Obligaţie de a face. Decizia nr. 96/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 96/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 29-01-2015 în dosarul nr. 14559/281/2012/a1

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 96

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2015

Președinte - M. G.

Judecători - C. P.

- V. D.

Grefier - C. O.

Pe rol fiind soluționareacontestației în anulare a deciziei civile nr. 1990 pronunțată la data de 24 septembrie 2014 de Curtea de Apel Ploiești, formulată de contestatoarea R. E., domiciliată în comuna D., . B, județul Prahova, în contradictoriu cu intimata SN C.F. C.F.R. S.A - S.C.R.E.Î.R. C.F. București, cu sediul în București, Piața Gării de Nord, nr. 1-3, sector 1.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns contestatoarea R. E. reprezentată de avocat G. V. din Baroul Prahova, lipsind intimata SN C.F. C.F.R. S.A - S.C.R.E.Î.R. C.F. București.

Procedura legal îndeplinită.

Contestația timbrată cu 10,00 lei taxă judiciară de timbru prin anularea chitanței nr. 1928/3.11.2014 și cu 0,30 lei conform timbrelor judiciare ce au fost anulate la dosar.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care: Avocat G. V. pentru contestatoare depune la dosar adresa și răspunsul doamnei avocat T. M., prin care confirmă primirea corespondenței pentru dosarul nr._ 12 aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești, în baza contractului de asistență și reprezentare juridică.

Curtea, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea contestației.

Avocat G. V. pentru contestatoare reiterează concluziile de la termenul anterior, arătând că în cauză sunt incidente disp. art. 317 alin.1, pct. 1 Cod pr.civilă, întrucât contestatoarea la instanța de fond a fost reprezentată de avocat din București, unde a fost și citată, iar în faza de apel mandatul cu acesta a fost reziliat, iar recurenta a indicat domiciliul său, pentru a fi citată.

Ori, instanța de apel în mod greșit a comunicat hotărârea la domiciliul avocatului de la fond.

Solicită admiterea contestației în anulare, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

CURTEA:

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._ 12, reclamanta R. E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania N. C., obligarea acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a locuinței din Stația Zănoaga, ..

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că locuiește împreuna cu soțul si 2 copii, . în Stația Zănoaga, . (fost canton peron) în suprafața de 52 mp încă din anul 1977 în baza contractelor succesive de închiriere nr. 2/574 din 10.09.1977, nr._, nr. 5/196 din 28.12.1998, nr. 355 din 10.12.1999, nr. C/633 din 27.09.2007 si nr. 458 din 07.11.2011 prelungit pana la data de 01.08.2013.

Locuința de mai sus a fost construita din fonduri de stat, iar în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992, locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat pana la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrala sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990.

Vânzarea acestor locuințe este obligatorie si nu este lăsata de legiuitor la aprecierea conducerii unităților ce administrează locuințe, fiind o obligație instituita de lege, care limitează legal principiul autonomiei de voința si ca atare instanțele judecătorești au dreptul de a cenzura refuzul îndeplinirii obligației de a vinde, în raport de art. 1528 C.civ. si în consecința sunt îndrituite sa pronunțe hotărâri pentru obligarea la îndeplinirea îndatoririi legale prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

A menționat reclamanta că locuința care i-a fost atribuită are regimul juridic al unei locuințe de serviciu, motiv pentru care a cerut paratei, în repetate rânduri, să i-o vândă. În timpul derulării contractului parata nu si-a executat obligația de executare a reparațiilor capitale necesare întreținerii locuinței în stare corespunzătoare motiv pentru care le-a executat pe cheltuiala proprie, cu încuviințarea paratei, a suportat cheltuielile de branșament la energie electrica, apa, canal, gaze.

În continuare reclamanta a menționat că obligația de a vinde conform legii 85/1992 intervine atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuința este construita din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . Legii nr. 85/1992; solicitantul este titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare;locuința nu face parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.

Imobilul constituit din fondurile statului, nu face parte din categoria locuințelor de intervenție, iar reclamanta are calitatea de chiriaș la momentul la care si-a exprimat voința de a cumpăra.

Locuința de intervenție așa cum este definită în art.2 alin. e) din Legea nr.114/1997 este "Locuința destinata cazării personalului unităților economice sau bugetare, care prin contractul de munca, îndeplinește activități sau funcții ce necesita prezenta permanenta sau în caz de urgenta în cadrul unitorilor economice" si totodată nu are specificat în contractul de închiriere vreun număr din lista locuințelor C. de intervenție rezultând ca nu este o locuința de intervenție.

