1977, iar nu apelanții, care nu au vocație succesorală față de aceasta, sub acest aspect criticile acestora fiind nefondate.
S-a mai susținut de apelanți și faptul că hotărârea primei instanțe este lovită de nulitate, întrucât judecătorul fondului nu a făcut aplicarea dispozițiilor art.129 cod pr. civ.
Ori, rolul activ al judecătorului, prevăzut de art.129, alin.5 cod pr. civ., nu trebuie interpretat în sensul în care judecătorul devine acela obligat să probeze pretențiile deduse judecății, în locul reclamantului, căruia trebuie să îi revină această obligație, precum și în temeiul art.129, alin.1 cod pr. civ., iar stăruința în aflarea adevărului nu trebuie în nici un caz echivalată cu substituirea unei sau alteia dintre părți.
Cu toate acestea, Tribunalul a reținut că nimic nu îi împiedică pe apelanții reclamanți să își dovedească pretențiile, cu atât mai mult cu cât, litigiile dintre părți datează de mai bine de zece ani.
Așa fiind, și criticile subsumate acestui motiv de apel sunt nefondate, judecătorul fondului reținând în mod corect că apelanții nu au făcut, ulterior anului 1937, dovada faptului că moștenirea defunctului V. I. nu a fi fost dezbătută.
Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că acesta era fiul celor doi defuncți V. C. și A., astfel că, potrivit regulilor deferirii moștenirii, locul de veci trebuie să se regăsească în patrimoniul acestora, transmis ulterior, pe cale succesorală în patrimoniul intimaților pârâți.
Au mai criticat apelanții hotărârea pronunțată de Judecătoria Sibiu și sub aspectul faptului că numita R. A. nu ar fi făcut acte de acceptare a moștenirii defunctei V. A..
Probele administrate în cauză de către intimați au demonstrat faptul că ulterior decesului au fost făcute acte de acceptare.
Din răspunsurile la interogatoriu, rezultă indubitabil că defuncta R. A., autoarea intimaților pârâți a locuit în imobilul situat în Sibiu, ..42 și după decesului numitei V. A., până în anul 1977, astfel că nu se poate susține că aceasta nu ar fi făcut acte de acceptare.
Totodată, apelantele nu au produs nicio probă care să dovedească contrariul celor mai sus arătate, mulțumindu-se doar a afirma că nu s-ar fi acceptat moștenirea în termenul de 6 luni prevăzut de codul civil de la acea vreme.
Față de această situație, coroborată cu întreg materialul probator administrat, Tribunalul a constatat nefondate și criticile aferente acestui motiv de apel.
Un al patrulea motiv de apel vizează anumite vicii de fond și formă, cu privire la care judecătoria nu s-ar fi pronunțat.
Astfel, se susține că de la emiterea certificatului de moștenitor nr.604/1977 lipsește încheierea finală a notarului, nu există dovezi cu privire la citarea fraților defunctului V. C., nu există o declarație expresă de acceptare a moștenirii din partea numitei R. A. și nu rezultă împrejurarea că aceasta ar fi fost identificată cu vreun act de stare civilă.
Tribunalul a apreciat că nici aceste susțineri nu pot fi reținute.
Potrivit adresei nr.2158/23.04.2013 emisă e Camera Notarilor Publici A. I., rezultă că, în ceea ce privește dosarul succesoral nr.604/1977, privind pe defuncții V. C. și A., acesta nu mai există întrucât a fost predat spre casare, în urma procesului de selecționare ce a avut loc de-a lungul anilor, așa încât susținerile apelanților cu privire la lipsa unor eventuale înscrisuri apar ca nefondate.
Ceea ce Camera Notarilor Publici a înaintat instanței de judecată a fost duplicatul ce se află la mapa certificatelor de moștenitor, originalul aflându-se în posesia moștenitorului, fiind depuse de altfel și la dosar, în copie.
Ambele exemplare sunt semnate atât de către notarul public, cât și de R. A., nefiind dubii sub acest aspect.
Faptul că exemplarul din arhiva Fostului Notariat de Stat Sibiu nu are aplicată ștampila nu conduce la concluzia că a fost emis cu nerespectarea dispozițiilor legale de la epoca respectivă, câtă vreme exemplarul aflat în posesia părților poartă și ștampila instituției.
