Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 342/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

În ceea ce privește bunurile în cauză, pârâta a menționat că a exercitat o posesie utilă, pașnică și sub nume de proprietar, expertizele efectuate evaluând bunurile imobile la o valoare exagerată, în condițiile căderii prețurilor pe piața imobiliară și, în final, după toate aceste aspecte care, în opinia sa, conduc la concluzia că această cauză a fost instrumentată și soluționată într-un mod prejudiciabil pentru ea, s-a dispus partajarea acestor bunuri prin atribuirea imobilului din . (spațiu comercial) reclamantului, iar ei i-a fost atribuit imobilul din ..19 și obligată la plata unei sulte de peste 45.000 Euro (adică 184.293,2 lei).

Ori, pârâtă a solicitat a se observa că, din toate cele arătate, sentința civilă nr.2584/31.10.2013 pronunțată de Judecătoria Câmpina este netemeinică și nelegală, motiv pentru care solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, urmând a fi admise excepțiile invocate la instanța de fond.

În raport de motivele de apel, la data de 03.03._, intimatul - reclamant B. A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr.2584/ 31.10.2013 pronunțată de Judecătoria Câmpina (f.46 – 52).

După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 175 din 18.03.2014 a respins apelul declarat împotriva încheierii interlocutorii de partaj din data de 29.11.2012 și a sentinței civile nr.2584/31.10.2013, ca nefondat și a obligat apelanta la 2.800 lei cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu apărător.

Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul Prahova a reținut următoarele considerente:

Potrivit disp. art.137 alin.1 C.pr.civ. „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură si asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B. A. în raport de capătul de cerere vizând partajarea bunurilor coachizite dobândite de pârti în timpul concubinajului, este cunoscut faptul că, în speță, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care ar fi titular al dreptului afirmat.

Martora Bangală M. audiată la cererea reclamantului a arătat că, solicitând acestuia ajutorul în efectuarea unor lucrări în curtea imobilului său, cunoscând că are utilaje aduse din Italia, într-una din zile a venit cu pârâta pe care a prezentat-o ca fiind viitoarea sa soție, lucrările fiind executate de reclamant, frații pârâtei și prieteni, cu precizarea că, reclamantul a avut o firmă, respectiv S.C. Grupo Spiga S.R.L. în cadrul căreia cumnatul pârâtei era șofer, iar fratele acesteia era muncitor (f.176 – dos. fond).

A mai relatat martora că reclamantul a cunoscut-o pe pârâtă în anul 2005, în Italia, când aceasta lucra la o spălătorie și, fiindu-i milă de ea pentru că era udă, i-a propus să lucreze ca menajeră în casa sa, ulterior, făcându-i și act de identitate, pârâta mutându-se în casa reclamantului.

După ce a renunțat la slujbă, deoarece pârâta nu se descurca cu limba italiană, părțile și-au propus să întemeieze o familie, sens în care, în anul 2006 au venit în România, reclamantul achiziționând, pe numele acesteia, o casă bătrânească în or. B., . nr.19, jud. Prahova compusă din 3 camere, cu precizarea că, în anul 2009, când martora a cunoscut-o pe pârâta, aceasta din urmă i-a confirmat cele cunoscute de la reclamant, după cum, deși nu a fost de față la încheierea contractelor de vânzare – cumpărare, inclusiv pentru imobilul care funcționa ca spațiu comercial cu destinație de salon de coafură și frizerie, modern utilat și în care lucra pârâta și sora sa, amănuntele relatate erau cunoscute de la ambele părți.

Și martorul Teiseanu D. audiat, de asemenea, la solicitarea reclamantului a arătat că îl cunoaște pe acesta din anul 2004, iar pe pârâtă din anul 2007 sau 2008 când lucra la o spălătorie auto și, în perioada anilor 2007 – 2008 și până în anul 2010, între părți au existat relații de concubinaj, aceștia locuind împreună într-o provincie a Romei – Mentana, ulterior mutându-se în România, reclamantul vânzând societățile comerciale deținute în Italia (f.178 – dos. fond).

În continuare, martorul a declarat că, în anul 2010 când acesta se afla în Italia, reclamantul l-a contactat telefonic pentru a-l lua de la aeroport, ocazie cu care i-a povestit că s-a terminat relația de concubinaj cu pârâta.

Chiar și martorul P. E. C. audiat la solicitarea reclamantului și care o cunoștea pe pârâtă dinainte, locuind în or. B., a menționat că, în anul 2004, mergând foarte des în Italia, a constatat că aceasta lucra la o spălătorie auto în Monterotundo, părțile cunoscându-se în Italia, fiind apoi concubini și, chiar trebuiau să se căsătorească (f.187 – dos. fond).

La rândul său, martora Ș. M. E. audiată la cererea pârâtei a relatat că tot mobilierul existent în coafor fusese adus din Italia, că între aceasta și reclamant a fost o relație de amiciție și de afaceri, iar până la a i se comunica natura relației cu reclamantul, martora a bănuit că între părți exista o relație de concubinaj și, întrebând-o dacă nu se mărită cu acesta, pârâta a precizat că nu se discută de căsătorie (f.189 – dos. fond).

La interogatoriul luat în instanță la solicitarea reclamantului, pârâta a recunoscut că, pentru a obține, în Italia, permisul de conducere auto, a fost angajata reclamantului, timp de o lună, cu carte de muncă (f.168 – dos. fond, întrebarea nr.7), astfel încât, este evident că, în lipsa unor relații mai mult decât de amiciție, un asemenea gest era mai greu de făcut, în condițiile în care, părțile se cunoșteau de relativ puțin timp, între aceștia existând și o mare diferență de statut social (reclamantul deținea societăți comerciale, deci avea un anumit standard social, iar pârâta lucra ca spălătoreasă auto).

Coroborând aceste împrejurări cu faptul că, în certificatul de înregistrare nr._/04.12.2009 reclamantul B. A. a indicat adresa sa din România ca fiind în or. B., . nr.19, jud. Prahova – adresa de domiciliu a pârâtei A. M. – C., precum și faptul că, prin cererea formulată la data de 23.09.2008, reclamantul a solicitat încetarea contractului de muncă nr._ a îngrijitoarei familiei sale - pârâta A. M. – C., începând cu data de 15.04.2009, este evident că între părți relațiile erau mult mai apropiate decât dorește pârâta să recunoască, în realitate, aceștia întreținând relații de uniune consensuală de notorietate.

Așa fiind, reținându-se dovedirea concubinajului notoriu al părților în perioada anilor 2005 – 2010, prin probele administrate în cauză, astfel cum au fost prezentate și analizate, este evident că reclamantul are legitimitate procesuală activă pentru a solicita partajarea bunurilor coachizite dobândite în această perioadă, context în care, în mod corect instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active a acestuia.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, motivat de faptul că, deși reclamantul susține că ar fi achitat, o parte, din prețul imobilelor situate în or. B., . nr. 19, jud. Prahova și ., jud. Prahova, această împrejurare putând conferi acestuia numai un eventual drept de creanță împotriva pârâtei suspus prescripției (f.30, 37 – dos. apel), iar la termenul de judecată din data de 04.05.2011, acesta a formulat „Precizare la acțiune – Răspuns la întâmpinare” (f.43 – dos. fond) prin care a solicitat, în subsidiar, constatarea unui drept de creanță în favoarea sa în cotă de 95% asupra bunurilor dobândite în timpul concubinajului cu pârâta, s-a constatat că, art.1 alin.1 din Decretul nr.167/10. 04.1958 privind prescripția extinctivă prevede că „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, alin.1 Teza I a art.3 stipulând că „termenul de prescripție este de 3 ani”.

În speță, reținându-se din materialul probatoriu administrat în cauză, încetarea relațiilor de concubinaj a părților în luna aprilie – mai 2010, precum și data formulării „Precizării la acțiune – Răspuns la întâmpinare” prin care reclamantul a solicitat, în subsidiar, constatarea unui drept de creanță în favoarea sa în cotă de 95% asupra bunurilor dobândite în timpul concubinajului cu pârâta – 04.05.2011, prin raportare la momentul înregistrării acțiunii la instanța de fond - 17.11.2010, este evident că prezentul demers judiciar se circumscrie termenului general de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în oricare dintre cele două momente (aprilie – mai 2010 sau 04.05.2011), împrejurare în care, în mod just, a fost respinsă și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Referitor la modalitatea de soluționare a cauzei, deși în cuprinsul motivelor de apel, pârâta a susținut că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat, în mod expres, și asupra capătului de cerere accesoriu formulat de reclamant privind constatarea unui drept de creanță în favoarea sa (f.39 – dos. apel), astfel încât, nepronunțarea asupra cererii modificate, ci doar asupra acțiunii inițiale ar constitui, în opinia sa, o eroare, fiind încălcate normele procedurale incidente, s-a constatat că, atâta timp cât s-a reținut, dobândirea de către părți, în timpul concubinajului notoriu, a bunurilor coachizite mobile și imobile în privința cărora au fost stabilite și cotele de contribuție ale părților, bunurile fiind atribuite reclamantului în natură, este evident că nu se mai putea constata, în favoarea acestuia, și un drept de creanță corespunzător cotei de participare la achiziționarea acestor bunuri.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată, de asemenea, de pârâtă prin întâmpinare, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond, în raport de probatoriile administrate în cauză care dovedesc, fără putință de tăgadă, existenta relațiilor de concubinaj între părțile litigante, exista posibilitatea formulării unei astfel de acțiuni vizând partajarea bunurilor coachizite dobândite în timpul relațiilor de uniune consensuală, astfel încât excepția a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, deși prin motivele de apel formulate de pârâta A. M. - C., nu au fost aduse, punctual, critici cu privire la aspectele reținute prin încheierea interlocutorie de partaj pronunțată la data de 29.11.2012 și, respectiv la sentința prin care s-a dispus asupra modalității de partajare a bunurilor coachizite dobândite de părți, făcându-se referiri la aspecte pur teoretice (dezvoltarea noțiunilor de mărturie și de martor în procesul civil, caracterul contractului de mandat, modalitatea obținerii certificatului de rezidentă în România, etc.), tribunalul a constatat, din depozițiile martorilor audiați în cauză, astfel cum au fost redate și anterior (Bangală M., Teiseanu D., P. E. C., Ș. M. E.), că părțile s-au cunoscut în Italia unde pârâta lucra la o spălătorie auto și, ulterior în casa reclamantului ca îngrijitoare a familiei acestuia, venind în România în speranța întemeierii unei familii, pârâta fiind chiar prezentată cunoscuților reclamantului ca viitoarea sa soție.

Martorul P. E. C. a arătat că relația dintre părți a durat foarte mult, iar reclamantul s-a mutat, ulterior anului 2005, în B., locuind împreună cu pârâta la diverse pensiuni și, chiar cu chirie, la o locație din Al. Nucilor, cu precizarea că pârâta avea o locuință în Valea Târsei, în opinia martorului, improprie pentru locuit, fără a dispune de condiții corespunzătoare, la momentul la care martorul l-a cunoscut pe reclamant, dar și în anii următori, acesta având o situație financiară foarte bună, deținând firmele Gruppospiga și Gruppospiga Ambiente situate în vecinătatea localității Monterotundo, una având ca obiect de activitate materiale de construcții, iar cealaltă se ocupa cu servicii ecologice cu regim special (produse farmaceutice și documente de la bănci pentru distrugere).

Că relațiile dintre părți evoluaseră în direcția unei posibile căsătorii, dar a unui concubinaj notoriu în mod cert, rezultă și din faptul că, în certificatul de înregistrare nr._/04.12.2009, reclamantul B. A. a indicat adresa sa din România ca fiind în or. B., . nr. 19, jud. Prahova – adresa de domiciliu a pârâtei A. M. – C., precum și faptul că, prin cerere formulată la data de 23.09.2008, acesta a solicitat încetarea contractului de muncă nr._ a îngrijitoarei familiei sale - pârâta A. M. – C., începând cu data de 15.04.2009.

Mai mult decât atât, potrivit susținerilor martorei Bangală M., lucrările de renovare a imobilului acesteia au fost realizate de reclamant care adusese anumite utilaje din Italia și frații pârâtei, iar în cadrul S.C. Gruppo Spigo S.R.L. cu cumnat al acesteia era șofer pe un camion, iar un frate al acesteia era muncitor.

Aceeași martoră a relatat că, de la ambele părți cunoaște faptul că, în perioada în care erau împreună, reclamantul a achiziționat două terenuri, pe numele pârâtei, în zona Băicoi, în suprafață de cca. 15.000 mp.

Tocmai în virtutea relațiilor de concubinaj notoriu, pe fondul unei posibile căsătorii viitoare a părților, dar și a încrederii acordate pârâtei, inclusiv prin prisma faptului că părțile locuiau împreună în România, la data de 11.07.2006, s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare aut. sub nr.784, prin care aceasta dobândea, în calitate de cumpărător, imobilele situate în or. B., ..19 (fost nr.17), jud. Prahova compus din teren curți – construcții în suprafață de 308 mp. și locuința aflată pe acesta, precum și terenul – drum de acces în suprafață de 38,25 mp., indiviz din 100,50 mp. prețul vânzării fiind de 12.000 Euro, echivalentul sumei de 43.015 lei, la cursul oficial comunicat de B.N.R. la data de 11.07.2006 (1 Euro – 3,5846 lei) (f.68 – dos. fond).

Prin contractul de vânzare - cumpărare aut. sub nr.2195/15.06.2007, aceeași pârâtă, în mod exclusiv, a cumpărat un teren în suprafață de 130,75 mp. situat în orașul B., ., jud. Prahova și construcția din lemn aflată pe acesta, prețul vânzării fiind de 30.000 Euro, echivalentul sumei de 97.557 lei, la un curs valutar de schimb Ron/Euro de 3,2519 (f.73).

Dacă în privința relațiilor de concubinaj notoriu întreținute de părți în perioada anilor 2005 – 2010, probele administrate în cauză au dovedit cu prisosință existența acestora – argumentul oferit de pârâtă pentru exprimarea acordului în vederea obținerii de către reclamant a certificatului de rezidentă fiind rugămintea acestuia care era oprit în trafic de agenții de circulație neputând fi reținut ca atare, pretinsele economii realizate în perioada în care pârâta a lucrat în agricultură, în Italia, în anul 2004, precum și împrumuturile de la diverse persoane fizice pentru cumpărarea imobilului în situat or. B., . nr.19, jud. Prahova nu au fost probate.

S-a reținut, astfel, cumpărarea, în nu mai puțin de 2 ani, respectiv anii 2006 – 2007, a două imobile situate în B. care au costat, împreună, suma de 42.000 Euro – sumă considerabilă chiar și la acel moment.

Analizând contractul de vânzare – cumpărare aut. sub nr.3389/12.08.2010 (f.71 – dos. fond) s-a constatat, pe de o parte, că imobilul compus din teren – curți – construcții în suprafață de 216 mp. situat în Mun. Câmpina, ., jud. Prahova, T 83, P Cc 939 împreună cu locuința C1 – proprietatea exclusivă a pârâtei și care au făcut obiectul vânzării, au fost înstrăinate ulterior cumpărării celor două imobile situate în B., iar pe de altă parte, prețul obținut de vânzătoarea - pârâtă a fost unul relativ modic, de numai 30.000 lei, total insuficient pentru achiziționarea celor două imobile.

În privința pretinselor împrumuturi contractate de la persoane fizice, s-a constatat că nu au fost depuse înscrisuri doveditoare la dosar, declarația martorei Ș. M. E. în sensul că ar fi acordat pârâtei, cu titlu de împrumut, suma de_ ROL, din care aceasta mai are de restituit cca. 20.000.000 – 25.000.000 ROL fiind singulară, neprobată printr-o chitanță doveditoare, având în vedere și faptul că era vorba despre o sumă considerabilă de bani și, oricum, nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză, sub acest aspect.

Dimpotrivă, din înscrisurile aflate la f.87 – 132 rezultă, fără dubiu, că reclamantul trimitea pârâtei, în mod constant, chiar anterior încheierii celor două contracte de vânzare – cumpărare, diverse sume de bani consistente în valută, sume care depășeau cu mult pretinsele posibilități materiale ale acesteia care, în situația în care, ar fi fost potentă, din punct de vedere financiar, nu ar fi fost nevoită să meargă în Italia pentru a lucra în agricultură, într-o spălătorie auto sau ca îngrijitoare de familii.

De altfel, la întrebarea nr.2 din interogatoriul luat la solicitarea reclamantului, pârâta a arătat că în Italia lucra într-o spălătorie, pretinzând primirea unui salariu mai mare decât cel menționat de reclamant, respectiv 20 Euro/zi, fără însă a indica și, cu atât mai puțin proba, vreo altă sumă.

Dată fiind situația de fapt, astfel cum a fost reținută și prezentată în precedent, prin prisma probelor administrate în cauză, dar și a normelor juridice incidente în soluționarea pricinii, reținându-se existența relațiilor de uniune consensuală dintre părți, precum și contribuția mai mare a reclamantului, prin asigurarea resurselor financiare necesare dobândirii celor două imobile situate în B., în mod corect, instanța de fond a apreciat cote de contribuție diferențiate, respectiv de 60% pentru reclamant și 40% pentru pârâtă, cele două imobile fiind, așadar, dobândite de ambele părți, în perioada concubinajului, chiar dacă în contractele de vânzare – cumpărare figurează, în calitate de cumpărător, numai pârâta.

Și în privința lucrărilor executate la cele două imobile în litigiu, martorii audiați chiar la cererea pârâtei - B. I. S. și C. C. au arătat că materialele de construcții erau cumpărate de sora acesteia, fără a putea indica proveniența banilor, iar simplul fapt că reclamantul nu era văzut în curtea imobilelor sau era văzut foarte rar nu este de natură, în raport de starea materială precară a pârâtei, să diminueze sau să anihileze aportul său material.

Referitor la bunurile mobile – proprietatea personală a reclamantului, bunuri aflate în locuința ocupată de pârâtă, martorul P. E. C. a arătat că a recunoscut, în imobilul din B., mobilierul din casa de vacanță a reclamantului din Dispoli, iar martorul T. D. a menționat că, atunci când a venit să vadă casa, a adus din Italia și mobilierul pentru tot imobilul, respectiv ceea ce a avut reclamantul în casa din Italia – șifonier, pat, scaune, mese, ceea ce cuprinde un dormitor, o bucătărie, un hol.

Martora Bangală M. a relatat că reclamantul a adus din Italia obiecte de mobilier, respectiv mobilă de dormitor, masă de biliard, vitrine din lemn masiv, masă de bucătărie cu 12 scaune, birou, calculator, un scaun de birou din piele, aceste bunuri fiind folosite de reclamant împreună cu pârâta și membrii familiei acesteia, astfel că, fiind bunurile proprii ale reclamantului, se impunea restabilirea situației anterioare prin obligarea pârâtei la restituirea lor.