Reclamanta a precizat că este fosta salariata a COMPANIEI NAȚIONALE „C." SA, „funcție" ce nu se încadrează în formularea art. 2 alin. e) din legea nr. 114/1997 "... funcții ce necesita prezenta permanenta sau în caz de urgenta în cadrul unitorilor economice"

În temeiul art. 115 Cod procedură civilă pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată având în vedere că comisia de locuințe din cadrul său a propus consiliului de administrație schimbarea regimului juridic al locuinței și vânzarea acesteia, însă acesta încă nu s-a pronunțat, prin urmare cererea este prematur formulată.

Prin sentința civilă nr.9965/31.05.2013 Judecătoria Ploiești a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel instanța a reținut că la data de 10.09.1977 s-a încheiat între părți contractul de închiriere pentru suprafețe locative cu destinația de locuință nr._, urmat de nr._, contractele de închiriere nr. 5/196 din 28.12.1998, 355 din 10.12.1999, C/633 din 27.09.2007 și 458 din 07.11.2011 prelungit pana la data de 01.08.2013, în toate aceste contracte menționându-se că obiectul îl constituie imobilul situat în com. D. .. Începând cu contractul nr. 355/1999 se specifică că locuința respectivă este de intervenție.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrala sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi.

De asemenea potrivit art. 7 alin. 1 locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, pana la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrala sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi. A.. 7 al aceluiași articol prevede că “locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de munca, îndeplinește activități sau funcții ce necesita prezenta, permanenta sau în caz de urgenta, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând.”

Definiția locuinței de intervenție este preluată și de art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996: “locuința destinata cazării personalului unităților economice sau bugetare, care, prin contractul de munca, îndeplinește activități sau funcții ce necesita prezenta permanenta sau în caz de urgenta în cadrul unităților economice”, iar interdicția de vânzare de art. 54 alin. 3 din lege.

Instanța de fond a reținut că susținerea reclamantei că de fapt este vorba despre o locuință de serviciu și nu una de intervenție este neîntemeiată, câtă vreme în contractele de închiriere pe care reclamanta le-a semnat se precizează caracterul acesteia de locuință de intervenție, iar reclamanta nu aduce nicio probă pentru a-și dovedi afirmația.

Așadar câtă vreme pârâta nu i-a schimbat destinația în documente, chiar dacă în fapt nu ar mai fi folosită ca locuință de intervenție – afirmație de asemenea nedovedită, destinația sa de canton peron încadrându-se în definiția legală – interdicția instituită de actele normative indicate subzistă.

Pentru aceste considerente instanța de fond a constatat că cererea este neîntemeiată și a respins-o.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta R. E., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că instanța de fond nu a reținut în mod corect situația de fapt, judecătorul fondului făcând o aplicare greșită a legii.

Imobilul situat în Stația Zănoaga, a fost dat cu titlu de chirie familiei R., începând cu anul 1977. P. în anul 1998 titular al contractului de închiriere a fost R. C., iar după aceasta data, pentru ca ii încetase contractul de munca cu societatea parata, titulara a devenit soția acestuia, R. E., reclamanta din prezenta cauza.

Aceasta situație a fost dovedita în fata instanței de fond, ocazie cu care au fost depuse contractele de închiriere încheiate intre părți. Titulatura contractelor de închiriere, încheiate începând cu anul 1977 a fost "contract de închiriere pentru suprafețe cu destinația de locuința"; doar contractul încheiat intre părți la nivelul anului 2011 poarta titulatura "contract de închiriere pentru suprafețe cu destinația de locuința de intervenție".

În cauză, societatea pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat ca imobilul nu are destinația de locuința de intervenție, doar ca, la nivelul Consiliului de Administrație nu s-a luat încă hotărârea de schimbarea a destinației acestui imobil.

Acest imobil nu reprezintă o locuința de intervenție, situație care rezulta si din faptul că, încă din anul 2004 reclamanta nu mai este angajata a societății parate, conform cărții de munca anexate cererii de apel. În condițiile în care imobilul reprezenta o locuința de intervenție trebuia închiriat, în continuare, personalului societății parate.

În accepțiunea art. 7 alin.7 din Legea nr.85/1992 locuințele de intervenție, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților.