Celelalte susțineri ale apelanților urmează a fi respinse pentru considerentele expuse în precedent și care au fost reluate și în cadrul acestui motiv de apel.
Față de toate acestea, Tribunalul a reținut că certificatul de moștenitor contestat nu este lovit de niciun viciu de fond și formă care să conducă la nulitatea, fie și parțială a acestuia, iar apelanții, contrar susținerilor acestora nu au vocație succesorală la moștenirea defunctei V. A., nefiind rude cu aceasta.
Instanța de apel a mai reținut că împrejurarea că intimații ar fi cunoscut de existența certificatului de moștenitor nr.941/1993, ce a făcut obiectul cererii reconvenționale, încă din anul 2008 nu prezintă relevanță, câtă vreme acțiunea în nulitate absolută nu este ținută de nici un termen de prescripție.
De asemenea, nici criticile aduse respingerii capătului de cerere privind nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr.99 /15.11.1999, nu au fost primite de instanța de apel, criticile fiind reluate anterior, iar tribunalul a analizat pe larg și aceste aspecte.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele H. C. și B. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, reclamantele au arătat că
În motivarea cererii de recurs, reclamantele au arătat că, tribunalul a greșit atunci când a reținut că apelantele nu justifică un interes legitim și actual de a cere constatarea nulității absolute a Certificatului de moștenitor nr. 604/1977, în ceea ce îl privește pe defunctul V. C..
Au învederat recurentele reclamante că, între alte motive, R. A. a dorit să dezbată încă o dată succesiunea de pe urma defunctului V. C., decedat în 1937, pentru a include în mod expres în masa lăsată de acesta următoarele bunuri mobile: "masă cu patru scaune, o canapea, o vitrină și un covor". Bunurile respective trebuiau să apară ca fiind necontestat proprietatea soției supraviețuitoare și să fie incluse, 38 de ani mai târziu, în masa succesorală a defunctei V. A., pentru ca R. A. sa poată pretinde "chipurile" ca a acceptat tacit moștenirea, folosind acele bunuri.
Înlăturând, ca urmare a constatării nulității absolute, partea din Certificatul de moștenitor nr. 604/1977 referitoare la defunctul V. C., dispare orice aparenta de proprietate din partea soției supraviețuitoare asupra unor bunuri mobile în legătura cu care, eventual, sa se poată face acte de acceptare tacita. Or, subsemnatele
avem un interes neîndoielnic în a demonstra ca R. A. este străina
de moștenire.
Nu trebuie uitat faptul că R. A. nu a acceptat expres moștenirea de pe urma lui V. A., precum și ca, după decesul acesteia din urma, Notarul nu a întocmit un inventar al bunurilor mobile lăsate de defuncta, pentru ca R. A. să-și poată legitima calitatea de moștenitor acceptant prin folosirea lor.
De asemenea, imobilul din Sibiu, ., fusese preluat in proprietatea statului de la V. A., iar aceasta si pretinsa moștenitoare au locuit acolo doar în calitate de chiriași. Prin urmare, împrejurarea că R. A. a rămas în imobil, ca detentor precar și după moartea dnei V. nu o putea ajuta cu nimic în ce privește acceptarea moștenirii.
În plus, asupra locurilor de veci nu se pot face acte din care să rezulte fără echivoc intenția de a accepta moștenirea.
Având în vedere cele arătate, este evident interesul nostru de a demonstra lipsa calității A. R. de moștenitor al defunctei V. A., ca urmare a constatării nulității absolute a Certificatului nr. 604/1977 în ceea ce îi privește pe V. C..
Interesul legitim de a solicita constatarea nulității absolute a unui certificat de moștenitor poate aparține si altor persoane decât succesorii defunctului, daca înlăturarea actului din ordinea juridica le ajuta sa-si atingă un scop ocrotit de lege.
Având în vedere faptul ca Tribunalul a rezolvat cererea de
constatare a nulității absolute a Certificatului nr. 604/1977, referitor la
V. C., pe o excepție, recurentele reclamante au solicitat ca, în urma admiterii recursului, instanța să se aplece asupra fondului și să rețină că succesiunea de pe urma defunctului a fost dezbătută prima dată în anul 1937, prin decizia Judecătoriei Mixte Sibiu, astfel încât noua dezbatere din 1977 înfrânge dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 40/1953, fiind nula absolut.
Recurentele reclamante au mai arătat că tribunalul a nesocotit dispozițiile Codului de procedura civila referitoare la administrarea probelor (art. 175), pe cele ale art. 129 din același Cod, precum si prevederile art. 6 din CEDO, referitor la egalitatea armelor ca o garanție a dreptului la apărare, atunci când a refuzat emiterea unei adrese către Serviciul Public Comunitar de Evidenta a Persoanelor - Serviciul de Stare Civila, aflat în subordinea Consiliului Local al Municipiului Sibiu, cu sediul in Sibiu, .-3, pentru a comunica cererile formulate de R. A. privind deschiderea procedurii succesorale după defuncții V. C. si V. A. (intitulate "Anexa 1"), precum si actele atașate celor doua cereri.
Astfel, Tribunalul, la pagina 15 din decizie, ne reproșează faptul ca nu am produs dovezi cu privire la faptul ca R. A. este străina de moștenirea defunctei V. A., dar a refuzat sa administreze tocmai o asemenea proba,
încălcându-le dreptul la apărare.
Solicitarea lor a fost bine fundamentată, cu prilejul formulării ei, arătând că: cererile formulate de R. A. privind deschiderea procedurii succesorale după defuncții V. C. și V. A. (intitulate "Anexa 1"), precum si actele atașate celor doua cereri, se afla în posesia Serviciului menționat, fiind comunicate de către Notariatul de Stat, cu ocazia dezbaterii celor doua succesiuni, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. 2 din Decretul nr. 40/1953, in vederea impunerii;
Comunicarea acestor înscrisuri este cu atât mai pertinentă cu cât dosarul succesoral în care s-a întocmit Certificatul de moștenitor nr. 604/1977 a fost topit. Ori, valabilitatea unui certificat de moștenitor se apreciază in raport cu actele existente la dosarul succesoral
Prin adresa nr._/18.11.2013 a Serviciului Public Comunitar de Evidenta a Persoanelor - Serviciul de Stare Civila, din subordinea Consiliului Local al Municipiului Sibiu, li s-a adus la cunoștință că documentele în discuție se afla în arhiva proprie, dar vor fi comunicate, în copie, doar la solicitarea instanței.
Înscrisurile sunt absolut necesare pentru a demonstra că R. A. nu a acceptat succesiunea de pe urma A. V..
Au mai arătat recurentele că instanța de apel, care avea datoria de a reconstitui pe cât posibil dosarul succesoral (așa cum se procedează și în cazul dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o pricină în curs de judecată, dispărute - art. 583 și urm. C.pr. civ.) și de a cere copii ale actelor aflate în arhiva Consiliului Local Sibiu, invocând totodată și art. 175 C.proc.civ., a respins proba, după care a formulat o motivare stupefiantă: menirea instanței nu este aceea de a face probe pentru părți. Mai mult, în locul înscrisurilor relevante, a reținut că acceptarea tacită a moștenirii de către R. A. rezultă din răspunsurile la interogatoriu formulate de moștenitorii săi (de parca aceștia ar recunoaște ceva care sa-i prejudicieze).
Într-adevăr, în virtutea art. 129 C.proc.civ., instanța nu trebuie, ea însăși, să găsească probe în locul părților, dar în speță nu este vorba de acest lucru. Au arătat ce înscrisuri doresc să administreze ca probe, precum și că acestea se află în posesia unei autorități, iar instanța ar fi trebuit, în temeiul art. 175 alin. 1 C.pr.civ., să "dispună aducerea lui la termenul fixat în acest scop".
În consecință, recurentele reclamante au solicitat să se repare greșeala instanței de apel, care le-a prejudiciat grav dreptul la apărare, iar, în temeiul art. 305 C.pr. civ., sa fie obligată autoritatea locală de a depune înscrisurile la care s-au referit.
În continuare recurentele reclamante au arătat că, Tribunalul Prahova a încălcat prevederile art. 689 și art. 890 - 891 din vechiul Cod Civil, atunci când a apreciat că R. A. a acceptat tacit moștenirea de pe urma lui V. A..
Astfel, legatarii universali, nefiind sezinari, sunt puși în posesia bunurilor moștenirii de către moștenitorii rezervatari ai defunctului, iar, în lipsa acestora, de instanța sau de notar, în momentul emiterii certificatului de moștenitor.
Prin urmare, în cazul legatarului universal cu greu poate fi imaginata o acceptare tacita prin exercitarea stăpânirii materiale sub nume de proprietar asupra bunurilor succesiunii, câtă vreme punerea în posesie se realizează prin emiterea certificatului de moștenitor.
Dar, presupunând ca o asemenea acceptare tacită ar fi posibilă este necesar ca legatarul să nu acționeze ocult, ci invocând această calitate, aducând la cunoștința celor interesați testamentul din care rezulta vocația sa la moștenire, lucru pe care R. A. nu 1-a făcut niciodată.
Sus-menționata condiție deriva din economia articolului 689 C. civ., care dispune ca acceptarea "este tacita când eredele face un act, pe care nu ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede si care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare". Așadar, pentru a valora acceptare tacita, actul succesibilului trebuie sa implice cu puterea necesitații, intenția de a accepta. De îndată ce actul poate primi si o alta interpretare, el nu valorează acceptare tacită.
Din aceasta perspectiva, actele de folosința înfăptuite de R. A. nu pot fi considerate acte de acceptare tacita a succesiunii, cum susține instanța de apel, deoarece actele respective au un caracter echivoc.
Într-adevăr, R. A. a fost repartizată ca locatar de către autoritățile timpului în apartamentul ocupat de V. A. în imobilul din .. 42. (După naționalizarea imobilului menționat, fosta proprietară, V. A., rămăsese sa locuiască ., în calitate de chiriaș, statul având dreptul să-i limiteze suprafața locativă.)
R. A. a rămas în apartament, ca locatar la stat, și după decesul dnei V., survenit în anul 1975. Dacă nu și-ar fi păstrat aceasta calitate, R. A. nu ar fi fost îndreptățita la schimbul de locuința, pe care 1-a făcut în anul 1979, mutându-se . ..
În tot acest timp, prin apartamentul locuit de doamnele V. si R. s-au perindat si alte persoane repartizate de stat.
În toata perioada cât a locuit în apartamentul din .. 42, atât în timpul vieții dnei V., cât și după decesul acesteia, R. A. a folosit bunurile existente in imobil ca detentor precar.
În consecința, actele de folosință invocate de instanța de apel au un caracter echivoc, deoarece R. A. a acționat ca detentor precar, neexistând "animus possidendi”.
Plin de semnificație este și faptul că în cererea de deschidere a procedurii succesorale de pe urma defunctei V. A., cerere aflata in arhiva Consiliului Local Sibiu, împreuna cu actele anexe, R. A. nu menționează că în masa succesorală ar intra și bunuri mobile, ci numai locurile de veci.
Cum în privința locurilor de veci nu se pot face acte de acceptare tacita, R. A. intrând in posesia lor abia după emiterea Certificatului de moștenitor, rezulta ca aceasta nu putea culege moștenirea defunctei V. A. decât în temeiul unei declarații de acceptare expresa, declarație care, în speța, nu exista.
Cât privește soluția Tribunalului asupra cererii reconvenționale, recurentele au precizat că anularea Certificatului de moștenitor nr. 604/1977 atrage după sine menținerea valabilității Certificatului de moștenitor emis în 1993, deoarece, în lipsa unui moștenitor testamentar, masa succesorală de pe urma d-nei V. A. va reveni reclamantelor.
În concluzie, recurentele reclamante au solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului subsemnatelor si schimbării in tot a sentinței Judecătoriei Sibiu, iar, în fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
La data de 20.01.2015, intimații pârâți au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel ca legală și temeinică.
Curtea analizând actele și lucrările dosarului, decizia atacată și motivele de recurs, va reține următoarele:
Un prim motiv de recurs se referă la interesul recurentelor de a solicita constatarea nulității absolute a Certificatului de moștenitor nr.604/1977, în ce îl privește pe defunctul V. C..
Curtea va reține că toate criticile formulate în recurs referitoare la acest aspect apar ca nefondate.
Astfel, în mod corect tribunalul a reținut că numitul V. C. a decedat la 25.07.1937, iar văduva sa, numita V. A. a primit întreaga masă succesorală, după ce a răscumpărat dreptul legal al celorlalți doi moștenitori, S. V. și M. R..
La 24.02.1975 a decedat și numita Vesemean A., moștenitoarea acesteia rămânând R. A., în calitate de legatar testamentar.
Recurentele din prezenta cauză, așa cum corect au reținut instanțele de fond, având în vedere hotărâri definitive și irevocabile, nu au nici un fel de calitate cu privire la succesiunea defunctului V. C., singurele persoane interesate în a solicita anularea certificatului de moștenitor suplimentar întocmit de pe urma acestuia fiind eventualii moștenitori ai numiților S. V. și M. R., iar nu recurentele, care nu au nicio legătură de rudenie nici cu aceste din urmă persoane. Mai mult, recurentele nu pretind vreun drept asupra bunurilor ce fac obiectul certificatului de moștenitor atacat.
Certificatul de moștenitor atacat nu face decât să preia situația succesorală constatată la nivelul anului 1937 și nu schimbă în nici un fel situația juridică a moștenirii defunctei Vestemena A..
O altă critică privește situația acceptării succesiunii defunctei V. A. de către R. A..
Curtea va constata că, în mod corect, tribunalul a reținut, în baza probatoriului administrat că defuncta R. A., autoarea intimaților pârâți a locuit în imobilul situat în Sibiu, ..42 și după decesului numitei V. A., până în anul 1977, astfel că nu se poate susține că aceasta nu ar fi făcut acte de acceptare.
De altfel, recurentele nu contestă faptul că numita R. A. a locuit cu V. A. și a continuat să locuiască în același imobil și după decesul acesteia din urmă, situație în care acceptarea tacită a succesiunii numitei V. A. este de netăgăduit.
Mai mult, prin hotărâri judecătorești anterioare ( dosarul nr.2721/2003 al Judecătoriei Sibiu) s-a stabilit cu putere de lucru judecat că R. A. a acceptat succesiunea și are calitatea de moștenitor al defunctei V. A..
Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia s-ar fi încălcat dispozițiile procedurale privind administrarea probelor.
Solicitarea de a se emite o adresă către Serviciul de Stare civilă Sibiu în vederea comunicării cererilor formulate de R. A. privind deschiderea procedurii succesorale după defuncții V. A. și V. C. a fost în mod corect respinsă de tribunal, atâta vreme cât, așa cum am arătat, situația privind acceptarea succesiunii fusese tranșată anterior.
De asemenea, proba solicitată nu avea relevanță în cauză, atâta vreme cât este cert că recurentele nu justifică nici un interes în anularea certificatului de moștenitor privindu-l pe defunctul V. C..
Pentru considerentele expuse, curtea, văzând disp. art.304 și 312 alin.1 C.pr.civ., va respinge recursul ca nefondat.
În baza disp. art.274 C.pr.civ., curtea va obliga recurentele la 3100 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți, reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantele H. C. domiciliată în Sibiu, ., județul Sibiu și B. M. domiciliată în București, Calea Moșilor, nr. 241, ., ., sector 2, împotriva deciziei civile nr. 92 din 4 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. I. domiciliat în Sibiu, ., județul Sibiu și M. M. domiciliată în Sibiu, ., județul Sibiu, ca nefondat.
Obligă recurentele la 3100 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 ianuarie 2015.
Președinte,Judecători
C.-M. M. M. P. A.-C. B.
Grefier,
C. G.-A.
Red. CMM/CGA
2 ex./26.02.2015
d.f._ Judecătoria Sibiu
j.f. H. M.
D. apel nr._ Tribunalul Prahova
J apel. M. R.
A. G. H.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
| ← Strămutare. Sentința nr. 5/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 98/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
