Pretenţii. Decizia nr. 2849/2012. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 2849/2012 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 12-09-2012 în dosarul nr. 2849/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

-SECȚIA I CIVILĂ-

Dosar nr._

DECIZIA NR. 2849

Ședința publică din data de 12 septembrie 2012

Președinte - M. I. G.

Judecători - V. G.

- A. P.

Grefier - J. Părcălăbescu

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de reclamanta A. M., domiciliată în B., ., . împotriva deciziei civile nr. 711 pronunțată la 1 iunie 2012 de Tribunalul B., în contradictoriu cu pârâta I. C. V., domiciliată în B., ., județul B..

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 5 septembrie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp pentru a studia actele și lucrările dosarului, a amânat pronunțarea la 12 septembrie 2012, dată la care a dat următoarea soluție:

CURTEA :

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22.04.2010 pe rolul Judecătoriei B. sub nr._ , reclamanta A. M. a chemat în judecată pe pârâta I. C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 31.000 lei și 1.500 Euro reprezentând împrumut nerestituit, precum și la plata penalităților în cuantum de 1% pe zi de întârziere calculate de la data scadenței împrumutului - 1 septembrie 2009, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 969 C.civ., s-a arătat că, la data de 09.07.2009, pârâta i-a solicitat reclamantei sumele sus- menționate, cu titlu de împrumut pentru a-și deschide un magazin în municipiul B. și înțelegerea verbală a fost în sensul împrumutării sumelor pentru câteva zile.

A mai susținut reclamanta că, încă la data de 10.08.2009, văzând că pârâta nu-i restituie banii împrumutați, a discutat cu aceasta convenind să-i mai acorde un termen de restituire până la data de 01.09.2009, iar la cererea pârâtei, reclamanta a încheiat și un înscris intitulat „chitanță de mână”, prin care aceasta s-a obligat să-i înapoieze banii până la data de 01.09.2009, în caz contrar urmând să plătească penalități de întârziere de 1% pe zi, procent propus chiar de pârâtă și calculat la întreaga sumă.

Reclamanta a precizat că acest înscris a fost întocmit în prezența a trei martori, respectiv R. V., R. T. și Ș. G. și că, deși a încercat în repetate rânduri să recupereze suma dată cu împrumut, până în prezent pârâta nu i-a restituit-o.

La data de 16.07.2010, reclamanta a depus precizări la acțiune, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 162.207,5 lei, formată din împrumutul dat la 03.07.2009 în valoare de 31.000 lei și 1500 Euro (în echivalent lei – 63.375 lei), precum și din penalități de întârziere în valoare totală de 124.832,5 lei, calculate în procent de 1% pe zi de întârziere de la data scadenței împrumutului - 01.09.2009.

În temeiul art. 115 C.pr.civilă, pârâta I. C.-V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că nu a împrumutat niciodată vreo sumă de bani de la reclamanta A. M., pe care de altfel nu a cunoscut-o niciodată, că înscrisul depus la dosar intitulat „chitanță de mână” nu a fost scris și nici semnat de ea, că semnătura de pe acest înscris nu îi aparține și nu cunoaște modalitatea producerii acestei probe, precum și că i s-a solicitat telefonic, în luna decembrie 2009, plata unei sume de bani de către o persoană necunoscută, fiind amenințată atunci când a refuzat să facă plata, motiv pentru care s-a adresat cu plângere Poliției B..

În urma examinării probelor administrate, prin sentința civilă nr. 4682/17.06.2011, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. M. în contradictoriu cu pârâta I. C.-V.; a fost obligată pârâta să achite reclamantei sumele de 31.000 lei și 1.500 Euro în echivalent lei cu titlu de împrumut nerestituit, precum și dobânda legală aferentă începând cu data introducerii acțiunii civile - 22.04.2010 și până la achitarea efectivă; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 5155 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut, în esență, că, între părți, a intervenit chitanța de mână din data de 10.08.2009, conform căreia reclamanta a împrumutat-o pe pârâtă cu sumele de 31.000 lei și 1.500 Euro, ce trebuiau restituite până la data de 01.09.2009 și că întrucât pârâta nu a achitat împrumutul la scadență, reclamanta a formulat prezenta acțiune, însă prin întâmpinarea depusă la data de 4 iunie 2010 pârâta nu a recunoscut suma împrumutată și nici actul din 10.08.2009.

S-a mai reținut că, în aceste condiții, reclamanta a solicitat proba testimonială, fiind audiați martorii R. T. și R. V., din ale căror depoziții s-a reținut că în prezența lor pârâta a primit sumele solicitate, ei fiind cei ce i-au facilitat împrumutul,

Din depoziția martorei P. M. - N. s-a reținut că aceasta a interceptat o convorbire telefonică între soțul pârâtei și fiul reclamantei, din care reieșea că acesta îi solicită restituirea împrumutului acordat soției sale;

Pentru a se lămuri asupra chitanței din 10.08.2009, judecătoria a făcut o verificare de scripte la termenul din data de 17.06.2011, în condițiile art. 178 alin 2 Cod procedură civilă, și, întrucât după verificarea de scripte s-a lămurit asupra semnăturii pârâtei de pe chitanța de mână, a motivat că nu a mai considerat oportună o verificare prin expert, motiv pentru care a respins o cerere în acest sens.

Având în vedere această situație de fapt reținută și dispozițiile art. 969, 970, 1584, 1586 Cod civil, judecătoria a apreciat ca întemeiată acțiunea pentru că, în speță, este vorba de o răspundere civilă contractuală, ținând cont că părțile au încheiat un contract în formă simplificată prin chitanța de mână din 10.09.2009, iar, din declarațiile martorilor audiați, a rezultat că pârâta a împrumutat de la reclamantă suma de 31.000 lei și 1.500 Euro, pe care nu i-a înapoiat până la termenul scadent din data de 01.09.2009, din verificarea de scripte făcută, rezultând fără dubii că semnătura de sub numele I. C.-V. de pe chitanța de mână din 10.08.2009 aparține pârâtei;

La data de 08.07.2011, reclamanta a formulat în dosar cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 4682/17.06.2011 a Judecătoriei B., în sensul de a fi obligată pârâta I. C.-V. să-i plătească suma de 162.207,5 lei, formată din 31.000 lei și 1500 Euro date cu titlu de împrumut la data de 03.07.2007, precum și din penalitățile de 1% pe zi de întârziere calculate de la data de 01.09.2009, în valoare totală de 124.832,5 lei.

Prin încheierea pronunțată la data de 29.08.2011, Judecătoria B. a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta A. M., reținând, în conformitate cu prevederile art. 281 alin. 1 Cod procedură civilă, netemeinicia acestei cereri, întrucât contractul de împrumut încheiat între părți atrage răspunderea contractuală a pârâtei și generează dobânzi legale, situație în care pârâta nu avea cum să fie obligată la plata de penalități de întârziere cum eronat s-a prevăzut în respectivul contract.

Împotriva sentinței civile nr. 4682/17.06.2011, pronunțate de Judecătoria B., pârâta I. C.-V. a declarat recurs, înregistrat la data de 29.07.2011, prin care, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, a solicitat, pe temeiul art. 312 al. 5 C.proc.civ., raportat la art. 312 al. 3 teza a II-a C.proc.civ., casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de fond, apreciind că aceasta a soluționat cauza fără a motiva sentința și fără a se pronunța asupra tuturor cererilor, ceea ce echivalează cu o necercetare asupra fondului.

În subsidiar, pe temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ., raportat la art. 2 al. 3 teza I C.proc.civ., făcând și aplicarea art. 3041 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a solicitat modificarea în tot a hotărârii și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată în toate gradele de jurisdicție.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă, în esență, a susținut că soluția solicitată de casare cu trimitere se justifică având în vedere că hotărârea primei instanțe este nemotivată în fapt și în drept, conține considerente aproape în totalitate străine de natura pricinii, fiind astfel încălcate prevederile art. 261 C.proc.civ., iar nemotivarea sau motivarea insuficientă echivalează cu o nepronunțare asupra fondului, dar și ținând seama că hotărârea nu conține practic motive care să vizeze cererile deduse judecății, motivarea efectivă fiind ineficientă din punct de vedere juridic întrucât nu prezintă motivele de fapt și de drept care au condus la formarea convingerii instanței de fond de a pronunța această soluție, situație în care instanța de control judiciar nu are posibilitatea să exercite un control efectiv de nelegalitate a hotărârii;

În subsidiar, pe temeiul art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurenta a solicita a se constata că se impune a se observa și că, în considerentele sentinței recurate, nu se face nicio referire la solicitările și susținerile pârâtei formulate atât prin întâmpinare, cât și pe parcursul întregului proces;

Susține recurenta că prima instanță a interpretat greșit actul dedus judecății, fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, întrucât înscrisul depus în cauză și intitulat „chitanță de mână” nu face parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată, deoarece nu întrunește niciuna din condițiile imperative impuse de legiuitor prin aceste texte de lege pentru valabilitate, însă prima instanță nu a analizat aceste aspecte și astfel, în mod evident, a interpretat greșit actul dedus judecății;

A apreciat recurenta că hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât principala situație ce trebuia lămurită în cauză se referă la legalitatea și valabilitatea înscrisului sub semnătura privată intitulat „chitanța de mână”, ce se presupune a fi încheiat la data de 10.08.2009 între reclamantă și pârâtă și prin care se menționa faptul că cea dintâi împrumuta suma de 31.000 lei și 1.500 Euro, cu mențiunea că se percepea un procent de 1% pe zi din această sumă ca „dobândă” în caz de nerestituire a împrumutului la termenul scadent din data de 01.09.2009;

Așa cum rezultă și din cuprinsul întâmpinării, întregul înscris, atât în ceea ce privește scrierea cât și semnătura, a fost contestat și nerecunoscut de către pârâtă și acesta este motivul pentru care a solicitat efectuarea unei verificări de scripte cu privire la acest înscris, urmată ulterior de efectuarea unei expertize grafoscopice, motivat de diferența vizibilă dintre semnătura de pe această chitanță de mână și celelalte înscrisuri autentice depuse în original la dosar și care atestă adevărata semnătură a pârâtei;

În opinia recurentei, respectivul înscris sub semnătură privată nu îndeplinește niciuna dintre condițiile impuse de legiuitor, respectiv cele prescrise de art. 1179 Cod Civil, care cere ca actele sub semnătură privată, ce cuprind convenții sinalagmatice, să fie întocmite în atâtea exemplare originale câte părți cu interes contrar sunt, obligație care nu a fost respectată în cauză, atrăgând astfel nulitatea acestui înscris sub semnătură privată, legiuitorul inserând aceste dispoziții imperative tocmai pentru a evita nașterea unor astfel de situații incerte cu privire la valabilitatea și legalitatea acestor înscrisuri, dar și cele stipulate de dispozițiile art. 1180 Cod Civil, potrivit căruia actul sub semnătură privată, prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun și aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească, ceea ce, din nou, atrage nulitatea.

A mai susținut recurenta că deși a solicitat constant efectuarea unei expertize grafoscopice, probă ce s-ar fi impus cu precădere, prima instanță a respins solicitarea, declarându-se lămurită cu privire la valabilitatea și legalitatea înscrisului. Împotriva încheierii de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, pronunțată la data de 29.08.2011 de Judecătoria B. în dosarul nr._, reclamanta A. M. a declarat recurs, învederând că potrivit dispozitivului sentinței nr. 4682/2011, a fost admisă acțiunea, însă, prin cererea formulată, reclamanta A. M. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 162.207,5 lei, din care 31.000 lei și 1.500 EURO (63.375 lei), reprezentând suma împrumutată și 124.832,5 lei, reprezentând penalități de întârziere, că, atât din cuprinsul sentinței, cât și din dispozitivul acesteia, reiese faptul că prima instanță a admis în totalitate cererea formulată, singura omisiune fiind aceea de a indica suma.

Încheierea din data de 29.08.2011 este nelegală și netemeinică, întrucât se motivează că pârâta nu putea fi obligată la plata de penalizați de întârziere, dar această motivare ar fi viabilă doar în măsura în care și pe fondul cauzei s-ar fi motivat în acest sens, respectiv că s-ar admite doar în parte cererea și ar obliga pârâta la plata împrumutului acordat plus dobânda legală, lucru pe care l-a solicitat.

Motivarea dată de instanța de fond pentru respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale contravine cu motivarea sentinței nr. 4682/2011, în al cărei conținut nu se menționează că s-a respins un capăt de cerere, respectiv cel referitor la penalitățile de întârziere, precum și că, mai mult, s-a dispus obligarea pârâtei la plata întregii sume reprezentând taxa de timbru calculată la valoarea totală de 162.207,5 RON, o altă soluție decât cea de obligare a pârâtei la plata sumei solicitate de 162,207,5 RON, ar însemna o revenire a instanței la soluția pronunțată, fapt ce contravine prevederilor legale.

Prin decizia civilă nr. 57/27.01.2012, pronunțată de Tribunalul B. a fost respins recursul declarat de reclamanta A. M. împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 29.08.2011 și s-a admis recursul declarat de pârâta I. C. V. împotriva sentinței civile nr.4682/17.06.2011, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta A. M., s-a casat, în tot, sentința recurată și s-a reținut cauza spre rejudecare în vederea completării probatoriului cu expertiza grafoscopică, fixându-se termen pentru rejudecare la data de 24.02.2012, cu citarea părților.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul B., a reținut, în esență, că, în raport cu recursul declarat de recurenta reclamantă A. M. împotriva încheierii pronunțată la data de 29.08.2011 de Judecătoria B. în dosarul nr._, prin care s-a respins cererea acesteia de îndreptare a erorii materiale, se impune a fi respins ca nefondat, având în vedere că nu reprezintă o eroare materială în sensul art. 281 alin.1 C.proc.civ. faptul că prima instanță nu a acordat dobânda convențională de 1% pe zi de întârziere solicitată de reclamantă sub denumirea de „penalități” și calculată la valoarea de 124.832,5 lei, conform cererii precizatoare asupra petitului acțiunii introductive depusă în dosarul de fond data de 16.07.2011 (fila 16), ci numai dobânda legală aferentă împrumutului în sumă de 31.000 lei și 1500 Euro în echivalent lei, la restituirea căruia a obligat-o pe pârâtă prin sentința pronunțată pe fondul pricinii;

Indiferent de forma de scriere asupra „admiterii acțiunii” promovate de reclamanta A. M. în contradictoriu cu pârâta I. C.-V., din considerentele hotărârii și din conținutul dispozitivului sentinței civile nr. 4682/17.06.2011 se observă cu claritate că nu a fost admisă de către prima instanță solicitarea de obligare a pârâtei la plata dobânzilor convenționale de 1% pe zi de întârziere, apreciindu-se în schimb, ca fondată, numai plata dobânzii legale aferente debitului dedus judecății prin petitul principal al cererii;

Astfel, dispozitivul sentinței respective nu conține o respingere expresă a acestei solicitări, întrucât judecătoria a apreciat și a soluționat capătul de cerere accesoriu referitor la plata dobânzilor produse de împrumutul în bani, dar nu în cuantumul determinat solicitat (calculat) de parte pe baza unor prevederi convenționale, ci în cuantum determinabil pe baza prevederilor ce reglementează dobânda legală – OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, cu modificările și completările ulterioare;

S-a apreciat de către instanță că nu se poate reține și constata în sensul admiterii în totalitate a acțiunii în raport de cuantumul cheltuielilor de judecată acordate prin hotărârea primei instanțe, după cum a susținut reclamanta recurentă, întrucât acest argument nu este unul pertinent iar calcularea greșită a respectivelor cheltuieli raportat la taxa de timbru plătită și proporția admisă a pretențiilor părții de către instanța de fond nu poate fundamenta o altă concluzie decât cea expusă mai sus;

S-a apreciat că în mod corect și în conformitate cu prevederile art. 281 alin.1 C.proc.civ., a fost respinsă, prin încheierea din data de 29.08.2011, cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta A. M. la data de 08.07.2011, întrucât obligarea pârâtei la plata dobânzilor în sumă determinată de 124.832,5 lei, peste obligarea aceleiași părți la plata dobânzii legale aferente împrumutului în valoare de 31.000 lei și 1500 Euro - în echivalent lei, conținută în considerentele și dispozitivul sentinței nr. 4682/17.06.2011, nu se circumscrie sferei erorilor materiale astfel cum sunt definite acestea prin textul sus-evocat, iar neacordarea dobânzilor convenționale în acest cuantum determinat nu ar putea constitui decât motiv de recurs asupra temeiniciei hotărârii pentru partea ale cărei pretenții nu au fost integral încuviințate;

În speță, tribunalul a constatat că reclamanta - recurentă a precizat expres, fiind chestionată special asupra acestui aspect la termenul de judecată din data de 16.12.2011, că recursul său a fost declarat numai împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 29.08.2011, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._, apreciind ca netemeinică soluția de respingere a cererii sale, nu și împotriva sentinței civile nr. 4682/17.06.2011 pronunțată de instanța de fond.

Referitor la recursul declarat de pârâta recurentă, s-a constatat de Tribunal că, deși succint motivată, hotărârea primei instanțe conține atât expunerea aspectelor de fapt și a probelor pe baza cărora a fost reținută respectiva situație, cât și temeiul în drept pe baza căruia a fost apreciată ca întemeiată cererea dedusă judecății, având ca obiect restituirea unui împrumut în bani;

Din considerentele și dispozitivul sentinței, s-a observat că nu există o nepronunțare asupra fondului ori asupra unor capete de cerere care să atragă o casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei, cu atât mai mult cu cât pârâta nici nu a formulat cereri reconvenționale a căror nesoluționare să determine o astfel de soluție - întrucât numai într-o asemenea situație ar exista un interes legitim bazat pe o vătămare produsă părții și care să nu poată fi înlăturată în niciun alt fel, fiind soluționat fondul pretențiilor deduse judecății, iar hotărârea este suficient motivată putând fi cu ușurință desprinse motivele de fapt și de drept care au condus la formarea convingerii primei instanțe și la pronunțarea soluției, a cărei legalitate și temeinicie urmează a fi examinate în calea de atac;

Asupra casării cu trimitere solicitată de recurenta-pârâtă prin recursul promovat, Tribunal a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 312 alin.5 C.proc.civ., coroborat cu alin. 61 al aceluiași articol, introdus prin Legea nr. 202/2010, în vigoare din data de 25.11.2010 și aplicabil recursului declarat la data de 29.07.2011, texte pe baza coroborării cărora se reține posibilitatea casării cu trimitere spre rejudecare, o singură dată în cursul procesului, doar pentru motivele limitativ și expres stabilite, respectiv: atunci când prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în cazul în care judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată la administrarea probelor și dezbaterea fondului, precum și pentru lipsa de competență de ordine publică invocată în condițiile legii, niciunul dintre aceste cazuri nefiind incident în speța pendinte;

În ce privește celelalte motive de recurs, s-a apreciat de către instanță că se impune a se analiza doar motivul găsit întemeiat și care a condus la soluția casării hotărârii, în tot, cu reținere în vederea rejudecării fondului, determinată de nelegalitatea efectuării verificării de scripte la instanța de fond dar și de necesitatea completării probatoriului în dosar cu expertiza grafoscopică pentru justa soluționare a fondului pricinii, în conformitate cu prevederile art. 312 alin.2, 4 și 61 corelate cu art. 315 alin.31 C.proc.civ., fără a analiza în acest cadru și criticile expuse în motivele de recurs asupra temeiniciei hotărârii, întemeiate pe prevederile art. 304 pct.8 C.proc.civ.- greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, respectiv art. 304 pct.9 C.proc.civ.- nulitatea înscrisului pe baza prevederilor art. 1179 și art. 1180 Cod civil, precum și cauza nelicită a convenției - ca apărare nouă în recurs-, întemeiată pe dispozițiile art. 966 și 968 Cod civil;

Referitor la probatoriul și modalitatea administrării acestuia la prima instanță, Tribunalul a constatat întemeiate criticile aduse de pârâta - recurentă asupra modalității de efectuare a verificării de scripte în privința semnăturii executate sub numele I. C. - V. în conținutul înscrisului sub semnătură privată intitulat „chitanță de mână” din data de 10.08.2009, precum și în ce privește neadministrarea probei cu expertiza grafoscopică a semnăturii, solicitată la fond prin întâmpinare;

În speță, s-a observat că reclamanta a înțeles să se folosească, în dovedirea pretențiilor sale, de un înscris sub semnătură privată intitulat „chitanță de mână” datat 10.08.2009, iar, în condițiile art. 177 alin.1 C.proc.civ., pârâta a contestat atât scrisul din „chitanța de mână” sus menționată, cât și semnătura executată sub numele său în conținutul aceluiași înscris, arătând în mod constant că acestea nu îi aparțin;

S-a mai reținut de către tribunal că pe parcursul procesului la instanța de fond, a reieșit că scrisul din conținutul înscrisului intitulat „chitanță de mână” din data de 10.08.2009 aparține reclamantei A. M., dar semnătura a fost în continuare contestată de către pârâta care a solicitat efectuarea expertizei grafoscopice asupra acesteia;

Judecătoria a luat pârâtei, prezentă în ședință publică la data de 17.06.2011, piese de comparație conform art. 178 alin. 2 C.proc.civ. (fila 103 dosar fond), după care, prin considerentele hotărârii pronunțate, prima instanță s-a declarat lămurită asupra semnăturii pârâtei de pe chitanța de mână, motivând și că nu a mai considerat oportună o verificare prin expert, fără a arăta însă și elementele care au dus la lămurirea sa în această privință sau elementele de asemănare stabilite între semnăturile comparate;

S-a mai arătat că prin mijloacele unui observator obișnuit, nu se poate stabili cu certitudine în sensul că semnătura din înscrisul intitulat „chitanță de mână”, din data de 10.08.2009, aparține pârâtei și a fost executată de aceasta doar pe baza comparării semnăturii de pe acest înscris cu semnăturile și scrisul din conținutul pieselor de comparație de la fila 103 - dosar fond, corelat cu semnăturile executate de pârâtă și conținute în alte acte ale dosarului de fond – filele 10, 30-39,104-107, fiind necesară și utilă în acest sens părerea unui expert;

Această probă științifică se impunea a fi încuviințată și administrată în cauză nu numai pentru aspectele de necesitate sus- menționate, ce derivă din verificarea de scripte în condițiile art. 177-179 C.proc.civ., dar și cu atât mai mult cu cât expertiza grafoscopică a fost solicitată de către pârâtă de la primul termen de judecată, fără însă ca prima instanță să o pună în discuție sau să se pronunțe asupra ei, în condițiile contestării semnăturii de pe înscrisul sub semnătură privată, de care reclamanta a înțeles să se folosească în cauză în dovedirea pretențiilor formulate;

Constatând că regula consacrată de art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă, pentru tribunale, este aceea a casării cu reținere, măsura casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare putând fi dispusă, conform art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă, numai în cazul în care instanța fondului a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, situații care nu-și găsesc aplicarea în cauza de față, s-a apreciat de Tribunal că este necesar a se face aplicarea prevederilor legale mai sus menționate;

Având în vedere nelegalitatea efectuării verificării de scripte la instanța de fond dar și necesitatea completării probatoriului în dosar cu expertiza grafoscopică pentru justa soluționare a fondului pricinii, s-a reținut că se impune ca Tribunalul, în conformitate cu prevederile art. 312 alin.2, 4 și 61, corelate cu art. 315 alin.31 C.proc.civ., să admită recursul declarat de pârâta I. C. V., să caseze, în tot, hotărârea atacată și să rețină cauza spre rejudecare, hotărârea fiind irevocabilă, potrivit art. 377 alin. 2 pct. 4 C.proc.civ.

La solicitarea instanței, la data de 28.05.2012, a fost depus raportul de expertiză criminalistică (grafoscopică), întocmit în cauză de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București, iar părțile litigante, la termenul de judecată din data de 1.06.2012, nu au formulat obiecțiuni și nu au cerut administrarea altor probe în cauză.

Analizând materialul probator administrat în cauză, în raport cu acțiunea introdusă, apărările formulate și având în vedere prevederile art. 315 C.proc.civ., Tribunalul B. prin decizia civilă nr.711 pronunțată la 1 iunie 2012, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând următoarele:

În motivarea acțiunii promovate, reclamanta a invocat împrejurarea că a încheiat cu pârâta un contract de împrumut de consumație și că acest aspect de fapt, adică existența actului juridic respectiv, în sens de negotium juris, a fost contestat de către pârâtă, în mod constant, pe tot parcursul procesului civil de față.

Tribunalul a subliniat că, în raport cu dispozițiile art. 1169 C.civ. (1865) – în vigoare, conform art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011, și după data de 1.10.2011, când a intrat în vigoare Noul Cod Civil-, precum și cu prevederile art. 129 alin. 1 C.proc.civ., reclamantul, fiind cel care pornește procesul civil, prin introducerea cererii de chemare în judecată, este obligat să-și dovedească pretenția pe care a supus-o judecății. Altfel spus, sarcina probei revine, în primul rând, reclamantului, întrucât onus probandi incumbit actori, probatio incumbit eius qui dicit, non eius qui negati.

Stabilirea părții căreia îi incumbă sarcina probei – s-a reliefat în mod constant în doctrină și jurisprudență – prezintă o importanță deosebită, întrucât, în situația în care fie nu există probe, fie probele administrate sunt insuficiente ori inapte să conducă la o concluzie certă și neechivocă, va pierde cel căruia îi revenea sarcina probei.

Cu alte cuvinte, având în vedere că reclamantul este cel care trebuie să probeze mai întâi afirmațiile sale, rezultă că, dacă el nu izbutește să facă această dovadă, pretenția (acțiunea) sa va fi respinsă ca neîntemeiată (actore non probante, reus absolvitur).

În speță, s-a constatat pe de o parte, că, în probațiunea contractului de împrumut de consumație pe ale cărui clauze reclamanta și-a întemeiat prezenta acțiune, au fost administrate, la cererea reclamantei, proba cu înscrisuri, fiind depus în original înscrisul intitulat „chitanță de mână” din data de 10.08.2009, dar și proba cu declarațiile unor martori, care au fost audiați de Judecătoria B., iar, pe de altă parte, că pârâta a contestat, în mod constant, atât scrisul, cât și semnătura de pe înscrisul amintit anterior, administrându-se, la cererea pârâtei și după casarea sentinței pronunțate de Judecătoria B., cu reținere spre rejudecare în fond de Tribunalul B., proba cu expertiză grafoscopică.

Aplicând considerațiile de principiu, expuse anterior (pct. 12,13), la cauza dedusă judecății, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada – certă, neechivocă și incontestabilă - în sensul că a încheiat cu pârâta un contract de împrumut de consumație, în sens de negotium juris, pentru considerentele care succed (pct. 15- 21).

Astfel, referitor la înscrisul intitulat „chitanță de mână” din data de 10.08.2009, s-a relevat, în primul rând, că, potrivit art. 177 C.proc.civ., „Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator, fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul ori semnătura”.

Or, așa cum am arătat anterior (pct. 3 și 7.2.), în speță, pârâta, căreia i s-a opus respectivul act (instrumentum probationis), a contestat faptul că i-ar aparține scrisul și semnătura existente pe acesta.

Pe acest aspect, s-a constatat că, în considerentele deciziei civile nr. 57/2012, pronunțate de Tribunalul B. în dosarul de față - considerente, pe acest aspect, cu putere de lucru judecat, întrucât lămuresc și explicitează dispozitivul acestei hotărâri irevocabile-, s-a stabilit că, pe parcursul procesului la Judecătoria B., a reieșit că scrisul din conținutul înscrisului intitulat „chitanță de mână” din data de 10.08.2009 aparține reclamantei A. M..

Totodată, concluziile raportului de expertiză grafoscopică, întocmit în cauză de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București, cu privire la care, deși prezente personal și asistate de avocați, părțile litigante, la termenul de judecată din data de 1.06.2012, nu au formulat obiecțiuni, nesolicitând nici administrarea altor probe, sunt în sensul că „nu se poate stabili dacă semnătura de pe chitanța de mână încheiată la 10 august 2009, redată sub numele I. C. V., a fost sau nu semnată de titulara acesteia, numita I. C. V.”.

Prin urmare, față de aceste elemente de fapt, Tribunalul a considerat că, în speță, se impune concluzia că nu există dovezi neechivoce în sensul că scrisul și semnătura existente pe înscrisul intitulat „chitanță de mână” din data de 10.08.2009 îi aparțin pârâtei I. C. V..

În al doilea rând, având în vedere că înscrisul intitulat „chitanță de mână” din data de 10.08.2009 a fost invocat de către reclamanta A. M. ca un înscris doveditor al unui contract de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani, trebuie reliefat că, pentru a avea deplină forță probantă ca înscris sub semnătură privată, este necesar ca, în raport cu dispozițiile art. 1180 C.civ. (1865) – în vigoare la data încheierii acestui act-, acest înscris să fie scris în întregime de către împrumutat sau cel puțin acesta să adauge, la finele actului, cuvintele „bun și aprobat”, arătând în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească.

Analizând înscrisul intitulat „chitanță de mână” din data de 10.08.2009, s-a reținut că aceste formalități prevăzute de art. 1180 C.civ. (1865) – necesare întrucât este vorba de un contract unilateral, având ca obiect o sumă de bani, respectiv o câtime de bunuri fungibile prin natura lor- nu au fost respectate, având în vedere că nu există nici formula „bun și aprobat”, nici – pentru considerentele expuse la paragraful anterior (pct. 16 par. 2)- semnătura pârâtei I. C. V., pretinsa împrumutată în baza acestui act.

Or, conform celor decise constant de doctrină (a se vedea, de exemplu, Fr.D., Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediția a II-a, Editura Actami, București, 1999, p. 385-386) și jurisprudență, în caz de nerespectare a formalităților prevăzute de art. 1180 C.civ., înscrisul este nul ca înscris sub semnătură privată, nu are forța probantă a înscrisului sub semnătură privată, ci poate valora numai ca început de dovadă scrisă ce poate fi completat, în dovedirea convenției (negotium iuris), cu alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori și prezumții.

În al treilea rând, s-a menționat de către instanță că, pentru ca înscrisul intitulat „chitanță de mână” din data de 10.08.2009 să poată valora început de dovadă scrisă, este necesar ca, în raport cu dispozițiile art. 1197 alin. 2 C.civ. (1865) - în vigoare, conform art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011, și după data de 1.10.2011, când a intrat în vigoare Noul Cod civil-, să fie îndeplinite trei condiții cumulative, respectiv (1) să existe o scriere, (2) scrierea să provină de la partea căreia îi este opusă sau de la autorul părții și (3) scrierea să facă demn de crezare faptul pretins.

Or, nu există dovezi neechivoce în sensul că scrisul și semnătura existente pe înscrisul intitulat „chitanță de mână” din data de 10.08.2009 îi aparțin pârâtei I. C. V. și, prin urmare, nu este îndeplinită a doua condiție evocată mai sus, întrucât nu s-a probat fără vreun dubiu de către reclamantă că înscrisul invocat „provine” de la partea căreia i-a fost opus, respectiv de la pârâta chemata în judecată în prezenta pricină, nedovedindu-se – mai presus de orice îndoială- nici că este scris de această parte, nici că este semnat de pârâtă, deși a fost întocmit de o altă persoană.

Referitor la declarațiile martorilor audiați în cauză de Judecătoria B., cu privire la care reclamanta a susținut că ar face dovada încheierii contractului de împrumut de consumație, în sens de negotium iuris, pe ale cărui clauze reclamanta și-a întemeiat prezenta acțiune, Tribunalul constată că această probă nu este susceptibilă de a conduce la o astfel de dovadă certă, neechivocă, neîndoielnică și indubitabilă, pentru considerentele de mai jos.

Într-adevăr, în primul rând, se observă că martorii R. V. și R. T., audiați de prima instanță la propunerea reclamantei, au recunoscut că sunt prieteni de familie cu reclamanta de peste 30 ani (fila 101-dosar fond).

Mai mult, martora R. T. a afirmat, în depoziția dată (fila 93-dosar fond), că, în urma discuțiilor purtate de soțul pârâtei cu soțul său, R. V., pârâta „m-a reclamat la poliție pentru violențe”.

Or, aceste aspecte, în opinia Tribunalului, trebuie avute în vedere pentru a se aprecia sinceritatea (îndoielnică) a declarațiilor date de acești martori propuși de către reclamantă în dovedirea pretențiilor deduse judecății în cauză.

În al doilea rând, se remarcă faptul frapant că, deși ambii martori R. V. și R. T. au susținut că „reclamanta i-a dat pârâtei suma de_ lei și 1500 euro”, în mai multe tranșe, niciunul dintre acești martori nu a putut menționa cu precizie nici datele la care s-a plătit fiecare tranșă, nici sumele precise acordate de fiecare dată.

De asemenea, deși au afirmat că primirea sumelor de bani s-a produs la domiciliul martorilor din B., .. 12, niciunul dintre acești martori nu a arătat dacă au văzut în concret banii pretins a fi fost dați cu titlu de împrumut de către reclamantă pârâtei ori dacă au văzut când acești bani – de altfel, o sumă foarte mare - au fost numărați de către pârâtă, după eventuala primire a lor de la reclamantă.

Pentru considerentele expuse pe larg în cele ce preced, Tribunalul, în rejudecare, după casarea cu reținere, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. M., în contradictoriu cu pârâta I. C. V..

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. M. care a solicitat verificarea hotărârii sub aspectul dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct.l C.proc civ. având în vedere următoarea situație de fapt și de drept:

Prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamantă, instanța de fond a fost învestită cu o acțiune având ca obiect pretenții în valoare total de 162.207,5 Iei, reprezentând: debit: 31.000 lei; 1500 euro ( 6337,5 lei) și penalități întârziere în cuantum de_,5 lei, pretenții pentru care s-a achitat o taxă de timbru la valoare în cuantum de 4292 lei.

Prin sentința civilă nr. 4682/17.06.2011, Judecătoria B. a admis cererea formulată de reclamanta privind debitul, omițând a se pronunța cu privire la penalitățile întârziere, iar prin încheierea pronunțata în data de 29.08.2011 a respins cererea privind acordarea de penalități.

Împotriva acestei sentințe și încheierii pronunțate asupra omisiunii, reclamanta a formulat recurs, iar în urma rejudecării cauzei, Tribunalul B., ca instanța de control judiciar, a respins recursului reclamantei și a admis recursul pârâtei, cu consecința respingerii cauzei pe fond.

Învederează recurenta că, deși din punct de vedere al obiectului cererii de chemare în judecata cauza trebuia soluționata de Tribunalul B. ca instanța de apel, însă prezenta cauza a fost soluționata ca instanța de recurs, fiind astfel încălcate normele imperative de organizare judiciara referitoare la compunerea completelor de judecata și a celor procedurale privitoare la competenta instanțelor judecătorești.

Din analiza dispozițiilor art. 282 alin. 2, art. 282 1 și art.299 din Codul de procedura civilă, rezulta ca obiectul recursului, cale extraordinara de atac, este reglementat în mod expres, fie în legea de procedura civila, fie în legi speciale.

În acest context, exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalității, potrivit căruia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătoreasca nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege .

Legalitatea căilor de atac este, totodată, și o regulă cu valoare de principiu constituțional, consacrat în art. 129 din legea fundamentala, conform căruia: „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Legalitatea căilor de atac implică și consecința că mențiunea greșita făcuta în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acorda părții o cale de atac pe care legea însăși nu a prevăzut-o sau, dimpotrivă, nu-i răpește părții calea de atac pe care legea i-a conferit-o.

În acest sens, calificarea greșita de către instanța a cererii introductive ori a căii de atac exercitate și, pe cale de consecința, pronunțarea unei hotărâri judecătorești corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părții la respectiva cale de atac, întrucât căile de atac nu sunt cele menționate în hotărârea atacata, ci acelea prevăzute de lege.

Prin urmare, partea nu poate fi sancționată pentru eroarea făcuta de instanța de control judiciar în calificarea căii de atac cu care a fost investită.

Sub aspectul admisibilității prezentei cereri de recurs, recurenta solicită a se constata că prin intermediul căii de atac a recursului se pune în discuție însăși calificarea unei căi de atac declanșată împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță de fond, această cale de atac nu poate fi inadmisibilă, ci instanța are obligația de a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalității căilor de atac.

Rațiunea legiuitorului, în actualul sistem procesual, este aceea de a institui și în materie civilă accesul la calea de atac a apelului și a recursului, excepția fiind aceea doar a căii de atac a recursului, în cauze de o importanță redusă, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare.

Astfel, apreciază recurenta, într-o ierarhie a principiului unicității căii de atac și a principiului legalității căii de atac, instanța de recurs urmează a aprecia că are prioritate principiul legalității căii de atac, cu precizarea necesară că dispozițiile procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o parte poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar și previzibile, calitatea legii, dea fi accesibilă și previzibilă, fiind o garanție a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza R. împotriva României, hotărârea din 4 mai 2000, par. 52, 55).

În raport de motivele invocate, se solicită admiterea recursului, recalificarea căii de atac ce a fost menționată, de către judecătorul fondului, casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare a cauzei la Tribunalul B. ca instanța de apel.

Examinând decizia atacată, prin prisma excepției inadmisibilității recursului și a motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și la textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel constată următoarele:

Obiectul prezentei acțiuni îl constituie obligarea pârâtei la plata sumelor de 31.000 lei și 1.500 Euro, reprezentând împrumut nerestituit, precum și la plata penalităților în cuantum de 1% pe zi de întârziere calculate de la data scadenței împrumutului - 1 septembrie 2009.

Susținerea recurentei în sensul că obiectul acestei acțiuni depășește suma de 100.000 lei noi și astfel, potrivit dispozițiilor procedurale, cauza trebuia judecată de tribunal în complet de apel și nu de recurs, nu se confirmă.

Trebuie observat că obiectul primului capăt de cerere, formulat în mod distinct de către reclamantă, este restituirea împrumutului a cărei sumă nu depășește pe cea de 100.000 lei, fiind de numai_,5 lei, pe când cel de-al doilea capăt de cerere este obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, fiind evaluat de către reclamantă la suma 124.832,5 lei.

În aceste condiții, trebuie reamintit că, în funcție de calea procedurală pe care o alege partea, cererile de chemare în judecată sunt: cereri principale, (acelea prin care se declanșează procedura judiciară), cereri accesorii (acelea care depind de cererile principale) și cereri incidentale (acelea care au o existență de sine stătătoare, însă sunt formulate într-un proces deja început).

Raportat la cele de mai sus, se observă că este capăt principal de cerere în cazul prezentei acțiuni cererea de restituire a împrumutului, iar valoarea acestuia este de 37.337,5 lei, iar obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, cerere subsecventă primului capăt de cerere, a cărei soluționare este strâns legată și depinde de soluționarea acestuia, este un capăt de cerere accesoriu.

În ceea ce privește cererile accesorii, doctrina și practica judiciară au stabilit, în mod constant, că acestea sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, potrivit art.17 C.pr.civilă.

În aplicarea acestui text de lege, este unanim admis că dacă cererile aflate în raport de accesorialitate sunt de competența instanțelor judecătorești, trebuie să opereze prorogarea în favoarea instanței competente să judece cererea principală, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competență materială sau exclusivă, deoarece există un temei juridic, și anume art.17 C.pr.civilă.

Pentru a se verifica incidența art. 2 alin 2 sau 3 C.pr.civilă, în sensul de a se constata dacă tribunalul, în prezenta cauză, trebuia să judece ca instanță de apel, și nu ca instanță de recurs, calea de atac declarată împotriva hotărârii pronunțate de judecătorie în primă instanța, trebuie a se clarifica în ce modalitate se calculează valoarea obiectului cererii prin prisma dispozițiilor art. 2821 C.pr.civilă.

Potrivit acestui text legal “nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în prima instanță în cererile introduse pe cale principala privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, acțiunile posesorii, precum și cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii și în alte cazuri prevăzute de lege”.

Or, din chiar textul de lege redat anterior, rezultă în mod clar că valoarea obiectului cererii în funcție de care se califică o cale de atac este cea dată de capătul principal și nu este cea cumulată, dintre capătul principal cu cele accesorii și incidentale, raționamentul fiind același cu cel impus de art. 17 C.pr.civilă în materia prorogării de competență în ceea ce privește aceste capete de cereri.

De altfel, dacă în vechea reglementare regulile de calcul ale valorii obiectului cererii nu sunt foarte detaliate, deși rezultă în mod clar din interpretarea logico- juridică a art. 2821 C.pr.civilă, este interesant de observat (chiar dacă aceste dispoziții nu se aplică în speță) că acestea sunt inserate în noul cod de procedura civilă, aprobat prin Legea nr.234/2010, la art. 98, care arată, în mod expres: “Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății”.

Pe cale de consecință va fi admisă excepția inadmisibilității recursului declarat în cauză împotriva deciziei civile nr.711/2012 a Tribunalului B., care a fost pronunțată în mod corect într-un complet format din trei judecători, astfel cum prevăd dispozițiile art.54 alin. 2 din Legea nr.304/2004, privind organizarea judiciară a instanțelor judecătorești, în calea de atac a recursului având în vedere că împotriva acesteia nu se mai poate declara recurs fiind definitivă și irevocabilă, potrivit dispozițiilor art. 377 alin.2 pct.4 C.pr.civilă.

Făcând aplicarea dispozițiilor art.137 C.pr.civilă, potrivit cărora “instanța este ținută a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii”, Curtea va admite excepția inadmisibilității recursului declarat în prezenta cauză și, pe cale de consecință, va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepția inadmisibilității recursului.

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de reclamanta A. M., domiciliată în B., ., județul B. împotriva deciziei civile nr. 711 pronunțată la 1 iunie 2012 de Tribunalul B., în contradictoriu cu pârâta I. C. V., domiciliată în B., ., județul B..

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 septembrie 2012.

Președinte, Judecători,

M. I. G. V. G. A. P.

Grefier,

J. Părcălăbescu

Red.IMG

Tehnored. PJ

2 ex/ 18.09.2012

d.f._ Judecătoria B.

j.f. I. V. C.

d.a._ tribunalul B.

j.a. I. M., M. N., F. C. P.

operator de date cu caracter personal

nr. notificare 3120

← Partaj judiciar. Decizia nr. 18/2016. Curtea de Apel PLOIEŞTI  Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 2849/2012. Curtea de Apel PLOIEŞTI