Alegația pârâtei inserată în cuprinsul motivelor de apel în sensul că, în privința depoziției martorei Bangală M. trebuie să se constate că aceasta a fost procuratorul reclamantului, potrivit procurii speciale aut. sub nr.267/12.04. 2011 (f.237 – dos. fond), astfel încât declarația acesteia ar fi lovită de nulitate absolută, câtă vreme, aceeași persoană nu poate întruni, în același timp, și calitatea de martor, dar și pe aceea de mandatar (f.26 – dos. apel), tribunalul a constatat că respectiva depoziție a fost reținută și apreciată în contextul întregului material probatoriu administrat în fața instanței de fond, aspectele reținute în considerentele încheierii interlocutorii de partaj nefiind motivate, în mod exclusiv, pe baza depoziției acestei martore, ci prin coroborarea și interpretarea tuturor probelor, în ansamblul lor.

Referitor la sentința civilă nr.2584/31.10.2013 în baza căreia s-a dispus asupra modalității de partajare a bunurilor coachizite dobândite de părți în timpul concubinajului, s-a reținut că varianta nr. 1A din raportul de expertiză – completare și lotizare ing. N. N., astfel cum a fost completată de instanța de fond, răspunde criteriilor instituite de art.741 C.civ. și art.673⁹ C.pr.civ., posesiei exercitate de părți asupra bunurilor supuse împărțelii, cu precizarea că, prin includerea doar în lotul reclamantului a bunurilor mobile comune în valoare de 4.107 lei a fost diminuată valoarea sultei compensatorie datorată de pârâtă care, conform mențiunilor inserate în cuprinsul practicalei sentinței, nu a optat pentru niciuna dintre variantele de lotizare.

Pentru considerentele expuse, tribunalul constatând că apelul declarat atât împotriva încheierii interlocutorie de partaj din data de 29.11.2012, cât și a sentinței civile nr.2584/31.10.2013, ambele pronunțate de Judecătoria Câmpina, este nefondat, l-a respins ca atare și, în baza art.296 C.pr.civ., a păstrat în tot încheierea interlocutorie și sentința atacate.

În temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ., a obligat apelanta - pârâtă la plata către intimatul - reclamant a sumei de 2.800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător, conform chitanței nr._/03.02.2014.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta A. M.-C., criticând-o pentru nelegalitate.

În preambul cererii, recurenta A. M.-C. a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul B. A. a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună partajarea bunurilor dobândite de părți în timpul concubinajului, să se stabilească calitatea de copărtași și lichidarea stării de indiviziune.

La termenul din 13.01.2011 reclamantul și-a completat cererea și a solicitat aducerea la masa de partaj a unor bunuri mobile și restituirea bunurilor mobile proprii aflate în locuința din B. pe care acesta pretinde că le-ar fi adus din Italia (fila 23- dosar fond).

Prin încheierea din 13.01.2011 instanța a pus în vedere reclamantului B., să precizeze punctual ce bunuri solicită a se partaja, ce cota indiviză pentru fiecare parte, să depună copiile contractelor invocate, să precizeze valoarea provizorie și să timbreze (fila 24-26 dosar fond) și cu toate că reclamantul nu a făcut acest lucru până la momentul când s-a dat cuvântul, instanța de fond a procedat la judecarea cauzei.

A arătat recurenta că, în termen procedural, a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii completatoare motivând corespunzător apărările sale care vizau netemeinicia cererii reclamantului (fila 28-30 dosar fond).

La data de 10.03.2011 instanța de fond a pus din nou în vedere reclamantului să precizeze bunurile solicitate a fi partajate, cota indiviză pentru fiecare bun, să depună copia contractelor de vânzare invocate în cererea sa, să evalueze provizoriu aceste bunuri, să timbreze cu 3% la valoarea acestor bunuri, să indice temeiul juridic sub sancțiunea dispozițiilor art.155/1 Cod Proc. Civ. (fila 34- dosar fond).

La termenul din 05.05.2011 reclamantul B. Alessadro a formulat o nouă precizare la cerere, apreciind recurenta că de fapt a fost o modificare a cererii inițiale, prin care a solicitat să se constate în favoarea sa a unui drept de creanță în procent de 95% (fila 43-45- dosar fond) ceea ce a echivalat cu modificarea cererii sale.

La data de 05.05.2011, întrucât precizarea cererii (cererea modificată) nu fusese comunicată pârâtei, s-a acordat termen pentru a se lua cunoștință la data de 02.06.2011 (fila 49- dosar fond).

A arătat recurenta că în termen procedural, prin apărător a formulat întâmpinare în care a arătat netemeinicia acestei cereri precizate și modificate.

La termenul din 02.06.2011 instanța de judecată a constatat că părțile, până la acest termen au făcut doar schimb de cereri, că nu s-au depus înscrisuri pentru a se putea soluționa excepțiile invocate de către pârâtă.

La termenul din 08.09.2011 (fila 61-62) pârâta A. M. C. a invocat excepția insuficientei timbrări (fila 61-62 dosar fond), având în vedere pretențiile formulate de reclamant prin cererile sale.

La data de 08.09.2011, instanța de judecată i-a pus în vedere reclamantului să întocmească nota de timbraj punctual pentru fiecare bun în parte atât pentru petitul principal cât și pentru cel subsidiar, acordând termen ultim la data de 20.10.2011 (fila 82-dosar fond). A menționat recurenta că pentru petitul din cererea modificată prin care solicita să se constate un drept de creanță în favoarea sa în procent de 95% din valoarea bunurilor, nu s-a făcut precizarea niciodată.

La acest termen (fila 137 dosar fond) instanța a pus în discuție excepțiile invocate de către pârâtă respectiv, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, inadmisibilitatea acțiunii precum și prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește pretinsul drept de creanța.

In vederea soluționării excepțiilor invocate instanța de fond a apreciat că sunt necesare administrarea de probe, singura excepție soluționată la acest termen fiind excepția inadmisibilității acțiunii, care însă a fost respinsă de către instanța de judecată ( fila 137- încheierea de ședință din 20.10.2011).

Precizează recurenta că prin prezentul recurs înțelege să critice atât sentința civilă pronunțată dar și I.A.P-ul pronunțat de către instanța de judecata la fond, în acest dosar.

A arătat recurenta că, în termen legal a formulat apel împotriva sentinței civile nr.2584/2013 pronunțată de Judecătoria Câmpina, apel care i-a fost respins ca nefondat de către Tribunalul Prahova.

Asupra recursului de față, recurenta a considerat Decizia civilă nr. 175/2014 pronunțată de Tribunalul Prahova a apreciat că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de disp. art .304 pct 7 Cod Procedură Civilă.

S-a statuat potrivit textului de lege sus indicat că dispoziția legală sus menționată, se poate invoca atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii de natura pricinii.

În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, motivele contradictorii și cele străine de natura pricinii echivalează, astfel așa cum se considera în doctrină cu nemotivarea (a se vedea G. B., D. Radescu codul de procedură civilă pct. 482 VM C., Tratat de drept civil op. cit voi II p.391.)

A considerat recurenta că în mod cu totul eronat instanța de apel a apreciat că nu au fost aduse critici punctual la aspectele reținute de către instanța de fond I.A.P-ului, ceea ce nu corespunde adevărului.

Instanța de apel a apreciat că au fost invocate de recurenta-pârâtă doar aspecte pur teoretice în condițiile în care prin motivele de apel aceasta a arătat nemulțumirile sale pe larg, arătând totodată și textele de lege incidente pe care le-a enunțat, amintind modul în care anumite instituții de drept sunt analizate de doctrina juridică precum și de jurisprudența națională.

Deși recurenta susține că a arătat că instanța de fond a dat o importanță covârșitoare depozițiilor martorilor reclamantului, depoziții care nu sunt de natură să conducă la concluzia că părțile au fost în concubinaj, atât instanța de fond cât și cea de apel, au considerat că acestea fac dovada indubitabilă a concubinajului.

Instanța de apel nu a răspuns punctual la apelul formulat de către recurenta- pârâta trecând cu ușurința peste criticile acesteia, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, recurenta a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă.

S-a statuat că acest motiv de recurs vizează situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. A considerat recurenta că ambele hotărârii sunt lovite de nelegalitatea prevăzută de textul de lege sus indicat.

În principal instanța de apel ar fi trebuit să răspundă criticilor recurentei dar nu a făcut acest lucru trecând cu ușurința peste toate susținerile acesteia.

A apreciat recurenta că în mod greșit instanța de judecată a pronunțat IAP prin care a reținut faptul că reclamantul și pârâta au fost în relații de concubinaj în perioada 2005-2010. Instanța a reținut totodată acest aspect prin interpretarea probelor administrate în mod cu totul subiectiv.

Prin încheierea de admitere în principiu instanța a reținut că fac parte din masa de împărțit cele două construcții situate în B. ..19 cu terenul aferent și construcția situată în B., . împreună cu terenul aferent, ambele fiind dobândite de pârâta în cursul anului 2006 și respectiv 2007. De asemenea au fost reținute în masa de împărțit coachizită (așa cum a apreciat instanța de fond) toate bunurile mobile care aparțineau acesteia și care erau cumpărate de aceasta și de rudele ei ca fiind bunuri coachizite.

În motivarea cererii sale, instanța de fond a reținut ca fiind elocventă depoziția martorilor propuși de către reclamant și prin interpretarea vădit subiectivă a depoziției martorilor pârâtei (a unora din ei) dar și a răspunsurilor la interogatoriu ale reclamantului care se refereau în principal la lucrări de construcție pe care le-ar fi executat la cele doua imobile.

A arătat recurenta că, deși reclamantul a închiriat utilajele aduse din Italia societății comerciale administrate de recurenta - pârâtă care a făcut dovada că îi achita lunar chirie societății intimatului-pârât, cu toate acestea instanța de fond a făcut aprecieri care sunt contrare situației de fapt descrisă și dovedită prin înscrisuri și martori. Instanța de apel a trecut cu ușurință peste aspectele pe larg descrise de aceasta în detaliu soluționând cauza fără a răspunde criticilor aduse și fără a reține elocvența acestora, importantă pentru pricina dedusă judecații.

A mai arătat recurenta că din punctul său de vedere instanța de fond a pronunțat o hotărâre nefondată pentru considerentele care le arată în continuare: în mod greșit a reținut instanța că părțile au întreținut o relație de concubinaj între anii 2005-2010, reținând ca pertinente declarațiile martorilor propuși și audiați în cauza, în speță Bangala M., T.. În ceea ce privește pretinsa relație de concubinaj aceasta nu este dovedită din punctul său de vedere, nici prin înscrisuri și nici prin proba cu martori. În cererea inițială, reclamantul a arătat că a întreținut relații de concubinaj cu pârâta A. M. C. care au avut caracter de continuitate, ceea ce nu corespunde adevărului.

În spiritul acesta, reclamantul B. A. a arătat că și-a stabilit domiciliul în România conform certificatului nr._/04.12.2009, respectiv în localitatea B., ..19. Acest drept de rezidență de care se prevalează reclamantul era reglementat de OUG 102/2005 pentru cetățenii UE; în consecință certificatul de rezidență_/04.12.2009 a expirat la data de 04.03.2010, dată la care deja actele de vânzare cumpărare fuseseră încheiate de reclamantă.

În situația contrară ar fi trebuit sa depună dovezi în acest sens și să demonstreze ca a locuit în B. efectiv și în mod continuu, cum a susținut.

Faptul că pârâta a fost de acord să-l ajute pentru obținerea unui permis de rezidență pe teritoriul României s-a datorat faptului ca s-a simțit obligată în virtutea relațiilor de afaceri existente între cei doi, nicidecum datorită unei așa zise relații de concubinaj existente între cei doi, așa cum s-a susținut în mod constant de către intimatul-recurent. În afară de relatarea făcută de martora Bangala M., procuratoarea intimatului – reclamant (fila 237-procura) nu s-a produs nici o dovadă a faptului că susmenționatul a locuit în B. la nivelul anilor 2005-2007. Singura dovada că a avut rezidența în B. este certificatul de rezidență obținut prin bunăvoința recurentei-pârâte, interesată ca intimatul-reclamant să aducă utilajele în țară, utilaje care au fost ulterior închiriate prin societatea administrată de aceasta. Până la . Europeana, cetățenii străini nu putea rămâne pe teritoriul României oricât, așa cum încearcă să acrediteze reclamantul.

A arătat recurenta că nu a contestat că reclamantul a remis anumite sume de bani, însă acestea s-au făcut în scopul dezvoltării unor afaceri, la momentul respectiv acesta fiind interesat de dezvoltarea unei activități economice.

Pe de altă parte reclamantul nici nu putea intra în România cu sume mari de bani deoarece regimul vamal avea anumite interdicții referitoare la acest aspect iar remiterea acestor sume de bani face dovada indubitabilă că B. locuia în Italia și nu în România, dovada fiind chiar aceasta că viramentele au fost făcute prin instituții bancare din Italia.

A mai arătat recurenta că i-a relatat reclamantului în calitate de partener de afaceri despre achizițiile sale în domeniul imobiliar astfel încât acesta a cunoscut anumite aspecte din viața personală a acesteia de care ulterior a profitat și pe care le-a enumerat în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată, aceasta este explicația corectă a ceea ce s-a întâmplat în acest dosar. Pretențiile intimatului - reclamant apar nejustificate, în condițiile în care nu a achiziționat nici un bun imobil cu recurenta.

Astfel cum rezultă și din doctrina juridică pentru a se putea solicita partajul de bunuri coachizite trebuie să se facă dovada unei relații de continuitate, în situația unui relații de concubinaj, ceea ce nu s-a dovedit în pricina dedusă judecații. Nu s-a făcut dovada existenței relației de concubinaj așa cum a reținut instanța de fond și cea de apel impresionate de niște planșe fotografice depuse. Ori nu poți face dovada unei relații de concubinaj cu poze de la aniversarea pârâtei în 2009, când aceasta a împlinit 33 de ani, cu circa 1 luna înainte să i se emită certificatul de rezidență, când a avenit în România să depună acte în fata instituțiilor statului pentru a obține acel certificat de rezidență în decembrie 2009.

Simplul fapt că reclamantul susține aceasta, nu conduce neapărat la concluzia că lucrurile stau așa, iar prin depunerea acelui certificat de rezidență nu se face aceasta proba. Certificatul de rezidență nu poate face dovada relației de concubinaj dintre recurenta-pârâtă și intimatul-reclamant așa cum s-a arătat în alineatul precedent. De asemenea, intimatul - reclamant trebuia să facă dovada existenței unei convenții tacite între el și pârâta A. M. C. din care să rezulte în mod neîndoielnic înțelegerea părților cu privire la achiziționarea unor bunuri imobile, dar nici aceasta dovada nu s-a făcut și cu toate acestea în pofida acestor lipsuri instanța de fond a reținut ca fiind bunuri coachizite bunurile dobândite doar de recurentă.

Susținerile mandatarei Bangala M. nu pot fi luate în seama pe de o parte pentru că este mandatara intimatului B., iar pe de alta parte pentru că aceasta a mințit cu seninătate, depoziția acesteia fiind plină de inadvertențe și contradicții.

În condițiile în care aceste bunuri imobile ar fi fost dobândite de către reclamantul B. A. cu A. M. C. primul ar fi trebuit să dețină cel puțin o copie xerox a actelor de proprietate. Tot mandatara a susținut că știe de la intimat anumite aspecte despre cumpărarea acestor imobile iar pe de altă parte a arătat că B. se întâlnea cu vânzătorii imobilelor.

Intimatul-reclamant la momentul învestirii instanței de judecată cu prezenta cauza nu știa decât aproximativ anii când pârâta a dobândit bunurile, nici măcar adresele acestora, ceea ce ar fi trebuit să nască serioase dubii instanței de judecată care a instrumentat prezenta cauză și să manifesta prudența cuvenită. Acest aspect ar fi trebuit să fie verificat și către instanța de apel care s-a mulțumit să răspundă criticilor recurentei pe două file, ignorând toate apărările făcute de aceasta în cuprinsul cererii de apel.

A mai arătat recurenta că societatea comercială italiană aparținând intimatului - reclamant a închiriat utilaje societății pârâtei pentru care aceasta a fost plătită cu sume de bani importante, fapt dovedit de aceasta (a se vedea facturile din dosar depuse la Judecătoria Câmpina).

Un alt aspect care face dovada susținerilor de mai sus, a faptului că părțile au avut strict relații comerciale, este faptul că pârâta a încheiat un contract de vânzare cumpărare pentru autoturismul SsangYong și pentru care i-a achitat reclamantului suma de 25.000 euro (fila 56 dosar fond) și cu toate acestea, deși bunul în cauza fusese vândut, reclamantul l-a solicitat la partaj, ceea ce pune serioase semne de întrebare asupra bunei sale credințe).

În același sens, celalalt autovehicul Ford dobândit de către pârâtă a fost solicitat a fi partajat de către B. A., în condițiile în care acesta a fost cumpărat de recurenta-pârâtă din Italia, existând dovezi în acest sens /înscrisuri depuse la dosar.

Prin aceeași cerere de chemare în judecată, reclamantul B. a cerut și partajarea terenului în suprafața de 1,5 ha din Bănești, recurenta demonstrând cu acte că acel teren aparține societății comerciale unde aceasta deține părți sociale, ceea ce reprezintă un argument în plus pentru cele arătate în cuprinsul cererilor recurentei. Față de dispozițiile legale în materia dobândirii de bunuri imobile incidente la nivelul anilor când s-au încheiat actele de vânzare-cumpărare reclamantul avea posibilitatea cumpărării unei cote părți din aceste construcții, dacă dorea să cumpere bunuri imobile în România sau putea să o facă prin alte modalități.

Deși doctrina în materie este unanimă în aceasta materie, reclamantul B. avea obligația să-și dovedească cota - parte pentru fiecare bun imobil în parte și deși acesta nu a dovedit acest lucru instanța de judecata la fond, a apreciat în mod cu totul subiectiv că acesta a contribuit în proporție de 60% la dobândirea acestor bunuri potrivit unor considerații care nu își găsesc corespondent în probele administrate.

Precizează recurenta că în considerentele deciziei civile 175/2014 instanța de apel a apreciat că aceasta nu a criticat încheierea de admitere în principiu, deși s-a făcut în mod detaliat acest lucru.

Instanța de fond în baza unor calcule aritmetice și a unor criterii necunoscute, a constatat că reclamantul a dobândit împreună cu pârâta bunuri imobile, în cotă de 60% el și 40% pârâta. Ulterior instanța de fond a dispus lotizarea acestor bunuri, atribuind reclamantului imobilul din . și pârâtei imobilul din B., ..19, fiind obligată să-i achite acestuia o sultă de 184.293.20 lei.

A considerat recurenta că hotărârea este total nefondată și încalcă cele mai elementare norme de drept și legislația în vigoare, aceasta pierzând fără nici o motivație legală, doar în baza unor depoziții, două proprietăți și bunurile mobile din casă care îi aparțin. Aceasta deține părți sociale, ceea ce reprezintă un argument în plus pentru cele arătate în cuprinsul cererilor acesteia. Față de dispozițiile legale în materia dobândirii de bunuri imobile incidente la nivelul anilor când s-au încheiat actele de vânzare-cumpărare reclamantul avea posibilitatea cumpărării unei cote părți din aceste construcții, dacă dorea să cumpere bunuri imobile în România sau putea să o facă prin alte modalități.

Deși doctrina în materie este unanimă în aceasta materie, reclamantul B. avea obligația să-și dovedească cota - parte pentru fiecare bun imobil în parte și deși acesta nu a dovedit acest lucru instanța de judecata la fond, a apreciat în mod cu totul subiectiv că acesta a contribuit în proporție de 60% la dobândirea acestor bunuri potrivit unor considerații care nu își găsesc corespondent în probele administrate.

În principal, s-a reținut de către instanța de fond depoziția martorei Bangala M. care de fapt era mandatara reclamantului B. A. din acest dosar.

Reclamantul s-a prezentat la notar și a întocmit o procură autentică potrivit căreia a împuternicit martorul audiat Bangala M. să-l reprezinte în procesul care face obiectul acestui dosar (fila 237 dosar fond). A apreciat recurenta că hotărârea instanței de fond este lovită de nulitate absolută prin încălcarea normelor procedurale, prin audierea acestei persoane, ceea ce apreciază că s-ar subscrie motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art.304 pct. 5 cod proc. civ care ar fi al treilea motiv de recurs.

Se întreabă recurenta dacă putea reține instanța de fond concludentă și pertinentă depoziția acestei martore care s-a prezentat și la expertizele dispuse de către instanță în numele reclamantului. Instanța de apel căreia i-a adus la cunoștință faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut depozițiile mandatarei reclamantului a înlăturat critica recurentei care este calificată ca fiind o alegație, deși această depoziție trebuia înlăturată total din ansamblul probatoriu. Apreciază recurenta că au fost încălcate prin aceste modalități cele mai elementare norme de drept precum și dispozițiile procedurale care guvernează procedura de judecată în cauzele civile.

Instanța de apel a considerat că aceasta depoziție a fost apreciată în contextul întregului probatoriu administrat iar solicitarea recurentei de a fi cenzurată această depoziție a fost respinsă de instanța de fond cu motivarea că prevalează calitatea de martor față de cea de mandatar, ceea ce este total greșit în lumina dispozițiilor legale, dar după cum a arătat recurenta și de care instanța de control judiciar care avea obligația care izvorăște din lege de a verifica toate susținerile și apărările sale.

În condițiile în care ne aflam în fața unei procuri autentice, care are caracter special, emisă tocmai pentru ca reclamantul să fie reprezentat în acesta cauză depoziția acestei martore echivalează cu depoziția reclamantului, care nu poate întruni atât calitatea de parte și de martor, așa cum s-a procedat în aceasta cauza.

A mai arătat recurenta că nu cunoaște să existe în jurisprudența românească astfel de hotărâri, în care mandatarul uneia din părți să poată depune mărturie iar instanța să țină cont de ea în momentul când pronunța hotărârea.

A considerat recurenta că dispozițiile procedurale, dispozițiile Codului civil dar și cele jurisprudențiale au fost în mod flagrant încălcate de instanța de fond și menținute de instanța de apel, care a apreciat cererea de apel ca nefondată.

Reținând ca pertinentă o astfel de depoziție instanța a săvârșit o eroare gravă de judecată și care a vătămat drepturile procesuale ale recurentei în lumina dispozițiilor codului de procedura civila și CEDO. Reclamantul B. A. a împuternicit-o pe martora Bangala M. la data de 12.04.2011 să îl reprezinte la Judecătoria Câmpina, să depună cererea având ca obiect studierea dosarului nr._ având ca obiect partajul de bunuri coachizite, să studieze dosarul, să obțină copii după orice act din dosar, să aibă acces la toate informațiile cuprinse în dosarul de mai sus iar la circa 1 an de la întocmirea procurii 267/2011 (fila 237 dosar fond) mandatara Bangala, cea care îl reprezenta pe reclamant în acesta cauza s-a prezentat în fata instanței de judecata și a depus mărturie.

Cu aceasta ocazie nu a comunicat instanței de judecata că este procuratoarea reclamantului și după aceasta s-a informat timp de 1 an de zile despre situația bunurilor reclamantului (luând cunoștință de actele dosarului și de bunurile pârâtei). De asemenea nu a comunicat instanței de fond nici faptul ca a participat la expertize în numele reclamantului B., sigur nu în calitate de mandatară ci de prietenă de familie a acestuia, astfel cum a explicat relația ei cu reclamantul în depoziția sa data în fata Judecătoriei Câmpina din 16 februarie 2012-fila 176 fond).

A considerat recurenta că depoziția martorei Bangala M. este lovită de nulitate absolută întrucât aceasta nu putea întruni și calitatea de martor și de mandatar.

Ea este aceea care a făcut demersuri atât la Registrul Comerțului Prahova de unde a obținut anumite înscrisuri, ocazie cu care a recurenta a arătat că a constatat odată cu depunerea unui înscris care emană de ORC că s-a prezentat în fața acestei entități cu o procură, astfel încât a solicitat reclamantului de mai multe ori să depună procura mandatarei sale, lucru care s-a petrecut după mult timp de la solicitarea acesteia (după ce s-a pronunțat IAP-ul).

În consecință, toate susținerile formulate de către această persoană, împuternicita reclamantului, martorul cheie din aceasta cauză, sunt subiective în contextul celor expuse mai sus și urmează a fi înlăturate. Potrivit art. 1532 cod civil mandatul este un contract în puterea căruia o persoana se obligă fără plată de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea. Caracterul esențial al contractului de mandat este că el poarta asupra obligației mandatarului de a îndeplini un act juridic, iar nu o simpla prestație de servicii materiale implicând astfel reprezentația juridică a mandatului de către mandatar cu opozabilitatea tuturor actelor făcute de acesta în limitele puterilor primite (a se vedea Tribunalul Teleorman, Secția a I-a Decizia 289/1920 amintită de marele civilist Hamangiu în voi IV p.3 precum și în codul civil comentat -V. T. editura C.H.B. vol. III p.84).

În consecință instanța de control judiciar avea obligația în lumina celor expuse mai sus să înlăture aceasta depoziție din ansamblul probator întrucât calitatea de mandatar este incompatibilă cu cea de martor.

Analizând și depoziția martorului T. D., fost angajat al reclamantului pe perioada cât a lucrat în Italia, acesta a declarat că nu cunoștea nimic referitor la bunurile imobile proprietatea pârâtei asupra cărora reclamantul a emis pretenții, nici asupra modului de dobândire, nici asupra unei pretinse convenții tacite de achiziționare a acestor bunuri în prezentul dosar, deși instanța de judecată a reținut cu totul altceva, iar instanța de apel a confirmat prin decizia pronunțată legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate.

În ceea ce privește celalalt martor audiat de către instanța de judecată, T. D., acesta a declarat că il cunoaște pe reclamantul B. A. din anul 2004, iar pe pârâta din anul 2007-2008.

Această persoană a fost salariatul reclamantului și a precizat că nu l-a interesat al cui este imobilul din B., deci nu știa nimic cu privire la cine a achiziționat imobilul când și de ce, astfel, cum a putut instanța în baza acestor depoziții să pronunțe încheierea interlocutorie de partaj și apoi să dispună și partajul bunurilor, asupra cărora reclamantul nu are nici un drept de proprietate.

Acest martor a mai pretins că de fapt el vine în țară o data pe an și atunci locuiește în . avea cum să cunoască absolut nimic în legătura cu pretențiile reclamantului la bunurile imobile sau mobile ale pârâtei și nici la un pretins drept de proprietate al acestuia.

Se constată că fiecare dintre martorii propuși de către reclamantul B. A. au fost sau sunt într-o relație de afinitate sau de subordonare în virtutea unor raporturi de muncă.

În speță martorii nu au prezentat instanței de fond, nici un aspect pe care să-l fi perceput personal cu privire la obiectul dosarului, martorii propuși de reclamant relatând ceea ce au auzit de la acesta, iar martorii propuși de pârâta au declarat în principal ceea ce au auzit de la pârâta și ceea ce au văzut personal în imobilul paratei, fără însă ca vreunul dintre aceștia să declare ceva concret în legătură cu eventuala contribuție a reclamantului la dobândirea bunurilor în litigiu.

Împrejurarea că cei doi au avut o anume relație (în speță de afaceri așa cum s-a și dovedit de fapt prin înscrisuri) nu este de natură a conduce în mod automat la concluzia că bunurile dobândite de unul dintre ei, în speța pârâta, au regim juridic de bunuri în indiviziune și că celălalt este îndreptățit la a pretinde și a i se cunoaște un drept de proprietate asupra acestora, atâta vreme cât în sistemul nostru de drept concubinajul nu este recunoscut

Or, în aceste condiții pentru respectarea principiului unui proces echitabil, era necesar ca instanța de fond să analizeze și contraprobele, acestea fiind cele din care rezulta că părțile nu s-au aflat în relație de concubinaj. Neprocedând astfel, instanța de fond nu a tăcut o cercetare completă a fondului pricinii.

Pe de altă parte prin felul în care s-a derulat cauza la instanța de fond s-a ajuns la situația în care au fost ignorate mențiunile din actele autentice încheiate de pârâtă, trecându-se peste cuprinsul acestor acte. Deși, dispozițiile legale au statuat că nu se poate trece peste cuprinsul actului autentic făcându-se dovada cu martori, cu toate acestea deși bunurile imobile erau bunurile proprii ale pârâtei, acestea au devenit bunuri comune în devălmășie cu reclamantul printr-o interpretare greșită a dispozițiilor legale de către instanța de fond, respectiv prin pronunțarea sentinței civile pe care recurenta o apreciază ca fiind pronunțată cu încălcarea esențiala a legii.

Prezumția de comunitate asupra bunurilor, stabilită prin art. 30 din Codul familiei, se aplică numai bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei lor, fără a se putea aplica și la cele dobândite în timpul concubinajului.

Această dispoziție legală nefiind aplicabilă în ce privește pe concubini, consecința este că ei nu sunt socotiți, în baza legii, proprietari în codevălmășie asupra bunurilor dobândite în perioada conviețuirii.

În raporturile dintre concubini, sunt aplicabile dispozițiile din dreptul comun care reglementează coproprietatea în indiviziune în măsura în care este dovedită existența unei atari proprietăți, precum și contribuția fiecăreia în parte la dobândirea ei.

Problema contribuției concubinilor la dobândirea bunurilor în timpul conviețuirii în comun, prestată cu intenția de a deveni proprietari asupra bunurilor respective, fiind o chestiune de fapt, urmează a fi rezolvată pe bază de probe.

Față de aceasta, instanțele sunt datoare să stabilească exact, prin administrare de probe, care sunt bunurile dobândite de părți în perioada concubinajului, dacă a existat vreo înțelegere cu privire la achiziționarea împreună a bunurilor ce fac obiectul partajului și în ce anume a constat înțelegerea, pentru ca, în raport de constatări, să se hotărască în cauză.

În speță, actele de vânzare-cumpărare ale celor două imobile s-au încheiat pe numele pârâtei, astfel încât reclamantul nu poate pretinde un drept de proprietate asupra lor deoarece nu poate invoca, în beneficiul său, nici un act translativ de proprietate.

Faptul că intimatul-reclamantul a susținut ca ar fi achitat din prețul imobilelor care au făcut obiectul acestui dosar (în situația în care ar fi existat realmente o relație de concubinaj) nu i-ar fi dat reclamantului decât un drept de creanță împotriva pârâtei, cei doi concubini neputând fi considerați, în baza legii, proprietari (în devălmășie) asupra imobilelor achiziționate în timpul conviețuirii lor (în condițiile în care aceasta ar fi existat realmente), de vreme ce prezumția de comunitate asupra bunurilor, prevăzută de art. 30 C.Fam., se aplică numai bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei, nu și celor dobândite în timpul concubinajului (în ipoteza în care acesta ar fi existat).

În speță, din conținutul contractelor prin care s-a dobândit proprietatea asupra celor două imobile în litigiu rezultă că doar recurenta - pârâta A. M.-C. figurează ca și proprietar exclusiv, nu și reclamantul B.. Or, potrivit art. 1294, art. 1295 coroborate cu art. 1171-1173 Cod civil, bunurile sunt proprietatea cumpărătorului, dovedită cu actul de dobândire, în cauză contractele de vânzare-cumpărare. De la această regulă este consacrată legal doar excepția prevăzută de art. 30 Codul familiei privind dobândirea în comun a bunurilor în timpul căsătoriei, care, este o excepție este de strictă interpretare.

Cele două înscrisuri depuse la dosar ca probă a convenției translative de proprietate fac dovada conform art. 1173 Cod civil asupra mențiunilor cuprinse în acest înscris în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată. Or, în contract figurând o singură persoană în calitate de cumpărător, înscrisul autentic face dovada proprietății exclusive. În mod greșit s-a reținut deci dreptul de coproprietate al intimatului-reclamant B. asupra celor două imobile care sunt partajate.

Prima instanță trebuia să asigure un echilibru în analiza probelor administrate, însă analizând maniera interpretării acestora se poate constata că toate dovezile administrate de pârâta au fost înlăturate în mod subiectiv de către instanța de fond care avea obligația să-și păstreze imparțialitatea. Instanța de fond a apreciat că recurenta nu avea bani să cumpere aceste imobile întrucât lucrase în agricultură, ori faptul că lucrase în agricultura câțiva ani i-a permis acesteia să facă economii majore care i-au permis să cumpere imobilul. Instanța de apel nici măcar nu a verificat data încheierii actelor de vânzare cumpărare apreciind în mod greșit că deși reclamanta vânduse un imobil suma de 30.000 lei suma era derizorie. Instanța de apel se afla în confuzie deoarece această suma de bani a fost obținută după încheierea actelor în anii 2006-2007 nu în anul 2010 așa cum greșit a reținut.

A arătat recurenta că la data de 04.05.2011 reclamantul și-a completat respectiv modificat cererea în conformitate cu dispozițiile art. 132 Cod proc.civ și a solicitat un drept de creanță în favoarea sa asupra bunurilor dobândite în timpul concubinajului cu pârâta A. M. - C.. Ori acțiunea în pretenții nu poate fi subsidiară acțiunii în partaj judiciar așa cum a reținut instanța de fond, aceasta fiind într-o grava eroare.

Din cuprinsul dosarului de fond se mai reține că exista precizarea de acțiune a reclamantului în sensul că solicita a se constata dreptul său de creanța în proporție de 95% în urma contribuției la dobândirea bunurilor. Modificarea cererii de chemare în judecată este definită de doctrina juridică ca fiind acea facultate recunoscută prin lege reclamantului, exprimând prerogativa acestuia de a opera schimbări cu caracter esențial referitoare la pretențiile formulate inițial fața de pârât.

Aceasta precizare, de fapt modificare a cererii, poate avea și caracterul unei recunoașteri implicite a unei proprietăți exclusive a apelantei pârâte asupra bunurilor din cererea introductivă, recurenta apreciind că instanța de fond nu a avut rol activ și nu stabilit raporturile juridice dintre părți față de modificarea cererii de chemare în judecata a reclamantului.

Nu poți solicita în același timp și drept de creanță dar și partajul judiciar pentru bunurile imobile, fiind două acțiuni care se exclud reciproc. Ori în speță instanța de fond a ignorat faptul că reclamantul și-a modificat la fond acțiunea și înfrângând principiul disponibilității părții s-a pronunțat pe cererea inițială, cea modificată rămânând nesoluționată, ceea ce înseamnă nepronunțarea instanței de judecată asupra cererii cu care al fost învestită. Întrucât ultima cerere nu poate fi calificată decât ca o acțiune în pretenții, nu se poate califica cererea modificată ca fiind un subsidiar al cererii principale care are ca obiect ieșirea din indiviziune, deoarece ele nu au nici o legătura una cu alta.

Așa cum a reținut în nenumărate decizii de speță Tribunalul Suprem și cum s-au pronunțat și instanțele din țară, prezumția de comunitate a bunurilor înscrisă în art. 30 din Codul familiei este instituită numai în favoarea soților și nu poate profita concubinilor, care au obligația să facă dovada contribuției proprii la dobândirea fiecărui bun în parte și să probeze intenția lor de a-l achiziționa în comun în calitate de coproprietari.

În raport de această situație și cum prevederile privitoare la comunitatea de bunuri dintre soți sunt de strictă interpretare, nu se pot extinde prin asemănare la bunuri coachiziționate în alte condiții, astfel că în cazul în care unul dintre concubini nu a figurat ca parte în actul de dobândire a unui imobil, el nu devine coproprietar al bunului achiziționat în timpul concubinajului, indiferent de durata conviețuirii, ci eventual creditor, ca titular al unui drept de creanță în cazul în care a contribuit la achiziționarea lor.

Chiar dacă s-ar reține că reclamantul a dat pârâtei sume de bani pentru achiziționarea bunurilor, acesta este îndreptățit doar la un drept de creanță și nicidecum la recunoașterea unui drept de proprietate câta vreme nu s-a făcut dovada că intenția părților a fost să achiziționeze aceste bunuri în comun în calitate de coproprietari.

Reclamantul nici nu a invocat că s-ar fi implicat în vreun fel în achiziționarea acestor apartamente, respectiv căutarea împreună cu pârâta a apartamentelor în vederea achiziționării, participarea la discuții cu vânzătorii, participarea la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, etc., elemente care să conducă la concluzia că părțile împreună ar fi acționat în scopul dobândirii acestor bunuri în coproprietate. Mandatara - martora Bangala M. a susținut la un moment dat că reclamantul s-ar fi întâlnit cu vânzătorii - fila 177 dosar fond, ceea ce nu corespunde adevărului.

Reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în ieșire din indiviziune asupra bunurilor pe care susține că le-a dobândit în comun, și în cotă majoritară cu pârâta, ori, premiza unei astfel de solicitări este, în mod necesar, dovedirea stării de coproprietate. Sentința instanței de fond nu este motivată, instanța de fond admițând cererea de ieșire din indiviziune, reținând în esență că s-a făcut dovada de către reclamant a contribuției concrete și efective la dobândirea fiecăruia din bunurile în litigiu. Ori în lipsa unor astfel de probe acțiunea nu putea fi admisă.

Inexistența unei convenții de dobândire în comun a bunurilor enunțate în acțiune de către părțile în proces nu este demonstrată, în principal, de absența instrumentului probator în acest sens, respectiv a unui înscris (presupunându-se, în mod justificat, că relația apropiată dintre ele a împiedicat, din punct de vedere moral, preconstituirea unor acte) ci de faptul că nu s-a făcut acea dovadă certă și de netăgăduit că părțile au intenționat să achiziționeze în proprietate comună aceste bunuri.

Rezultă astfel că la data dobândirii celor mai importante bunuri din acțiune, cele două imobile, pârâta a făcut singură demersurile pentru găsirea și încheierea actelor de achiziție, reclamantul nefigurând în evidențele Serviciului de Imigrație ca locuind efectiv în B. în ..19, astfel cum se menționează în conținutul cererilor din dosarul de partaj ce l-a opus pârâtei prin cerere.

Desigur că întocmirea actelor de vânzare-cumpărare doar prin menționarea pârâtei ca unic proprietar achizitor ar putea fi, în sine, o dovadă absolută a proprietății ei exclusive asupra imobilelor (în condițiile în care actele de proprietatea ar fi analizate așa cum rezulta din cuprinsul lor), însă, probele nu pot avea relevanță în sensul dorit de reclamant decât sub condiția dovedirii existenței prealabile a intenției de dobândire în comun a bunurilor, împrejurare care în dosar nu a fost probată. Indiferent de faptul că reclamantul ar fi intenționat în acest fel să o ajute financiar pe pârâtă sau să îi ofere banii cu alt titlu, cert este că nu s-a dovedit intenția de asumare a statutului lui de coproprietar.

Simplul fapt că părțile s-au cunoscut și au avut o anume relație de afaceri în perioada în care pârâta a achitat prețul apartamentului nu poate duce la concluzia că reclamantul a avut și el o contribuție la plata prețului acestui apartament.

Cum, reclamantul nu a fost parte contractantă în contractele de vânzare-cumpărare, iar în cuprinsul actelor figurează pârâta ca titular, în mod greșit s-a putut aprecia că reclamantul ar avea un drept de proprietate asupra acestor două imobile. Nu exista, din punct de vedere juridic, un patrimoniu comun al părților din prezenta cauză care să conducă la partajarea lor. O interpretare strictă a dispozițiilor legale în vigoare, conform cărora numai căsătoria, nu și concubinajul, produce efecte juridice în materia dobândirii bunurilor, conduce la adoptarea de către instanță a opiniei judiciare ultime.

Chiar dacă instanța ar fi adoptat prima opinie a jurisprudenței, din probele cu înscrisuri, martorii și interogatorii administrate în cauză, nu reiese cu certitudine că părțile au avut într-adevăr o relație de concubinaj și o înțelegere prealabilă privind dobândirea în comun a bunurilor respective. Pârâta a negat existența relației de concubinaj, iar din înscrisurile depuse de aceasta la dosarul cauzei rezulta o cu totul alta situație.

Din analiza actelor dosarului se poate constata că abia după depunerea expertizelor prealabile IAP-ului, după ce a luat cunoștință de ele prin intermediul martorei-mandatare Bangala M., reclamantul a putut să solicite instanțe și să menționeze pretinsa masă de împărțit. Ori, acest fapt ar fi trebuit să-i dea de gândit judecătorului fondului care s-a grăbit să introducă în masa de împărțit toate bunurile imobile proprii dobândite de pârâtă prin munca și economiile ei dar și bunurile mobile. G. de crezut că până la vizita care i-a făcut-o în cursul anului 2009, reclamanta nu avea mobilă și bunuri în casă și că reclamantul este cel care a cumpărat totul.

Din copia contractelor de vânzare autentificate sub nr. 2925/12.09.2006, respectiv nr. 3507/29.10.2007, rezultă că pârâta figurează în calitate de cumpărătoare a două imobile situate în orașul B. iar reclamantul - intimat nu are calitatea de cumpărător în aceste acte juridice.

În speță, din conținutul contractelor prin care s-a dobândit proprietatea asupra celor două imobile în litigiu rezultă că doar pârâta figurează ca și proprietar exclusiv. Or, potrivit art. 1294, art. 1295 coroborate cu art. 1171-1173 Cod civil, bunurile sunt proprietatea cumpărătorului, dovedită cu actul de dobândire, în cauză contractele de vânzare-cumpărare.

A menționat recurenta că cele două înscrisuri depuse la dosar ca probă a convenției translative de proprietate fac dovada conform art. 1173 cod civil asupra mențiunilor cuprinse în acest înscris în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată. Or, în contract figurând o singură persoană în calitate de cumpărător, înscrisul autentic face dovada proprietății exclusive. În mod greșit, a considerat recurenta că instanța de judecata a modificat regimul juridic al bunurilor dobândite de către aceasta.

În această modalitate de soluționare a cauzei este afectat principiul securității și stabilității raporturilor juridice civile reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO - în condițiile în care bunul, aflându-se în circuitul civil, printr-o vânzare ulterioara care ar fi putut interveni, ar fi dat posibilitatea fiecăruia dintre cei care au conviețuit cu o alta persoană să solicite să se constate că au calitatea de coproprietar. Sunt încălcate și dispozițiile art.480 cod civil precum și dispozițiile constituționale care reglementează instituția dreptului de proprietate.

Mai mult proprietatea nu poate să fie influențată ca drept exclusiv și absolut de contribuția cu o suma de bani la dobândirea bunului, caz în care în mod evident reclamantul nu ar fi fost îndreptățit decât să solicite în favoarea sa un drept de creanță în contradictoriu cu pârâții pentru suma ce susține că i-ar fi acordat-o la cumpărarea imobilelor.

Dacă s-ar interpreta în sens contrar ar însemna să se accepte ideea că o situație de fapt cum este concubinajul este de natura să schimbe o situație juridică unanim recunoscută, cum este dreptul de proprietate.

Din analiza probatoriului administrat rezultă astfel că pretinsul drept al reclamantului (un cel mai fericit caz) asupra imobilului este cel mult un drept de creanța și nu un drept real așa cum este dreptul de proprietate. După cum se poate observa, deși reclamantul a pretins că era concubinul pârâtei nici măcar nu știa cum o cheamă exact, făcând aceasta precizare după circa 1 an de la data introducerii cererii la instanța de judecată. Temeiul de drept al cererii sale, la solicitarea pârâtei, a fost menționat ca fiind disp.art.480 cod civil, text care reglementează acțiunea în revendicare nu partajul judiciar).

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a arătat că de fapt el a edificat construcția din B., ..19, împreuna cu frații pârâtei. În aceste condiții, își pune întrebarea recurenta, ce acțiune ar fi avut la îndemână reclamantul B.; o acțiune în pretenții prin care să solicite contravaloarea muncii sale, dacă acest fapt ar fi adevărat, în condițiile în care pretinde că ar fi edificat construcția din . o acțiunea de partaj. Reclamantul de fapt nu a dovedit acest lucru, imobilul fiind reabilitat de martorii audiați și propuși de recurentă împreună cu familia sa cu care locuiește, respectiv fratele și sora sa.

A arătat recurenta că, analizând contractul de vânzare-cumpărare, se poate observa că imobilul situat în B., ..19, a fost dobândit de aceasta prin cumpărare de la P. E., D. E., P. M. și P. A. conform contractului de vânzare-cumpărare întocmit la data de 11.07.2006 de B.N.P F. V. Dragon iar imobilul situat în B., ., prin cumpărare de la C. M. G. și C. M. prin cumpărare în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.2195/15.07.2007 legalizat de B.N.P L. și D. din București. Imobilul a fost intabulat la cartea Funciara prin încheierea nr._ din 31. 07.2007.

Dacă reclamantul ar fi dovedit ca la nivelul anului 2006, respectiv 2007 ar fi avut vreo contribuție la dobândirea acestui bun, ar fi trebuit sa formuleze o acțiune în pretenții, prescrisă la data de 11.07.2009 (pentru imobilul situat în B., ..19) și, respectiv prescrisă la data 15.07.2010 (pentru imobilul situat în B., .) așa cum de fapt și-a modificat acțiunea și a cerut. Arată recurenta că, deși a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, aceasta excepție i-a fost respinsă de către instanța de fond dar și de instanța de apel, care a apreciat întregul său demers judiciar ca nefondat. S-a statuat ca în lipsa unui termen de restituire, în situația în care împrumutătorul dă cu împrumut unei persoane, ca în cazul de față, termenul curge de la data încheierii actului de vânzare cumpărare. Potrivit art. 7 alin 1 din Decretul 167/1958 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită iar potrivit art. 3 termenul prescripției este de 3 ani. Interpretând dispozițiile art. 1582-1583 C. civ prescripția începe să curgă în cazul în care nu s-a prevăzut un termen pentru restituire de la data încheierii contractului. Apreciază recurenta că excepția invocată a fost respinsă în mod greșit de către instanța de fond, deși aceasta trebuia admisă față de textele de lege care operează în cauză.

Fața de solicitarea de a i se restitui anumite bunuri proprii, recurenta a arătat că aceste bunuri nu erau proprietatea reclamantului, acestea fiind aduse ocazional de unul din martori, cumpărate de aceasta din Italia. Aceste bunuri mobile erau în proprietatea recurentei încă din anul 2010, astfel încât și cu privire la acest aspect a fost invocată excepția prescripției dreptului la acțiune de către recurenta la fond, respinsă însă de către instanța de judecată. A considerat recurenta că în mod greșit a fost respinsă de către instanța de fond excepția invocată, în lumina textului de lege sus indicat.

Dispozițiile art. 1909 alin. 1 C. civ., stipulează că „lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp", creează în favoarea posesorului o prezumție absolută de proprietate - juris .>

Simplul fapt al posesiunii unui bun mobil valorează însuși titlu de proprietate. A considerat recurenta că în mod greșit instanța de fond a obligat-o să îi restituie bunurile mobile personale reclamantului, bunuri care au fost identificate de către expertul merceolog și apoi reținute de către instanța de judecată. În fapt la fond instanța de fond a procedat atipic, a încuviințat expertizele mai întâi și apoi a pronunțat IAP-ul, ceea ce i-a permis reclamantului să ia cunoștință de actele de proprietate, de mobilierul din locuință prin mandatara sa, Bangala M.. Bunurile mobile revendicate de reclamantul B. aparțin recurentei - pârâte, situație care conduce la concluzia că cererea trebuia respinsă și sub acest aspect.

A mai arătat recurenta că în mod greșit instanța a dispus admiterea cererii de revendicare care trebuia respinsă de către instanța de fond în lumina probatoriului administrat. Totodată, este de observat că expertizele efectuate au evaluat bunurile imobile la o valoare exagerată. În condițiile căderii prețurilor pe piața imobiliară bunurile imobile sunt supraevaluate. Dacă se vor analiza prețurile la care au fost dobândite bunurile imobile în cauză, nu se găsește nici un corespondent real în valoarea stabilită de cei doi experți, F. și N. N.. Terenurile au fost supraevaluate separat la fel și construcțiile, fiecare dintre experți, concurând să dea o valoare cât mai mare acestor bunuri, reclamantul fiind favorizat efectiv, iar în final recurenta prin varianta omologată a primit bunul în care locuiește dar este obligată să îi dea reclamantului sulta de 184.293 lei, deși imobilul din ..19, fusese dobândit de către recurenta la nivelul anului 2006 cu suma de 12.000 euro. În final, toate aceste aspecte conduc la concluzia că toată această cauză a fost instrumentată și soluționată într-un mod prejudiciabil pentru pârâta, s-a dispus partajarea acestor bunuri prin atribuirea imobilului din . (spațiu comercial) reclamantului iar recurentei i s-a atribuit imobilul din ..19, cu obligarea acesteia la plata unei sulte de peste 45.000 de euro (adică 184.293,2 lei).

A mai arătat recurenta că, deși a solicitat la instanța de apel în baza dispozițiilor art.297 Cod proc. civ completarea probatoriului cu înscrisuri, martori și chiar expertize pentru clarificarea unor aspecte, instanța de apel a respins această solicitare, deși era utilă pentru clarificarea tuturor neregularităților din prezenta cauză.

Instanța de apel a apreciat că recurenta nu a optat pentru nici una din variante, conduită procesuală justa în condițiile în care recurenta nu recunoaște dreptul de coproprietate asupra bunurilor sale mobile și imobile.

În concluzie, față de cele arătate mai sus recurenta A. M.-C. a solicitat admiterea recursului pentru considerentele arătate pe larg în alineatele precedente, cu cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru judiciar și onorariu de avocat la toate instanțele de judecată.

Intimatul-reclamant Berdsini A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepții și a solicitat respingerea recursului.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente Curtea reține următoarele:

Prin dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a reiterat motivele de apel formulate împotriva sentinței judecătoriei și a încheierii interlocutorii, cu privire la care a pretins că se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.7, 9 și 5 din Codul de procedură civilă.

Din examinarea considerentelor deciziei pronunțate în apel și a sentinței judecătoriei, curtea reține că primele două instanțe au argumentat în mod temeinic soluțiile pronunțate, fără ca hotărârile pronunțate să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii, prin urmare nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă.

Recurenta a invocat de asemenea motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.5 C.pr. civ. când, susținând că prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.2 din Codul de procedură civil.

S-a invocat de către recurentă ca motiv de recurs încadrat în dispozițiile menționate, reținerea și aprecierea făcută în cuprinsul hotărârilor criticate asupra depoziției martorei Bangala M. care era lovită de nulitate absolută întrucât aceasta nu putea întruni și calitatea de martor și de mandatar.

Fără a putea analiza aspectele privind temeinicia, respectiv modul de interpretare a depoziției martorului menționat precum și a celorlalți martori precum și coroborarea acestor probe cu celelalte probe administrate în cauză, instanța de recurs poate cenzura numai legalitatea administrării probei menționate.

În raport de dispozițiile art. 312 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, raportat la motivul de recurs invocat, respectiv art. 304 pct.5 din Codul de procedură civilă, instanța de recurs poate casa hotărârea de apel numai în cazul în care prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.2 din Codul de procedură civilă.

Audierea martorului nu s-a făcut de către instanța de apel, astfel că eventuala nulitate ar putea privi modul în care această instanță a cenzurat în apel criticile aduse sub acest aspect hotărârilor pronunțate de către instanța de fond.

Ori în raport de prevederile art.189 alin.1 din Codul de procedură civilă, fostul mandatar al părții nu se află printre persoanele care nu pot fi audiate, pentru a se pune în discuție eventuala nulitate a unei astfel de depoziții. Obligația martorului de a indica președintelui instanței, cu ocazia audierii, „ dacă se află în serviciul uneia dintre părți„, potrivit art.192 alin.1 pct.3 din Codul de procedură civilă, demonstrează faptul că astfel de elemente au relevanță pentru a se aprecia asupra credibilității și obiectivității martorului care se află în raporturi de mandat sau de prepușenie cu una dintre părți. Ori, aprecierile făcute de către judecătorul fondului asupra relevanței unei depoziții și modul de interpretare a acesteia nu implică aprecieri de nelegalitate.

Prin urmare se apreciază cu nu se poate reține incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.5 din Codul de procedură civilă invocat.

Cel de al treilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr. civ., care are în vedere faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material.

În doctrină s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față nici acest motiv nu este incident, instanța de fond aplicând în mod corect dispozițiile legale, după cum vom arăta în continuare.

Se reține că nu pot fi analizate în calea de atac a recursului criticile recurentei privind modul de interpretare a probelor, vizând aprecierea raporturilor de concubinaj dintre părți, care constituie motive de netemeinicie și nu de nelegalitate, neîncadrându-se în nici unul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă.

Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.1191 alin.1 și 2 din Codul civil și a excepției de la acestea prevăzute de art. 1198 pct.1-3 din Codul civil, aplicabile în cauză.

Astfel față de dovedirea cu martori, înscrisuri și interogatorii a relațiilor apropiate dintre părți, apreciate ca relații de concubinaj, instanțele în mod legal au apreciat că părțile s-au aflat în imposibilitate morală de a preconstitui înscrisuri care să ateste înțelegerea lor ca bunurile achiziționate pe numele pârâtei să fie bunurile comune ale părților, admițând proba cu martori cu respectarea dispozițiilor art. 1198 pct. 1-3 Cod civil.

În acest sens se reține că deși nu exista unul din cazurile prevăzute în mod concret de art. 1198 pct. 1-3 din Codul civil ca excepție de administrare a probei cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, jurisprudența a adăugat la aceste cazuri prevăzute în mod exemplificativ de lege și imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului, rezultând din raporturile de soți, rude apropiate, afini prieteni, etc.

Obiectul cererii principale formulată de către reclamant îl constituie partajarea bunurilor dobândite de părți în timpul conviețuirii lor, așa numitul partaj de bunuri coachizite, obligarea pârâtei la plata unei creanțe de 95% din valoarea bunurilor reprezentând numai o cerere subsidiară, condiționată de posibilitatea dovedirii înțelegerii părților de a dobândi bunurile pe numele pârâtei, dar pentru ambele părți.

Este adevărat ceea ce susține pârâta că în perioada concubinajului nu se aplică regulile comunității matrimoniale de bunuri și a proprietății devălmașe prevăzute de art. 30 din fostul Cod al familiei și că părțile sunt ținute să dovedească contribuția lor efectivă la dobândirea fiecărui bun în parte și, prin urmare, dobândirea unui drept de proprietate pe cote - părți.

Dar esențial în cazul unui astfel de partaj este stabilirea, prin probe, a contribuției fiecărui concubin la achiziționarea bunurilor, indiferent de cel pe numele căruia s-a întocmit actul de achiziție. Prin urmare, înscrisurile chiar în formă autentică de dobândire a bunurilor nu dovedesc decât că la un moment dat imobilele sau bunurile mobile au fost dobândite de către unul dintre concubini cu banii pe care acesta i-a plătit terțului vânzător. Prin proba testimonială, corect admisă de către prima instanță și prin celelalte probe administrate s-a tins a se dovedi de unde proveneau sumele de bani cu care s-au achiziționat aceste bunuri și implicit contribuția fiecărui concubin la dobândirea bunurilor coachizite.

Se apreciază astfel că instanțele au făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale care reglementează administrarea probelor, modul în care acestea au interpretat în mod efectiv probele administrate, ca aspect de temeinicie și nu de legalitate a hotărârilor atacate, neputând fi cenzurat de către instanța de recurs, în cadrul acestei căi de atac.

Totodată față de caracterul subsidiar al cererii reclamantului formulată prin completarea acțiunii, se apreciază că în mod legal instanțele au lăsat nesoluționat acest capăt de cerere în condițiile în care au dat eficiență capătului de cerere principal.

Nu se poate aprecia că s-au încălcat nici prevederile art. 1294, art. 1295 coroborate cu art. 1171-1173 Cod civil, în baza cărora bunurile sunt proprietatea cumpărătorului, dovedită cu actele de dobândire, în cauză contractele de vânzare-cumpărare, în condițiile în care instanțele au apreciat ca fiind dovedite în modalitățile arătate, permise de lege, contractele simulate făcute de pârâtă, în beneficiul ambilor concubini.

Se constată de asemenea că în mod legal au apreciat instanțele că data la care se naște eventualul drept la acțiune al reclamantului în ceea ce privește restituirea bunurilor mobile și eventuala solicitate a unui drept de creanță nu poate fi anterioară datei la care au încetat raporturile de concubinaj, față de prevederile art.7 din Decretul 167/1958, apreciindu-se corect că nu s-a împlinit termenul de trei ani până la promovarea sau completarea acțiunii.

Procedând în acest mod primele instanțe au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale substanțiale și procedurale incidente în cauză, motiv pentru care curtea apreciază că nu este incident în cauză nici motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, astfel că în temeiul art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, va fi obligată recurenta, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, avansate de către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. M. - C., domiciliată în B., .. 19, jud. Prahova, împotriva deciziei civile nr.175 din 18.03.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul B. A., cu domiciliul ales la Cabinet Av. B. M. în orașul B., ., ., parter, ..

Obligă recurenta să plătească 1500 lei cheltuieli de judecată intimatului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 1 aprilie 2015.

Președinte, Judecători,

P. M. G. M. I. G. V. G.

Grefier,

G. C.

Red.PMG

Tehnored.GC

2 ex./4.05.2015

d.f.nr._ Judecătoria Câmpina

j.f.E. S.

d.a. nr._ Tribunal Prahova

j.a. A. G. H. - M. R.

operator de date cu caracter personal,

nr. notificare 3120