Analizând definiția locuinței de intervenție se ajunge la concluzia ca un imobil sa aibă aceasta destinație trebuie sa fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: sa fie destinat cazării personalului unității în speța, iar angajatul, prin atribuțiile sale de serviciu, sa fie în măsura sa asigure buna desfășurare a activității angajatorului.

În speța de față, reclamanta nu mai deține calitatea de salariata a societății parate din data de 16.08.2004, data la care contractul de munca a încetat în conformitate cu disp. Art. 65 alin.l din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, în urma unor concedieri colective, realizate la nivel de unitate.

După aceasta data, societatea parata a menținut contractul de închiriere cu reclamanta, situație în care nu se mai poate interpreta ca imobilul în cauza este sau nu o locuința de intervenție.

A precizat că, începând cu anul 2004, societatea parata în mod tacit a fost de acord cu schimbarea destinației imobilului închiriat din locuința de intervenție, deoarece a fost de acord sa se mențină un contract de închiriere cu peroane care nu mai aveau calitatea de salariați.

Interpretarea instanței de fond, precum ca imobilul în cauza reprezintă o locuința de intervenție deoarece aceasta era denumirea contractului încheiat intre parti în anul 2011 este greșita. Interpretarea trebuia făcuta prin prisma destinației efective a acestui imobil, destinație care era aceea ca familia R. sa locuiască împreuna cu ceilalți membri. Aceasta situație rezulta si din cuprinsul articolului care reglementează obiectul contractului de închiriere.

Legea nr. 85/1992 permite înstrăinarea locuințelor aflate în patrimoniul societății parate si către persoane care nu mai au calitatea de salariați ai unității (art.7 alin.8). Având în vedere aceste considerente reclamanta a apreciat ca soluția pronunțata de instanța de fond este netemeinica si nelegala, motiv pentru care a solicitat sa admiterea apelului si, pe fond, admiterea acțiunii.

Totodată, a solicitat instanței sa oblige societatea pârâtă sa înstrăineze reclamantei imobilul situat în stația Zanoaga, ., în conformitate cu disp. Legii nr.85/1992.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova sub același număr unic de dosar, iar intimata, legal citată, nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în fața instanței de control judiciar, fără a solicita încuviințarea vreunui mijloc de probă.

Prin decizia civilă nr. 178 pronunțată la 19 martie 2014, Tribunalul Prahova a admis apelul și a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat intimata-pârâtă să încheie cu apelanta-reclamantă contract de vânzare-cumpărare a imobilului, situat în D., ., jud. Prahova, cu destinația locuință, conform Legii nr. 85/1992.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că potrivit art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992, în cazul locuințelor construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat ce au natura unor locuințe de intervenție nu subzistă obligația de vânzare către titularii contractului de închiriere la cererea acestora cu plata integrală sau în rate a prețului.

Textul legal indicat definește noțiunea de locuință de intervenție ca fiind aceea destinată cazării personalului unităților economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unităților.

S-a mai reținut că, așa cum, în mod corect, a observat prima instanță, apelanta-reclamantă a deținut imobilul situat în com. D., ., jud. Prahova, în baza unor contracte de închiriere succesive începând cu data de 10.09.1977, cu precizarea că, începând cu contractul nr. 355/1999, s-a prevăzut că locuința primită cu chirie este de intervenție.

Instanța de control judiciar a considerat, însă, că judecătorul fondului s-a rezumat la interpretarea literală a termenilor inserați în contractele de închiriere

încheiate începând cu anul 1999, făcând abstracție de restul materialului probatoriu ce atestă împrejurarea indubitabilă că locuința în litigiu nu mai are în fapt destinația de locuință de intervenție.

În esență, începând cu data de 16.08.2004, contractul individual de muncă încheiat între apelanta-reclamantă și intimata-pârâtă a încetat prin efectul concedierii colective, R. E. continuând să locuiască în același imobil împreună cu familia sa până în prezent. Desigur că ocuparea locuinței în perioada ulterioară concedierii are un caracter licit, având la bază contractele de închiriere intervenite între părți, ce se află în copie în dosarul primei instanțe.

S-a mai arătat că atât timp cât apelanta-reclamantă nu mai este angajata intimatei-pârâte este de domeniul evidenței că nu poate îndeplini activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unității, iar împrejurarea că, formal, în documentele Companiei Naționale de Căi Ferate C. S.A., imobilul figurează ca având regimul de locuință de intervenție nu poate constitui un impediment pentru a se da eficiență prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992.

De altfel, așa cum rezultă din cuprinsul întâmpinării depuse la dosar în primul ciclu procesual (fila 11 dosar fond), Comisia de Locuințe din cadrul companiei pârâte a propus Consiliului de Administrație, spre aprobare, schimbarea regimului juridic al locuinței în litigiu, în vederea vânzării, fără ca această propunere să fi fost soluționată.

Față de toate argumentele expuse, în baza art. 296 Cod procedură civilă coroborat cu art. 1 și art. 7 din Legea nr. 85/1992, tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea, în sensul că a admis acțiunea promovată de R. E. și a obligat intimata-pârâtă să încheie cu partea adversă contract de vânzare-cumpărare a imobilului, situat în D., ., jud. Prahova, cu destinația locuință, conform Legii nr. 85/1992.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, cum partea care pierde procesul poate fi obligată numai la cererea părții adverse, tribunalul a luat act că nu s-au solicitat asemenea cheltuieli.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta S.N. C.F. „ C.F.R. „ S.A- S.C.R.E.Î.R. C.F. București, invocând dispozițiile art. art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 7 din Legea 85/1992, potrivit cărora locuințele de intervenție nu se vând, precum și cu încălcarea prevederilor Legii 79/1997 în care se stipulează că încadrarea locuințelor din patrimoniul societății ca fiind de serviciu sau de intervenție este atributul exclusiv al Consiliului de Administrație.

În opinia recurentei, soluția pronunțată de instanța de apel a deturnat aceste reglementări de la scopul firesc pentru care au fost edictate de legiuitor.

De asemenea, susține recurenta, conform Statutului CN CF „C."SA, atribuțiile cu privire la vânzarea bunurilor aflate în patrimoniu, revin în exclusivitate CA, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

nr. 3 din 3 aprilie 2013 cu privire la interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) si art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, Publicata în Monitorul Oficial nr. 188/2013 - M. Of. 188 / 3 aprilie 2013.

Prin decizia civilă nr. 1990 pronunțată la data de 24 septembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul formulat de pârâta S.N. C.F. „ C.F.R. „ S.A- S.C.R.E.Î.R. C.F. București, împotriva deciziei civile nr. 178 pronunțată la 19 martie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta R. E., a modificat în tot decizia tribunalului, în sensul că a respins apelul reclamantei, ca nefondat și pe fond a menținet sentința judecătoriei.

Pentru a pronunța această decizie Curtea a reținut următoarele:

Conform art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 „locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.”

Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus menționate, rezultă că obligația de a vinde a societății intervine numai atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: locuința este construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii; solicitantul este titular al contractului de închiriere, putând fi, sau nu, angajat al unității proprietare; locuința nu face parte din categoria celor de intervenție, în sensul art. 7 alin. 7 din legea nr. 85/1992.

Potrivit art. 7 alin. 6 din Legea nr. 85/1992, modificată, „locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând.” Prin urmare, pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992, este necesar ca locuința ce se solicită a se înstrăina să nu facă parte din categoria celor de intervenție.

La rândul său art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996 dă aceeași definiție locuinței de intervenție, precizându-se însă în art. 54 că locuința de intervenție urmează regimul locuinței de serviciu, ea se realizează odată cu obiectivul de investiție și se amplasează în incinta acestuia sau în imediata apropriere și nu poate fi vândută chiriașilor.

Potrivit acestui text pentru a stabili dacă o unitate locativă poate fi calificată drept locuință de intervenție, este necesară folosirea a cel puțin două criterii: primul, de ordin subiectiv, constând în destinația dată locuinței de a servi cazării personalului unităților economice sau bugetare, care, conform contractului de muncă îndeplinește activități sau funcții ce necesită permanență sau în caz de urgență în cadrul unităților economice; cel de al doilea, un criteriu obiectiv, este acela ca locuința să fie situată în incinta obiectivului de investiție sau în imediata lui apropriere.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că începând cu anul 1977 s-au încheiat inițial între soțul reclamantei și pârâtă și ulterior între reclamantă și pârâtă mai multe contracte succesive de închiriere înregistrate sub nr._, nr._, contractele de închiriere nr. 5/196 din 28.12.1998, 355 din 10.12.1999, C/633 din 27.09.2007 și 458 din 07.11.2011 prelungit pana la data de 01.08.2013, în toate aceste contracte menționându-se că obiectul îl constituie imobilul situat în .. Începând cu contractul nr. 355/1999 se specifică că locuința respectivă locuință este de intervenție.

Chiar dacă din anul 2004 reclamanta nu mai este salariata societății recurente,

însă continuă să folosească cu chirie locuința in litigiu, o atare împrejurare nu este de natură să schimbe caracterul acesteia de locuință de intervenție. În speță, câtă vreme imobilul este canton peron, fiind situat în imediata apropiere a obiectivului de investiție reprezentat de calea ferată rezultă că el reprezintă locuință de intervenție, iar această destinație a sa este menționată ca atare și la ora actuală în inventarul unității, astfel cum rezultă din adresa nr. P2/3099/26.05.2014.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând soluții legislative ce consacrau un transfer obligatoriu al dreptului de proprietate de la un particular la altul, a apreciat, în anumite circumstanțe, că acestea au răspuns unui imperativ de utilitate publică, atunci când au fost adoptate în cadrul unei politici legitime de ordin social și economic. Sub acest aspect, Curtea a statuat, în mod constant, că trebuie respectat modul în care statul membru concepe imperativele de utilitate publică, recunoscând ampla marjă de apreciere de care dispun autoritățile naționale în adoptarea unor politici economice sau sociale, cu excepția situațiilor în care aprecierea acestora se dovedește a fi complet lipsită de o bază rezonabilă, menționând că nu poate substitui, prin propria evaluare, aprecierile autorităților naționale.

Posibilitatea vânzării locuințelor este prevăzută de Legea nr. 85/1992 și urmărește un scop legitim, constând in oferirea posibilității chiriașilor de a cumpăra locuințele, în considerarea contribuției lor la edificarea acestora, precum și a stării materiale a acestor locuințe, însă statul a conceput un imperativ de ordine publică, prevăzând în acest sens că nu pot fi vândute locuințele de intervenție.

În condițiile în care imobilul în litigiu, ce se solicită a fi înstrăinat, are regimul juridic al unei locuințe de intervenție, în mod nelegal a dispus tribunalul obligarea pârâtei la vânzarea acestuia.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare R. E., apreciind că judecarea recursului s-a efectuat cu încălcarea procedurii de citare, întrucât în fața instanței de apel a indicat domiciliul din . B, județul Prahova și s-a depus la dosar la primul termen de judecată delegație din partea altui apărător.

Susține că, instanța de apel în mod greșit a comunicat hotărârea la domiciliul avocatului de la fond la adresa din București, aceeași situație fiind menținută și de Curtea de Apel Ploiești pentru comunicarea motivelor de recurs și citarea intimatei-reclamante pentru termenul din 24.09.2014.

Consideră că în cauză sunt incidente disp. art. 317 alin.1, pct. 1 C.pr.civ.

Solicită admiterea contestației în anulare, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Curtea, asupra contestației în anulare, în raport de motivul invocat, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, reține următoarele:

Prezenta contestație în anulare a fost întemeiată pe disp.art.317 alin.1 pct.1 C.pr.civ. în sensul că recurenta a invocat neîndeplinirea procedurii de citare la judecata recursului, susținând că în fața instanței de apel a indicat un nou domiciliu, însă a fost citată, în mod eronat, la vechea adresă indicată pentru comunicarea actelor de procedură, adresă ce aparținea primului apărător, care nu a mai reprezentat-o în faza de apel.

Verificând actele dosarului, Curtea a constatat că atât la instanța de fond, cât și în apel reclamanta și-a indicat domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, ..50-54, sector 1, însă, pe parcursul judecării apelului, mai exact prin motivele de apel, reclamanta și-a indicat un nou domiciliu, respectiv în com.D., . B, jud.Prahova.

Totodată, a fost depusă împuternicire avocațială de reprezentare și redactare motive de apel din partea av. G. V., contestatoarea depunând și înscrisuri din care rezultă că, într-adevăr, domiciliul inițial pentru comunicarea actelor de procedură era de fapt sediul apărătorului T. M. din București, care a comunicat și faptul că în acea perioadă era suspendată din activitate.

Coroborând materialul probator, Curtea constată că se confirmă susținerile reclamantei în sensul că, deși a comunicat instanței schimbarea de domiciliu, în mod eronat a fost citată pentru judecata recursului la sediul fostului apărător, astfel că, în mod cert, nu a avut cunoștință de termenul la care s-a judecat recursul, fiind îndeplinite așadar cerințele pentru admiterea contestației în anulare, prev.de art.317 alin.1 pct.1 C.pr.civ., actele de procedură fiind lovite de nulitate, cu consecința anulării deciziei date în recurs.

Rejudecând recursul, Curtea constată că recurenta-pârâtă s-a limitat a invoca încălcarea prevederilor art.7 din Legea nr.85/1992, potrivit cărora locuințele de intervenție nu se vând și că încadrarea locuințelor din patrimoniul societății ca fiind de serviciu sau de intervenție este atributul exclusiv al Consiliului de administrație.

Ori, în speță, instanța de apel a constatat că într-adevăr locuințele de serviciu nu se vând însă, însă, față de ansamblul probatoriului administrat, a apreciat că pârâta nu a justificat legal refuzul său de a schimba regimul juridic al locuinței din litigiu, în condițiile în care de mai multă vreme imobilul nu mai avea destinația de locuință de serviciu.

În atare situație, Curtea reține că acest refuz al pârâtei este vădit abuziv întrucât ignoră raporturile juridice dintre părți, dar și propunerea expresă a Comisiei de locuințe din cadrul C.N. C.F.R. S.A. către Consiliul de administrație de a schimba regimul juridic, dar și de a vinde reclamantei această locuință.

Astfel, pârâta, prin întâmpinare, a recunoscut faptul că, în realitate, Consiliul de administrație nu s-a pronunțat în niciun mod, situație în care pârâta a solicitat instanței respingerea propunerii ca prematur formulată.

Însă, așa cum a reținut și instanța de apel, judecătorul fondului s-a rezumat la interpretarea literală a termenilor inserați în contractele de închiriere încheiate începând cu anul 1999, făcând abstracție de restul materialului probatoriu ce atestă împrejurarea indubitabilă că locuința în litigiu nu mai avea în fapt destinația de locuință de intervenție.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, rezultând că locuința a fost închiriată de reclamantă, prin contracte succesive, încă din anul 1977, dar că începând cu data de 16.08.2004, contractul individual de muncă încheiat între apelanta-reclamantă și intimata-pârâtă a încetat prin efectul concedierii colective, reclamanta continuând să locuiască în același imobil împreună cu familia sa până în prezent.

Prezintă relevanță și faptul că ocuparea locuinței în perioada ulterioară concedierii are un caracter licit, având la bază contractele de închiriere intervenite între părți, ce se află în copie în dosarul primei instanțe.

Prin urmare,tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea, în sensul că a admis acțiunea promovată de R. E. și a obligat intimata-pârâtă să încheie cu partea adversă contract de vânzare-cumpărare a imobilului, situat în D., ., jud. Prahova, cu destinația locuință, conform Legii nr. 85/1992.

Față de argumentele expuse, constatând că nu este incident în cauză niciun motiv de casare sau de modificare, Curtea va păstra ca legală decizia atacată și va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite contestația în anulare a deciziei civile nr. 1990 pronunțată la data de 24 septembrie 2014 de Curtea de Apel Ploiești, formulată de contestatoarea R. E., domiciliată în comuna D., . B, județul Prahova, în contradictoriu cu intimata SN C.F. C.F.R. S.A - S.C.R.E.Î.R. C.F. București, cu sediul în București, Piața Gării de Nord, nr. 1-3, sector 1.

Anulează Decizia nr. 1990/24.09.2014 a Curții de Apel Ploiești și în consecință:

Rejudecând cauza, respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta SN C.F.C.F.R. S.A S.C.R.E.Î.R. C.F. București, cu sediul în București, Piața Gării de Nord, nr. 1-3, sector 1 împotriva deciziei civile nr. 178 pronunțată la 19 martie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta R. E., cu domiciliul ales în București, .. 50-54, sector 1.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 ianuarie 2015.

Președinte, Judecători,

M. G. C. P. V. D.

Grefier,

C. O.

Operator de date cu caracter personal

notificare nr.3120/2006

Red. MG

Tehnored.CO

2 ex./02.03.2015

← Legea 10/2001. Decizia nr. 92/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI		Cereri. Decizia nr. 62/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Obligaţie de a face. Decizia nr. 96/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 96/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI