Grăniţuire. Decizia nr. 3028/2012. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 3028/2012 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 19-09-2012 în dosarul nr. 3028/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 3028

Ședința publică din data de 19 septembrie 2012

Președinte - M. G.

Judecători - C. P.

- V. D.

Grefier - A. M. B.

Pe rol fiind pronunțarea asupra contestațiilor în anulare conexe formulate împotriva deciziei civile nr. 2028 pronunțată la data de 17 mai 2012 de Curtea de Apel Ploiești, de contestatorii T. I. R., T. S. C., ambele cu domiciliul ales la Cabinet Avocat Salvețiu L. C.- București, . ., ., și V. C. R., domiciliat în București, ..224, ., R. G. D. S., domiciliată în S., ..45, județul Prahova, în contradictoriu cu intimații R. Onorița domiciliată în S., ..45, ., G. A. D., domiciliată în București, ..37, sector 2, M. C.- M. - E., domiciliată în București, ..11, . L., domiciliată în București, ., ., sector 1, R. O. E., domiciliat în București, ..6, ., ., N. A., domiciliată în S., ..4, județul Prahova, Orașul S.-prin primar, ..47, județul Prahova, C. L. S., R. N., domiciliată în București, ..6, ., ., V. C. și V. F. domiciliați în Brănești, sat Brănești, ..1, județul I..

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 12 septembrie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.

Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 19 septembrie 2012, când a dat următoarea decizie.

CURTEA :

Deliberând asupra contestațiilor în anulare conexe de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria S. sub nr. 603/2005, reclamantele G. A. D. și M. C. M. E. au chemat în judecată pe pârâții R. G. D. S., Ulescu A. R., T. S. C., Spiess T. I. R., R. Onorița, H. L., R. O. E. și R. N., N. A., V. C. R., Orașul S. prin Primar și C. L. S. solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună grănițuirea proprietăților lor învecinate, situate în S., .. 43 și respectiv nr. 45.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că sunt proprietarele imobilului situat în S., .. 43, imobil pe care l-au dobândit prin sentința civilă de partaj nr. 401/2003 pronunțată de Judecătoria S., teren care se învecinează la Sud cu terenul proprietatea pârâților, aceștia deținând părți indivize din el, conform actelor lor de proprietate.

Prin procesele verbale nr. 1 și nr.2 din 11.04.2005 încheiate de către executorul judecătoresc P. B. din S. au fost puse în posesie asupra imobilului menționat, ocazie cu care terenul a fost delimitat la sud prin 7 țăruși de fier beton bătuți în pământ, însă, la scurt timp după acesta o parte dintre pârâți au îndepărtat aceste semne de hotar și au distrus încuietoarea de la poarta de acces.

Au mai arătat reclamantele că și în prezent, pârâții pătrund pe terenul care le-a revenit conform partajului, îl folosesc în diverse moduri și nu sunt de acord cu îngrădirea lui pe actuala linie de hotar.

Pârâții R. O. E. și R. N. au formulat întâmpinare – cerere reconvențională prin care au precizat că în principiu sunt de acord cu grănițuirea terenurilor învecinate, însă delimitarea să se facă ținând cont exclusiv de vechile amplasamente și limite de hotar, iar pe linie reconvențională au solicitat să fie obligați reclamanții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie a proprietarilor coindivizari curtea aferentă imobilului situat în S., .. 45, în suprafață de 297 mp .

Pârâtele R. Onorița și H. L. au formulat întâmpinare – cerere reconvențională prin care au arătat că au dobândit apartamentul de la vânzătoarea T. A., specificându-se în contractul de vânzare-cumpărare că terenul cotă indiviză de 50 mp aferent apartamentului face parte din totalul terenului în suprafață de 297 mp, deținut în indiviziune cu ceilalți proprietari ai imobilului din .. 45, cotă indiviză de teren ce a urmat regimul juridic prevăzut de art. 30 din Legea nr. 58/1976 cu ocazia vânzării apartamentului, însă ulterior cumpărătorilor le-a fost constituit dreptul de proprietate conform art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991, obținând titlu de proprietate nr._/2002.

Pârâtele au solicitat ca delimitarea să se facă numai ținând cont de vechile amplasamente și limite de hotar, după cum reies din documentele anexate.

Pârâții R. G. D. S. și V. C. R. au formulat întâmpinare – cerere reconvențională prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantelor cu obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, arătând că situația reținută de către Judecătoria Câmpina în sentința civilă nr. 1503/2001 nu se bazează pe actele de proprietate ale părților, ci pe un proces verbal de preluare și o schiță de plan întocmită în anul 1936, prin sentință acordându-se suprafețe de teren în plus și astfel s-a încălcat dreptul de proprietate al altor proprietari aflați într-o curte comună, neîngrădită.

Pe linie reconvențională, pârâții au solicitat obligarea reclamantelor să ridice stâlpii de fier montați pe proprietatea pârâților cu ocazia punerii în posesie, să fie obligate acestea să deschidă poarta de acces pentru autovehicule, să fie obligate să respecte servituțile stabilite prin titlu și cu dreaptă despăgubire, așa cum ele au fost constituite, să plătească pârâtei R. suma de 1000 lei pentru lipsa de folosință a autoturismului proprietatea acesteia, blocat în curtea imobilului de la data de 11.04.2005.

Reclamantele au formulat întâmpinare la cererile reconvenționale prin care au solicitat respingerea acestora și, totodată, și-au precizat cererea introductivă solicitând obligarea pârâților R. și V. să-și ridice autoturismul marca Dacia N. cu nr. de înmatriculare_ de pe terenul proprietatea lor.

Pârâții Ulescu A. R. și Spiess T. I. R. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, considerând că pretențiile reclamantelor sunt neîntemeiate, suprafața de teren cerută de către reclamante fiind de 700 mp și nu de 926,02 mp cum greșit s-a reținut în hotărârea de partaj și în hotărârea de retrocedare.

Ulterior la termenul din 07.09.2005 pârâții reclamanți R. O. E., R. N., R. Onorița, H. L., R. G. D. S., V. C. R., Ulescu A. R. și Spiess T. I. R. și-au precizat cererile reconvenționale în sensul că prin acestea au solicitat ca reclamantele să fie obligate să le respecte pașnica folosință și să le lase în liniștită posesie terenul în suprafață de 297 mp liber de construcții situat în S., .. 45, jud. Prahova, pe care pârâții îl dețin în cote indivize de proprietate, să ridice stâlpii de fier montați nelegal pe proprietatea lor, aducând terenul în starea inițială și să deschidă poarta de acces pentru autovehicule, să respecte servituțile stabilite prin titluri în favoarea fondului dominant, să se stabilească semnele de hotar dintre proprietățile lor și ale reclamantelor și în temeiul acestora să se dispună grănițuirea, să fie obligate reclamantele la plata cheltuielilor de judecată.

Pe parcursul procesului au fost invocate excepții astfel: pârâta R. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. A., reclamantele au invocat excepția inadmisibilității cererii reconvenționale pentru capătul de cerere privind acțiunea posesorie, iar pârâtul Orașul S. prin Primar a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 171/15.02.2006 pronunțată de Judecătoria S. a fost admisă acțiunea reclamantelor și respinsă cererea reconvențională.

Prin decizia civilă nr. 133/2007 pronunțată de către Tribunalul Prahova au fost admise apelurile declarate în cauză împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria S. care a fost desființată și s-a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond.

Pentru a se pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 129 C.pr.civ. era necesar ca instanța investită cu soluționarea cauzei, constatând existența unei suprapuneri a terenurilor pentru care părțile prezentau acte de proprietate, să pună, în virtutea rolului activ, în discuția părților necesitatea formulării și a unui capăt de cerere privind revendicarea suprafeței de teren ce se suprapune conform titlurilor de proprietate ale părților, în caz contrar urmând a fi analizată acțiunea posesorie formulată de către pârâții – reclamanți sub toate aspectele prevăzute de art. 674 – 676 C.pr.civ.

Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost respins prin Decizia nr. 1089/2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ 7.

Conformându-se deciziilor de casare, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. 1 C.pr.civilă, instanța a pus în discuția părților necesitatea formulării unui capăt de cerere vizând revendicarea suprafeței de teren pentru care titlurile de proprietate ale părților se suprapun, la termenul din 13.12.2007, însă acestea au declarat că nu înțeleg să formuleze o astfel de cerere.

De asemenea, în conformitate cu considerentele deciziilor anterior menționate, instanța a încuviințat administrarea de probatorii cu privire la cererea posesorie formulată de către pârâții reclamanți reconvenționali, respectiv proba cu martori, înscrisuri și interogatorii reciproce.

Judecătoria S. prin Sentința civilă nr. 273/03.03.2008, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. A., a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii reconvenționale și capătul de cerere privind acțiunea posesorie.

De asemenea, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașul S. și C. L. S. și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele G. A. D. și M. C. M. E..

Prin aceeași sentință, a fost admisă în parte cererea reconvențională-precizată, iar reclamantele au fost obligate să respecte posesia pârâților R. Onorita, H. L., R. O., R. N., V. C. R. - asupra terenului în suprafață de 197 mp, așa cum acesta este identificat în raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul P. D. pe aliniamentul 8,9,10,11,12,13,8.

Reclamantele au fost obligate să deschidă poarta de acces pentru autovehicule și a fost respins restul capetelor de cerere ale cererii reconvenționale, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 1503/2001 pronunțată de Judecătoria Câmpina - definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de către reclamanta G. A. D., precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienții R. G. D. S., E. Ș. T., A. Ulescu, S. C. T. și I. R. Spiess T. în contradictoriu cu pârâții C. L. S. și Administrația Domeniului Public și Privat S., aceștia din urmă fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei și intervenienților imobilul situat în S., .. 43, compus din teren în suprafață de 926.02 mp așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză I. C. și construcția aflată pe teren.

Ulterior prin sentința civilă nr. 401/2003 pronunțată de Judecătoria S. a fost admisă integral acțiunea civilă formulată de către reclamantele A. G. D. și M. C. M. E. în contradictoriu cu pârâții R. G. D. S., Ulescu A. R., T. S. C., Spiess T. I. R. și T. E. Ș. și în parte cererea reconvențională, dispunându-se sistarea stării de indiviziune existentă între părți prin atribuirea în întregime către reclamante a imobilului situat în S., .. 43, jud. Prahova, compus din terenul în suprafață de 926,02 mp și construcția aflată pe acesta.

Această ultimă hotărâre judecătorească a fost pusă în executare silită așa cum acest lucru rezultă din procesele verbale nr. 1 și 2/2005 la data de 11.04.2005 de către executorul judecătoresc P. B. din S., ocazie cu care reclamantele A. G. D. și M. C. M. E. au fost puse în posesie cu privire la imobilul menționat în hotărârea judecătorească, iar pârâții R. G. D. S., Ulescu A. R., T. S. C., Spiess T. I. R. și T. E. Ș. au fost declarați scoși din posesie, iar pentru stabilirea limitei imobilului pentru care a operat punerea în posesie executorul judecătoresc a bătut în partea de sud a terenului un număr de 7 țăruși din fier beton.

A mai reținut instanța că pârâții sunt coproprietari ai imobilului situat în S., .. 45, jud. Prahova, imobil compus din terenul în suprafață de 297 mp, aflat în indiviziune și construcția situată pe acesta, imobil asupra căruia pârâții au dobândit dreptul de proprietate prin contracte de vânzare cumpărare, contracte de donație și ulterior pentru terenul aferent construcției prin emiterea unor titluri de proprietate de către Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Prahova.

Din raportul de expertiză tehnică întocmit în primul ciclu procesul de către expertul P. D., filele 228-231, a rezultat ca terenul proprietatea părților conform actelor lor de proprietate se suprapune pentru suprafața de 197 mp pe aliniamentul 11-12-13-8-9-10-11, conform schiței de plan anexa a raportului de expertiză, stabilirea liniei de hotar între cel două proprietăți putându-se realiza în funcție de modul în care se dă eficiență actelor de proprietatea ale părților pe două amplasamente.

A mai reținut instanța de fond că anterior punerii în posesie de către executorul judecătoresc, curtea imobilelor situate în S., .. 43 și 45 era posedată de către coproprietarii acestor imobile, reclamantele și pârâții, accesul realizându-se în această curte pe o poartă specială de acces auto, posesie ce a fost exercitată astfel de la data la care fiecare parte a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului construcție, iar ulterior acestui moment reclamantele au închis această poartă tuturor pârâților și nu le-a mai permis accesul pe această cale, pentru imobilul situat în S., .. 45 singura modalitate de acces rămasă fiind constituită de o poartă de acces pietonal.

Instanța de fond a apreciat că din cele trei excepții invocate de părți în primul ciclu procesual, numai excepția lipsei calității procesuale pasive a Orașului S. prin Primar și a Consiliului L. S. este întemeiată, sens în care a admis-o, celelalte excepții privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtei N. și excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulate de către pârâți sub aspectul cererii posesorii fiind neîntemeiate, au fost respinse.

Astfel, în privința primei excepții menționate, Orașul S. prin Primar și C. L. S. nu dețin în proprietate nici o suprafață de teren învecinată cu terenul în litigiu, pentru a se pune problema realizării grănițuirii între acesta și terenul părților.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei N., instanța de fond a reținut că aceasta este, conform titlului de proprietate nr._/14.11.2002 și a procesului verbal de punere în posesie nr. 275/2002, proprietara unei suprafețe de 8 mp teren situat în S., tarlaua 25, . în litigiu, fiind astfel dovedită calitatea procesuală pasivă a acesteia.

Referitor la excepția de inadmisibilitate a cererii reconvenționale sub aspectul cererii posesorii, instanța de fond a respins-o, deoarece nu se poate reține faptul că pentru promovarea acesteia este necesar a se respecta regula unanimității formulării cererii așa cum s-a invocat de către reclamante, această regulă găsindu-și aplicarea numai în situația formulării unei acțiuni în revendicare, ceea ce nu este cazul prezentei.

Cu privire la acțiunea formulată, instanța de fond a apreciat că în drept aceasta este neîntemeiată sens în care a fost respinsă ca atare.

În conformitate cu prevederile art. 584 C.civ. „Orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite cu a sa; cheltuielile grănițuirii se vor face pe jumătate”, reținându-se prin deciziile de casare, practica judiciară, că în cazul în care „acțiunea în grănițuire vizează două imobile, terenuri, pentru care există îndoieli sau incertitudini cu privire la deținerea de către vecini, fără drept, a unei porțiuni din terenul lor, acțiunea este admisibilă, dar având caracterul unei revendicări, obliga pe cel care pretinde să-și dovedească dreptul” (decizia nr. 1571/1992 a Curții Supreme de Justiție). În speță, pârâții au invocat faptul că au avut posesia asupra terenului pretins ca fiind proprietatea reclamantelor, formulând chiar un capăt de cerere posesoriu prin care au solicitat obligarea reclamantelor să le fie respectată posesia.

Conform prevederilor art. 315 alin. 1 C.pr.civ., instanța investită cu soluționarea cauzei după pronunțarea unei hotărâri de casare de către o instanță de recurs este obligată să respecte dispozițiile deciziei de casare sub aspectul problemelor de drept care au fost dezlegate prin aceasta.

Aplicând acest text legal la speța de față, instanța de fond a avut în vedere că prin deciziile de casare s-a dispus a se pune în discuția părților necesitatea formulării unui capăt de cerere separat ce vizează revendicarea suprafeței de teren ce se suprapune conform titlurilor de proprietate ale părților și constatând că părțile nu au investit-o și cu soluționarea unui asemenea capăt de cerere, nu poate a analiza titlurile de proprietate ale părților pentru a stabili care este preferabil, această operațiune juridică fiind specifică acțiunii în revendicare.

În consecință, acțiunea formulată, precum și capătul de cerere al reconvenționale vizând grănițuirea proprietăților părților au fost respinse ca neîntemeiate.

Referitor la cererea reconvențională formulată și ulterior precizată, instanța de fond a apreciat că aceasta este întemeiată numai în parte.

S-a reținut că, sub aspectul cererii posesorii formulate de către pârâții reclamanți, aceasta este întemeiată numai cu privire la pârâții R. Onorița, H. L., R. O. E., R. N. și V. C. R. și neîntemeiată cu privire la ceilalți pârâți-reclamanți.

A motivat prima instanță că pârâții, împreună cu reclamantele au exercitat în comun posesia asupra terenului care constituie curtea comună a imobilelor situate în S., .. 43 și 45, jud. Prahova până la data de 11.04.2005 când reclamantele au fost puse în posesie prin intermediul executorului judecătoresc conform sentinței civile nr. 401/2003 pronunțată de către Judecătoria S., iar prin aceleași procese verbale, pârâții R. G. D. S., Ulescu A. R., T. S. C., Spiess T. I. R. și T. E. Ș. au fost declarați scoși din posesie.

În consecință față de acești pârâți reclamanți, dispozițiile art. 674 C.pr.civ. nu își găsesc aplicabilitate deoarece nu se poate reține existența unei deposedări a acestora în sensul textului legal anterior menționat.

Faptul că aceștia au pierdut posesia asupra unei părți din terenul cu privire la care o exercitau este rezultatul unei hotărâri judecătorești, pronunțată în urma unui proces în care au figurat ca părți, hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat și a și fost pusă în executare silită.

În schimb cu privire la pârâții R. Onorița, H. L., R. O. E., R. N. și V. C. R., hotărârea judecătorească anterior menționată nu poate produce nici un efect în condițiile în care aceștia nu au participat la procesul derulat în calitate de părți, sentința neputând fi considerată ca fiind opozabilă pârâților-reclamanți reconvenționali, iar punerea ei în executare nu poate produce efecte față de posesia pe care ei au exercitat-o asupra terenului în litigiu.

Constatând îndeplinirea acestor condițiilor impuse de dispozițiile art. 1846- 1847 cod civil și art. 674 cod pr. civila, instanța de fond a admis cererea posesorie, obligând reclamantele-pârâte să respecte posesia pârâților R. Onorița, H. L., R. O. E., R. N. și V. C. R., asupra terenului în suprafață de 197 mp, așa cum acesta este identificat de către expertul P. D. pe aliniamentul 11-12-13-8-9-10-11, conform schiței de plan anexa a raportului de expertiză, întrucât numai asupra acestei suprafețe de teren pârâții-reclamanți au fost tulburați în posesie, după cum rezultă chiar din susținerile lor.

Ca o consecință a admiterii acestui capăt de cerere și având în vedere că terenul anterior menționat era deservit de către o poartă de acces auto, poartă care a fost închisă de către reclamante, capătul de cerere privind obligarea reclamantelor la deschiderea acestei porți, a fost admis, exercitarea posesiei de către pârâți nefiind altfel posibilă, având în vedere și destinația terenului.

Cu privire la cererea pârâților ca reclamantele să fie obligate să-și ridice stâlpii de fier montați cu ocazia punerii în posesie, instanța a apreciat că aceasta nu poate fi primită, în condițiile în care respectivii stâlpi au fost montați cu ocazia desfășurării unei proceduri prevăzute de lege și anume executarea silită a dispozițiilor sentinței civile nr. 401/2003 pronunțată de către Judecătoria S., neexistând nici un temei legal pentru admiterea ei.

De asemenea, instanța de fond a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea formulată de către pârâți de obligare a reclamantelor la respectarea servituților „ stabilite prin titlu și cu plată ”, respectiv prin contractul transcris sub nr._/1939.

Cu privire la aceste servituți, menționate în respectivul contract părțile nu au administrat probe din care să rezulte pe de o parte faptul că acestea au fost folosite conform mențiunilor contractuale, iar pe de altă parte că reclamantele i-au împiedicat pe pârâți să le exercite, condiții în care dispozițiile art. 675 raportat la art. 674 C.pr.civ. nu își pot găsi aplicabilitatea în speță, nefiind dovedită nici tulburarea, dar nici exercițiul acestor servituți.

În privința pretenției pârâtei reclamante R., de obligare a reclamantelor la plata sumei de 1000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului proprietatea pârâtului V., instanța de fond a reținut că aceasta nu a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu cauzat de comportamentul reclamantelor or, în condițiile în care conform prevederilor art. 998 C.civ. doar existența unui prejudiciu poate conduce la existența unei răspunderi delictuale a unei persoane, a fost respinsa această pretenție ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele și pârâții Ulescu A., T. S. C., Spiess T. I. R., R. Onorița și H. L. criticând-o ca nelegală și netemeinică.

De asemenea, au declarat apel pârâții R. G. S. și V. C. R..

Apelantele-reclamante au arătat că în mod greșit instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care au solicitat grănițuirea proprietății lor de proprietatea pârâților, instanța de fond neconformându-se îndrumărilor date prin decizia de casare nr. 1089/25.10.2007 a Curții de Apel Ploiești de a pune în discuția părților necesitatea formulării unui capăt de cerere privind revendicarea suprafeței de 197 mp, aflată în litigiu.

Arată apelantele că, procedând în acest mod, instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală, deoarece punerea în discuția părților a unei probleme de drept trebuie să fie completă și efectivă, cerințe care nu au fost respectate în cauza de față, neavând loc o discuție efectivă cu privire la necesitatea formulării de către părți a unui capăt de cerere privind revendicarea suprafeței de teren aflată în litigiu și asupra consecințelor juridice în cazul în care o asemenea cerere nu va fi formulată.

Instanța de fond nu a avut rol activ în rezolvarea acestei probleme de drept, ci mai degrabă un rol pasiv, fiind evident că acțiunea acestora are și caracterul unei acțiuni în revendicare, aspect ignorat.

Apelantele-reclamante au mai susținut că în mod nelegal instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea în grănițuire din moment ce între acestea și pârâți există discuții cu privire la linia reală de hotar dintre proprietăți, iar respingerea ca neîntemeiată a acțiunii duce la concluzia că între proprietățile părților ar exista o linie de hotar corect stabilită, împrejurare de fapt ce nu corespunde realității și care este contestată de pârâți.

De asemenea, se susține că respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în grănițuire, numai cu motivarea că nu au formulat un capăt de cerere privind revendicarea suprafeței de teren de 197 mp, este nelegală din moment ce nu a avut loc o judecată pe fond pentru a se constata care este linia reală de hotar dintre proprietatea acestora și proprietatea pârâților.

Se apreciază de reclamante că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea posesorie a pârâților R. Onorita, H. L., R. O. E., R. N. și V. C. R. și le-au obligat să respecte posesia acestora asupra terenului de 197 mp, așa cum a fost identificat prin expertiza P. D., deoarece în cauza nu sunt îndeplinite cerințele art. 674, 676 cod pr. civilă.

În cauza de față, posesia pârâților asupra terenului de 197 mp nu a fost exercitată sub nume de proprietar și chiar instanța de fond a reținut în motivare că aceștia împreună cu reclamantele au exercitat în comun posesia asupra terenului, fiind evident astfel că acești pârâți nu au exercitat o posesie sub nume de proprietar.

Critică apelantele-reclamante sentința și sub aspectul că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea acestora să deschidă poarta de acces pentru autovehicule și a admis acest capăt de cerere, având în vedere că pârâții R. Onorita, H. L., R. O. E., R. N. și V. C. R. nu au exercitat o posesie sub nume de proprietar asupra terenului de 197 mp și ca urmare, nici capătul de cerere privind obligarea lor la deschiderea porții de acces nu este întemeiat.

Instanța de fond a stabilit obligația sus-menționată în general, fără să arate față de care pârâți este această obligație și pentru care autovehicule trebuie deschisă poarta, astfel că, în lipsa unor mențiuni clare, poarta de acces pentru autovehicule va fi folosită și de pârâții cărora nu li s-a admis acțiunea posesorie.

Apelanții-pârâți R. G. S. și V. C. R. au arătat că în mod greșit instanța de fond a respins cererea de grănițuire a proprietății acestora, din S., .. 45, fata de imobilul de la nr.43, așa cum rezultă linia de hotar din actele de proprietate.

Consideră apelanții-pârâți că instanța de fond a dat o interpretare greșită atât dispozițiilor art. 584 cod civil, cât și trimiterilor din decizia de casare pronunțata de Tribunalul Prahova, fiind fără îndoiala că cele două terenuri de la nr. 43 și nr. 45 din . suprapun, conform actelor de proprietate pe o suprafață de 197 mp, că nu există semne vizibile de hotar între cele două proprietăți, că apelanții pârâți au acte de proprietate și posesia terenului.

Au mai arătat apelanții-pârâți că instanța de fond trebuia să dispună grănițuirea pe linia de hotar așa cum rezultă din actele de proprietate, cu atât mai mult cu cât au produs dovezi prin care au arătat forma și conturul celor două proprietăți până în anul 2005, faptul că aceste limite erau cunoscute de proprietarii ambelor fonduri, inclusiv de intimatele-reclamante, potrivit înscrisurilor însușite de acestea în timp, ca și coproprietari în indiviziune la imobilul nr. 45, situat în . liniei despărțitoare, potrivit actelor de proprietate ale apelanților-pârâți fiind recunoscut de proprietarii de la nr. 43 și 45 ca hotar real, pe parcursul a mai mult de 30 ani.

Critică apelanții-pârâți sentința, arătând că în mod greșit a fost admisă acțiunea posesorie numai cu privire la o parte din pârâți, în mod greșit reținându-se că hotărârea de partaj judiciar ar fi opozabilă pârâților care au participat că părți în acel dosar, pentru că, în fapt, sentința nr. 401/2003 invocată de instanța și de reclamante a avut ca obiect sistarea stării de indiviziune între moștenitorii defunctei A. M., iar în masa partajabilă, printre alte bunuri, se află și imobilul construcție și teren de la nr. 43 din . S., nu și pentru imobilul de la nr. 45.

Se mai susține că apelanta R. G. nu poate fi lipsită de dreptul de a-și apăra proprietatea și posesia imobilului de la nr. 45, întrucât nu are nicio legătură cu dosarul de partaj succesoral și cu moștenirea A. M., câtă vreme nu s-a pus în discuție dreptul său de proprietate și posesie asupra apartamentului de la nr. 45.

Consideră apelanta-pârâtă că instanța de fond a stabilit că această hotărâre îi este opozabilă în ceea ce privește proprietatea și posesia imobilului de la nr. 45, transmis către aceasta.

Apelanții-pârâți Ulescu A. R., T. S. C. și Spiess T. I. R. au arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamantele au edificat un gard metalic pe terenul acestora, de 297 mp, liber de construcții, aferent imobilului din ..45, cu ocazia punerii în posesie de către executorul judecătoresc P. B..

Se mai susține că martorii au relatat că pe aliniamentul 11-10-9-8- reclamantele G. și M. au edificat un gard metalic, având un număr superior de țăruși, ce sunt prinși cu o platbandă metalică, prin sudare și, întrucât imobilul din S., .. 43 este monument istoric, organele abilitate au început urmărirea penală pentru edificarea unei lucrări de împrejmuire, fără autorizațiile prevăzute de lege.

Susțin apelanții că, respingerea capătului de cerere privitor la ridicarea de către reclamante a gardului metalic ce se află pe terenul acestora, este nelegală în raport de constatarea și dispozițiile instanței cu privire la obligarea acestor reclamante de a respecta posesia asupra terenului de 197 mp, teren ce se suprapune cu proprietatea reclamantelor pentru o parte din coproprietarii imobilului din S., .. 45, jud. Prahova.

Apelanții-pârâți arata că în mod greșit instanța de fond a reținut că pentru imobilul din S., .. 45, s-a făcut un partaj, pentru că, în realitate, doar imobilul din S., ..43 a făcut obiectul unui partaj între reclamante și o parte din pârâți.

Consideră apelanții-pârâți că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 674 și urm. din codul de procedură civilă, că au exercitat o posesie utilă, în mod public, sub nume de proprietar, continuu, neîntrerupt și netulburat, vreme de peste 30 ani, mai ales că posesia odată dobândită se conservă prin simpla intenție de a poseda și ea nu se pierde prin fapta culpabilă a reclamantei G. A. D. care a încercat să uzurpe posesia acestora și să acapareze 197 mp. din terenul liber de construcții aferent imobilului de la nr. 45, teren ce nu are nicio legătură cu terenul liber de construcții, aferent imobilului de la nr. 43.

Arată apelanții-pârâți că au probat faptul că reclamantele, fără drept și fără a avea vreo autorizație, au edificat un gard metalic pe terenul acestora de 297 mp și că prin edificarea acestui gard suprafața de teren-curte aferentă imobilului din S., .. 45, a fost drastic restrâns împiedicându-i să folosească, așa cum au făcut în ultimii 50 ani, poarta de acces auto, poarta ce aparține imobilului de la nr. 45, dar în mod greșit instanța de fond nu a obligat reclamantele să ridice gardul metalic construit în mod abuziv pe terenul lor .

De asemenea, apelanții- pârâți arată că în ceea ce privește cererea acestora de grănițuire a celor două terenuri, în mod nejustificat instanța de fond a respins cererea ce era întemeiată pe dispozițiile art. 584 Cod civil, la dosar fiind depuse titlurile de proprietate, iar față de împrejurarea că reclamantele nu au înțeles să formuleze o cerere de revendicare, instanța de fond în mod greșit a respins acest capăt de cerere referitor la grănițuire și nu a constatat că sunt tulburați în posesie.

Apelantele-pârâte R. Onorita și H. L. au arătat că în mod nelegal instanța de fond a cenzurat onorariul de avocat plătit de aceștia, fără a-și motiva această decizie, stabilind doar suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, și doar în favoarea pârâtei H. L., cu toate că a dispus ca reclamantele să respecte posesia ambelor pârâte.

Au mai susținut apelantele-pârâte că în mod greșit instanța de fond a reținut că intimatele-reclamante au edificat un gard metalic pe terenul 297 mp liber de construcții, aferent imobilului din .. 45- S., cu ocazia punerii în posesie de către executorul judecătoresc P. B..

Respingerea capătului de cerere privitor la ridicarea de către intimatele-reclamante a gardului metalic ce se află pe terenul apelantelor-pârâte, este nelegal în raport de constatarea și dispoziția instanței cu privire la obligarea acestor reclamante de a le respecta posesia asupra terenului de 197 mp, teren ce se suprapune cu proprietatea intimatelor-reclamante.

Se mai susține că în mod greșit instanța de fond a respins cererea apelantelor - pârâte de grănițuirea celor două terenuri, pentru că la dosar se află titlurile de proprietate ale acestora.

Pârâtele T. S. C. și I. R. Spiess au formulat cerere de aderare la apelul formulat de V. C. R., R. Onorita, H. L., R. G. S., Ulescu A. R. și R. O. E., cerere pe care ulterior nu au mai susținut-o.

Prin decizia nr.729 pronunțată la 22 decembrie 2008, Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E., a luat act că T. S. C. și I. R. Spiess nu au mai susținut cererea de aderare la apelul declarat de apelanții V. C. R., R. Onorița, H. L., R., G. S., Ulescu A. R. și R. O. E. și a admis apelurile declarate de apelanții reclamanți, a desființat în tot sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria S..

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E., tribunalul a respins-o în baza dispozițiilor art. 137 Cod pr.civilă, având în vedere că aceasta a justificat pe deplin calitatea sa procesuală activă, indicând atât obiectul cererii de chemare în judecată și temeiurile de fapt și de drept ale cererii sale, respectiv identitatea între persoana reclamantului și cel care se pretinde a fi titular al dreptului dedus judecății .

Referitor la apelul declarat de apelantele-reclamante, tribunalul a reținut că prin decizia civilă nr.133 din 28 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._, s-au admis apelurile declarate de pârâții R. O. E. și R. N., R. G. Sepranța, V. C. R., R. Onorița și H. L., Ulescu A. R., T. S. C., Spiss T. I. R. în contradictoriu cu apelantele-reclamante din prezenta cauză, s-a desființat sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la instanța de fond, arătându-se că în mod greșit instanța de fond a procedat la compararea titlurilor părților și a concluzionat că pârâții au acaparat o parte din terenul reclamanților, în condițiile în care reclamanții nu au formulat și o cerere în revendicarea suprafeței de teren ocupate.

S-a mai reținut că tribunalul a constatat că instanța de fond era datoare, în virtutea rolului activ, să pună în discuția părților orice împrejurare de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea pricinii, motiv pentru care a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, pentru a se pune în discuția părților necesitatea formulării unui capăt de cerere separat ce vizează revendicarea suprafeței de teren ce se suprapune conform titlurilor de proprietate ale părților precum și probatoriile adecvate unui asemenea capăt de cerere, în caz contrar urmând a fi examinată acțiunea posesorie formulată de pârâții reclamanți sub toate aspectele prevăzute de art. 674-676 C.pr.civilă.

De asemenea, instanța de apel a mai reținut că, prin sentința apelată, instanța de fond, deși a reținut că este obligată să respecte dispozițiile deciziei de casare sub aspectul problemelor de drept care au fost dezlegate prin aceasta, nu s-a conformat dispozițiilor instanței de control judiciar și nu a pus în discuția părților acest aspect, apreciind că întrucât părțile nu au investit-o și cu soluționarea unui astfel de capăt de cerere, nu poate analiza titlurile de proprietate ale părților pentru a stabili care este preferabil, operație specifică acțiunii în revendicare.

S-a apreciat că instanța de fond, soluționând cauza fără a pune în discuția părților necesitatea formulării unui capăt de cerere privind revendicarea suprafeței de teren aflată în litigiu, nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, astfel că, sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. 2 C.pr.civilă, sens în care, se vor admite apelurile și se va desființa sentința apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru punerea în discuția părților a necesității formulării și a unui capăt de cerere privind revendicarea suprafeței de teren din titlurile de proprietate ale părților pentru a verifica dacă terenurile părților se suprapun, pentru a compara titlurile de proprietate, a constata care din ele este mai bine caracterizat și anterioritatea în timp a acestora.

S-a mai arătat că, instanța de fond, cu prilejul rejudecării, va avea în vedere și criticile formulate de ceilalți apelanți cu prilejul declarării apelului împotriva sentinței civile nr. 273 din 03.08.2008.

De asemenea, tribunalul a luat act că T. S. C. și I. R. Spiess nu au mai susținut cererea de aderare la apelul declarat de apelanții V. C. R., R. Onorița, H. L., R. G. S., Ulescu A. R. și R. O. E..

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtul Ulescu A. R., precum și pârâții V. C. R., R. G. D. S. și R. Onorița și H. L., criticând-o pentru nelegalitate.

Pârâtul Ulescu A. R. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 4,7 și 9 C.pr.civilă, arătând că instanța de apel a dat dovadă de exces de putere și și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât, fiind investită cu soluționarea cererii sale de apel nu a examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, fiind soluționat doar apelul apelantelor-reclamante, nu și al pârâtului-recurent, cu încălcarea dispozițiilor art. 3 C.pr.civilă, art.129 alin. 5 C.pr.civilă, art.261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civilă, art. 130 C.pr.civilă, precum și art. 4 din Legea nr. 203/2004 și art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Un al doilea motiv de recurs îl constituie aprecierea recurentului în sensul incidenței art. 304 pct. 7 C.pr.civilă, întrucât instanța de apel nu a motivat decizia recurată vizavi de împrejurarea că i-a fost admis apelul, dar, în realitate, nu s-a răspuns la pretenția sa formulată prin întâmpinare de a fi respins apelul reclamantelor.

Fraza inserată de către instanța de apel în sensul că vor fi avute în vedere și criticile formulate de ceilalți apelanți de către instanța de fond cu ocazia rejudecării, reprezintă o motivare sumară, insuficientă și practic inexistentă a deciziei recurate, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civilă.

Aceeași deficientă a motivării o apreciază recurentul și în ceea ce privește susținerea instanței de apel în sensul că prima instanță nu a pus în vedere părților formularea sau nu a unei cererii de revendicare, cât și în cea ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E. .

De asemenea, recurentul a apreciat că sunt întrunite și dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, în ceea ce privește soluționarea acțiunii posesorii, el considerând că sunt deplin aplicabile dispozițiile art. 674 și urm. C.pr.civilă, având în vedere că a exercitat o posesie utilă, în mod public, sub nume de proprietar, continuu, neîntrerupt și netulburat vreme de peste 30 ani.

Se apreciază că în cazul acțiunii posesorii trebuie discutat numai faptul posesiei și al tulburării și deposedării ilicite, fără a se pune în discuție însuși dreptul de proprietate, iar în ceea ce privește demolarea gardului metalic și acțiunea în grănițuire a celor două terenuri, se consideră că cererile au fost respinse în mod nejustificat și total nemotivat.

Recurenții V. C. R. și R. G. D. S. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 ,7 și 9 C.pr.civilă, arătând că lipsește încheierea de dezbateri din data de 16.07.2008 când instanța a depus amânarea pronunțării soluției, încheiere care nu a fost comunicată părților, deși aceasta este parte integrantă a hotărârii, iar dispozitivul hotărârii este eliptic, deoarece se menționează că sunt admise apelurile declarate de apelanții-reclamanți și de către apelanții-pârâți, fără să se precizeze sub ce aspecte și fără să fie menționate obligațiile care trebuie aduse la îndeplinire de către instanță sau de către părți.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civilă, se apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civilă, în sensul că nu sunt cuprinse motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Arată recurenții că nu se indică pentru ce motiv au fost înlăturate atât susținerile instanței, cât și ale părților, precum că astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 13.12.2007, a fost pusă în discuția părților necesitatea formulării unui capăt de cerere vizând revendicarea, însă aceștia au declarat că nu înțeles să formuleze o astfel de cerere, astfel încât, judecătorul nu se putea transforma în al doilea apărător al părților.

Ca atare, s-au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, în sensul că se consideră lipsită de temei legal motivarea instanței privind admiterea apelului reclamantelor pentru a se pune din nou în discuția părților necesitatea unui capăt de cerere privind revendicarea, cât vreme acest lucru s-a făcut deja cu ocazia primei rejudecări a fondului, fiind astfel denaturate dispozițiile art. 129 C.pr.civilă și prevederile principiului disponibilității părților, principiu ce guvernează procesul civil.

De asemenea, pârâtele R. Onorița și H. L. au formulat recurs împotriva deciziei nr. 729/22.12.2008, considerând că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.4,5,6,7 și 9 C.pr.civilă, având în vedere că hotărârea tribunalului conține motive contradictorii și este pronunțată cu depășirea atribuțiilor judecătorești, întrucât, deși s-a constatat că instanța a pus în discuție necesitatea formulării unui capăt de cerere vizând revendicarea suprafeței de teren în litigiu și că acestea au declarat la termenul din 13.12.2007 că nu înțeleg să formuleze o astfel de cerere, instanța de apel constată că este necesară o nouă rejudecare în cadrul căreia judecătoria să ceară, în fapt, părților a promova o astfel de acțiune.

Se apreciază, de asemenea, că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât deși au solicitat doar modificarea în parte a sentinței apelate instanța de apel a admis apelul și a dispus casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria S., că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, câtă vreme sentința civilă nr. 1503/2001, ce reprezintă actul de proprietate asupra imobilului reclamantelor, nu îi este opozabilă și reclamantei M. C. E. întrucât nu a fost parte în acel proces.

Consideră aceste recurente că, în speță, devin incidente dispozițiile art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, coroborate cu art.129 alin. 5 C.pr.civilă, în sensul că instanța de apel nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

La data de 6.05.2009 a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploiești și recursul pârâtelor R. Onorița și H. L. declarat împotriva încheierii de ședință din 16.12.2008 având în vedere că aceasta nu a fost comunicată părților, deși este parte integrantă a hotărârii, iar soluționarea cauzei la acea dată a fost o consecință a încălcării și vicierii procedurii de stabilire aleatorie a completului de judecată cu încălcarea Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr 387/22.09.2005.

Totodată, aceste recurente au solicită repunerea în termenul de declarare a recursului, cerere ce a fost respinsă de către instanța de recurs, conform practicalei hotărârii, motivat de faptul că din dovada de comunicare a deciziei civile nr. 729/2008 rezultă că recurentelor le-a fost comunicată întreaga hotărâre, deci implicit încheierea de amânare a pronunțării, care face parte integrantă din aceasta, astfel încât, nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 103 C.pr.civilă, pentru admiterea unei asemenea cereri.

La același termen de judecată, instanța, din oficiu, a invocat tardivitatea declarării recursului formulat de către recurentele R. Onorița și H. L. împotriva încheierii de ședință din 16.12.2008.

Prin decizia nr.542/1.06.2009 Curtea de Apel Ploiești a admis excepția tardivității declarării recursului declarat de R. Onorița și H. L. împotriva încheierii din dat de 16.12.2008, și a respins ca tardiv acest recurs, a admis recursurile formulate de pârâții Ulescu A. R., V. C. R., R. G. S. D., R. Onorița, H. L., s-a casat decizia nr.729/22.12.2008 a Tribunalului Prahova și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța o asemenea soluție s-a reținut că, examinând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză, reiese că excepția tardivității declarării recursului formulat de către R. Onorița și H. L. este întemeiată, motiv pentru care recursul acestora a fost respins ca tardiv formulat, pe când celelalte recursuri declarate împotriva deciziei civile nr. 729/22.12.2008 au fost admise, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește excepția tardivității declarării recursului formulat de către R. Onorița și H. L. împotriva încheierii de ședință din data de 16.12.2008, Curtea de Apel a constatat că aceasta este întemeiată, având în vedere faptul că acestora le-a fost comunicată la data de 17.03.2009 decizia civilă nr. 729/22.12.2008, deci și încheierea din 16.12.2008 de amânare a pronunțării, încheiere ce face parte integrantă din hotărârea sus-menționată.

Cum recursul declarat împotriva acestei încheieri a fost depus la data de 6.05.2009, astfel cum rezultă din mențiunea Serviciului registratură al Curții de Apel Ploiești, fila 77 dosar recurs, rezultă că termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, prevăzut de art. 301 C.pr.civilă, a fost depășit, fără a fi făcută dovada existenței unei împrejurări mai presus de voința părților care să le fi împiedicat în exercitarea căii de atac în termenul legal prevăzut de lege.

Ca atare, în baza dispozițiilor art.137 C.pr.civilă, a fost admisă excepția tardivității declarării recursului formulat de către pârâtele R. Onorița și H. L. împotriva încheierii de ședință din data de 16.12.2008 a Tribunalului Prahova.

În ceea ce privește celelalte recursuri declarate în cauză, referitoare le nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, Curtea a constatat că acestea sunt fondate sub aspectul incidenței numai a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civilă, motive invocate, de altfel, în toate cele trei cereri de recurs depuse la dosarul cauzei.

Astfel, Tribunalul Prahova a apreciat că instanța de fond nu s-a conformat dispozițiilor instanței de control judiciar și nu a pus în discuția părților necesitatea formulării unui capăt de cerere separat, ce vizează revendicarea suprafeței de teren ce se suprapune conform titlurilor de proprietate ale părților, încălcând dispozițiile art. 315 C.pr.civilă.

Această constatare este însă neconformă realității, câtă vreme, din încheierea de ședință din data de 13.12.2007 din dosarul nr._ 7 al Judecătoriei S. (fila 32), rezultă că instanța a pus în discuția părților acest aspect, iar avocatul D.A., pentru reclamante, a arătat că nu poate formula precizarea acțiunii în sensul dispozitivului deciziei de casare a Tribunalului Prahova deoarece reclamantele au posesia terenului și deci nu pot formula cerere în revendicare.

În aceeași încheiere de ședință s-a consemnat că nici pârâții nu au înțeles să formuleze cerere în revendicare, aceștia arătând că își mențin acțiunea posesorie conform cererii reconvenționale care a fost întemeiată pe dispozițiile 674-676 Cod civil.

Aceleași susțineri au fost consemnate și în încheierea de ședință din 21.01.2008 a Judecătoriei S. (fila 46 dosar fond) care a pus în discuția părților aceeași problemă și la termenul arătat.

Ca atare, s-a constatat că Tribunalul Prahova a făcut o greșită aplicare a legii, interpretând greșit dispozițiile art. 315 C.pr.civilă, în sensul că instanța de fond s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare nr.133/2007 a Tribunalului Prahova, în sensul că a pus în discuția părților necesitatea formulării unei acțiuni în revendicare, dar acestea, în virtutea principiului disponibilității părților, principiu ce guvernează procesul civil, au înțeles să nu formuleze o asemenea acțiune, caz în care, instanța nu putea suplini consimțământul acestora.

Față de toate aceste considerente, s-a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, motive care ar atrage modificarea deciziei atacate în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 3 C.pr.civilă.

Instanța de recurs a constatat însă că sunt incidente în cauză și dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civilă, în sensul că hotărârea nu a cuprins motivele pe care s-a sprijinit atunci când a pronunțat soluția de admitere a apelurilor pârâților.

În acest sens, s-a arătat că apelanții-pârâți V. C. R., R. Onorița, H. L., R. G., Ulescu A., T. S. C., Spiess T. I. R. au adus critici prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei asupra modalității soluționării cererii de grănițuire a proprietăților părților asupra reținerii opozabilității hotărârii de partaj judiciar pârâților, raportat la producerea efectelor sentinței nr. 201/2003, precum și asupra modalității de rezolvare a acțiunii posesorii a cheltuielilor de judecată, a modalității de motivare a hotărârii Judecătoriei S., aspecte care nu au fost analizate în nici un mod de către Tribunalul Prahova.

Simpla consemnare a sintagmei potrivit căreia instanța de fond va avea în vedere și criticile formulate de ceilalți apelanți cu prilejul declarării apelului, nu poate constitui o motivare în înțelesul art. 261 alin. 1 pct.5 C.pr.civilă, care statuează că hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care au formulat convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Soluționarea cererilor de apel ale pârâților, fără examinarea în mod real a problemelor esențiale care i-au fost supuse de către instanța de apel, echivalează cu o nepronunțare asupra cererii de apel, motiv pentru care Curtea de Apel a constatat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civilă, raportat la art. 312 alin. 5 C.pr.civilă, pentru ca, urmare a admiterii recursurilor declarate în cauză, instanța să dispună casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Prahova.

Motivează Curtea de Apel Ploiești că, în speță, urmează a fi aplicabile și dispozițiile art. 312 alin. 3 teza ultimă C.pr.civilă, potrivit căreia, dacă sunt întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea hotărârii atacate, instanța de recurs o va casa în întregime pentru a se asigura o judecată unitară.

În ceea ce privește celelalte motive de recurs invocate de către recurenții - pârâți, respectiv cele încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 4 de către Ulescu A. R., R. Onorița și H. L., art. 304 pct. 5 de către V. C. R., R. G., R. Onorița și H. L., precum și art. 304 pct. 6 C.pr.civilă, invocat doar de către recurentele-pârâte R. Onorița și H. L., Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4 C.pr.civilă, se constată că instanța nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul încălcării unor atribuții ce aparțineau unor alte puteri în stat, simpla constatare a necesității formulării unui capăt de cerere în revendicarea terenului litigios neputând fi încadrat într-o asemenea abatere.

De asemenea, nu au fost încălcate nici dispozițiile art. art. 105 alin. 2 C.pr.civilă, pentru a se constata incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.pr.civilă, întrucât încheierea de dezbateri din 16.12.2008, prin care instanța a dispus amânarea pronunțării soluției, există la dosarul cauzei și întrunește condițiile legale de formă (filele 139-142 dosar apel), iar dispozitivul hotărârii, față de soluția de desființare în tot a sentinței atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare, nu trebuia să conțină obligațiile concrete ale instanței sau ale părților întrucât acestea, în asemenea cazuri, sunt inserat în considerentele hotărârii, și nu în dispozitivul acesteia.

În cele din urmă, se poate constata că nu este incident nici art. 304 pct. 6 C.pr.civilă, în sensul că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât, chiar dacă apelantele-pârâte R. și H. au solicitat modificarea în parte a sentinței apelate, instanța de apel putea să procedeze la încadrarea motivelor de apel formulate și să dispună, în cazul în care constata că acestea sunt întemeiate și textele legale o impuneau, trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar dacă apelantele nu solicitau și acest lucru.

Față de considerentele mai sus arătate, constatând că Tribunalul Prahova a pronunțat o soluție cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale în ceea ce privește apelul reclamantelor, dar și fără a se pronunța asupra fondului apelurilor pârâților, neanalizându-se motivele invocate de către aceștia, Curtea de Apel a admis recursurile declarate în cauză și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova, care va avea cu această ocazie în vedere toate criticile formulate de către aceștia cu privire la modalitatea de soluționare pe fond a cauzei, respectiv a acțiunii în grănițuirea proprietăților, a acțiunii posesorii, a cererii de desființare a gardului metalic, precum și a excepției lipsei calității procesual active a reclamantei M. C. M. E..

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr._ 7.

La termenul de judecată din data de 07.12.2009, apelantul-pârât Ulescu A. R. a depus o notă de ședință prin care a învederat că intimata-pârâtă N. A. a înstrăinat numiților V. C. și V. F. imobilul situat în S., ..45, jud.Prahova (f.51), sens în care a fost depus contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 32/16.01.2008 (f.52).

Raportat la situația de fapt sus-menționată, la termenul de judecată din data de 01.02.2010 apelantele-reclamante A. G. D. și M. C. M. E. au invocat motive de apel de ordine publică, arătând că în mod greșit instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a intimatei - pârâte N. A., câtă vreme aceasta nu mai era proprietara suprafeței de 8 mp. care i-a fost atribuită prin titlul de proprietate nr._/14.11.2002 emis de Comisia Județeană Prahova, suprafață înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare amintit în precedent, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la aceeași instanță de fond pentru a se pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a dobânditorilor V. C. și V. F..

Față de solicitările apelanților reclamanți, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Prahova prin Decizia nr. 234 pronunțată la 8 aprilie 2010, a admis apelurile declarate de apelantele-reclamante și de apelanții – pârâți, a desființat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr.32/12.01.2008, intimata-pârâta N. A. a înstrăinat soților V. C. și V. F. apartamentul situat în S., ..45, jud. Prahova compus dintr-o cameră și dependințe în suprafață de 21,42 mp. rezultată din măsurători (25,73 mp. suprafața din acte) împreună cu cota indiviză din părțile și dependințele de folosință comună ale imobilului, precum și terenul aferent în suprafață de 8 mp.

S-a mai arătat că art.584 C.civ. prevede că „orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite de a sa; cheltuielile grănițuirii se vor face pe jumătate”. Așadar, grănițuirea este o operațiune de delimitare prin semne exterioare a limitelor dintre proprietăți învecinate, în caz de conflict, și se poate realiza pe cale judecătorească nu numai atunci când între proprietăți nu au existat niciodată semne exterioare de hotar, ci și în situația în care acestea există, însă sunt controversate.

În speță, instanța a reținut că imobilul situat în S., ..45, jud.Prahova împreună cu terenul aferent în suprafață de 8 mp a fost înstrăinat pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță, de intimata-pârâtă N. A., soților V. C. și V. F., care au devenit proprietarii imobilului învecinat cu cel al apelantelor-reclamante A. G. D. și M. C. M. E., intimata-vânzătoare nemaiavând astfel calitatea de coproprietar al imobilului arătat.

De altfel, unul dintre principiile care guvernează procesul civil este acela al contradictorialității, principiu care presupune ca toate elementele unui proces să fie supuse dezbaterii și discuției părților pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

Așa fiind, tribunalul reținând că intimata-pârâtă N. A. a vândut, pe parcursul soluționării pricinii în primă instanță, soților V. C. și V. F., imobilul situat în S., ..45, jud.Prahova, împreună cu terenul aferent în suprafață de 8 mp, imobil care se învecinează cu cel al apelantelor-reclamante și că actualii dobânditori nu au figurat ca părți la instanța de fond, astfel încât nu și-au putut face apărările necesare raportat la situația de fapt dedusă judecății, a apreciat că se impune desființarea sentinței apelate și trimiterea spre rejudecare a cauzei la aceeași instanță de fond pentru a se pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a noilor dobânditori ai imobilului și pentru ca pricina să se judece în contradictoriu și cu aceștia, context în care se asigură dreptul la apărare al dobânditorilor V..

Prin aceeași hotărâre, tribunalul a respins cererea formulată de apelantul-pârât Ulescu A. R. privind introducerea în cauză, în calea de atac a apelului, a actualilor proprietari ai imobilului de la nr.45, apreciind că, printr-o asemenea măsură, s-ar fi încălcat dreptul la apărare al acestora.

Pentru considerentele arătate, tribunalul în baza art.297 alin.2 C.pr.civilă a admis apelurile, a desființat sentința atacată și a trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond cu îndrumarea de a se pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a actualilor proprietari ai imobilului situat în S., ..45, jud.Prahova – V. C. și V. F., ocazie cu care vor fi avute în vedere și criticile formulate atât de reclamante, cât și de pârâți.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții R. Onorița, H. L., Ulescu A. R., T. I. R., T. S. C. R. G. S. D. și V. C. R..

Referitor la recursul declarat de pârâții R. G. S. D. și V. C. R., aceștia s-au declarat nemulțumiți de decizia pronunțată de Tribunalul Prahova, întrucât în mod greșit instanța de apel a desființat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru introducerea în cauză a altor persoane, încălcând dispozițiile art. 57-59 C.pr.civilă.

Legat de acest aspect, recurenții au arătat că instanța nu a observat că reclamantele nu mai sunt în termenul de a formula o astfel de cerere și cu atât mai puțin, pentru pârâți.

De asemenea, recurenții au arătat că instanța a interpretat greșit nulitățile prevăzute de art. 105 C.pr.civilă, instituția avânzilor-cauză, așa cum este reglementată în dreptul civil românesc, cât și principiul disponibilității care guvernează dreptul procesual civil.

În ceea ce privește pe V. C. și V. F., a afirmat despre aceștia că nu sunt altceva decât niște avânzi-cauză, succesori cu titlu particular ai pârâtei Nistereanu A., care a fost legal citată pe tot parcursul judecării cauzei.

Totodată, au arătat recurenții că instanța nu poate, din oficiu, să dispună introducerea în cauză a altor persoane, cum nici părțile nu pot proceda în acest sens, decât în condițiile respectării dispozițiile art. 57-59 C.pr.civilă.

Pe fondul cauzei, recurenții au arătat că instanța, deși a admis apelurile, atât ale reclamantelor, cât și ale pârâților, nu s-a pronunțat în niciun mod pe fondul acestora și, mai mult decât atât, nu a ținut cont de îndrumările deciziei de casare pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești într-un al doilea ciclu procesual, considerente pentru care a solicitat admiterea recursului lor, casarea deciziei și trimiterea cauzei la aceeași instanță, pentru a se pronunța printr-o decizie motivată asupra fondului apelului declarat de către ei.

Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs și pârâții Ulescu A. R., T. I. R. și T. S. C., considerând-o nelegală și netemeinică, întrucât instanța nu s-a conformat dispozițiilor art. 315 C.pr.civilă, respectiv îndrumărilor date prin decizia nr. 542/11.06.2009 a Curții de Apel Ploiești, decizie prin care s-a constatat, într-un al doilea ciclu procesual, că Tribunalul Prahova a pronunțat o soluție cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale, în ceea ce privește apelul reclamantelor, dar și fără a se pronunța asupra fondului apelului pârâților.

De asemenea, au mai precizat recurenții că instanța de apel, pentru a doua oară, deși le-a admis apelul, nu a motivat considerentele pentru care s-a ajuns la această hotărâre, încălcând și dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civilă, instanța nu a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E., deși aceasta a fost susținută de mai multe ori de către apărătorul lor.

De altfel, această excepție, a lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E., a fost susținută și în fața instanței de recurs, separat de motivele de recurs formulate.

Pe fondul cauzei, recurenții au arătat că, deși apelul lor a fost admis, încălcându-se dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civilă, instanța nu a analizat criticile formulate, legate de acesta, și anume că, pentru imobilul din S., .. 45 nu s-a făcut niciodată un partaj, în schimb, au fost tulburați în posesia terenului liber de construcțiile aferente imobilului din S., .. 45, și nu de la nr. 43.

De asemenea, recurenții au arătat că la dosar s-au aflat și titlurile lor de proprietate, față de care reclamantele M. C. M. și G. nu au înțeles să formuleze o cerere de revendicare, dat fiind faptul că acestea cunoșteau terenul liber de construcții, aferent imobilului din S., .. 45.

În consecință, în principal, s-a solicitat de către recurente casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, s-a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamantelor, în totalitate, și admiterea apelului lor, în sensul obligării reclamantelor G. și M. la respectarea posesiei lor asupra terenului în suprafață de 197 mp, așa cum acesta este identificat de expertul ce a întocmit lucrarea în cauză, pe aliniamentul 11-12-13-8-9-10-11, conform schiței de plan anexată la raportul de expertiză, precum și grănițuirea terenurilor pe aliniamentul 13-12-8, cât și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Fiind nemulțumite de decizia pronunțată de Tribunalul Prahova au declarat recurs și pârâții R. Onorița și H. L., considerând-o nelegală și netemeinică invocând nulitățile prevăzute de art. 304 pct.5, 7 și 9 C.pr.civilă, ce privesc fondul cauzei și, în același timp, și încălcarea prevederilor art. 315 alin. 1 și 3 C.pr.civilă, întrucât instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor date prin decizia de casare nr. 541/11.06.2009 a Curții de Apel Ploiești, într-un al doilea ciclu procesual și pe care a omis-o în totalitate.

În recursul declarat, pârâtele au efectuat un scurt istoric al situației de fapt dedusă judecății până la data formulării recursului, fiind nemulțumite, în principal, de faptul că instanța de apel nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, așa cum au fost date, în ceea ce privește fondul cauzei, prin decizia instanței de recurs, considerente pentru care s-a solicitat, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se respecta obiectivele instanței ierarhic superioare.

În subsidiar, recurentele au arătat că, în cazul în care se va trece peste primul motiv de recurs formulat, au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, respingerea apelului reclamantelor ca nefondat, cu obligarea acestora să ridice gardul metalic edificat pe terenul lor, să se dispună grănițuirea pe aliniamentele 12-13-8, așa cum rezultă din expertiza efectuată în cauză, cât și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 22.09.2010 N. A. a dispus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cauză, motivat de faptul că, prin contractul de vânare cumpărare autentificat sub nr. 32/16.01.2008 a vândut imobilul său, situat în S., .. 45, ., numiților V. C. și V. F., solicitând să se dispună scoaterea sa din cauză, întrucât a vândut cota sa indiviză din părțile și dependințele de folosință comună ale imobilului, precum și terenul aferent, de 8 mp.

De asemenea, la recursurile declarate, așa cum au fost prezentate mai sus, au formulat întâmpinare intimatele G. A. D. și M. C. M. E., solicitând respingerea acestora ca nefondate, întrucât motivele invocate sunt neîntemeiate.

Pe parcursul soluționării cauzei, a decedat recurentul Ulescu A. R. și pentru ca să se emită certificatul de moștenitor de pe urma acestuia, la cererea părților, instanța, în baza dispozițiilor art. 243 alin. 1 pct. 1 C.pr.civilă, a dispus suspendarea judecării recursurilor la datele de 6.10.2010 și respectiv 8.12.2010, cauza fiind repusă pe rol la 23.03.2011, când, de altfel, s-a și judecat, fiind amânată pronunțarea pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.

Prin decizia civilă nr.23.03.2011 Curtea de Apel Ploiești a admis recursurile declarate pârâții R. Onorița, H. L., T. I. R., T. S. C., R. G. S. D. și V. C. R., a casat decizia tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova, reținând că toate criticile formulate de recurenți, așa cum au fost prezentate mai sus, sunt întemeiate în limitele și pentru considerentele arătate în cuprinsul hotărârii.

Astfel, prin decizia civilă nr.542/11.06.2009, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția tardivității recursului declarat de R. Onorița și H. L. împotriva încheierii de ședință din 16.12.2008 pronunțată de Tribunalul Prahova și a respins, ca tardiv, recursul declarat de către acestea împotriva aceleiași încheieri.

Pe fondul cauzei, instanța de recurs a admis recursurile formulate de pârâții Ulescu A. R., R. Onorița, H. L., T. S. C. R. G. S. D. și V. C. R., a casat decizia nr. 729/22.12.2008 a Tribunalului Prahova și a trimis cauza la aceeași instanță, spre rejudecare, reținându-se în considerentele acesteia că instanța de apel a pronunțat o hotărâre fără examinarea, în mod real, a problemelor esențiale ce privesc fondul cauzei, ceea ce echivalează cu o nepronunțare asupra cererilor formulate, constatând că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct.7 C.pr.civilă.

Prin aceeași decizie, s-a stabilit de către instanța de recurs că, celelalte nemulțumiri invocate de recurenți, respectiv cele încadrate în dispozițiile art. 304 pct.4, 5 și 6 C.pr.civilă, sunt total nefondate, în considerentele hotărârii fiecare nulitate fiind motivată, instanța ierarhic superioară concluzionând că Tribunalul Prahova a pronunțat o soluție cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale în ceea ce privește apelul reclamantelor, dar și fără a se pronunța asupra fondului apelurilor pârâților, fără a se analiza motivele invocate de aceștia, cu referire la acțiunea în grănițuire a proprietăților, a acțiunii posesorii, a cererii de desființare a gardului metalic și, nu în ultimul rând, a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E..

În raport de această decizie, Curtea a constatat că Tribunalul Prahova, reluând cauza spre rejudecare, nu a respectat niciuna din îndrumările deciziei de casare, încălcând dispozițiile art. 315 alin. 1 C.pr.civilă, nu a procedat la soluționarea pe fond a cauzei, nu s-a pronunțat nici asupra excepțiilor invocate de către părți, așa cum au fost precizate mai sus ci, dimpotrivă, a reținut că la termenul din 7.12.2009 apelantul-pârât Ulescu A. R. a depus o notă de ședință prin care a învederat că intimata-pârâtă N. A. a înstrăinat numiților V. C. și F. imobilul în litigiu, sens în care s-a depus contractul de vânzare - cumpărare nr.32/16.01.2008.

Referitor la această situație, tribunalul a apreciat că este necesară introducerea în cauză a noilor proprietari, motiv pentru care nu a mai acordat atenție aspectelor de fond ale cauzei, a aspectului devolutiv al apelului, îndrumărilor deciziei de casare, a apreciat în mod greșit că apelurile declarate împotriva sentinței primei instanțe sunt întemeiate, a desființat în tot sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în considerentele acesteia motivându-se că este necesară introducerea în cauză a noilor proprietari ai imobilului, care, de altfel, nu au fost părți la prima judecată, iar toate criticile trebuie a fi discutate în contradictoriu și cu aceștia, pentru a le asigura dreptul la apărare.

Vizavi de aceștia, Curtea a reținut faptul că în timpul litigiului, după casarea cu trimitere, N. A. a transmis convențional bunul său către soții V. și prin aceasta nu poate produce nicio vătămare reclamantelor și cumpărătorilor, de natură să determine casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, cumpărătorii având posibilitatea să se prezinte în proces pentru a se substitui în drepturile autoarei lor.

Cumpărătorii V. C. și F. nu sunt altceva decât avânzi-cauză, succesori cu titlu particular ai pârâtei N. A., preiau drepturile acesteia, având aceeași poziție procesuală și aceeași condiție juridică a autoarei lor, întrucât, fiind succesori cu titlu particular, le sunt opozabile toate actele și obligațiile autorului lor, inclusiv hotărârile judecătorești privind bunul transmis, indiferent că sunt anterioare sau ulterioare dobândirii dreptului transmis.

În concluziile sale, instanța de apel, fără a ține cont de îndrumările deciziei de casare, a trimis cauza spre rejudecare, în principal, pentru motivul sus-arătat, cu o ultimă precizare ce privea fondul cauzei, reluând cauza spre rejudecare, să se aibă în vedere și criticile formulate de reclamante și de pârâți.

Procedând în mod greșit în acest sens, Curtea a apreciat că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale sus-menționate, considerente pentru care, sub acest aspect, criticile formulate de recurenți sunt întemeiate, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun mod pe fondul cauzei, nu a analizat criticile legate de acțiunea în grănițuire a proprietăților, a acțiunii posesorii, a cererii de desființare a gardului metalic, a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. A., ambele invocate și în fața acestei instanțe, sens în care instanța de recurs a apreciat că sunt îndeplinite dispozițiile art.312 C.pr.civilă, raportat la art.315 C.pr.civilă, pentru a se trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, aflându-se într-un al treilea ciclu procesual, ocazie cu care, pe lângă considerentele sus-arătate, se vor analiza toate cererile, apărările pe care părțile înțeleg să le formuleze, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată la nr._ 7, la data de 22.04.2011.

Prin încheierea de ședință din data de 02.06.2011 instanța a dispus introducerea în cauză a numiților V. C. și V. F., în calitate de intimați, motivat de faptul că pârâta N. A. le-a înstrăinat imobilul proprietatea sa.

Prin Decizia civilă nr.455 din 22 septembrie 2012 Tribunalul Prahova – Secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E..

Totodată instanța de apel a respins apelul declarat de apelanții-pârâți R. Onorița, H. L., V. C. R., R. G. S. D., Ulescu A. R. - decedat, T. S. C. și T. I. R., ca nefondat, respingând și cererea de aderare formulată de T. S. C. și I. R. Spiess la apelul formulat de V. C. R., R. Onorita, H. L., R. G. S., Ulescu A. R. și R. O. E., ca neîntemeiată.

Prin aceiași hotărâre tribunalul a admis apelul declarat de apelantele-reclamante G. A. D. și M. C. M. E. și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis acțiunea.

Pe cale de consecință instanța de apel a dispus grănițuirea proprietăților părților pe aliniamentul 11-10-9-8 identificat pe schița de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert P. D. - filele 228-231 dosar ne.603/2005, respectiv potrivit variantei I din raportul de expertiză sus-menționat și a respins cererea reconvențională în totalitate.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței numai cu privire la respingerea excepțiilor lipsei calității procesual pasive a pârâtei N. A., a inadmisibilității cererii reconvenționale sub aspectul cererii posesorii și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Orașului S. și a Consiliului L. S. și au fost obligați în solidar apelanții-pârâți la 5960 lei cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă G. A. D..

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, potrivit actului de schimb nr._/7.07.1936, numita E. Dr.C.P. C. a dat numitului G. M. o porțiune din terenul proprietatea sa situat în S. ., în suprafața de 167,20 mp având ca vecini: la Est Piata Unirii, la Vest- .- rest proprietate C. și la Sud proprietate G. M., în schimbul unui teren din S., . suprafață de 1180 mp.

Conform actului de vânzare cumpărare nr._/21.12.1939 numita E. Dr.C.P. C. a vândut numitului M. G. terenul situat în S., ., în suprafața de 68 mp, teren situat intre proprietatea vânzătoarei și proprietatea cumpărătorului, identificat pe schița de plan anexă actului de vânzare cumpărare.

La aceeași dată, prin actul de vânzare-cumpărare nr._/21. 12.1939 aceeași vânzătoare a înstrăinat numitei A. G. M. terenul său din S., ., împreuna cu toate construcțiile de pe acesta, mărginit cu moștenitori Lustgarten la Nord, cu porțiunile de teren aparținând lui G. M. la Sud, la Est cu Piața Unirii și la Vest cu . de plan aferentă contractului menționându-se suprafața de 934 mp.

Prin sentința civilă nr. 43/1953 s-a scos la vânzare prin licitație publică imobilul proprietatea A. M. situat în S. ., menționându-se că imobilul constă în suprafața de 700 mp și construcția situată pe acest teren.

Conform procesului verbal din data de 30.06.1959 a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 224/1951 imobilul - fostă proprietate A. M. din ., în suprafață de 1090 mp din care 320 mp suprafață clădită, imobilul poziționat pe schița de plan anexă procesului verbal de preluare, fiind identic cu cel identificat pe schița de plan anexă actului de vânzare cumpărare nr._/21.12.1939.

Prin testamentul nr.3757/01.02.1974, defunctul G. M. a testat averea deținută în favoarea moștenitorilor săi, testament în cuprinsul căruia se menționează că . . se face pe partea de nord a clădirii, intrare cu o lățime de 2 m, pe o adâncime de 20 m.

Prin sentința civila nr.1503/27.04.2001 definitivă prin neapelare, a Judecătoriei Câmpina, s-au admis atât acțiunea formulata de reclamanta G. A. D. cât și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenientii R. G. D. S. și T. V. S. L.- decedată și însușită de moștenitorii săi E. Ș. T., A. Ulescu, S. C. T. și I. R. T., în contradictoriu cu pârâții C. L. S. și ADPP S., fiind obligați pârâții să lase în deplină proprietate și pașnică posesie reclamantei și intervenientilor imobilul situat în S., ..43 (fost Lenin, fost G.), compus din teren în suprafața de 926,02 mp identificat prin punctele A-B-C-Z-E-F-K-J-I-H-A pe schița de plan a raportului de expertiză I. C. și construcția aflata pe teren compusă din parter, etaj și mansardă.

Ulterior, prin sentința civilă nr.401/14.05.2003 a Judecătoriei Câmpina s-a admis acțiunea formulată de reclamantele G. A. D. și M. C. M. E. în contradictoriu cu pârâții R. G. D. S. și E. Ș. T., R. A. Ulescu, S. C. T. și I. R. T., în sensul că s-a sistat starea de indiviziune dintre părți cu privire la imobilul sus menționat conform variantei a II-a a raportului de expertiză întocmit de expert N. N., reclamantei M. C. M. E. revenindu-i printre alte bunuri 1/ 2 din terenul în suprafață de 926,02 mp și același drept din vila situata în .. 43, cealaltă jumătate revenind în lotul reclamantei G. A. D., iar pârâții au primit terenuri situate în .. 13 și în Calea București nr. 49-51.

Sentința sus menționată a fost pusă în executare de către reclamante, ocazie cu care a fost întocmit de către executorul judecătoresc procesul verbal de punere în executare din data de 11.04.2005 în cuprinsul căruia s-a menționat că reclamantele au fost declarate puse în posesie asupra terenurilor și construcțiilor ce le-au revenit în proprietate, inclusiv asupra imobilului în suprafață de 926,02 mp din .. 43, iar pârâții R. G. D. S., E. Ș. T., A. Ulescu, S. C. T. și I. R. T. au fost declarați scoși din posesie de pe acest imobil, executorul judecătoresc delimitând terenul de 926,02 mp în partea de sud prin 7 țăruși din fier beton bătuți în pământ.

Pe de altă parte, în baza contractelor de vânzare cumpărare nr. 5179/6.12.1971, nr. 2312/14.06.1972, nr.6579/24.06.1983, contractelor de donație nr. 1481/28.03.1974, nr. 2509/11.04.1994, titlurilor de proprietate nr._/29.08.2002, nr._/14.11.2002, pârâții sus menționați precum și ceilalți pârâți respectiv R. Onorita, V. C. R., H. L., N. A., R. O. E. au dobândit în proprietate în cote indivize imobilul din S. ..45, învecinat cu imobilul din S. .. 43, acte în cuprinsul cărora se menționează că terenurile dobândite de pârâți reprezintă cote indivize dintr-un teren în suprafață totală de 297 mp.

Potrivit raportului de expertiză topo Panaitoiu D., terenul proprietatea reclamantelor conform sentinței civile de partaj nr. 401/14.05.2003 în suprafață măsurată de 294 mp, se suprapune peste terenul pârâților dobândit în baza actelor de proprietate sus menționate pe porțiunea identificată pe schița de plan prin punctele 8-9-10-11-12-13-8 având suprafața de 197 mp și care, potrivit declarațiilor martorilor audiați, a reprezentat curtea celor două imobile, folosite în comun de reclamante și pârâți, până la data punerii în posesie de către reclamante a sentinței de partaj.

A mai reținut instanța de apel că dispozițiile art.584-585 C.pr.civilă, stipulează că grănițuirea presupune operațiunea de delimitare prin semne exterioare a doua proprietăți vecine, ce aparțin unor titulari diferiți, ținându-se seama de actele de proprietate și de semnele vechi de hotar în cadrul unor asemenea acțiuni urmărindu-se astfel în caz de conflict determinarea prin hotărâre judecătoreasca a limitelor dintre proprietăți și stabilirea traseului real pe care trebuie să-l urmeze titularul dreptului de proprietate.

A învederat tribunalul că din analiza actelor și lucrărilor dosarului reiese că defuncta A. M. a dobândit în anul 1939 în proprietate un teren situat în S. ..43 și construcțiile situate pe acest teren, având ca vecini: moștenitori Lusgarten la Nord, la Sud porțiunile de teren aparținând lui G. M., la Est - Piata Unirii și la Vest – . pe schița de plan a raportului de expertiză anexă contractului de vânzare cumpărare ca având suprafața de 934 mp, preluându-se în baza Decretului nr. 224/1951 de către stat proprietatea A. M. în suprafață de 1090 mp din care 320 mp suprafață clădită conform procesului verbal de preluare din 30.06.1959, astfel cum a fost identificat pe schița de plan anexă acestui proces verbal de preluare.

Reiese totodată, că terenul a fost restituit în baza unei acțiuni de revendicare prin sentința civilă nr. 1503/2001 reclamantei G. A. D. și pârâților R. G. D. S., E. Ș. T., A. Ulescu, S. C. T. și I. R. T., având suprafața de 926,02 mp, averea defunctei A. M., inclusiv imobilul ce a făcut obiectul acțiunii în revendicare, fiind apoi partajată intre reclamante și pârâți, reclamantelor revenindu-le în proprietate terenul sus menționat și construcția situata pe acest teren în cote de 1/ 2, iar pârâților revenindu-le în proprietate alte terenuri din averea defunctei, sentință pusă în executare silită de către reclamante, ocazie cu care acestea au fost declarate puse în posesie asupra terenului de 926,02 mp iar pârâții au fost declarați scoși din posesie de pe acest teren.

Pe de altă parte, autorii pârâților și apoi pârâții au dobândit în baza unui testament, a unor contracte de vânzare cumpărare, de donație, imobilul din S., ..45, învecinat cu terenul proprietatea reclamantelor, imobile identificate pe schița de plan a raportului de expertiza P. D., ocazie cu care s-a constatat ca terenul reclamantelor se suprapune pe o porțiune de 197 mp cu terenul dobândit de pârâți, porțiune identificata pe schița de plan prin punctele 8-9-10-11-12-13-8.

Ca atare, atât timp cât defuncta A. M. a dobândit în proprietate un teren situat în S., ..43, învecinat cu moștenitori Lusgarten la Nord, la Sud porțiunile de teren aparținând lui G. M., la Est - Piata Unirii și la Vest - . a fost preluat de către stat, schița aferentă procesului verbal de preluare fiind identică cu cea a actului de vânzare cumpărare din anul 1936, înseamnă că linia reală de hotar este determinată de aliniamentul 11-10-9-8 în raport de actele sus menționate și nicidecum de aliniamentul 12-13-8, în raport de actele de proprietate ale pârâților, ținând seama că sentința nr. 1503/2001 și sentința nr.401/2003 s-au întemeiat pe actul de proprietate al defunctei A. M., pe procesul verbal de preluare a imobilului de către stat, caz în care linia reala de hotar se determină în raport de sentințele civile sus menționate, de actul vechi de proprietate al defunctei A. M. și nicidecum de actele de proprietate invocate de pârâți care nu au la bază întinderea reala a terenurilor, fiind încheiate ulterior preluării terenului fosta proprietate A. M. de către stat, acte cu ocazia întocmirii cărora nu rezultă că s-a ținut seama de întinderea terenului preluat de către stat în baza Decretului nr. 224/1951.

O dovadă în sensul că terenul dobândit în proprietate de către A. M. preluat de către stat este cel identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert P. D. prin punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12-1 și nicidecum cel identificat prin punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-13-12-1 astfel cum pretind pârâții și că, deci, linia reală de hotar este pe aliniamentul 11-10-9-8 și nu pe aliniamentul 12-13-8-18, o reprezintă tocmai schițele de plan aferente contractelor de vânzare cumpărare prin care autorii comuni ai părților, A. M. și G. M., au primit în proprietate diferite terenuri, și cea aferenta procesului verbal de preluare din 30.06.1959, schițe de plan din care reiese că porțiunea de teren de 68 mp dobândită de G. M. care se învecina cu proprietatea A. M. are o lățime de 2 metri pe o anumita distanță, lățime identificată pe schița de plan a raportului de expertiză P. D. prin pct.11-14, ceea ce demonstrează ca în realitate linia corecta de hotar este determinata de punctele 11-10-9-8.

De altfel, din cuprinsul testamentului întocmit de G. M. rezultă că pe aceasta porțiune lată de 2 metri, pe o lungime de 20 m se asigură accesul la vila nr. 45, intrare care, conform actului de vânzare al defunctei A. M., se învecina cu proprietatea acesteia, caz în care autorii paraților nu puteau dobândi și terenul sau parte din terenul ce excede acestei suprafețe, respectiv terenul în suprafață de 197 mp, și care face parte din terenul fostă proprietate A. M. și implicit al reclamantelor, și nicidecum din terenul fostă proprietate a defunctului G. M., respectiv nu puteau dobândi în proprietate mai mult decât deținea în proprietate însuși testatorul.

A precizat instanța de apel că afirmațiile pârâților în sensul că terenul de 197 mp face parte din proprietatea defunctului G. M., în baza contractului de schimb, al contractului de vânzare-cumpărare din anii 1936-1939, și apoi în baza unor contracte de vânzare cumpărare, de donație, nu pot fi avute în vedere cât timp comparând schițele de plan anexe contractelor de vânzare-cumpărare prin care A. și G. M. au dobândit de la aceeași vânzătoare diferite suprafețe de teren, cu schița de plan aferentă procesului verbal de preluare de către stat a terenului, reiese că terenul de 934 mp dobândit de A. M. se învecinează în partea de sud cu porțiunea de 68 mp dobândită de G. M., acesta din urmă având o lățime de 2 m pe o lungime de 20 m, și care a fost identificata de expertul P. D. în punctele 11-14, ceea ce demonstrează cu certitudine că porțiunea hașurata cu verde de către expert excede suprafeței de 68 mp fostă proprietate G. M. făcând parte ca atare din terenul fostă proprietate Aba M. preluat integral de către stat.

Mai mult chiar, înșiși pârâții R. G. D. S., E. Ș. T., A. Ulescu, S. C. T. și I. R. T. au recunoscut cu ocazia derulării acțiunii în revendicare că aceasta porțiune de teren a aparținut A. M., sentința pronunțându-se pe baza actului de vânzare cumpărare încheiat de aceasta din urmă, act pe baza căruia terenul a fost identificat și restituit reclamantelor și pârâților făcând și obiectul ieșirii din indiviziune dintre aceștia, astfel încât este indubitabil că linia reală de hotar dintre cele două proprietăți este aliniamentul 11-10-9-8 și nicidecum aliniamentul 12-13-8-18.

Susținerile pârâților că terenul de 197 mp este proprietatea lor în baza contractelor de vânzare-cumpărare, de donație, invocând în acest sens sentința civila nr.43/1953 prin care imobilul, fostă proprietate A. M., ce ar fi fost scos la vânzare prin licitație publică, ar fi avut doar suprafața de 700 mp, astfel încât porțiunea de 197 mp în litigiu excede acestei suprafețe, au fost apreciate ca neîntemeiate întrucât procesul verbal de preluare din 30.06.1959 și schița aferentă acestuia, identică cu schița de plan aferentă contractelor de vânzare cumpărare din 1939, atestă deținerea în proprietate și preluarea de către stat de la defuncta A. M. a întregului teren de 934 mp menționat în contract sau 1090 mp menționat în procesul verbal de preluare și respectiv 926,02 mp ce a făcut obiectul acțiunii în revendicare, fiind deci unul și același teren și nicidecum doar o suprafață de 700 mp, sentința nr. 43/1953 fiind de altfel anterioara procesului verbal de preluare de către stat din 30.06.1959, mai ales că procesul-verbal de sechestru nr.15/1953 nu este însoțit de o schiță de plan care să identifice imobilul ce a făcut obiectul sechestrului.

Faptul că în cuprinsul sentinței de revendicare nr.1503/2001 și respectiv al sentinței de partaj nr.401/2003 nu au fost părți toți pârâții, respectiv R., V., H., nu are relevanță în cauză cât timp aceste hotărâri s-au întemeiat pe actul vechi de proprietate al defunctei A. M., pe procesul verbal de preluare de către stat, acte care demonstrează întinderea reală a terenurilor și deci linia reală de hotar dintre proprietățile părților, contractele invocate de către parati fiind încheiate ulterior acestor acte, în perioada când terenul se afla la stat, fără o verificare strictă a întinderii terenurilor proprietățile autorilor părților, în raport de terenul preluat de stat de la defuncta A. M., mai ales că sentințele sus menționate sunt opozabile pârâților R. G. D. S., E. Ș. T., A. Ulescu, S. C. T. și I. R. T., caz în care aceștia nu mai pot invoca vreun drept cu privire la vreo altă linie de hotar decât cea stabilită prin hotărârea de partaj și care respectă limitele terenului astfel cum reies din sentința pronunțată în acțiunea în revendicare, întemeiată pe actul vechi de proprietate al defunctei A. M..

Pretențiile pârâților R. G. D. S., E. Ș. T., A. Ulescu, S. C. T. și I. R. T. de a fi obligate reclamantele să le lase liberă posesia terenului de 197 mp sunt neîntemeiate în condițiile în care reclamantele au fost puse în posesie asupra acestui teren cu ocazia executării silite a sentinței de partaj nr.401/2003, iar parații ce au avut calitatea de părți în dosarul de partaj au fost declarați scoși din posesie cu privire la acest teren, caz în care aceștia nu mai pot invoca în prezent o deposedare în sensul art.674 Cod civil, fiind de acord cu limitele terenului astfel cum acesta fost restituit în natură și partajat.

În ceea ce-i privește pe ceilalți pârâți, care nu au fost părți în procesul de revendicare și de partaj, pretenția lor de a le fi lăsată liberă posesia terenului de către reclamante este de asemenea neîntemeiată în condițiile în care nu rezultă că posesia lor îndeplinește condițiile prevăzute de art.1846-1847 c.civ. cât timp probele administrate atestă folosirea acestei porțiuni de teren împreună cu reclamantele și cu ceilalți pârâți și nicidecum sub nume de proprietar, pentru sine, astfel cum prevăd dispozițiile legale sus-menționate.

Cererea pârâților R. Onorița și V. R. C. de a fi obligate reclamantele la deschiderea porții de acces pentru autovehicule, a fost considerată ca neîntemeiată de tribunal în condițiile în care pârâții au acces direct din . pe care le dețin la nr.45, mai ales că prin sentința de partaj și procesul verbal de punere în posesie parata R. a fost scoasă din posesie cu privire la acest teren, iar ceilalți parati care nu au fost părți în procesele anterioare, inclusiv paratul V., nu justifica nici un drept asupra terenului pentru a putea formula o asemenea pretenție în contradictoriu cu reclamantele.

Solicitările pârâților de a fi obligate reclamantele la respectarea servituților „ stabilite prin titlu și cu plată” nu au fost avute în vedere întrucât nu au făcut dovada existentei unor asemenea servituți pe terenul proprietatea reclamantelor, cu atât mai mult cu cât daca ar fi existat asemenea servituți ar fi însemnat ca parata R. sau ceilalți parați care au fost părți în procesul de partaj să le invoce cu ocazia ieșirii din indiviziune soluționata prin sentința civilă nr. 401/2003.

In ceea ce privește solicitarea paratei R. G. D. S. de a fi obligate reclamantele la plata lipsei de folosință a autoturismului proprietatea fiului său, V. R. C., în sumă de 1000 lei, o asemenea solicitare a fost considerată ca neîntemeiata deoarece din probele administrate rezultă că parata a parcat în mod abuziv acest autoturism pe proprietatea reclamantelor, dobândită prin sentința civila de partaj, caz în care parata nu-și poate invoca propria culpă pentru a putea obține protecția unui drept.

A reținut tribunalul că, astfel în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea în grănițuire formulata de reclamante, în condițiile în care părțile contestând linia de hotar dintre proprietăți, devin aplicabile dispozițiile art.584 Cod civil, conform cărora orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite cu a sa.

Totodată, în mod greșit instanța de fond a admis cererea reconvențională în ceea ce privește obligarea reclamantelor să respecte posesia paraților asupra terenului de 197 mp și să deschidă poarta de acces pentru autovehicule, în condițiile în care parații nu pot invoca o deposedare în sensul art.674 Cod civil, fiind de acord cu limitele terenului restituit reclamantelor prin acțiunea în revendicare și acțiunea de partaj, inclusiv deci cu porțiunea de teren în litigiu de 197 mp ce a revenit reclamantelor, astfel încât aceștia nu pot emite pretenții nici cu privire la deschiderea porții de acces pentru autovehicule, iar ceilalți pârâți nu au dovedit exercitarea unei posesii utile și neviciate în sensul art.1846-1847 c.civ.

Criticile apelantelor reclamante în sensul că în mod greșit instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care au solicitat grănițuirea proprietății lor de proprietatea pârâților, din moment ce între acestea și pârâți există discuții cu privire la linia reală de hotar dintre proprietăți, iar respingerea ca neîntemeiată a acțiunii duce la concluzia că între proprietățile părților ar exista o linie de hotar corect stabilită, împrejurare de fapt ce nu corespunde realității și care este contestată de pârâți, sunt întemeiate întrucât, atât timp cât părțile contestă linia de hotar dintre proprietăți, înseamnă că devin incidente dispozițiile art.584 c.civ. care permite oricărui proprietar să oblige pe vecinul său la grănițuire.

A mai arătat instanța de apel că afirmațiile apelantelor reclamante că linia reală de hotar este pe aliniamentul 11-10-9 astfel cum a fost identificat pe schița de plan a raportului de expertiză P. D., sunt întemeiate întrucât la stabilirea liniei reale dintre proprietăți se ține seama de actele vechi de proprietate, respectiv de contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia A. M. a cumpărat suprafața de 934 mp, astfel cum a fost identificată pe schița de plan anexă acestui contract, de procesul-verbal de preluare a terenului de către stat din anul 1959, acte care au stat la baza admiterii acțiunii în revendicare și a celei de partaj succesoral prin sentințele nr.1503/2001 și nr.401/2003, sentințe care au statuat cu putere de lucru judecat limitele terenului fostă proprietate A. M. restituit reclamantelor și unora dintre pârâți, limite cu care aceștia din urmă au fost de acord, astfel încât în prezent nu pot pretinde existența unei alte linii de hotar dintre proprietăți decât cea care rezultă din actele vechi de proprietate și care au stat la baza sentințelor sus-menționate.

De altfel, stabilirea unei alte linii de hotar decât cea reală, conform actelor vechi de proprietate, confirmată prin sentințele susmenționate, ar pune în pericol securitatea raporturilor juridice dintre părți și ar încălca puterea de lucru judecat al unor hotărâri judecătorești, hotărâri care produc efecte nu numai față de pârâții care au fost părți în procesele finalizate prin pronunțarea acestora, ci și față de terți, inclusiv față de ceilalți pârâți, întrucât nu se poate stabili față de unii pârâți o anumită linie de hotar pe motiv că au fost părți în proces iar față de ceilalți pârâți o altă linie de hotar dintre aceleași proprietăți pe motiv că nu au fost părți în procesele respective, mai ale că la stabilirea liniei reale de hotar s-a ținut seama de actele vechi de proprietate ale autorilor părților, vizând terenuri cumpărate de aceștia de la aceeași persoană, fiind astfel opozabile tuturor părților.

Aspectele invocate de către apelantele-reclamante că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea posesorie a pârâților R. Onorita, H. L., R. O. E., R. N. și V. C. R. și le-a obligat să respecte posesia acestora asupra terenului de 197 mp, așa cum a fost identificat prin expertiza P. D., deoarece în cauza nu sunt îndeplinite cerințele art. 674, 676 cod pr. civilă, au fost considerate ca fondate în condițiile în care această porțiune de teren, conform probelor administrate, a fost folosită atât de reclamante cât și de pârâți, ceea ce înseamnă că pârâții sus-menționați nu puteau exercita o posesie pentru sine, sub nume de proprietar, conform art.1846-1847 c.civ., pentru a putea formula asemenea pretenții în raport cu reclamantele invocând disp. art.674-676 c.civ..

Critica apelantele-reclamante că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea acestora să deschidă poarta de acces pentru autovehicule și a admis acest capăt de cerere, având în vedere că pârâții R. Onorita, H. L., R. O. E., R. N. și V. C. R. nu au exercitat o posesie sub nume de proprietar asupra terenului de 197 mp a fost apreciată ca întemeiată deoarece pârâții nu pot pretinde niciun drept cu privire la acest teren și ca atare nici pretenția lor de a fi obligate reclamantele la deschiderea porții de acces pentru autovehicule nu este întemeiată, un asemenea acces putând avea loc numai cu acordul reclamantelor.

Criticile apelanților-pârâți R. G. S. și V. C. R. care au arătat că în mod greșit instanța de fond a respins cererea de grănițuire a proprietății acestora, din S., .. 45, fata de imobilul de la nr.43, așa cum rezultă linia de hotar din actele lor de proprietate, ei având și posesia terenului, nu au fost avute în vedere cu argumentația că actele vechi de proprietate atestă că linia reală de hotar dintre cele două proprietăți este pe aliniamentul 11-10-9 și nicidecum pe un alt aliniament, hotar stabilit și confirmat cu putere de lucru judecat prin sentințele civile nr.1503/2001 și nr.401/2003.

Susținerile apelanților-pârâți că instanța de fond trebuia să dispună grănițuirea pe linia de hotar așa cum rezultă din actele de proprietate, cu atât mai mult cu cât au produs dovezi prin care au arătat forma și conturul celor două proprietăți până în anul 2005, faptul că aceste limite erau cunoscute de proprietarii ambelor fonduri, inclusiv de intimatele-reclamante, potrivit înscrisurilor însușite de acestea în timp, ca și coproprietari în indiviziune la imobilul nr. 45, situat în . liniei despărțitoare, potrivit actelor de proprietate ale apelanților-pârâți fiind recunoscut de proprietarii de la nr. 43 și 45 ca hotar real, pe parcursul a mai mult de 30 ani, au fost considerate ca nejustificate în condițiile în care actele vechi de proprietate, schițele de plan aferente acestora, demonstrează că linia reală de hotar este materializată pe schița de plan a raportului de expertiză efectuat în cauză prin pct.11-10-9, astfel cum a fost determinat și prin sentința prin care s-a admis acțiunea în grănițuire și cea de partaj succesoral, nemaiputându-se invoca în prezent o așa-zisă posesie de peste 30 de ani, neexistând nicio dovadă a exercitării unei posesii utile și neviciate cu privire la terenul de 197 mp, și implicit, o altă delimitare a proprietăților decât cea care rezultă indubitabil din actele vechi de proprietate ce au stat la baza sentințelor sus-menționate.

Critica apelanților-pârâți că în mod greșit a fost admisă acțiunea posesorie numai cu privire la o parte din pârâți, în mod greșit reținându-se că hotărârea de partaj judiciar ar fi opozabilă pârâților care au participat că părți în acel dosar, pentru că, în fapt, sentința nr. 401/2003 invocată de instanța și de reclamante a avut ca obiect sistarea stării de indiviziune între moștenitorii defunctei A. M., iar în masa partajabilă, printre alte bunuri, se află și imobilul construcție și teren de la nr. 43 din . S., nu și pentru imobilul de la nr. 45, au fost considerate că nu au relevanță în cauză în condițiile în care s-a constatat că acțiunea posesorie formulată de pârâți este neîntemeiată, sentința fiind schimbată sub acest capăt de cerere în sensul respingerii.

De altfel, sentința de partaj a avut la bază sentința prin care s-a admis acțiunea în revendicarea terenului ce a aparținut defunctei A. M., ocazie cu care s-a stabilit cu putere de lucru judecat întinderea reală a acestui teren pe baza actelor vechi de proprietate, teren cu privire la care a operat ieșirea din indiviziune și cu care pârâții care au fost părți în procesele respective au fost de acord, astfel încât nu se pot stabili două linii de hotar în raport de calitatea de părți sau nu a pârâților din prezenta cauză în procesele anterioare, mai ales că la stabilirea hotarului dintre proprietăți s-a ținut seama de contractele vechi de vânzare –cumpărare în baza cărora A. M. și G. M. au cumpărat terenurile de la același proprietar, terenuri învecinate, acte care, ca atare, sunt opozabile tuturor părților și care dovedesc faptul că linia reală ce desparte cele două proprietăți este pe aliniamentul 11-10-9 astfel cum a fost identificat pe schița de plan a raportului de expertiză întocmit de expert P. D..

Susținerile apelantei R. G. că nu poate fi lipsită de dreptul de a-și apăra proprietatea și posesia imobilului de la nr. 45, întrucât nu are nicio legătură cu dosarul de partaj succesoral și cu moștenirea A. M., câtă vreme nu s-a pus în discuție dreptul său de proprietate și posesie asupra apartamentului de la nr. 45, nu au fost avute în vedere întrucât, pe de o parte, nu a exercitat o posesie pentru sine, sub nume de proprietar asupra terenului în litigiu, iar pe de altă parte, numai în cadrul unei acțiuni în revendicare își poate apăra dreptul de proprietate și nicidecum în cadrul unei acțiuni posesorii.

Pretențiile apelanților-pârâți Ulescu A. R., T. S. C. și Spiess T. I. R. care au arătat că în mod greșit instanța de fond ar fi reținut că reclamantele au edificat un gard metalic pe terenul acestora, de 297 mp, liber de construcții, aferent imobilului din ..45, cu ocazia punerii în posesie de către executorul judecătoresc P. B., că s-a început urmărirea penală pentru edificarea unei lucrări de împrejmuire, fără autorizațiile prevăzute de lege, nu au fost reținute cât timp în cauză se analizează și se pune în discuție determinarea liniei reale de hotar dintre proprietăți și nicidecum modalitate în care s-ar fi efectuat împrejmuirea.

Susținerile apelanților că respingerea capătului de cerere privitor la ridicarea de către reclamante a gardului metalic ce se află pe terenul acestora, ar fi nelegală în raport de constatarea și dispozițiile instanței cu privire la obligarea acestor reclamante de a respecta posesia asupra terenului de 197 mp, teren ce se suprapune cu proprietatea reclamantelor pentru o parte din coproprietarii imobilului din S., .. 45, jud. Prahova, au fost apreciate ca neîntemeiate cât timp linia reală de hotar este pe aliniamentul 11-10-9, caz în care nu se justifică pretenția acestora de a obligate reclamantele la ridicarea gardului metalic.

Aspectele invocare de apelanții-pârâți că în mod greșit instanța de fond ar fi reținut că pentru imobilul din S., .. 45, s-a făcut un partaj, pentru că, în realitate, doar imobilul din S., ..43 a făcut obiectul unui partaj între reclamante și o parte din pârâți, au fost considerate ca nefondate întrucât în cuprinsul sentinței instanței de fond nu se regăsește o asemenea motivare ci doar faptul că porțiunea de teren de 197 mp. a fost folosită în comun, de-a lungul timpului, atât de reclamante cât și de către pârâți.

Împrejurările invocate de către apelanții-pârâți că ar fi pe deplin aplicabile dispozițiile art. 674 și urm. din codul de procedură civilă, că ar fi exercitat o posesie utilă, în mod public, sub nume de proprietar, continuu, neîntrerupt și netulburat, vreme de peste 30 ani, mai ales că posesia odată dobândită se conservă prin simpla intenție de a poseda și ea nu se pierde prin fapta culpabilă a reclamantei G. A. D. care a încercat să uzurpe posesia acestora și să acapareze 197 mp. din terenul liber de construcții aferent imobilului de la nr. 45, teren ce nu are nicio legătură cu terenul liber de construcții, aferent imobilului de la nr. 43, nu au fost reținute de instanță întrucât în cauză nu se pune în discuție dreptul de proprietate al părților asupra terenului de 197 mp. ci stabilirea liniei de hotar dintre cele două proprietăți, în raport de actele vechi de proprietate, iar în cauză nu s-a dovedit exercitarea de către pârâți a unei posesii care să respecte condițiile art.1846-1847 c.civ. pentru ca pârâții să poată pretinde obligarea reclamantelor să le lase liberă posesia acestui teren, conform art.674 c.civ., mai ales că aceștia au fost declarați scoși din posesie cu privire la terenul asupra căruia pretind exercitarea unei posesii utile și neviciate timp de peste 30 de ani.

Afirmațiile apelanților-pârâți că au probat faptul că reclamantele, fără drept și fără a avea vreo autorizație, ar fi edificat un gard metalic pe terenul acestora de 297 mp și că prin edificarea acestui gard suprafața de teren-curte aferentă imobilului din S., .. 45, a fost drastic restrâns împiedicându-i să folosească, așa cum au făcut în ultimii 50 ani, poarta de acces auto, poarta ce aparține imobilului de la nr. 45, dar în mod greșit instanța de fond nu a obligat reclamantele să ridice gardul metalic construit în mod abuziv pe terenul lor, sunt fost considerate ca nejustificate deoarece, în urma sentinței de partaj, opozabilă pârâților, reclamantele au fost puse în posesie asupra acestui teren, iar pârâții au fost declarați scoși din posesie, caz în care nu se poate susține o împiedicare din partea reclamantelor ca pârâții să posede terenul asupra căruia acestea au fost declarate puse în posesie.

Criticile apelantelor-pârâte R. Onorita și H. L. că în mod nelegal instanța de fond a cenzurat onorariul de avocat plătit de aceștia, fără a-și motiva această decizie, stabilind doar suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, și doar în favoarea pârâtei H. L., cu toate că a dispus ca reclamantele să respecte posesia ambelor pârâte, iar respingerea capătului de cerere privitor la ridicarea de către intimatele-reclamante a gardului metalic ce se află pe terenul lor este nelegal, nu au relevanță în cauză cât timp cererea acestora privind obligarea reclamantelor să le respecte posesia terenului a fost considerată ca neîntemeiată, caz în care nu se mai justifică nici obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată și nici obligarea acestora la ridicarea gardului metalic.

Apărările apelantelor-pârâte că în mod greșit instanța de fond a respins cererea lor de grănițuirea celor două terenuri, în raport de titlurile de proprietate ale acestora, aflate la dosar, au fost apreciate de asemenea neîntemeiate cât timp la stabilirea liniei reale de hotar se ține seama de actele vechi de proprietate, acte care atestă că hotarul real dintre proprietăți este pe aliniamentul 11-10-9 și nicidecum pe aliniamentul solicitat de pârâte în raport de contractele lor de vânzare-cumpărare și care sunt încheiate cu mult după preluarea terenului ce a aparținut în proprietate defunctei A. M., neexistând nicio dovadă că la încheierea acestora s-a ținut seama de întinderea reală a terenului preluat de către stat, mai ales că, la acel moment terenul se afla în proprietatea statului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții R. Onorița, V. C. R., R. G. D. S., T. I. R. și T. S. C..

În motivarea cererii sale de recurs recurenta R. Onorița a arătat că Tribunalul Prahova prin instanța de judecata a încălcat prevederile exprese ale art.24 al 1 Cod proc. civ care prevede „Judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricina nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de reiudecare dupa casare, ceea ce se regăsește în cazul de fata.

Astfel deciziile nr.234 din 8.04 2010 - ciclu anterior procesual - și nr.455/22.09.2011 -care face obiectul prezentului recurs, au fost soluționate în apel de același complet de judecata ,cele 2 doamne judecătoare fiind aceleasi.

De altfel cele două hotărâri sunt contradictorii, soluționarea lor fiind diferita. Astfel prin Decizia nr.234/8.04 2010, instanta a admis apelul tuturor pârtilor concomitent cu casarea-hotaririi judecătoriei, pentru ca, prin Decizia nr.455/2011, instanta-constituita în aceeas componenta, sa modifice hotarirea judecătoriei, solutionind favorabil acțiunea reclamantelor și a respins reconventionala paraților.

A mai învederat recurenta că formulează excepția inadmisibilității acțiunii de grănițuire promovata de reclamantele G. A. D. și M. C. M. E., având în vedere ca prin cererea de chemare în judecata acestea nu au nominalizat toți proprietarii imobilului de la adresa S.. ..45 - fost Carpați.

Acțiunea de grănițuire este un act de administrare ce privește toți proprietarii terenurilor, într-o asemenea acțiune - în condițiile în care terenurile se și suprapun-aceasta primește și atributul unui act de dispoziție, ce obligă cu atât mai mult la nominalizarea tuturor proprietarilor formularea unei asemenea cereri fiind admisibila doar în aceste condițiilor reclamantele au încălcat tocmai aceasta prevedere.

Reclamantele G. și M. calitatea de proprietar în cadrul imobilului din S. ..45, fiind coproprietare cu pârâții asupra terenului-curte supus grănițuirii dovedite cu înscrisurile: certificat moștenitor nr.1217/1977, de pe urma tatălui M. H., din care rezulta ca acestea sunt proprietare a 108 m.p.teren indiviz în imobilul situat la adresa S.,.. 45- fost Carpati; act de vânzare cumpărare nr._/11.11.1993, din care rezulta că reclamantele sunt proprietare ale unui spațiu comercial la aceeași adresa iar, din schița anexata actului, rezulta cu claritate terenul-curte al imobilului, precis poziționat,cu suprafața 297 m.p., adică terenul supus granițuirii, vizat de reprezentantul primăriei S. și semnat de cele doua reclamante.

Rezulta ca, suprafața de teren sau o parte deținuta de reclamante nu poate fi decât în perimetrul celor 297m.p. ai curții, în indiviziune cu parații.

Absolut toate schițele de plan aferente actelor de proprietate ale pârâților și reclamantelor atesta configurația identica a terenului-curte, atât poziționarea cât și suprafața de 297m.p,iar toate aceste planuri sunt vizate spre neschimbare de primăria S.,iar reclamantele nu pot și nu au cum sa facă excepție.

A învederat recurenta că, indiferent de ce motivare ar aduce reclamantele, ca de exemplu ca ar fi fost în acest caz și reclamante și parate aceste motivații nu pot fi primite doar instanța putând hotărî în deplina cunoștința de cauza, dar nimeni nu poate știi cum ar fi soluționat aceasta excepție instanța, având în vedere și ca terenurile se suprapun.

A mai precizat recurenta că este evidenta culpa reclamantelor, chiar avocatul acestora susținând prin întâmpinare, ca și prin motivul de ordine publica condiția esențiala, absolut obligatorie că, în procesul de grănițuire trebuie sa fie incluși toți proprietarii terenurilor, cu citarea acestora în proces.

Recurenta a arătat că este pentru a treia data consecutiv când reclamanta G.,cu o rea credința ieșita din comun, dezinformează instanța și experții cu privire la situația juridica a terenului-curte - 297 m.p. de la adresa S. ..45(fost Carpati)- din care reclamantele dețin 108 m.p. indiviz din anul 1977 -prima data cu ocazia retrocedării imobilului din S. ..43,soluționat prin S.C.1503/2001, moment și motiv pentru care s-a produs suprapunerea terenurilor a doua oara în procesul de partaj soluționat prin S.C.nr.401/2003 și a treia data în actualul proces de grănițuire ,prin cererea de chemare în judecata,reclamantele uitând să se nominalizeze ca și coproprietare de teren împreuna cu pârâții.

Recurenta a arătat că trebuie observat și că reclamantele sunt beneficiare directe ale acțiunii de grănițuire ca și proprietare de teren la nr.45 împreună cu pârâții dar fără a fi incluse - indiferent cum în proces în aceasta calitate, nesuportând nici un fel de cheltuieli - ca de exemplu cota parte privind expertiza, iar în aceste condiții hotărârea ce se va pronunța nu le va fi opozabila în aceasta calitate.

De altfel, pe parcursul procesului parații au făcut cunoscute cele 2 acte de proprietate ale reclamantelor în mod repetat, dar uluitor, acestea nu sunt nici măcar consemnate în nici una din hotărâri, inclusiv cea recurata prin prezenta.

Așa fiind soluționarea cauzei în opinia recurentei nu putea fi decât respingerea cererii de chemare în judecata a reclamantelor ca inadmisibilă și neîntemeiată.

A mai învederat recurenta că instanța de apel a respins nejustificat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E., excepție pe care înțelege sa o formuleze și sa o susțină și în fata instanței de recurs.

Astfel, art.296 C.Proc.Civ. motivat de instanța nu are nimic de a face cu excepția invocata, iar art.584C.Civ.prevede ca „orice proprietar poate îndatora pe vecinul sau la grănițuirea proprietății lipite de a sa...."

Sentința civilă nr.1503/2001 și care reprezintă actul de proprietate asupra imobilului de la adresa S.,. a fost pronunțată într-un proces în care reclamanta M. nu a fost parte ,aceasta hotărâre nefiindu-i opozabila ,în urma acestui proces aceasta fiind neproprietar-neposesor.

Prin sentința civilă nr.401/2003 prin care s-a soluționat o acțiune de purtai, ce a cuprins imobilul din S. ..43, și alte bunuri imobile, acțiune motivata cu art.728C.Civ. nu i se putea transmite reclamantei M. proprietatea fiind binecunoscut faptul ca, acțiunea de partaj este declarativă și nu atributivă de drepturi iar în urma acestui proces aceasta a rămas în realitate tot neproprietar-neposesor. Punerea în posesie este tot o acțiune declarativă și nu atributivă de drepturi «care în cazul în speța poate fi dobândita doar de proprietar, iar reclamanta M. nu poate dovedi că este proprietar asupra imobilului de la adresa S., ..43.

Reclamanta M. nu poate justifica nici un drept neavând în realitate nici calitatea de proprietar și cu atât mai puțin de posesor, neexistând identitate între persoana reclamantei și titularul dreptului dedus judecații constând în grănițuirea proprietăților așa cum prevede art.584 Cod.Civ.

Recurenta a mai arătat că în mod greșit și nelegal, instanța de apel a respins acțiunea posesorie judecătorul fondului, în mod corect constatând ca, sunt îndeplinite prevederile art.674 C.Proceduă Civilă:

Astfel, acțiunea a fost formulata în intervalul de 1 an de la producerea tulburării posesiei și a dovedit posesia exercitata asupra terenului mai mult de 1 an anterior tulburării, iar posesia îndeplinește condițiile prevăzute de art.1846,1847 Cod Civ.,fapt dovedit și prin audierea martorilor,si consemnat ca atare de instanța de fond, în plus fiind o posesie utila.

Motivarea instanței de apel ,precum ca recurenta nu deține terenul sub nume de proprietar întrucât terenul este indiviz, este total greșita având în vedere următoarele: în cazul proprietății comune pe cote părți - exprimata procentual sau numeric fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote părți din dreptul de proprietate asupra bunului nedivizat din punct de vedere material oricare dintre titulari poate promova un act de conservare și păstrare a bunului, ceea ce se regăsește în cazul de față în același timp acțiunea posesorie fiind un act de conservare, o astfel de acțiune nu este supusa regulii unanimității.

Mai mult, recurenta nu a fost parte în procesul de retrocedare și nici în procesul de partaj, neavând cunoștința de acestea la vremea respectiva așa încât, aceste hotărâri nu îi sunt opozabile și nu pot produce asupra sa nici un efect.

A mai învederat recurenta că instanța de apel a încălcat dispozițiile instanței de

recurs care prin Decizia nr. 1089/25.10.2007 primul ciclu procesual a validat Decizia nr. 133/28.02.2007 a instanței de apel,în sensul condiționării soluționării acțiunii

reclamantelor, de formularea unei acțiuni în revendicare, fapt pe care

reclamantele l-au refuzat la instanța de fond,iar pârâții și-au menținut

acțiunea posesorie.

Conform art.315 al. 1 Cod pr. civ. în caz de casare hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii.

Încălcând art.315 al. 1 C.Proc. Civ. substituindu-se părților, depășindu-si atribuțiile și competenta cu care a fost investita, dovedind exces de putere,instanța de apel a procedat la compararea titlurilor de proprietate prin examinarea și interpretarea trunchiata de acte vechi, metoda specifica acțiunii în revendicare.

A învederat recurenta că potrivit art.129 al. 5 Cod Proc.Civ., judecătorii au îndatorirea sa stăruie prin toate mijloacele pentru a preveni orice greșeala privind adevărul în cauza dar, conform art.129al. 6 Cod Proc. Civ. „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului dedus judecății”. În cazul în speța reclamantele au investit instanța cu acțiune în grănițuire și nicidecum cu una în revendicare.

Un alt considerent pentru care instanța de apel nu era îndreptățita în admiterea acțiunii de grănițuire promovata de reclamante, prin compararea titlurilor de proprietate, îl constituie faptul ca acțiunea în revendicare este supusa unui regim juridic diferit în ceea ce privește taxa judiciara de timbru ,care este determinata de valoarea terenului revendicat.

Totodată instanța de apel a încălcat pentru a doua oară consecutiv dispozițiile art.315al.l și al.(3)Cod.Proc.Civ..sub aspectul neconformării la Decizia nr.542/2009 a Curții de Apel Ploiești - referitor la obligația de a examina toate criticile formulate de

apelanți, respectiv a obligației de a ține seama de toate motivele invocate în fața instanței de recurs și în același timp ,a încălcat și dispozițiile art.129al. 5 Cod.Proc.Civ., toate acestea raportate la sancțiunea prevederilor de la art.312C.Proc.Civ referitor la necercetarea fondului.

In fapt, instanța s-a rezumat în a examina înscrisurile depuse de reclamante în condițiile în care reclamantele au investit instanța cu grănițuirea suprafețelor învecinate - act schimb nr._/1936, ce atesta achiziționarea a 167m.p.teren pe numele M. G. - act v.c._/1939 cu schița atașata - ce atesta cumpărarea a 68m.p.teren de M. G. -act v.c.nr._/1939 fără schița atașata - se cumpăra imobilul situat azi S. . 43 clădire +teren în suprafața nespecificata în act,si determinata ulterior,la 926,02m.p ) pe numele M. A..

Aceste 3 înscrisuri reprezintă parțial - terenul supus grănițuirii cu mențiunea ca pe o parte din suprafața 167m.p este construita clădirea imobilului din S. . .45,aflat în proprietatea paraților dar și reclamantelor.

Pentru neplata de taxe și impozite ,imobilul fost proprietate A. M. clădire și teren este preluat de stat conform Decretului 224/1951 iar prin procedura de executare silita prevăzuta de acest act normativ, se pune sechestru pe 700m.p. teren construit și neconstruit,iar prin S.C.nr.43/1953 a judecătoriei S. (fila 123 dos.603/2005) se încuviințează de către instanță, preluarea de către stat tot a 700 m.p. desi terenul construit și neconstruit) avea 926 m.p.

Deci statul putea prelua legal doar 700 mp teren (inclusiv clădirea),cu 226 m.p mai puțin decât suprafața totala (926m.p.). Dar prin proces verbal/1959(fila 107 dosar 603/2005)s-au preluat (evident ilegal) 1090m.,care cuprindea întreg terenul existent fost proprietatea M. G. și M. A. . Toate înscrisurile menționate au fost depuse exclusiv de reclamante. Instanța s-a limitat la evenimentele petrecute până în anul 1959, și desigur toate aceste informații nu puteau folosi decât în limitele prevăzute de art.129 al 5 C.Proc Civ., cu restricțiile prevăzute de art.129al 6 C.Proc.Civ., adică în limitele permise de acțiunea în „grănițuire", prevederi încălcate de instanța de apel.

Instanța chiar și în aceste condiții, bazându-se doar pe aceste înscrisuri, a tras concluzii greșite.

Astfel, mai întâi de toate, arată că G. M. (proprietarul inițial al imobilelor clădire și teren situate S.,..45 și Unirii nr.l(ce închide latura de sud a terenului liber) și A. M.(fosta proprietara a imobilului situat azi S., ..43) erau soți, după cum reiese din Testament nr.3757(filele 98-99 dos.603/2005),si obținuseră aceste proprietăți în timpul căsătoriei, iar moștenitorii direcți erau evident aceeași adică: tatăl reclamantelor M. H.,unchiul reclamantelor(M. Imperiu,fără copii autorul inițial al unor terți din prezentul proces), mătușa reclamantelor (R. Sevila -mama paratei R. și bunica paratului V. ,respectiv bunica paraților T.,Spiess și Ulescu prin reprezentarea mamei).

In cuvinte simple în prezentul proces se afla descendenți de diferite grade al moștenitorilor direcți ai soților G. și A. M.,precum și terți. Așa cum a relatat mai înainte ,in ce privește imobilul clădire și teren situat S. ..43,statul a preluat ilegal cca.226 mp.teren, adică cca. 926 m.p., din fosta proprietate A. M., în loc de 700 m.p. așa cum încuviințase instanța prin S.C.nr.43/1953 conform procedurii de executare silita prev.de Decretul 224/1951.

În anul 1971,prin cererea nr.l044/12.05.1971 - fila 270 adresata autorităților, moștenitorii direcți ai soților Gh. și A. M., solicita ca statul sa-si delimiteze suprafața terenului aferent imobilului din . - actual C. I S., pentru clarificarea situației juridice a terenului.

Statul și-a recunoscut greșeala -nu putea prelua decât 700 m.p.teren,s-a configurat și delimitat curtea aferenta imobilului de la nr.45 ,in suprafața de 297 m.p.,s-au eliberat autorizații de înstrăinare a terenului, iar toate actele de înstrăinare au atașată schița terenului – curte de 297 m.p. vizata spre neschimbare de autorități.

Pe de alta parte, moștenitorii direcți ,în demersul lor au beneficiat de prevederile Legii nr.4/1953 - Codul Familiei în care la art.30 se precizează.,bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soților si calitatea de bun comun nu trebuie dovedita " și în fine au beneficiat de prevederile Decretului nr. 32 /1954 pentru punerea în aplicare a codului familiei care, la art.4 consfințește aplicarea retroactiva a legii.

Nu în ultimul rând, având beneficiul sezinei ereditare, moștenitorii aveau de drept posesia - de la mama și de la tata nefiind necesara aprobarea justiției.

A învederat recurenta că trebuie observat că, actele de proprietate inițiale ale soților M., nu mai puteau fi folosite în forma inițială, în ce privește terenul, având în vedere evenimentele din 1971.

Deși în deplina cunoștința de cauza,reclamanta G. le-a folosit la retrocedare fără sa încunoștiinteze instanța despre situația reala juridica a terenului pe care o cunoștea, ea însăși fiind beneficiara de teren, urmare demersului tatălui dumneaei, cu consecința suprapunerii terenurilor.

Ceea ce au făcut moștenitorii direcți ai soților M. (inclusiv tatăl reclamantei) în 1971 a repetat cca. 30 de ani mai târziu reclamanta G. A. D. pe calea justiției, în deplina cunoștința de cauza ,cu consecințele cu care se confruntă astăzi.

Instanța de apel nu a înțeles faptul ca Procesul Verbal/1959 (fila 107 dosar nr.603/2005) care menționa preluarea a 1090 m.p.teren nu avea acoperire juridica legala, decât pentru preluarea a 700 m.p.teren, așa cum încuviințase judecătoria S. prin S.C. 43/1953(fila 23 dosar nr.603/2005),ori tocmai acest fapt a permis moștenitorilor direcți ai soților M. sa preia în anul 1971, 226 m.p. din terenul în suprafață de 926m.p. fost proprietate A. M., teren care, astăzi se suprapune.

Instanța de apel nu a avut cunoștința de evenimentele petrecute dupa anul 1959, pe care nu le-a menționat în nici un fel în cuprinsul hotărârii deși dovezile se aflau la dosar, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.

Față de motivele invocate recurenta a solicitat admiterea recursului,iar în temeiul art.312 Cod Proc Civ, în principal casarea, în subsidiar modificare în tot a Deciziei nr.455/2011, în sensul admiterii acțiunii posesorii, obligarea reclamantelor sa îi respecte posesia pe suprafața 197 m.p. identificată conform schiței expertizei efectuata în cauza pe aliniamentul (11-12-13-8-9-10-11),obligarea reclamantelor la deblocarea porții de acces auto ,cu adăugarea obligării reclamantelor la desființarea gardului metalic construit ilegal, dispunerea grănițuirii pe aliniamentul (12-13-8) așa cum rezulta din schița expertizei efectuata în cauză, respingerea apelului reclamantelor, respingerea acțiunii de grănițuire promovata de reclamante ca inadmisibilă și nefondată.

În motivarea cererilor de recurs ale acestora recurentele T. I. R. și T. S. C. au arătat că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. M. E. C., instanța de apel nu a soluționat aceasta excepție invocata în mod corect, făcând o greșita aplicare a legii.

Au precizat recurentele că au invocat acesta excepție pentru ca prin Sentința 401/2003 prin care s-a partajat averea defunctei A. M., reclamanta M. M. E. C. nu a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului din S., ..

Astfel, se știe ca sentința într-un dosar de partaj este doar declarativa de drepturi și nu atributiva de drepturi.

In patrimoniul recurentelor și al celorlalte persoane îndreptățite, imobilul de la nr. 43 le-a fost restituit prin Sentința nr. 1503/2001 pronunțata de Judecătoria Câmpina.

In sentința civila nr. 1503/2001 a Judecătoriei Câmpina, soluționata pe temeiul de drept al Legii 10/2001, reclamanta M. nu figurează ca parte, respectiv nu i-a intrat în patrimoniu cota parte ideala la care ai" fi avut dreptul după autoarea acesteia A. M..

Prin introducerea alin. 4 la art. 4 din Legea nr. 10/2001 s-a consacrat punctul de vedere preponderent existent în practica judiciara creata de la . Legii 10/2001, în sensul că dacă numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut restituirea imobilului are relevanta doar în sensul ca imobilul se cuvine doar celor care s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.

Surprinzător este faptul ca din neproprietar neposesor așa cum se afla reclamanta M. anterior pronunțării Sentinței nr. 1503/2001, după pronunțarea

Sentinței 401/2003 a ajuns proprietara neposesoare, când în realitate acesta nu are dreptul de proprietate consolidat, fiind neproprietara posesoare.

F. de aceste motive recurentele au învederat că înțeleg sa susțină și în fața instanței de recurs, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E., excepție pe care până în prezent, nicio instanța nu a dorit sa o soluționeze în mod real și efectiv prin analizarea argumentelor arătate.

Au mai precizat recurentele că în mod nelegal și netemeinic, instanța de apel și nici cea de fond nu au reușit sa înțeleagă ca pentru imobilul din S., .. 45, nu s-a făcut niciodată un partaj, iar coprproietarii au fost tulburați în posesia terenului liber de construcții aferent imobilului din S.. .. 45 și nu de la nr. 43.

D. imobilul din S., .. 43 a fost obiectul unui partaj între reclamante și o parte dintre parați.

Toți pârâții din aceasta cauza, au formulat o cerere posesorie cu privire la terenul liber de construcții aferent imobilului din S., .. 45, iar instanța a reținut în mod corect, în baza probelor administrate - interogatoriu și depoziții de martori ca posesia exercitata de parații din dosarul sus indicat îndeplinește prevederile art. 1846-1847 Cciv.

Chiar daca T. S. C., T. I. R. au fost scoase din posesie prin intermediul executorului judecătoresc, au fost scoase din posesie doar cu privire la terenul deținut aferent imobilului din S., .. 43 ca urmare a retrocedării acestui imobil prin Sentința 1503/2001.

Prin scoaterea din posesie prin procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc P. B. la data de 11.04.2005 nu s-a realizat și scoaterea din posesie a lor, asupra terenului liber de construcții deținut la imobilul din S., .. 45, iar acestea nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului și a construcției de la nr. 45.

Este evident faptul ca, atâta vreme cat au participat la un litigiu cu reclamantele G. și M. împotriva Statului roman, soluționat cu pronunțarea unei Sentințe definitive și irevocabile, nu aveau calitatea de a le opune punerii în posesie, așa cum a fost făcuta de către executorul judecătoresc și care a privit exclusiv Sentința de partaj din anul 2003, doar cu privire la imobilul de la nr. 43.

Problemele ivite cu ocazia acestei puneri în posesie, cât și ulterior, își au izvorul în Sentința civila nr. 1503/2001 pronunțata de Judecătoria Câmpina, prin care, în mod greșit, a fost retrocedat imobilul din S., .. 43, imobil constituit din construcție și teren în suprafața de 926,02 mp.

Astfel, deși statul preluase cu titlu, respectiv Sentința civila nr. 43/1953 pronunțata de Judecătoria S., o suprafața de teren de 700 mp, prin sentința civila nr. 1503/2001 a fost retrocedata o suprafața de teren de 926 mp, adică cu 226 mp mai mult, aspect ce a condus la suprapunerea unei suprafețe de teren de 197 mp, conform expertizei, între imobilele din S., .. 43 și nr. 45.

Au mai învederat recurentele că în mod greșit instanța de apel a catalogat Procesul-verbal din 30.06.1959 cu schița aferentă ca fiind un titlu de proprietate. Acest înscris nu putea sa aibă schița anexata și în niciun caz nu i se poate da valoarea juridica a unui titlu de proprietate, iar consecința fireasca a acestui fapt este ca suprafața de teren înscrisă pe acesta nu are nicio relevanta în speța de față.

Tot în mod greșit instanța de apel s-a referit la titlurile lor de proprietate aferente imobilului din S. de la nr. 45, în sensul că nu a dorit sa observe ca terenurile menționate sunt terenuri libere de construcții, fiind curtea imobilului de la nr.45 în suprafața totala de 297 mp, iar acest imobil are o suprafața totala de 493,35 mp din care 196,35 mp reprezintă suprafața de teren de sub casa.

De fapt, sunt trei imobile, respectiv cel de din .. 43, .. 45 și .. 1 care au avut și au aceeași curte . aflate pe un teren total de 1461,726 mp - case și curți în indiviziune, conform înscrisurilor aflate la dosar.

Niciodată, în niciun ciclu procesual nu s-a dorit a fi efectuata o expertiza care sa tina cont de proprietarii celor 3 imobile care sunt cam aceeași deoarece provin de la același autor - A. și H. M. și de actele lor de proprietate, deși au solicita acest lucru.

Întotdeauna, instanțele au apreciat ca fiind suficienta expertiza aferenta imobilelor de la nr. 43 și 45 pentru ca acestea sunt supuse granițuirii, dar daca ar fi acceptat solicitarea recurentelor s-ar fi încheiat odată pentru totdeauna toate aceste litigii deoarece s-ar fi văzut ca, dacă s-ar fi luat în considerare actele, ar fi însumat aproximativ 1700 mp, dar în realitate nu exista decât 1462 mp, ceea ce demonstrează ca prin Sentința nr. 1503/2001 s-a restituit o suprafața de teren mai mare decât a fost preluata de Statul Român.

Cel mai grav aspect este acela ca, deși reclamantele M. și G. au moștenit pe tatăl lor H. M. și au întocmit Certificatul de moștenitor nr. 1217/15.11.1977, se fac azi ca nu stiu și nici nu au cunoștința de suprafața și conturul terenului liber de construcții aferent imobilului de la nr. 45.

Recurentele au arătat că spun acest lucru deoarece reclamantele M. și G. au moștenit un spațiu comercial aflat la parterul imobilului de la nr. 45, iar conform acestor acte de moștenire, au obținut o suprafața de teren de 108 mp din care 74,25 mp fiind identificați ca teren liber indiviz ai curții acestui imobil, rămânând o suprafața de teren de 33,75 mp sub casa.

Au mai precizat recurentele că, analizând decizia civila recurata, din motivarea instanței, se observă că în fapt, instanța de apel a făcut o comparare a titlurilor pârtilor, deși nu exista formulat niciun capăt de cerere cu privire la vreo revendicare a unei suprafețe de teren.

Astfel, s-a dezlegat definitiv și irevocabil, în ciclurile anterioare ale acestui dosar, faptul ca reclamantele au înțeles sa nu formuleze o cerere în revendicare, caz în care instanțele sunt datoare sa analizeze acțiunea posesorie formulată.

Au învederat recurentele că prin acțiunea posesorie tind la menținerea statu-quo-lui, adică la menținerea stării de fapt anterior faptului tulburător cauzat de reclamante, fiind un act de administrare al coproprietarilor imobilului din S., .. 45, fiecare dintre aceștia (paratii-reclamanti din cauza) având reprezentarea subiectiva ca stăpânește bunul imobil alcătuit din construcție + teren -curte liber de construcții în suprafața de 297 mp, în calitate de titular al unui drept de proprietate . exercitata de aceștia în calitate de coproprietari ai imobilului din S., .. 45 este o posesie utila, posesie de care reclamantele-parate aveau cunoștința ca urmare a întocmirii Certificatului de moștenitor după defunctul H. M. în anul 1977, ca urmare a participării la litigiul prin care s-a obținut recunoașterea suprafeței de curte liberat de construcții de 297 mp ca fiind proprietate indiviza aferenta imobilului din S., .. 45 și în fine, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1993 prin care reclamantele-parate au cumpărat un magazin la parterul imobilului de la nr. 45. Toate aceste înscrisuri au fost însoțite de schițe anexe, respectiv expertiza, prin care a fost individualizat (suprafața + contur) terenul de 297 mp, reprezentând curtea imobilului de la nr. 45.

Au mai precizat recurentele că exercițiul dreptului reclamantelor-parate este abuziv deoarece este dictat exclusiv de intenția de a produce pagube paratilor-reclamanti, precum și de faptul ca faptele acestora întrec, în materialitatea lor, prin gravitate, limitele unei vecinătăți tolerabile, pentru ca se tinde prin acesta acțiune la acapararea unei porțiuni din terenul paratilor-reclamanti (aferent imobilului de la nr.45 și nu de la nr. 43), fapt inacceptabil și fiind dincolo de limita legalității.

Au învederat recurentele că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 674 și urm. din C.pr.civ., acestea exercitând o posesie utila, în mod public, sub nume de proprietar, continuu, neîntrerupt și netulburați vreme de peste 30 de ani, mai ales ca posesia, odată, dobândita, se conserva prin simpla intenție de a poseda și ea nu se pierde prin fapta culpabila a reclamantei G. A. D. prin care a încercat sa uzurpe posesia lor și sa acapareze 197 mp din terenul liber de construcții aferent imobilului de la nr. 45, teren ce nu are nicio legătura cu terenul liber de construcții aferent imobilului de la nr. 43.

De asemenea, au probat faptul ca reclamantele, fără drept și fără a avea vreo autorizație, au edificat un gard metalic pe terenul nostru de 297 mp și ca prin edificarea acestui gard suprafața de teren-curte aferenta imobilului din S., .. 45 a fost drastic restrâns, împiedicându-le astfel sa folosească, așa cum au făcut în ultimii 50 de ani, poarta de acces auto, poarta ce aparține imobilului de la nr. 45, acest aspect fiind înțeles de instanța de fond.

Nu același lucru se poate spune și despre faptul ca nu a obligat reclamantele G. și M. la a ridica gardul metalic construit în mod abuziv pe terenul nostru, aferent imobilului din S., .. 45.

In ceea ce privește cererea recurentelor de granituire a celor 2 terenuri, acestea consideră ca în mod nejustificat și total nemotivat, instanța de fond a respins cererea lor, care era întemeiată pe dispozițiile art. 584 C.civ.

Se știe ca, judecătorul, în posesoriu, este obligat sa descopere caracterul posesiunii și nicidecum dreptul real, sa pronunțe dreptul rezultând din posesiune și niciodată dreptul de proprietate.

Esențial pentru acest aspect este acela ca reclamantele G. și M. cunoșteau conturul terenului liber de construcții aferent imobilului din S.. ..

In cadrul acțiunii posesorii formulate trebuie discutat numai faptul posesiei și al tulburării sau deposedării ilicite, fără a se pune în discuție însuși dreptul de proprietate, aspect care putea fi rezolvat numai daca apelantele-intimate G. și M. înțelegeau sa formuleze o acțiune în revendicare, ceea ce este evident ca nu au făcut-o.

In cadrul celui de-al doilea ciclu procesual, în recurs, au demonstrat cu copia caietului grefierului faptul ca aceste două reclamante, cat și apărătorul lor, au învederat în mod expres instanței ca înțeleg sa nu formuleze cerere în revendicare.

Si nici nu ar fi putut sa o facă din două motive: în primul rând, acestea au posesia, fiind puse în posesie de executorul judecătoresc, iar în al doilea rând, cele două reclamante sunt coproprietare atât la imobilul de la nr. 45, cât și la imobilul de la nr. 43, adică, își revendica proprietatea de la ele însele.

In privința exercițiului acțiunii în revendicare între proprietari comuni, se știe ca, codevălmașul nu are acțiune în revendicare împotriva celuilalt codevălmaș, întrucât dreptul de proprietate este divizat pe cote-parți, nefiind deschisa decât calea partajării bunurilor comune.

Față de motivele arătate recurentele au solicitat în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu dispozițiile art. 312 alin. 3 în principal casarea deciziei recurate și în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a numitei M. M. E. C. și respingerea apelului reclamantelor în totalitate și admiterea apelului, în sensul obligării reclamantelor G. și M. la respectarea posesiei acestora asupra terenului în suprafața de 197 mp, așa cu acesta este identificat de expert pe aliniamentul 11-12-13-8-9-10-11, conform schiței de plan anexata la raportul de expertiza, precum și dispunerea granituirii terenurilor pe aliniamentul 13-12-8 și obligarea acelorași reclamante la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea cererii lor de recurs recurenta R. G. D. S. și recurentul V. C. R. au arătat că instanța de apel care a pronunțat decizia recurată, a fost greșit compusă, în sensul ca a fost alcătuita din judecători incompatibili sa pronunțe soluția conform art. 24 C.proc.civ.

Decizia atacata este nelegala prin încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completelor de judecata, deoarece au rejudecat apelul după casare în condițiile în care si-au exprimat opinia și în apelul anterior.

Apelul judecat anterior casării a privit și excepții, dar a antanamat și fondul câtă vreme s-a făcut mențiunea „ admite apelurile apelanților parați", apeluri care nu vizau excepții ci și motive de fond.

Au mai precizat recurenții că este drept ca nu au motivat „admiterea apelurilor " dar tocmai pentru acest motiv - art.304 pct. 7 și altele a fost casata decizia anterioara.

În acest context recurenții au învederat că amintește în acest sens decizia 4312/2005 a ÎCCJ și cauza Buscarini contra I. M. a CEDO.

Au mai arătat recurenții că Tribunalul Prahova a judecat de trei ori apelurile reclamanților și ale paraților, prin doua decizii admițând apelurile lor, iar prin ultima pe care o critica prin prezentul recurs respinge apelurile paraților, fără sa fi intervenit între timp ,, acte sau fapte noi" pe care sa nu le fi cunoscut cu prilejui judecării apelurilor anterioare.

Se aduc astfel atingeri grave actului de justiție care îsi pierde caracterul imparțial, iar judecătorii meritul de a fi obiectivi în înfăptuirea actului de justiție.

Potrivit art.6 din Convenție se încălca dreptul la un proces echitabil înfăptuit de o instanța imparțiala câtă vreme aceeași instanța admite în doua decizii casate apelurile lor, pentru ca acum sa le respingă.

Lipsește de asemenea continuitatea diversului juridic logic și obiectiv pentru ca, printre altele, casarea de către instanța a vizat motivarea admiterii apelurilor paraților admise eliptic și nicidecum schimbarea soluției.

Au mai precizat recurenții că instanța de apel, încalcă principiile esențiale ale ordinii publice, respectiv principiul siguranței circuitului civil și ai securității raporturilor juridice printr-un exces de putere, dând o valoare probatorie exagerata unei hotărâri judecătorești în detrimentul unor acte de transfer autentice ale proprietății, valabile conform legilor în vigoare.

In ceea ce îl privește pe recurentul C. R. V., coproprietar al terenului indiviz ce se suprapune, deși are un contract de donație în forma autentica, nerevocat, află din aceasta decizie ca nu justifică nici un drept pentru a putea formula o astfel de pretenție în contradictoriu cu reclamantele.

De asemenea, linia reala de hotar se determina în funcție de sentințele civile în care pârâtul V. nu a fost parte și de actul de proprietate al defunctei A. M. și nicidecum de actele de proprietate invocate de parați care nu au la baza întinderea reala a terenurilor toți coproprietarii au schițe de teren atașate actelor de transfer de proprietate.

In opinia instanței o sentința de retrocedare a unui teren preluat de stat data cu încălcări esențiale de fapt și de drept acum 57 ani are întâietate în raport de orice alte titluri ale vecinilor, încalcă grav drepturile altor persoane care pe parcursul a peste 50 ani au transmis și dobândit teren, neștiind ca actele lor de proprietate vor fi disprețuite de instanța.

Toate îndrumările din deciziile CEDO și ale ÎCCJ privind nevătămarea terțului dobânditor de buna credința pentru a se asigura reparația integrala a unui beneficiar al legii 10/2001 sunt încălcate fără nici un regret de instanța.

Instanța de apel este interesata doar de „actele vechi" repetând obsesiv aceasta sintagma și se întoarce în timp, în anul 1939, ignorând cu dispreț prezentul.

Recurenții au mai arătat că instanța de apel încalcă constant dispozițiile instanței de casare cu sfidarea art.315 al. 1 și propriile decizii anterioare.

Astfel prin decizia 133/2007, Tribunalul Prahova dispune casarea sentinței pronunțate de Judecătoria S. deoarece, era necesar ca instanța investita cu soluționarea cauzei, constatând existenta unor suprapuneri a terenurilor pentru care părțile prezentau acte de proprietate, sa pună în discuția părților necesitatea formulării și a unui capăt de cerere privind revendicarea suprafeței de teren ce se suprapune conform titlurilor de proprietate, în caz contrar urmând a fi analizată acțiunea posesorie sub toate aspectele prevăzute de art.674-676 C.proc.civ.

Aceasta era poziția Tribunalului Prahova în anul 2007. Acum, prin decizia 455/2011, Tribunalul Prahova confirma prima sentința a Judecătoriei S., sentința pe care o casase.

Decizia 455/2011 este identica în dispozitivul ei cu sentința 171/2007 a Judecătoriei S., pe care o considerase inițial netemeinica și nelegala, încălcându-si repetat propriile dispoziții, este consecventa și cu încălcarea dispozițiilor instanței superioare - Curtea de Apel Ploiești.

Prin decizia 542/01.06.2009, Curtea de Apel Ploiești constata ca sunt incidente în cauza dispozițiile art.304 pct.7 în sensul că „ hotărârea nu a cuprins motivele pe care s-a sprijinit atunci când a pronunțat soluția de admitere a apelurilor paraților."

Pentru acest motiv s-a întors cauza spre rejudecare de către Tribunalul Prahova.

Tribunalul Prahova, în aceeași compunere ca cea din decizia acum recurata, pronunța la 08.04.2010 decizia 234, admite o excepție invocata eronat de către reclamanți și admite din nou apelurile paraților, de asemenea fără sa motiveze soluția de admitere a acestora.

Prin decizia din 23.03.2011, Curtea de Apel Ploiești admite iarăși recursurile, constata încălcarea repetata a dispozițiilor instanței de casare de către instanța de apel.

Prin decizia 455, instanța de apel confirma sentința 171/2007 a Judecătoriei S. pe care ea însăși o casase pentru netemeinicie și nelegalitate, și pronunța aceeași soluție, respectiv admiterea integrala a acțiunii reclamanților și respingerea cererii reconvenționale fără sa mai observe ca ea însăși (instanța de apel) o criticase în sensul ca reclamanta ar trebui sa formuleze un capăt de cerere privind revendicarea având în vedere ca toate partite au titlu, terenul se suprapune și nu se poate compara titlurile ca preferabilitate și anterioritate decât într-o acțiune în revendicare cu atât mai mult cu cât pârâții arata ca au posedat terenul ca proprietari și sunt tulburați în posesia lor de împrejmuirea metalica ridicata de reclamante pe terenul proprietatea și posesia lor.

Tribunalul Prahova nu observa ca nu sunt într-o acțiune care sa aibă capăt de cerere și revendicarea suprafeței de teren suprapuse și cu toate acestea constată titlul preferabil ca fiind al reclamantelor, considerând ca este mai bine caracterizat și dă întâietate anteriorității actelor tot criteriu de comparare a titlurilor, folosind obsesiv sintagma „actele vechi ale reclamantelor”

In fapt, reclamantele au redobândit proprietatea după 57 ani si, este evident, ca situația juridica reala s-a schimbat. Titlul actual al reclamantelor este o acțiune în revendicare întemeiata pe art.481 și legea 10/2001.

CEDO a arătat constant ca nu sunt corecte deciziile prin care culpa statului este suportata de terți. Același lucru a fost preluat de ICCJ prin decizia 33/2007 stabilind ca și terțul trebuie în egala măsura protejat în drepturile sale, daca a dobândit cu buna credința și bunurile sunt în circuitul civil.

Ori, instanța de apel șterge cu buretele situația juridica reala și trimite părțile în anul 1939, fără să observe că schița din 1939 arata exact aceeași configurație a terenului cu cea de astăzi - a se observa conturul bolduit pentru proprietatea de la nr.43 din . cea din 1936 nu poate fi luata în considerare deoarece Arhivele Naționale le - au emis o adresa în care precizează ca „ actul din 1936 nu are schija atașata"

In actul de proprietate al A. M. nu se face vorbire de nici o suprafața de teren. Singurele dovezi sunt niște schițe - una nereala cărora instanța le acorda importanta exagerata în raport cu actele noastre de proprietate care au clar trecuta cota în mp din terenul curte.

Instanța de apel acoperă culpa procesuala a reclamantelor care nu au formulat și un capăt de cerere privind revendicarea, motivând ca nu puteau pentru ca aveau posesia", deși este știut ca puteau opune acțiunii posesorii acțiunea în revendicare.

Câtă vreme nu a fost formulata acțiune în revendicare și terenurile se suprapun, instanța nu avea decât doua variante :să admită acțiunea posesorie și varianta de grănițuire propusa de reconvenționala sau, sa respingă ambele cereri, și ale reclamantelor și ale paraților.

Au învederat recurenții că în ceea ce privește respingerea acțiunii posesorii, instanța se afla . de fapt.

Astfel, au posedat ca și proprietari curtea imobilului de la nr. 45, netulburați de nimeni, pașnic și sub nume de proprietari.

Proprietatea pe cote părți indiviza asupra terenului așa cum este identificat în actele lor, dă același regim și posesiei acestora.

Nu este utila posesia exercitata de unii coindivizari împotriva altor coindivizari cu privire la același bun, nicidecum împotriva terților. Ca urmare, instanța interpretează greșit dispozițiile art. 1846 și următoarele cod civil.

Faptul ca martorii menționează „împreuna cu reclamantele" se refera la situația paradoxala ca reclamantele sunt și coproprietari indivizi la nr. 45 și proprietari la nr. 43, cu mențiunea ca la nr. 43 au devenit proprietari în 2005, când le-au tulburat posesia.

Nu observa instanța ca însăși reclamantele, înainte de a deveni în urma partajului proprietare la nr. 43, încheie contracte de vânzare cumpărare cu schița aferenta în care configurația terenului de la nr.45 este exact așa cum o pretind.

În temeiul art. 308 al. 2 cod pr. civ. intimata G. A. D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor promovate de recurenții - pârâți R. G. D. S., V. C. R., R. Onorița, T. I. R. și T. S. C. întrucât sunt nelegale și nefondate.

În motivarea întâmpinării intimata a arătat că imobilul din S. ..43 (fostă G.) care cuprindea suprafața de 934 mp teren și o . construcții, a aparținut defunctei A. M. decedata la data de 23.09.1962.

Imobilul a trecut în proprietatea Statului Român conform Decretului nr.224/1951, așa cum rezulta din sentința civila nr.43/26.02.1953 pronunțata de Tribunalul Raionului S. și procesului verbal încheiat la data de 30.06.1959 de reprezentanții Sfatului Popular al Orașului S..

După apariția legilor reparatorii, succesorii în drepturi ai defunctei A. M. au solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr.112/1995, cerere ce le-a fost respinsă.

Ulterior, G. A. D. a promovat o acțiune în revendicare împotriva Consiliului L. S. și ADPP S. ce avea ca obiect imobilul situat în S. ..43.

In cauză au intervenit, în calitate de succesori în drepturi ai defunctei A. M., R. G. D. S., Ulescu A. R., T. Ș. Emaiiuel, Spiess T. I. R., T. S. C..

Prin sentința civilă nr.l503/27 aprilie 2001 pronunțată de Judecătoria Câmpina, acțiunea în revendicare a fost admisă, pârâții fiind obligați să lase în deplină pro"prietate și pașnică posesie reclamantei și intervenienților imobilul situat în S., ..43 jud. Prahova compus din terenul în suprafață de 926 mp identificat prin punctele ABCJEFKJIHA pe schița de plan din raportul de expertiză ing. I. C. și construcția situată pe acest teren.

Acest imobil a făcut obiect al unui partaj judiciar și a intrat în lotul atribuit reclamantelor G. A. D. și M. C. M. E., după cum rezultă din sentința civilă nr.401/14 mai 2003 pronunțată de Judecătoria S., rămasă irevocabilă.

Față de această hotărâre, care reprezintă titlul lor de proprietate, G. A. D. și M. C. M. E. au apelat la un executor judecătoresc care, prin procesele verbale nr.1 și 2 din 11.04.2005 le-a pus în posesie cu privire la terenul în suprafață de 926 mp identificat prin cele două hotărâri judecătorești irevocabile, pe care l-a delimitat prin introducerea unor țăruși din fier beton.

Imobilul din S. ..45 a aparținut lui G. M. care, printr-o . contracte aflate la dosarul cauzei (contractul nr.1509/1909 pentru 108 mp, contractul nr._/1936 pentru 167,2 mp și contractul_/1939 pentru 68 mp) a dobândit în proprietate o suprafață totală de 343,2 mp.

Clădirea situată pe acesta are o suprafață de 192 mp, după cum rezultă din dosarul cadastral al pârâtei R. Georgea D. S. (fila 173).

Astfel potrivit actelor autorului pârâților, curtea imobilului din S. ..45, jud. Prahova are o suprafață de aproximativ 151 mp.

De-a lungul timpului, apartamentele din clădire au fost înstrăinate fie prin acte între vii, fie mortis causa, terenul a fost preluat de către Statul Român, astfel încât, actele de proprietate ale dobânditorilor cuprind suprafețe de teren care, cumulate, depășesc suprafața deținută de autorul lor comun și care nu își au justificare în dovezile aflate la dosarul cauzei.

Întrucât cele două imobile care fac obiect al prezentului litigiu au aparținut familiei M. iar majoritatea părților au calitatea de rude, o porțiune de teren a fost folosită în comun pentru acces, parcare autoturisme, grădină cu flori etc.

După ce, în baza legilor reparatorii, părțile au dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care le foloseau și care au aparținut autorilor lor, au început demersurile pentru delimitarea celor două imobile.

De aceea, G. A. D. și M. C. M. E. au apelat la un executor judecătoresc pentru punerea lor în posesie conform celor două hotărâri irevocabile, sens în care acesta a procedat la delimitarea proprietății de la nr.43 prin amplasarea unor țăruși.

Insă, modalitatea de delimitare imobilului proprietatea reclamantelor a nemulțumit proprietarii imobilului învecinat, situat la nr.45, motiv pentru care G. A. D. și M. C. M. E. au promovat prezenta acțiune prin care au solicitat concursul instanței de judecată pentru grănițuirea celor două proprietăți învecinate.

După două cicluri procesuale, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova care a fost investit cu soluționarea apelurilor declarate de părți împotriva sentinței civile nr.273/3.03.2008 a Judecătoriei S. prin care a fost respinsă cererea introductivă de instanță și admisă în parte cererea reconvențională.

După rejudecare, Tribunalul Prahova a pronunțat decizia civilă nr.455/22.09l2011 prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E., a respins apelul declarat de către apelanții - pârâți Răduci Onorița, H. L., V. C. R., R. G. S. D., Ulescu A. - decedat, T. S. C. și T. I. R., a admis apelul reclamantelor și, în consecință, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis acțiunea, a dispus grănițuirea proprietăților părților pe aliniamentul 11-10-9-8 identificat pe schița de plan a raportului de expertiză topo întocmit de exp. P. D., respectiv potrivit variantei I din raportul de expertiză sus - menționat, a respins cererea reconvențională și a menținut restul dispozițiilor sentinței cu privire la respingerea lipsei calității procesual pasive a pârâtei N. A., a inadmisibilității cererii reconvenționale sub aspectul cererii posesorii și admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Orașului S. și a Consiliului L. S..

A mai precizat intimata că în primul rând, recurenții invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.l din codul de procedură civilă întrucât, în aprecierea acestora, hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă în sensul dispozițiilor art. 24 din Codul de procedură civilă.

Însă, pe de o parte, nu se poate pune problema necompetenței întrucât această instituție vizează instanța de judecată iar nu completul, putându-se invoca, eventual, o greșită compunere a completului.

Iar pe de altă parte, nu au fost încălcate dispozițiile art. 24 din Codul de procedură civilă referitoare la incompatibilitate.

Potrivit Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 38 din 15 ianuarie 2009 pentru modificarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 64 din 3 februarie 2009: "Cauzele trimise spre rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial investit. Dispozițiile art. 98 se aplică în mod corespunzător în situația existenței unui caz de incompatibilitate".

Astfel, nu există incompatibilitate decât atunci când judecătorul a cărui hotărâre a fost casată s-a pronunțat cu privire la fondul pricinii.

Or, instanța de apel, în ciclul procesual anterior, nu a soluționat cauza pe fond ci a desființat sentința pronunțată și a dispus trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecare.

Astfel, nu poate fi vorba de o incompatibilitate, situația invocată de recurenți încadrându-se în cea tranșată de către C. Superior al Magistraturii prin hotărârea arătată anterior.

Mai mult, recurenții aveau la îndemână fie excepția de incompatibilitate fie excepția de imparțialitate, excepții pe care le puteau invoca în fața instanței de apel dacă apreciau că aceasta este incompatibilă sau aveau o îndoială cu privire la compunere acesteia.

Ori, neinvocarea vreunei excepții confirmă faptul că motivul de recurs întemeiat ție dispozițiile art. 304 pct. 1 din Codul de procedură civilă este invocat în mod formal.

In consecință, solicită respingerea acestui motiv de recurs ca fiind nelegal și nefondat.

In al doilea rând, se invocă motivul de nulitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă potrivit cu care modificarea unei hotărâri se poate Cere dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

Insa, deși susțin că hotărârea instanței de apel este nelegală pentru motivul arătat, recurenții R. G. D. S. și V. C. R. nu aduc niciun argument în sprijinul acestui punct de vedere, motiv pentru care apreciază ca acest motiv de nulitate este lovit de nulitate.

In al treilea rând, recurenții invocă motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7 din Codul de procedură civilă potrivit cu care se poate modifica o hotărâre dacă aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Deși recurenta R. Onorița indică acest motiv de recurs, niciuna dintre criticile formulate nu vizează nemotivarea sau motivarea necorespunzătoare a hotărârii recurate ceea ce atrage nulitatea acestuia.

Mai mult, nu se poate pretinde că instanța de apel nu a motivat hotărârea din moment ce argumentele judecătorilor apelului se întind pe multe pagini, fiind amplu dezvoltate.

În al patrulea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă potrivit cu care este nelegală hotărârea prin câre instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Însă, recurenții R. G. D. S. și V. C. R., care susțin o astfel de nulitate, nu aduc niciun argument în sprijinul acestui motiv de recurs și, mai mult, nu fac trimitere la niciun act juridic care, în opinia acestora, ar fi interpretat eronat de către instanța de apel.

De aceea, și acest motiv de recurs este lovit de nulitate, urmând a fi cenzurat ca atare.

In al cincilea rând, recurenții invocă motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă potrivit cu care poate fi casată sau modificată hotărârea lipsită de temei legal sau cea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, se susține că instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar și principiul

siguranței circuitului civil și principiul securității raporturilor civile întrucât, a

pronunțat în aceeași cauză, în două cicluri procesuale, două hotărâri diferite.

Insă, textul de lege european arătat se referă la alte situații de fapt și anume la inegalitatea procesuală a părților implicate într-un litigiu.

A mai învederat intimata că, în ceea ce privește principiile invocate nici acestea nu sunt aplicabile în cauză deoarece hotărârile pronunțate de către instanța de apel în cele două cicluri procesuale nu sunt irevocabile putând fi modificate sau casate de către instanța de control judiciar.

Ori existența acestui control judiciar și posibilitatea instanței ierarhic superioare de a modifica sau casa hotărârea recurată cu dispoziții precise privind rejudecarea nu înseamnă că se încalcă principiul siguranței circuitului civil și principiul securității raporturilor civile.

Recurenții susțin că, prin soluția ia care s-a oprit instanța, aceasta a încălcat

dispozițiile art. 44 din Constituția României și art. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului pentru că îi privează de dreptul de proprietate cu privire la

bunurile pe care le-au dobândit în mod legal.

Insă, instanța de apel a stabilit doar linia de hotar dintre cele două proprietăți pe baza actelor de proprietate de care se prevalează părțile.

Dreptul la acțiune, bazat pe dispozițiile art. 584 C.civ., circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană, care are un drept real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său, prin acțiune în justiție, restabilirea hotarului care separă fondurile învecinate și marcarea acestora prin semne materiale vizibile.

., judecătorul nu are a se pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, ci asupra formei terenului, în partea din litigiu, al cărui contur este fixat, decisiv, prin linia hotarului despărțitor, determinată prin semne vizibile (Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2153 din 18 iunie 2005).

Ori, față de faptul că instanța de apel a stabilit linia de hotar, omologând una dintre variantele propuse de expert, este clar că nu se poate pune problema că aceasta ar fi încălcat dreptul de proprietate al unora dintre părțile implicate în proces.

Recurenții pretind că respingerea excepției lipsei calității procesuale

active a reclamantei M. C. E. este nelegală întrucât aceasta nu

are calitatea de coproprietară asupra imobilului situat în S., ..43

jud. Prahova.

Insă, prin sentința civilă nr .401/14 mai 2003 pronunțată de către Judecătoria S., rămasă irevocabilă, i s-a atribuit reclamantei M. C. M. E. cota de 1/2 din imobilul arătat, astfel încât aceasta are calitatea de coproprietari ceea ce-i conferă calitate procesuală activă în prezenta cauză.

Mai mult, excepția a fost ridicată chiar de către pârâții care au participat și la procesul de partaj și care nu au invocat niciodată o astfel de împrejurare în cadrul litigiului anterior.

Astfel, această excepție a fost cenzurată în mod legal de către instanța de judecată.

Recurenții critică hotărârea instanței de apel și sub aspectul omologării

variantei I din raportul de expertiză întocmit de către exp. P. D..

Insă, art. 584 C.civ. dispune că „Orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite de a sa; cheltuielile grănițuirii vor fi suportate pe jumătate".

Acțiunea în grănițuire este o acțiune prin care reclamantul pretinde ca, în contradictoriu cu pârâtul, instanța să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două fonduri învecinate.

După cum a arătat anterior, într-o asemenea acțiune, judecătorul nu are a se pronunța asupra existenței dreptului de proprietate (în întregul său) ci asupra formei terenului care alcătuiește dreptul de proprietate al cărui contur este fixat, decisiv, prin linia hotarului despărțitor, determinată prin semen vizibile.

Operațiunile judiciare ale grănițuirii circumscriu identificarea hotarului real, trasarea hotarului și așezarea semnelor de hotar.

Identificarea implică aflarea celor mai vechi semne de hotar, prin examinarea titlurilor de proprietate, ascultarea părților și martorilor și administrarea probelor cu expertize judiciare și cercetarea la fața locului. (ICCJ, decizia nr.2153/18 iunie 2005 citată în Codul civil adnotat. Voi. I, Ed. Hamangiu, 2008, pag. 516).

Ori, așa cum a reținut instanța de apel, titlurile inițiale sunt cele deținute de către A. M. și G. M. care dovedesc suprafețele celor două imobile învecinate.

Este adevărat că, datorită mijloacelor rudimentare de măsurare a terenului existente la data încheierii contractelor de către autorii părților prezentei cauze, pot exista diferențe de suprafețe dar acestea trebuie să se încadreze într-un anumit procent, arată adevărata delimitare dintre cele două proprietăți.

Forma și delimitarea reală a fost arătată de către expertul I. C. care a identificat pe schița de plan pe care a întocmit-o în procesul de revendicare, imobilul reclamatelor, și care a folosit în lucrarea sa actele de proprietate ale defuncților autori cât și cele de naționalizare.

De asemenea, aceste aspecte de ordin topografic apar și în expertiza întocmită cu ocazia procesului de partaj și care au fost preluate prin sentința civilă nr.401/14 mai 2003 a Judecătoriei S..

Astfel, prin două hotărâri irevocabile s-a stabilit suprafața, amplasamentul și forma terenului din S. ..43 jud. Prahova, cele două hotărâri fiind pronunțate în contradictoriu cu o parte din pârâții din prezenta cauză.

A mai preciazat intimata că în cauza de față există două categorii de pârâți și anume R. Onorița, H. L., R. O., R.

N. și V. C. care nu au participat la procesele anterioare întrucât nu aveau

calitatea procesuală necesară însă au știut de existența lor fiind rude și cunoștințe

apropiate cu ceilalți pârâți.

Față de aceștia, problema suprafeței, formei, delimitării terenului proprietatea reclamantelor a intrat în puterea lucrului judecat.

De aceea, aspectele legate de suprafață, amplasament, formă se bucură de putere de lucru judecată fiind obligatorii atât pentru persoanele care nu au participat la judecată cât și pentru instanța de judecată.

Ceea ce legitimează prezumția puterii lucrului judecat nu este atât caracterul definitiv al hotărârii cât adevărul ce trebuie să stea la baza ei, adevărul constituind temeiul, rațiunea, fundamentul social și moral al acestui efect al hotărârii judecătorești.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior fără posibilitatea de a mai fi contrazisă ( I.C.C.J. Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.995/4.02.2009). Această reglementare a autorității lucrului judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contradicțiilor dintre considerentele a două hotărâri judecătorești.

. instanța supremă a stabilit în sensul că "drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre posterioară pronunțată într-un alt proces . Este suficient ca din cuprinsul acelor acțiuni să rezulte că scopul final urmărit este același în ambele acțiuni ". (I.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă . nr.4525/30.05.2005).

Ori, în condițiile în care prin hotărârile irevocabile pronunțate anterior, instanțele au stabilit întinderea, amplasamentul și forma terenului reclamantelor, susținerile recurenților contrazic ceea ce s-a statuat deja cu putere de lucru judecat.

Mai mult, instanța poate să respingă cererea de stabilire a liniei de hotar doar în situația în care aceasta exista deja și nu era contestată ori, în cazul de față nu există o astfel de delimitare a celor două imobile vecine.

Faptul că există suprapuneri între suprafețele din titlurile de proprietate deținute de părți nu prezintă nicio importanță întrucât acțiunea în grănițuire are un caracter posesoriu și nu pune în discuție însuși dreptul de proprietate.

Hotărârea ce se pronunță în cazul unei, acțiuni în grănițuire nu se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce privește dreptul de proprietate astfel încât, partea nemulțumită poate promova o acțiune în revendicare fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat

Instanța de casare nu a obligat reclamantele să promoveze o acțiune în revendicare ci a dispus punerea în discuția părților a posibilității formulării unei astfel de cereri.

Ori reclamantele nu aveau posibilitatea să formuleze o acțiune în revendicare alături de cea de grănițuire deoarece au fost puse în posesie asupra terenului în suprafață de 926 mp deci au posesia asupra imobilului în litigiu.

Singurii în măsură să promoveze o acțiune în revendicare sunt pârâții care, însă, nu au înțeles să întreprindă un astfel de demers judiciar, preferând o acțiune posesorie pentru a nu li se pune în discuție titlul de proprietate.

După cum se arată în doctrină "eventualele diferențe de suprafețe nu pot constitui o dovadă sigură în stabilirea hotarului deoarece consemnările din titlurile de proprietate și planurile de situație ce le însoțesc au o valoare relativă - adesea transmisiunile s-au făcut fără măsurători sau, dacă au fost făcute, acestea nu au fost executate de specialiști

Totodată o diferență de suprafață în minus la o parcelă nu poate fi pusă neapărat pe seama "plusului" existent la cealaltă parcelă. Practica a dovedit că asemenea plusuri pot fi constatate și în perimetrul celorlalte terenuri învecinate"

Astfel aliniamentul corect al liniei de hotar nu este cel indicat de către pârâți ci cel stabilit de instanța de apel întrucât, după cum a susținut anterior, grănițuirea presupune stabilirea vechilor semne de hotar, adică a hotarului real dintre cele două terenuri limitrofe.

Ori față de schițele de plan vechi, aferente titlurilor de proprietate ale autorilor părților, este clar că linia de hotar nu este cea indicată de către pârâți ci cea la care s-a oprit Tribunalul Prahova prin hotărârea recurată.

Toate aceste aspecte dovedesc faptul că soluția instanței de apel este legală sub aspectul stabilirii liniei de hotar.

A mai precizat intimata că recurenții pretind că, în mod nelegal, a fost respinsă cererea reconvențională.

Pârâții nu au precizat ce tip de acțiune posesorie formulează: acțiune în complângere sau acțiune în reintegrare.

Insă, după cum corect a sesizat și instanța de apel, nu sunt îndeplinite cerințele niciuneia dintre aceste tipuri de acțiuni posesorii.

Pârâții au exercitat o posesie viciată întrucât nu a fost sub nume de proprietar.

Terenurile care aparțin, în prezent, părților au fost naționalizate astfel încât pârâții au avut calitatea de detentori precari și întrucât majoritatea erau rude, au folosit în comun o porțiune din terenul aflat între cele două construcții pentru acces, parcarea autoturismelor sau pentru plantarea de flori.

Nici după emiterea titlurilor de proprietate în favoarea pârâților nu se poate vorbi despre posesie utila întrucât acestea cuprindeau suprafețe de teren categoria curți - construcții, referindu-se la terenul aflat sub casă iar nu la un alt teren ce ar forma curtea imobilului situat la nr.45.

Mai mult, pentru a fi utilă posesia trebuie să fie neechivocă, adică să nu existe nici un dubiu cu privire la împrejurarea că persoana care stăpânește bunul o face cu intenția de a se comporta ca un adevărat proprietar.

Posesia este echivocă atunci când nu se cunoaște dacă posesorul are sau nu elementul intențional - animus sibi habendi.

Echivocul se caracterizează prin aceea că două sau mai multe persoane exercită acte de stăpânire asupra unui bun, astfel încât nici una nu poate pretinde o posesie proprie, distinctă.

Ori în această situație, posesia pârâților nu putea fi decât echivocă.

De aceea, consideră că respingerea acțiunii posesorii este legală dar și fondată.

A mai precizat intimata că recurenții pretind că, prin soluția la care s-a oprit, instanța de apel a încălcat art.315 din Codul de procedură civilă întrucât nu a respectat dispozițiile instanței de casare.

În realitate, însă, nici aceste susțineri nu pot fi primite întrucât cauza a fost restituită Tribunalului Prahova pentru ca acesta să analizeze criticile legate de excepțiile invocate dar și fondul cauzei, adică să soluționeze cauza și nu să o trimită spre rejudecare instanței de fond.

Ori toate aceste precizări dovedesc faptul că și acest motiv de recurs este nelegal, urmând a fi cenzurat ca atare.

În al șaselea rând, recurenta R. Onorița înțelege să invoce pe calea recursului excepția de inadmisibilitate a acțiunii în grănițuire cu motivarea că reclamantele au calitatea de coproprietare asupra imobilului situat în ..45 ceea ce le conferea și calitate procesuală pasivă.

Însă, pe de o parte, inadmisibilitatea nu reprezintă, ea însăși, o excepție ci consecința admiterii unei excepții astfel încât recurenta ar trebui să precizeze expres ce excepție înțelege să invoce pentru ca intimatele să-și formuleze apărarea.

Iar pe de altă parte, este absurd să se susțină că o persoană poate fi și reclamant dar și pârât în aceeași cauză. Hotărârea este opozabilă reclamantelor.

Împrejurarea că reclamantele au un drept de proprietate și asupra imobilului de la nr.45 nu constituie un impediment în stabilirea,liniei de hotar dintre cele două imobile învecinate și nu poate constitui un fine de neprimire a acțiunii în grănițuire.

Recurenta R. Onorița a depus la dosar note de ședință însoțite de un set de înscrisuri.

Prin decizia civilă nr. 2028 din 17 mai 2012, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâții R. Onorița, V. C. R., R. G. D. S., T. I. R., T. S. C. și i-a obligat la 4960 lei cheltuieli de judecată către intimata G. A. D..

Pentru a decide astfel, curtea a reținut că după parcurgerea mai multor cicluri procesuale cauza a fost soluționată prin decizia instanței de apel și care face obiectul prezentelor căi de atac în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E., a respingerii apelului declarat de apelanții-pârâți R. Onorița, H. L., V. C. R., R. G. S. D., Ulescu A. R. - decedat, T. S. C. și T. I. R., ca nefondat și a cererii de aderare formulată de T. S. C. și I. R. Spiess la apelul formulat de V. C. R., R. Onorita, H. L., R. G. S., Ulescu A. R. și R. O. E., ca neîntemeiată, a admiterii apelului declarat de apelantele-reclamante G. A. D. și M. C. M. E., a schimbării în parte a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii și a grănițuirii proprietăților părților pe aliniamentul 11-10-9-8 identificat pe schița de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert P. D. - filele 228-231 dosar ne.603/2005, respectiv potrivit variantei I din raportul de expertiză sus-menționat și a respingerii cererii reconvenționale în totalitate.

Tribunalul a menținut restul dispozițiilor sentinței numai cu privire la respingerea excepțiilor lipsei calității procesual pasive a pârâtei N. A., a inadmisibilității cererii reconvenționale sub aspectul cererii posesorii și admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Orașului S. și a Consiliului L. S., și au fost obligați în solidar apelanții-pârâți la 5960 lei cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă G. A. D..

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs mai multe părți unele din critici fiind comune.

Așa fiind Curtea a analizat printr-un raționament juridic comun criticile vizând același aspecte sau aspecte similare, urmând ca celorlalte motive de recurs să le răspundă în mod separat.

Astfel, o primă critică ce se regăsește atât în recursul promovat de recurenta R. Onorița, cât și în recursul formulat de recurenții R. Gerogeta D. S. și V. C. R. vizează încălcarea de către instanța de apel în ultimul ciclu procesual a dispozițiilor art. 24 Cod pr. civ.

La fundamentarea acestei critici au stat argumentațiile recurenților care au invocat-o în sensul că judecătorii care au pronunțat decizia recurentă erau incompatibili de vreme ce și-au exprimat opinia asupra pricinii și în apelul anterior.

Din înscrisurile dosarelor componente ale cauzei se reține că decizia ce face obiectul prezentelor căii de atac a fost pronunțată de un complet din care au făcut parte doamnele judecător R. C. și H. A. G..

Pe de altă parte, în litigiul pendinte același doamne judecător a pronunțat Decizia nr. 234/08.04.2010 prin care au fost admise apelurile declarate în cauză și desființată sentința primei instanțe cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceasta.

Însă admiterea căilor de atac a fost una pur formală de vreme ce singurul aspect avut în vedere la pronunțarea soluției a fost acela că intimata-pârâtă N. A. a vândut, pe parcursul soluționării pricinii în primă instanță, soților V. C. și V. F., imobilul situat în S., ..45, jud.Prahova, împreună cu terenul aferent în suprafață de 8 mp, imobil care se învecinează cu cel al apelantelor-reclamante iar actualii dobânditori nu au figurat ca părți la instanța de fond, astfel încât nu și-au putut face apărările necesare raportat la situația de fapt dedusă judecății.

Față de această argumentație tribunalul a apreciat că se impune desființarea sentinței apelate și trimiterea spre rejudecare a cauzei la aceeași instanță de fond pentru a se pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a noilor dobânditori ai imobilului și pentru ca pricina să se judece în contradictoriu și cu aceștia, context în care se asigură dreptul la apărare al dobânditorilor V., fără a fi antamate în nici un mod fondurile apelurilor, respectiv fondul raportului juridic litigios astfel cum acesta fusese conturat prin cererea de chemare în judecată și prin cererea reconvențională.

Mai mult decât atât instanța de recurs investită cu calea de atac exercitată împotriva acestei decizii a stabilit cu caracter irevocabil și obligatoriu pentru instanța de rejudecare că în cauză N. A. a transmis convențional bunul său către soții V. și prin aceasta nu poate produce nicio vătămare reclamantelor și cumpărătorilor, de natură să determine casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, cumpărătorii având posibilitatea să se prezinte în proces pentru a se substitui în drepturile autoarei lor.

În alte cuvinte singurul aspect pe care s-au pronunțat într-un ciclu procesual anterior doamnele judecător a fost dezlegat de către instanța de recurs, pentru toate celelalte solicitări, apărări, critici care au făcut obiect de analiză în decizia ce face obiectul căilor de atac prezente acestea pronunțându-se pentru prima dată.

Într-o atare situație nu sunt incidente dispozițiile procedurale privitoare la existența unui caz de incompatibilitate în persoana judecătorilor care au compus completul de apel din ultimul ciclu procesual, criticile recurenților care au invocat un astfel de motiv de recurs fiind nefondate.

O altă critică ce se regăsește atât în recursul recurenților R. și V., cât și în cel al recurentei R., dar cu formulări diferite privește împrejurarea că hotărârile pronunțate în cauză sunt contradictorii față de împrejurarea că anterior apelurile părților au fost admise, pentru ca la ultima judecată de fond la instanța de apel o parte din acestea să fie respinse.

Numai că așa cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente cu ocazia prezentării argumentației juridice pentru criticile referitoare la incompatibilitatea judecătorilor prin deciziile instanței de apel, cu excepția celei ce face obiectul prezentelor căi de atac s-a dispus desființarea cu trimitere, fără a se da dezlegare problemelor de drept care priveau fondul raporturilor juridice litigioase.

Într-o atare situație admiterea căilor de atac a fost una pur formală, fără evocarea fondului, astfel încât nu se pune problema unor soluții contradictorii sau încălcării a dreptului la un proces echitabil sau a lipsei raționamentului logic și obiectiv.

Evocând fondul cu ocazia ultimei judecății de fond instanța de apel era ținută exclusiv de respectarea deciziilor de casare, aspect asupra căruia se va reveni cu ocazia analizării unor alte motive de recurs.

Pentru motivele arătate Curtea a considerat drept nefondate și criticile recurenților R. și V., precum și ale recurentei R. vizând aspectele analizate.

Sub aspectul criticilor recurentei R. în sensul că acțiunea în grănițuire este inadmisibilă de vreme ce nu au fost nominalizați toți proprietari de la nr. 45 Curtea reține că persoanele care nu ar fi figurat în calitate de pârâți în opinia recurentei ar fi chiar cele două reclamante.

Ori acestea nu pot avea concomitent calitate de reclamante și pârâte, iar calitatea de proprietar al unui fond și de coproprietar al fondului învecinat nu închide calea la acțiunea în grănițuire, în alte cuvinte la trasarea liniei de hotar dintre proprietățile învecinate.

Modul de suportarea a cheltuielilor de grănițuire, se putea regla pe calea cheltuielilor de judecată, fără însă a putea atrage finele de neprimire al inadmisibilității unui astfel de petit.

Pentru motivele învederate Curtea a constatat că sunt nefondate și criticile recurentei R. privind inadmisibilitatea acțiunii în grănițuire.

O critică comună recursului recurentei R. și recurentelor T. vizează lipsa calității procesuale active a reclamantei M. C. M. E. motivat de faptul că prin acțiunea de partaj aceasta nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului de la nr. 43, dat fiind caracterul declarativ al hotărârii pronunțate într-un astfel de litigiu.

Din înscrisurile cauzei Curtea a reținut că, în adevăr imobilul situat în S., B-ul C., nr. 43 a fost inclus în lotul lui M. C. M. E., iar hotărârea pronunțată a avut la bază o acțiune de partaj.

Numai că partajul nu a vizat numai acest bun și pentru care se obținuse hotărâre de restituire numai de o parte din copărtași, ci și alte bunuri rămase de pe urma unui defunct comun, respectiv M. A..

Ori, de vreme ce raportat la întreaga masă părțile din acțiunea de partaj au înțeles să pună în acel fel capăt stării de indiviziune nu se poate susține pe simplu caracter declarativ al partajului că M. C. M. E. nu a devenit proprietara bunului în discuție.

De altfel recurentele T. au fost parte în procesul de partaj soluționat prin hotărâre irevocabilă, astfel încât nu mai pot contesta calitatea de proprietar a reclamantei în discuție.

Având în vedere cele menționate Curtea a constatat că sunt nefondate și criticile recurentelor R. și T. privind lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei M. C. M. E. în promovarea petitului privind grănițuirea.

Un motiv comun celor trei căii de atac promovate, cu argumentații comune, dar și diferite vizează modul de soluționare a capătului de cerere privitor la grănițuire.

După cum se știe grănițuirea reprezintă fixarea prin semne exterioare și vizibile a linei de hotar dintre două proprietăți vecine.

Aceasta presupune o . operațiuni și anume: examinarea titlurilor de proprietate pentru a determina cuprinderea fondurilor, măsurătoarea acestora, trasarea hotarului pe teren.

Așadar, judecătorul investit cu o acțiune în grănițuire este îndrituit a examina actele de proprietate exhibate de părți pentru a se putea stabili pe unde urmează a fi trasat hotarul.

Aceasta nu înseamnă că judecătorul procedează la operațiunii specifice acțiunii în revendicare așa cum susțin în mod eronat recurenții.

De altfel, de vreme ce prin acțiunea în grănițuire se stabilește numai linia de hotar, hotărârea pronunțată într-un astfel de litigiu nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește revendicarea.

În consecință, oricare dintre coproprietari poate ulterior grănițuirii să pornească o acțiune în revendicare fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii în hotărnicie.

Împrejurarea că reclamantele nu au formulat și un petit în revendicare nu poate duce la respingerea acțiunii în grănițuire, atâta vreme cât chiar pârâții din dosar au susținut că cele două imobile, împreună cu un alt treilea au fost deservite de o curte comună, aspect susținut chiar și prin motivele de recurs, iar prin înlăturarea semnelor fixate de executor nu mai există semne exterioare de hotar.

Totodată în cauză nu se pune problema nesocotirii de către ultima instanță de apel a deciziei de casare în sensul condiționării soluționării grănițuirii de formularea de către reclamante a unui petit referitor la revendicare.

În realitate, prima desființare cu trimitere a fost în acest sens, reclamantele în fața primei instanțe au învederat expres că nu înțeleg să formuleze și capăt de cerere în revendicare, iar instanța de recurs prin Decizia nr. 542/11.06.2009 a sancționat cea de a doua trimitere spre rejudecare de către tribunal pentru același motiv.

Astfel, în considerentele acestei din urmă hotărâri s-a reținut în mod expres că Tribunalul Prahova a făcut o greșită aplicare a legii, interpretând greșit dispozițiile art. 315 Cod pr. civ. în sensul că instanța de fond s-a conformat deciziei de casare, punând în discuția părților necesitatea formulării unei acțiuni în revendicare, dar acestea în virtutea principiului disponibilității care guvernează procesul civil au înțeles să nu o formuleze, caz în care instanța nu poate suplini consimțământul acestora.

De asemenea nu se poate pune în discuție nici încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 al. 5 Cod pr. civ., a necercetării fondului sau a încălcării principiului securității circuitului civil și al raporturilor juridice.

Toate celelalte referiri din cuprinsul motivelor de recurs aferente dezvoltării criticilor raportat la petitul privind grănițuirea vizează în fapt modul de interpretare a probatoriilor, respectiv de determinare a situației de fapt pe baza înscrisurilor depuse de părți.

Ori acestea țin de temeinicia hotărârii și nu pot face obiect de analiză de către instanța de recurs în cauza pendinte, căile de atac împotriva hotărârii de apel putând fi exercitate numai pentru motive de nelegalitate.

Pentru argumentele expuse Curtea a constatat că sunt nefondate criticile din cele trei recursuri privitoare la modul de soluționare a acțiunii în grănițuire.

Sub aspectul modului de soluționare a cererii reconvenționale privitoare la acțiunea posesorie Curtea a reținut că toate părțile care au exercitat calea de atac au formulat critici și sub acest aspect.

D. fiind însă că situația juridică a acestora este diferită Curtea a procedat la o analiză separată a respectivelor motive de recurs.

Astfel, în ceea ce le privește pe recurentele T., așa cum în mod legal au reținut și instanțele de fond acestea împreună cu reclamantele au stăpânit ambele imobile de la nr. 43 și 45 până la momentul punerii în executare a Sentinței nr. 401/2003 a Judecătoriei S..

Executarea acestei hotărâri s-a făcut prin intermediul executorului judecătoresc, recurentele din prezenta fază procesuală fiind scoase din posesie în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o cauză în care acestea au avut calitate de părți, intrată în putere de lucru judecat și opozabilă pârâtelor T..

Într-o atare situație acestea nu pot susține că în ceea ce le privește a intervenit o deposedare care să fie apărată pe calea acțiunii posesorii.

Curtea nu a putut avea în vedere susținerile recurentelor în sensul că acțiunea posesorie privea imobilul de la nr. 45, iar acestea au fost scoase din posesie cu privire la imobilul de la numărul 43.

În realitate, diferendul dintre părți are ca obiect tocmai suprafața de teren de la limita celor două proprietăți, acestea având păreri divergente cu privire la întinderea dreptului pentru fiecare dintre cele două curții și care la un moment dat a constituit o proprietate unică ce deservea atât construcțiile de la nr. 43, cât și cele de la nr. 45.

De altfel chiar recurentele în dezvoltarea acestui motiv de recurs fac referire la întinderea dreptului de proprietate asupra terenului pentru fiecare din imobile și a problemelor ivite pornind de la faptul că prin hotărârea de retrocedare, respectiv Sentința Civilă nr. 1503/2001 s-a restituit în opinia acestora o suprafață mai mare decât cea preluată.

Tocmai față de modul de soluționare a petitiului posesoriu s-a dat dezlegare și capetelor de cerere privitoare la îngrădiri și acces.

Față de cele menționate Curtea nu a putut reține susținerile recurentelor din cadrul motivelor de recurs cu privire la îndeplinirea în persoana acestora a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a duce la admiterea acțiunii posesorii.

Pentru motivele arătate Curtea a constatat că sunt nefondate criticile recurentelor T. cu privire la modul de soluționare a acțiunii posesorii și celor vizând obligația de a face.

Sub aspectul motivului de recurs formulat de către recurenta R. sub aspectul acțiunii posesorii Curtea a reținut că în mod legal a reținut instanța de apel că aceasta nu a făcut dovada unei posesii care să îndeplinească prescripțiile art. 1846 – 1847 Cod civil.

Este eronată susținerea recurentei că deși terenul este indiviz oricare dintre proprietari poate formula un act de conservare sau păstrare a bunului așa cum este și acțiunea posesorie, fără a fi necesar respectarea reguli unanimității.

În realitate caracterul de coindivizari ai recurentei pârâte și intimatelor reclamante face ca posesia fă fie afectată de viciul precarității, situație în care nu sunt îndeplinite toate condițiile din reglementarea de vechiul Cod civil amintită.

Mai mult decât atât instanța de apel nu a considerat acțiunea posesorie ca neputând fi admisă pentru că s-ar încălca regula unanimității.

Inopozabilitatea hotărârilor în revendicare nu are relevanță în soluționarea acestui petit de vreme ce chiar recurenta recunoaște calitatea de coindivizar cu reclamantele pentru terenul pentru care au formulat acțiunea posesorie.

Pentru motivele arătate au fost considerate nefondate criticile recurentei R. privitoare la modul de soluționare de către instanța de apel a cererii reconvenționale, în urma admiterii căii de atac declarată de reclamante.

Sub aspectul criticilor recurenților V. și R. vizând de asemenea acțiunea posesorie Curtea a constatat că acestea sunt de asemenea nefondate pentru argumentația mai sus expusă.

În plus Curtea nu a putut avea în vedere susținerile acestor recurenți privitoare la întrunirea în posesia acestora a calităților cerute de art. 1846 și urm. Din vechiul Cod civil.

Dacă în adevăr aceștia nu au calitate de coproprietari cu reclamantele asupra imobilului de la numărul 43, acțiunea posesorie a fost formulată pentru curtea aferentă imobilului de la nr. 45 și pentru care există calitatea de coindivizari a părților și deci viciul precarității posesiei, iar între părți există opinii divergente cu privire la punctul de la care începe o proprietate și se sfârșește cealaltă.

Pentru toate motivele arătate, având în vedere textele de lege menționate precum și dispozițiile art. 312 al. 1 Cod pr. civ. Curtea a respins recursurile ca nefondate și în temeiul art. 274 Cod pr. civ. a obligat recurenții la plata cheltuielilor de judecată către intimata G. A. D., reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei civile nr. 2028/17.05.2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, contestatoarele T. I. R. și T. S. C. au formulat contestație în anulare, considerând decizia nelegală și netemeinică, solicitând admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 455/22.09.2011 pronunțata de Tribunalul Prahova - Secția Civila, urmând a admite recursul contestatoarelor și respingerea ca nefondat a apelului declarat de intimatele-apelante G. A. D. și M. C. M. E., precum și admiterea apelului declarat de contestatoare.

Se susține că prin decizia atacata, instanța Curții de Apel Ploiești - Secția I Civila a respins recursul declarat de contestatoare ca nefondat, întemeindu-și soluția pe grave erori materiale, datele cuprinse în motivarea deciziei sunt eronate față de situația de reală, fiind potrivnice situației de fapt și de drept dedusă judecații, cât și probelor administrate, fiind indusă în eroare de intimatele G. și M. cu privire la aplicarea greșita a legii de către instanța Judecătoriei S., intervenind astfel o greșeală prin confundarea unor date esențiale ale dosarului.

Astfel, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. M. E. Gristilena, consideră contestatoarele că instanța de recurs a soluționat aceasta excepție făcând o gravă eroare materială, fiind potrivnică probelor administrate.

Se susține că au invocat acestă excepție pentru că prin sentința 401/2003 prin care s-a partajat averea defunctei A. M., reclamanta M. M. E. C. NU a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului din S., .. 43, știindu-se că sentința într-un dosar de partaj este doar declarativă de drepturi și nu atributivă de drepturi.

In patrimoniul contestatoarelor și al celorlalte persoane îndreptățite, imobilul de la nr. 43 a fost restituit prin sentința nr. 1503/2001 pronunțată de Judecătoria Câmpina, sentința care se află la dosarul cauzei, sentință în care reclamanta M. NU figurează ca parte, respectiv nu i-a intrat în patrimoniu cota parte ideala la care ar fi avut dreptul după autoarea acesteia A. M..

Pe de altă parte, conform art. 644 și 645 din vechiul Cod Civil, proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție, prin tradițiune, prin accesiune, prin prescripție și prin ocupațiune.

In aceasta situație este surprinzător faptul că instanța de recurs s-a ancorat în împrejurarea ca subsemnatele fiind parte în procesul de partaj, nu mai pot contesta calitatea de proprietar a reclamantei M. C. M. E. și deci calitatea procesuală activă a acesteia, iar pe de alta parte în litigiul privind partajarea averii defunctei A. M., s-au partajat mai multe bunuri.

Mai întâi că nicio parte din acest dosar nu a invocat vreo excepție de inadmisibilitate a excepției invocate de subsemnatele, iar pe de alta parte, instanța de recurs confundă datele din dosar.

Conform art. 644 și 645 din vechiul Cod civil, în patrimoniul lui M. Gristilena M. E. nu a putut intra cota sa ideala din imobilul din S., .. 43 în niciunul dintre modurile descrise în aceste texte legale, iar sentința de partaj nu poate ține loc de act de proprietate niciodată.

Se mai susține că, în prezent, nu se contestă decât calitatea procesuală activă, probata prin înscrisurile depuse la dosar și întemeiata în drept și în fapt și doar cu privire la cota ideala a reclamantei M. asupra imobilului din S., .. 43 și nici într-un caz, dreptul de proprietate al acestei reclamante asupra unei cote din averea defunctei A. M..

Astfel, în opinia contestatoarelor, instanța de recurs nu a răspuns coerent, ci doar confuz, încurcând datele din dosar, la întrebarea cum este posibil ca reclamanta M. Gristilena M. E. să aibă calitate procesuală activă, atâta vreme cât în patrimoniul său nu a intrat dreptul de proprietate asupra imobilului din S., .. 43, ci doar la nivel declarativ, această reclamantă s-a pricopsit cu posesia acestui imobil.

Din alt punct de vedere, nici nu a fost luat în considerare de instanța de recurs, deși aceasta soluție este de mult consacrată în doctrină, argumentul că, prin introducerea alin. 4 la art. 4 din Legea nr. 10/2001 s-a consacrat punctul de vedere preponderent existent în practica judiciară creată de la . Legii 10/2001, în sensul că dacă numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut restituirea imobilului are relevanță doar în sensul că imobilul se cuvine doar celor care s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul de acrescamant, indiferent de cotele lor succesorale. Or, reclamanta M. nici n-a cerut acest imobil, dar totuși are posesia lui, dar nu încă proprietatea.

Consideră contestatoarele că instanța investită cu soluționarea unei cereri are obligația de a examina în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, iar partea interesata are dreptul să aștepte un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză.

Prin acesta maniera de soluționare, instanța de recurs (fiind a treia oara în fata instanței de recurs) a încălcat și dispoz. art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care stipulează ca „orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale cu caracter civil".

Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle vs Finlanda din 19.12.1997).

Inexplicabil, instanța de recurs și-a argumentat soluția prin raportare la o așa-zisă autoritate de lucru judecat invocată prin excepție de intimatele G. și M., dar aceasta excepție nu a fost pusă în discuția părților, deși s-a reținut pe larg în decizia atacată considerentele invocate de intimate.

De asemenea, recurenta Raduca a invocat separat de motivele de recurs excepția inadmisibilității cererii principale, în grănițuire, excepție ce nu a fost pusă în discuția părților.

In ceea ce ne privește, cererea reconvențională a contestatoarelor, a fost soluționata în baza unei greșeli materiale și a unei confuzii a datelor dosarului, în opoziție cu probele administrate.

Instanța de recurs, la fila 55 a arătat explicit că nu pot uza contestatoarele de calea acțiunii posesorii în apărarea drepturilor acestora față de cererea principala în grănițuire deoarece, prin punerea în executare a sentinței de partaj a averii după defuncta A. M. nr. 401/2003 pronunțată de Judecătoria S., au fost scoase din posesie și deci, Curtea nu poate avea în vedere argumentul ca au fost scoase din posesie doar cu privire la imobilul de la numărul 43.

Cea mai grava confuzie a instanței de recurs este aceea că, probabil, și imobilul de la nr. 45 a fost supus partajului averii după defuncta A. M..

Nimic mai fals! Apartamentul din imobilul din S., .. 45 le-a fost restituit contestatoarelor de Primăria S., în baza actelor vechi de proprietate care se și afla la dosarul cauzei, împreuna cu schița aferenta terenului, schița de unde se observă atât forma, cât și suprafața terenului aferent imobilului de la . condominium.

Or, imobilul proprietatea contestatoarelor situat în S., .. 45 nu a fost supus partajului după defuncta A. M. și niciodată nu au fost scoase din posesie asupra terenului aferent acestui imobil.

Câtă vreme, în mod natural și de bun simt, suprafața de teren nu se mărește ca o plăcinta, iar terenul aferent apartamentului din imobilul de la nr. 45 este același, suprapunerea de teren de care vorbește instanța de recurs la fila 56 primul paragraf nu poate veni decât ca urmare a punerii în executare a sentinței nr. 401/2003 care a preluat greșeala din sentința nr. 1503/2001 pronunțata de Judecătoria Câmpina.

Realitatea este următoarea: terenul imobilului situat în S., .. 45 este în suprafața totala de 489 mp și este format din 292 mp teren liber de construcții și 197 mp teren aflat sub construcție. Acestui teren ii este atribuit numărul cadastral 1350. Terenul imobilului situat în S., .. 43 este în suprafața totală de 928 mp, are numărul cadastral 2044 (ulterior celui de la nr. 45) și se suprapune peste terenul de la nr. 45 cu aproximativ 200 mp. Evident ca prin edificarea gardului împrejmuitor de către reclamantele intimate G. și M., posesia contestatoarelor și a celorlalți coproprietari ai imobilului de la nr. 45 a fost afectată și acest lucru a fost făcut tocmai de rudele noastre care au cunoștință de suprafața terenului imobilului de la nr. 45 deoarece sunt coproprietare cu acestea, ale acestui imobil de la nr. 45.

In aceasta situație, se apreciază de contestatoare că sunt întrutotul îndreptățite să-și apere proprietatea pe calea unei acțiuni posesorii deoarece toate condițiile sunt îndeplinite, cererea posesorie fiind făcută în termenul de 1 an de la data deposedării, astfel încât argumentul instanței de recurs nu poate fi decât o greșeala materială cauzată de confuzia din multitudinea de acte depuse la dosar de către toate părțile.

Cu martori și prin interogatoriul, care a reliefat cu prisosința reaua-credință a reclamantei G., au dovedit că au exercitat o posesie utilă în anul în care acest lucru le este necesar, mai ales că au dovedit că au achitat taxele și impozitele aferente imobilului alcătuit din clădire + teren-curte (având conturul din schițele anexe actelor de proprietate) în suprafața de 297 mp, aspect care constituie o dovada concludentă și suficientă de exercitare a posesiei de 1 an, așa cum este cerut de art. 674 Cod pr.civilă.

De asemenea, se susține de contestatoare că au probat faptul că reclamantele, fără drept și fără a avea vreo autorizație, au edificat un gard metalic pe terenul acestora de 297 mp și că prin edificarea acestui gard suprafața de teren-curte aferenta imobilului din S., .. 45 a fost drastic restrâns, împiedicându-le astfel să folosească, așa cum au făcut în ultimii 50 de ani, poarta de acces auto, poartă ce aparține imobilului de la nr. 45.

Deși nu ar mai fi fost necesar, au mai arătat că posesia contestatoarelor pentru anul în care acest lucru este necesar, poate fi cumulată cu cea a autorilor acestora, ale căror titluri de proprietate provin de la aceeași autori comuni cu ai reclamantelor, toți autorii noștii fiind moștenitori sezinari ai lui G. și A. M..

Tot acest probatoriu au arătat că sunt îndeplinite condițiile art. 1846,1847 din vechiul Cod Civil.

In ceea ce privește, și cererea principala de grănițuire a fost soluționată în baza unei greșeli materiale și a unei confuzii a datelor dosarului, în opoziție cu probele administrate.

In analizarea acestei cereri, trebuie plecat de la decizia civilă nr. 1089/25.10.2007, pronunțata de Curtea de Apel Ploiești prin care s-a dispus analizarea acțiunii posesorii formulată de contestatoare sub aspectul dispoz. art. 674-676 C.pr.civ., în lipsa formulării unei cereri în revendicare formulată de reclamantele-pârâte. Așa cum au arătat mai sus, cererea de revendicare ar fi trebuit să privească doar suprafața de 200 mp care se suprapune între cele 2 terenuri și nu întreaga suprafața de 928 mp așa cum au înțeles reclamantele-intimate.

Dispozițiile instanței au fost deosebit de clare, aceasta nu a dispus ca părțile, în baza principiului disponibilității să facă o cerere în revendicarea terenului care se suprapunea, ci D. reclamatele G. și M. să facă o cerere în revendicare pentru terenul ce se suprapunea.

Or, în condițiile în care acestea au arătat explicit că nu fac cerere în revendicarea terenului de 200 mp ce se suprapunea, în mod temeinic și legal, judecătorul fondului după casare, a analizat doar cererea posesorie a contestatoarelor.

De aceea, toate deciziile celorlalte instanțe superioare ulterioare sentinței civile nr. 273/03.03.2008, în mod particular instanțele Tribunalului Prahova, au dat soluții ilegale deoarece au analizat din perspectiva comparării de titluri a actelor de proprietate ale părților, fapt care nu a fost solicitat de nimeni.

O alta confuzie gravă a instanței de recurs, preluata în fila 55, paragraful 3, este aceea că instanța de casare din primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 542/11.06.2009, a dispus punerea în discuția părților necesitatea formulării unei cereri în revendicare.

In realitate, prin decizia civila nr. 133/28.02.2007 (și nu prin decizia nr. 542/11.06.2009 a CA Ploiești), instanța Tribunalului Prahova, în argumentele care au dus la admiterea apelului contestatoarelor, a argumentat după cum urmează: tribunalul găsește întemeiate susținerile apelanților... astfel, părțile puteau sa formuleze și un capăt de cerere în revendicarea suprafeței de teren respective (NR suprafața de 200 mp care se suprapune) sau, în lipsa unui astfel de capăt de cerere, instanța urmează să examineze acțiunea posesorie formulată de pârâții-reclamanți sub toate aspectele prevăzute de art. 674-676 Cod pr.civ. și nu să compare titlurile de proprietate ale părților, operațiune specifică doar acțiunilor în revendicare" ... „un alt considerent pentru care instanța de fond nu era îndreptățită la admiterea cererii în grănițuire prin compararea titlurilor de proprietate ale părților îl constituie și faptul că acțiunea în revendicare este supusă unui regim juridic diferit în ceea ce privește taxa judiciară de timbru, care se determina în raport de valoarea terenului revendicat; capătul de cerere în revendicare are natura cererii principale, grănițuirea fiind capătul de cerere accesoriu, cu consecința de rigoare asupra caii de atac căreia îi este supusă hotărârea dată în fond".

Tot în această decizie s-a dispus „trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria S. pentru a pune în discuția părților necesitatea formulării unui capăt de cerere separat ce vizează revendicarea suprafeței de teren ce se suprapune, iar în caz contrar, urmând a fi examinată acțiunea posesorie formulata de pârâții-reclamanți.

Recursul formulat de G. și M. împotriva acestei decizii a fost respins.

Instanța de recurs, pronunțând decizia civila atacată, a confundat datele dosarului, în opoziție cu probele administrate în dosar. . grănițuire, operațiunile juridice pe care le are de făcut judecătorul cauzei, se circumscriu identificării formei [conturului] terenului și a hotarului real, trasarea hotarului și așezarea semnelor de hotar.

Se mai susține că prin decizia pronunțată în recurs în dosarul nr._, instanța Curții de Apel Ploiești a achiesat la argumentele instanței din apel a Tribunalului Prahova, argumente care nu au mai avut nicio valoare atunci când tot instanța Curții de Apel Ploiești a pronunțat decizia civilă nr. 2028/17.05.2012, decizie pe care contestatoarele au atacat-o prin prezenta cale de atac extraordinară.

Împotriva aceleiași deciziei civile nr. 2028/17.05.2012, au formulat contestație în anulare contestatorii V. C. R. și R. Geoegeta D. S., considerând-o nelegală și netemeinică, solicitând admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 455/22.09.2011 pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția Civila, urmând a admite recursul acestora și respingerea ca nefondat a apelului declarat de intimatele-apelante G. A. D. și M. C. M. E., precum și admiterea apelului declarat de contestatori.

Se arată că instanța de recurs, la fila 55 a deciziei civile atacate, a reținut greșit, ca argument în respingerea motivului de recurs invocat de toate părțile care au formulat recurs cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale, privitoare la acțiunea posesorie, existența unei autorități de lucru judecat.

Încă de la fond, apărătorul intimatei G. A. D. a încercat subtil antamarea unei autorități de lucru judecat, dar nu a solicitat și nici instanța nu a pus în discuția contradictorie a părților aceasta așa-zisă autoritate de lucru judecat, această teza a fost reluata în întâmpinare de intimatele G. și M., susținând în mod greșit (fila 49 a Deciziei atacate) existența unei autorități de lucru judecat față de câteva părți care nu au participat la litigiul invocat.

Suplinind greșeala intimatelor G. și M., instanța de recurs a reținut o autoritate de lucru judecat, dar pentru recurenții care au fost părți în litigiul invocat numai că, instanța de recurs nu a pus în discuția părților aceasta excepție, invocata subtil în întâmpinare, a autorității de lucru judecat.

Recurenta R., în cadrul motivelor de recurs a invocat o excepție, a inadmisibilității cererii principale de grănițuire, cu motivația respectivă. Aceasta excepție a fost analizata separat de instanța de recurs, la fila 53 a deciziei atacate, dar aceasta excepție, constituita ca motiv separat de recurs, nu a fost pusă în discuția părților.

Instanța de recurs, în analiza efectuată asupra motivelor de recurs referitoare la modul de soluționare a cererii principale de grănițuire, nu a analizat și nici nu a dat un răspuns asupra chestiunii invocate de mai multe părți și anume, soluționarea acestei cereri de către instanța de apel prin compararea titlurilor părților din litigiu.

Într-o cerere în grănițuire, operațiunile juridice pe care le are de făcut judecătorul cauzei, se circumscriu identificării formei(conturului) terenului și a hotarului real, trasarea hotarului și așezarea semnelor de hotar.

Or, prin modul de soluționare, instanța de apel a soluționat apelurile ca și cum fusese formulată vreo cerere în revendicare de către cineva, fapt totalmente greșit și ilegal, iar instanța de recurs trebuia să „vadă" acest motiv de recurs întemeiat și nu să se pronunțe în sensul că aceasta chestiune ține de temeinicia hotărârii recurate și nu de nelegalitatea acesteia.

Nici în cel de-al 3 ciclu procesual în recurs, instanța nu a reușit să observe că singura divergență dintre părți este acea suprapunere de teren de aproximativ 200 de mp, aceasta ca urmare a restituirii unei suprafețe mai mari cu 200 mp decât fusese preluat de Statul roman, suprafață ce a fost restituită prin sentința civilă nr. 1503/2001pronunțata de Judecătoria Câmpina.

Astfel, niciuna dintre intimatele-reclamante nu a dorit să înțeleagă faptul că atunci când instanțele de control judiciar au casat sentința Judecătoriei S. cu dispoziția clară de a se pune în discuția părților ca reclamantele să formuleze o cerere de grănițuire însoțita de o cerere în revendicare, această cerere în revendicare nu putea privi decât acei 200 mp care se suprapuneau și nu întreg terenul aferent imobilului de la 43.

In consecința, nici cererea posesorie a contestatorilor nu a fost soluționată în mod corect deoarece ei privea cei 200 mp care se suprapuneau.

Mai mult, instanța de recurs a reținut ca argument în respingerea recursurilor faptul ca posesia invocata de aceștia și de celelalte părți care au formulat cererea posesorie este afectată de precaritate datorita caracterului de coindivizari a părților care au formulat cererea posesorie împreuna cu reclamantele -intimate G. și M..

Aceasta argumentație este totalmente greșita și nu se sprijină pe nicio probă sau text legal în aceasta materie.

Se consideră de contestatori că sunt pe deplin aplicabile dispoz. art. 674 și urm. din C.pr.civ., aceștia exercitând o posesie utilă, în mod public, sub nume de proprietar, continuu, neîntrerupt și netulburați vreme de peste 30 de ani, mai ales că posesia, odată dobândită, se conserva prin simpla intenție de a poseda și ea nu se pierde prin fapta culpabila a reclamantei G. A. D. prin care a încercat să uzurpe posesia contestatorilor și să acapareze 200 mp din terenul liber de construcții aferent imobilului de la nr. 45, teren ce nu are nicio legătura cu terenul liber de construcții aferent imobilului de la nr. 43.

Față de motivele de mai sus, apreciind că în cauză au intervenit greșeli materiale care nu pot fi îndreptate pe calea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale, greșeli involuntare realizate prin confundarea unor elemente și date importante aflate la dosarul cauzei, dosar care se afla în al 3-lea ciclu în recurs, greșeli care nu necesita o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, fiind în legătură cu neobservarea de către instanța a acestor argumente, se apreciază ca fiind admisibila cererea contestatorilor, motiv pentru care se solicită admiterea contestației în anulare așa cum a fost formulată.

Contestația în anulare formulată de contestatoarele T. I. R. și T. S. C. a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr._, iar contestația formulată de contestatorii V. C. R. și R. G. D. S. a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr._ 7*/a2.

Constatând că în cele două contestații sunt aceleași părți și ambele sunt formulate împotriva aceleiași decizii de recurs, Curtea, fiind întrunite cerințele art.164 C.pr.civ. a dispus conexarea contestației ce formează obiectul dosarului nr. nr._ 7*/a2 la dosarul nr._ .

Intimata G. A. D. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității, arătând că ambele contestații în anulare au fost exercitate după expirarea termenului legal.

În al doilea rând ,intimata a solicitat respingerea contestațiilor ca inadmisibile, întrucât argumentele contestatorilor nu se încadrează în motivul reglementat de disp.art.318 teza I C.pr.civ., iar aspectele invocate au făcut și obiectul recursului.

Curtea va respinge mai întâi excepția nulității pentru nesemnare a contestației formulată de contestatoarele T. I. R. și T. S. C. întrucât cel de-al doilea exemplar al contestației, expediat prin fax, a fost semnat și ștampilat de apărătorul contestoarelor, Salvețiu L.-C..

Cu privire la excepția tardivității formulării contestațiilor, Curtea constată că, în raport de actele și lucrările dosarului, excepția este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art.319 alin.2 C.pr.civ. contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit de art.401 alin.1 lit.b sau c.

Conform art.401 alin.1 lit. c C.pr.civ.contestația se poate face în termen de 15 zile de la data când:

“ c)debitorul care contestă executarea însăși a primit somația ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somația sau executarea se face fără somație.”

În speță, somația a fost emisă de executorul judecătoresc P. B. la data de 18.07.2012 și a fost comunicată contestatoarelor T. I. R. și T. S. C. la data de 20.07.2012, conform dovezilor de comunicare.

Termenul legal expira la data de 05.08.2012, care fiind o zi de duminică, avea ca efect prelungirea termenului pentru data de 06.08.2012, ori contestația a fost transmisă prin fax de apărător în ultima zi, respectiv pe data de 06.08.2012, fiind așadar depusă în termen.

În ceea ce-i privește pe ceilalți contestatori, somația emisă la data de 18.07.2012 a fost comunicată contestatorului V. C. R. la data de 20.07.2012, iar contestatoarei R. G. D. S. la data de 19.07.2012, după cum reiese din dovezile de comunicare.

Cum termenul legal expira în data de 04.08.2012 și 05.08.2012, dar care sunt zile nelucrătoare, rezultă că ultima zi era data de luni, 06.08.2012, și față de împrejurarea că, potrivit plicului, contestația a fost depusă la poștă la data de 06.08.2012, rezultă că și cea de-a doua contestație a fost depusă în termenul prevăzut de lege.

Prin urmare, Curtea va respinge excepția tardivității, constatând că ambele contestații în anulare au fost formulate în termenul legal.

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată că ambele contestații în anulare sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia civilă nr. 2028 din 17 mai 2012, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâții R. Onorița, V. C. R., R. G. D. S., T. I. R., T. S. C. și i-a obligat la 4960 lei cheltuieli de judecată către intimata G. A. D..

În prima contestație formulată de T. I. R. și T. S. C. împotriva acestei decizii se susține că instanța de recurs și-a întemeiat soluția pe grave erori materiale cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M. M. E. C., cu privire la cererea reconvențională, la omisiunea instanței de a pune în discuția părților excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității, cu privire la soluționarea cererii principale de grănițuire.

Au precizat contestatoarele că datele cuprinse în motivarea deciziei sunt eronate față de situația reală, fiind potrivnice situației de fapt, cât și probelor administrate.

În contestația conexă formulată de contestatorii V. C. R. și R. G. D. S. s-a arătat că au intervenit greșeli materiale care nu pot fi îndreptate pe calea unei cereri de îndreptare a erorii materiale, greșeli realizate din confundarea unor elemente și date importante aflate la dosarul cauzei și care, în opinia contestatorilor, nu necesită o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

Astfel, au susținut contestatorii că instanța de recurs nu a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat și a analizat excepția inadmisibilității cererii principale de grănițuire, cu toate că nici această excepție nu a fost pusă în discuția părților.

Alte motive ale contestației în anulare conexe se referă la faptul că instanța nu a analizat chestiunea invocată de mai multe părți și anume soluționarea de către instanța de apel a cererii de grănițuire prin compararea titlurilor părților din litigiu.

S-a mai arătat că nici în al treilea ciclu procesual, instanța de recurs nu a reușit să observe că singura divergență dintre părți este acea suprapunere de teren de aproximativ 200 m.p., astfel că nici cererea posesorie nu a fost soluționată corect.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor irevocabile numai pentru motivele cuprinse în dispozițiile art.317 c.pr.civ. și art.318 c.pr.civ., putându-se observa, din argumentele expuse mai sus, că în ambele contestații în anulare se critică decizia de recurs pentru greșeli de judecată ori greșelile la care se referă art.318 alin.1 teza I c.pr.civ. și care deschid calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată și chiar dacă instanța ar fi apreciat greșit probele sau ar fi aplicat greșit legea, hotărârea instanței de recurs tot nu putea fi îndreptată pe calea contestației în anulare, care nu este un mijloc de reformare a hotărârii de recurs.

Contestația în anulare este admisibilă în cazul unor greșeli de fapt, în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului( cum ar fi, de exemplu, respingerea unui recurs ca tardiv, deși plicul era atașat la dosar; anularea recursului ca netimbrat, deși la dosar fusese depusă recipisa de plată a taxei de timbru;anularea recursului ca nemotivat, deși motivarea s-a făcut prin chiar cererea de recurs).

În speță, aspectele invocate de contestatori au făcut obiectul recursului, ceea ce înseamnă că aceștia nu au făcut altceva decât să reitereze motive invocate deja în recurs sau în alte căi de atac, nefiind posibil ca pe această cale extraordinară să se obțină reanalizarea recursului, a situației de fapt și a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Prin urmare, constatând că nu se invocă greșeli în legătură cu aspectele formale ale judecății, ci pretinse greșeli privind situația de fapt și de drept, dar și cu privire la probatoriul administrat în cauză, Curtea, față de cele expuse, va respinge contestațiile conexe ca inadmisibile, nefiind incidente dispozițiile art.318 alin.1 teza 1 C.pr.civ.

În baza art.274 c.pr.civ. va obliga contestatorii T. I. R. și T. S. C., aflați în culpă procesuală, să plătească intimatei G. A. D. suma de 2976 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul apărătorului.

De asemenea, va obliga contestatorii V. C. R. și R. Geogeta D. S. să plătească intimatei G. A. D. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul apărătorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge excepția nulității pentru nesemnare.

Respinge excepția tardivității.

Respinge ca inadmisibile contestațiile conexe formulate împotriva deciziei civile nr. 2028 pronunțată la data de 17 mai 2012 de Curtea de Apel Ploiești, de contestatorii T. I. R., T. S. C., ambele cu domiciliul ales la Cabinet Avocat Salvețiu L. C.- București, . ., ., și V. C. R., domiciliat în București, ..224, ., R. G. D. S., domiciliată în S., ..45, județul Prahova, în contradictoriu cu intimații R. Onorița domiciliată în S., ..45, ., G. A. D., domiciliată în București, ..37, sector 2, M. C.- M. - E., domiciliată în București, ..11, . L., domiciliată în București, ., ., sector 1, R. O. E., domiciliat în București, ..6, ., ., N. A., domiciliată în S., ..4, județul Prahova, Orașul S.-prin primar, ..47, județul Prahova, C. L. S., R. N., domiciliată în București, ..6, ., ., V. C. și V. F. domiciliați în Brănești, sat Brănești, ..1, județul I..

Obligă contestatorii T. I. R. și T. S. C. să plătească intimatei G. A. D. suma de 2976 lei cheltuieli de judecată.

Obligă contestatorii V. C. R. și R. Geogeta D. S. să plătească intimatei G. A. D. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 septembrie 2012.

Președinte, Judecători,

M. G. C. P. V. D.

Grefier,

A. M. B.

Red.MG

Tehnored.BA

2 ex./22.10.2012

Operator de date cu caracter personal

notificare nr.3120/2006

← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr....		Contestaţie la executare. Decizia nr. 554/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 2849/2012. Curtea de Apel PLOIEŞTI Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 618/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI