Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 753/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 753/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-05-2013 în dosarul nr. 2762/30/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 753
Ședința publică din 21 mai 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul Amișici B. împotriva sentinței civile nr. 423/6.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă av. Snejana M. în reprezentarea reclamantului recurent, lipsă fiind pârâtul.
Ministerul Public este reprezentat de procuror A. S. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul intimat a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 14 mai 2013, întâmpinare, prin care se solicită respingerea recursului, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de Tribunalul T. ca temeinică și legală.
Instanța comunică un exemplar din întâmpinare reprezentantei reclamantului, care depune la dosar chitanța . nr. 896/11.03.2013 reprezentând onorariu de avocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii acțiunii formulată de reclamant.
Solicită, de asemenea, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale solicitate, în conformitate cu probele administrate în cauză, cu cheltuieli de judecată conform chitanței depuse.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului declarat în cauză, apreciind că sunt aplicabile speței dispozițiile Deciziei nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București potrivit căreia despăgubirile solicitate de reclamant nu fac obiectul Legii nr. 221/2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 423/6.02.2013, Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins acțiunea reclamantului Amișici B. față de pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a hotărî astfel tribunalul a avut în vedere faptul că prin decizia civilă nr.78/17.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul de față, s-a admis recursul declarat de reclamantul Amișici B. împotriva sentinței civile nr. 2690/11.05.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., s-a casat sentința civilă atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, a apreciat că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Curtea a apreciat că această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale.
Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum est, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A mai apreciat instanța de recurs că, a reține argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Curtea a reținut de asemenea că recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
S-a conchis că în speță este vorba de controlul constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
S-a apreciat totodată că dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Curtea a apreciat ca nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Curtea a constatat că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, curtea a mai apreciat că, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998–999 C.civ., curtea a conchis că aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr.167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr.221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamant, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998–999 C.civil.
In ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acțiune ( art. 504 C.pr.penală, art.2, 3, 4, 5, 6 și 14 CEDO ), instanța de recurs a statuat că, în mod just tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, pentru considerentele arătate, și pe care curtea și le însușește în întregime, fără a le mai relua, față de faptul că sunt expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior.
Ca atare, s-a apreciat că recursul de față este neîntemeiat în partea privind daunele morale, capăt de cerere ce a fost corect soluționat de către prima instanță, astfel că sentința atacată a fost menținută sub acest aspect.
În ceea ce privește petitul privind repararea daunelor materiale, Curtea a constatat că acesta a primit o soluționare greșită din partea primei instanțe.
În ceea ce privește petitul privind repararea prejudiciului material, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, respectiv, confiscarea tuturor utilajelor agricole din gospodărie, a animalelor, a întregului mobilier, aducerea în stare de nefolosință a construcției și lipsirea de producția agricolă care a rămas în imobil la plecare.
S-a reținut că prin sentința pronunțată în cauză, Tribunalul T. a respins acțiunea reclamantului, fără a se preocupa de soluționarea petitului privind acordarea daunelor materiale pentru bunurile confiscate de autorități la deportarea reclamantului și a tatălui său în B., deși acestea au fost enumerate prin cererea de chemare în judecată.
Instanța de control judiciar a conchis că tribunalul nu a analizat toate cererile cu care a fost legal investit, lăsând nesoluționată o parte din acțiune, aspect ce echivalează cu necercetarea fondului pricinii, sens în care a casat hotărârea atacată, cu trimiterea la prima instanță pentru soluționarea completă a cauzei, respectiv pentru soluționarea petitului privind acordarea de daune materiale, sens în care, de altfel, se impune administrarea de probe.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 28.02.2012, sub dosar nr._, reclamantul depunând precizări scrise cu privire la bunurile mobile pretins confiscate de stat cu ocazia deportării și la valoarea estimată a acestora și solicitând încuviințarea probei testimoniale și a expertizei evaluatorii în probarea pretențiilor alegate, probe administrate în cauză.
Observând limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare ca fiind circumscrise exclusiv analizării legalității și temeiniciei pretențiilor constând în daunele materiale solicitate, în rejudecare, tribunalul s-a preocupat strict de petitul menționat având ca finalitate obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale la nivelul sumei calculate de specialist în raportul de expertiză efectuat în cauză, sumă reprezentând contravaloarea bunurilor mobile evidențiate la filele 7-8 dosar, cum și a recoltei agricole neculese pe perioada deportării(1951-1955).
Având a se conforma cu rigoare dispozițiilor art.315 alin.1 C.pr.civ., în examinarea petitului vizând daunele materiale din perspectiva temeiului de drept conținut de art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009, instanța a reținut că, potrivit textului de lege evocat deja, aceste despăgubiri constau în „echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Se detașează, așadar, cu evidență concluzia că textul legal supra enunțat, ce are a fi pus, pentru corecta sa interpretare, în corelație cu alin.5 al aceluiași art.5 (potrivit cu care „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”), stabilește fără echivoc care sunt bunurile confiscate a căror contravaloare poate fi acordată beneficiarilor Lg. nr.221/2009, cum și în ce condiții anume operează reparația conferită de lege, purtând asupra despăgubirilor de ordin material la care îndreptățește legiuitorul.
Sens în care, pe cale de interpretare logico-sistematică și teleologică chiar, a art. 5 alin.1 lit.b coroborat cu alin.5 din Lg. nr.221/2009 rezultă îndeajuns de tranșant, în opinia tribunalului, că despăgubirile materiale pot privi exclusiv echivalentul valoric al bunurilor ce fac obiectul de reglementare a Lg. nr.10/2001, - din moment ce legiuitorul condiționează expres aceste daune de nerestituirea până la acest moment, a bunurilor respective, dată fiind lentoarea procedurilor de reparație instituite de Lg nr.10/2001 ori de Lg. nr.247/2005 și impune suspendarea procedurilor de reparație pe legile menționate în ipoteza alegerii noii norme cuprinse în Lg. nr.221/2009 -, bunuri care, circumscrise dispozițiilor art.6 din Lg. nr.10/2001, nu pot fi decât imobile, bunuri mobile încorporate imobilelor și utilaje și instalații preluate o dată cu imobilul și pentru care, în mod evident, ca și condiție cumulativă dedusă din textul legal enunțat, trebuie să se fi demarat procedura grațioasă reglementată de Lg. nr.10/2001 (numai astfel găsindu-și rațiunea norma din alin.5 al art.5 care reglementează imperativ necesitatea suspendării procedurii instituite de Lg. nr.10/2001 în cazul apelării la Lg. nr.221/2009).
În plus, tribunalul a observat că, obligatoriu, așa cum expres dispune articolul de lege amintit, este ca bunurile a căror contravaloarea se solicită să fi fost confiscate, aspect ce, în mod indubitabil, se cere a fi probat cu înscrisuri oficiale care să ateste confiscarea, efect al hotărârii de condamnare ori al măsurii administrative cu caracter politic.
Revenind la datele speței, se constată că bunurile exhibate de reclamant și a căror contravaloare o pretinde reprezintă în fapt bunuri mobile și creanțe, (echivalentul recoltei neculese și al lipsei de folosință a terenului pe durata deportării, ultimul fiind circumscris beneficului nerealizat, la care oricum legea specială de reparație nu-i îndreptățește pe beneficiarii ei, art.5 alin.1 lit.b fiind cât se poate de clarificator în această privință) ce nu fac obiect de reglementare al dispozițiilor art.6 din Lg. nr.10/2001 și, pe cale de consecință logică, pentru cele supra argumentate, nici prevederilor Lg. nr.221/2009.
Că aceasta este interpretarea justă a textului art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 o confirmă și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia civilă nr.2192/23.03.2012 pronunțată de Secția I Civilă, publicată în revista „Pandecte săptămânale” nr.27/2012).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Amișici B. solicitând modificarea ei în sensul admiterii pretențiilor sale de acordare a despăgubirilor materiale reprezentând valoarea bunurilor confiscate familiei sale de origine o dată cu deportarea în B., astfel cum acestea au fost stabilite prin expertiza efectuată în dosar, pe baza dovezilor cu înscrisuri, inclusiv a celor eliberate de Arhivele Naționale – Serviciul Județean T..
S-a susținut aceea că dacă este discutabilă hotărârea instanței în ceea ce privește soluția de respingere a cererii sale de acordare a despăgubirilor pentru daune morale (câtă vreme ea a fost întemeiată și pe temeiul de drept subsidiar al dreptului comun: art. 998-999 cod civil și pe art.1 al Protocolului 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului), ea este întrutotul netemeinică și nelegală în privința celeilalte solicitări, cea de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale care s-a bazat pe o interpretare limitată și greșită a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit.b din Legea nr. 221/2009, aflată în contradicție și cu discuțiile din jurisprudența în materie.
În opinia reclamantului la dosar existau suficiente probe care demonstrează că la momentul deportării în B. familia reclamantului a fost lipsită de toate bunurile sale din casă și gospodărie chiar dacă nu s-a întocmit un act în acest sens, lucru explicabil în contextul violent în care s-a impus această măsură. În plus, puținele dovezi scrise ale întâmplărilor produse în 1951 în localitatea de domiciliu a reclamantului au fost distruse întrucât arhiva Primăriei comunei Giulvăz a ars.
Se cunoaște că terenurile au fost preluate, în marea lor majoritate, de către GAS-uri (precursoarele IAS-urilor) sau de CAP-uri iar recolta rămasă pe câmp a fost culeasă de soldați și însușită de autorități, în această din urmă privință, fiind justificată cererea reclamantului de acordare a unor despăgubiri echivalente în sumă de 23.562 lei, conform expertizei și probelor testimoniale; cu atât mai mult cu cât altor consăteni aflați în situații similare cu a sa, li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, așa cum rezultă din copiile hotărârilor depuse la dosar.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul pârât a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit dispozițiile art. 304 ind.1 Cod proc.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel că într-un prim ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 78/17.01.2012 a Curții de Apel Timișoara a fost admis recursul reclamantului Amișici B. împotriva sentinței Tribunalului T. pentru un singur aspect și anume cel constând în omisiunea instanței de fond de a analiza și petitul din cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale, fiind totodată confirmată ca legală sentința aceleași instanțe prin care s-a respins cererea lui de acordare a despăgubirilor pentru daune morale.
Prin urmare, în rejudecarea cauzei de față orice discuție asupra modului de soluționare a acestui din urmă petit este inadmisibilă datorită excepției autorității și puterii lucrului judecat.
În ceea ce privește modul de soluționare, în rejudecare, a cererii aceluiași reclamant pentru acordarea despăgubirilor pentru daune materiale, Curtea constată că prin respingerea acestei cereri, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la cauza dedusă judecății.
În primul rând, urmează a se reține că probele testimoniale administrate în cauză nu se coroborează cu alte probe concludente și, în primul rând, măcar cu un început de dovadă scrisă pentru a face credibile susținerile reclamantului referitoare la identitatea și numărul bunurilor mobile și valorilor existente în gospodăria familiei sale la momentul deportării în B. precum și la faptul cert al confiscării, condiție indispensabilă impusă de art. 5 alin. 1 lit.b din Legea nr. 221/2009 pentru admisibilitatea acțiunii.
În al doilea rând, urmează a se reține aceea că, indiferent de opiniile din jurisprudența și doctrina națională în materie, exprimate anterior pronunțării sentinței, în prezent legea specială pe baza căreia s-au formulat pretențiile menționate, a primit o altă interpretare care nu mai permite admiterea acestor pretenții.
Ca urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar putea fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată, astfel cum a susținut instituția pârâtă, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor) precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/_, prin care nu s-a intenționat de altfel nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială.
Această interpretare a legii consacrată în deciziile de speță ale instanței supreme a fost, de altfel, consolidată recent și prin decizia de recurs în interesul legii nr. 6/15.04.2013 pronunțată de aceeași instanță.
În condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamantul Amișici B. poartă asupra bunurilor mobile și utilajelor agricole rămase în locuința și gospodăria din care au fost deportați membrii familiei lor de origine, asupra animalelor domestice pe care au fost siliți să le abandoneze precum și asupra folosului nerealizat (prin lipsirea de folosința casei și a terenurilor cultivabile), în mod justificat urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamant s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei atât sub aspectul netemeiniciei cât și al nelegalității iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac –) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la reformarea, în conformitate cu legea corect interpretată, a hotărârii atacate fără riscul încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului său de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
Pentru aceste considerente de fapt și de drept Curtea constată că în cauză nu se confirmă niciunul din motivele de nelegalitate a hotărârii prevăzute de art. 304 pct.9 Cod proc.civ., din care cauză recursul declarat de reclamantul Amișici B. împotriva sentinței civile nr. 423/P I/6.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Amișici B. împotriva sentinței civile nr. 423/6.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21 mai 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red.D.C./22.05.2013
Tehnored.L.P./27.05.2013/Ex.2
Instanța de fond: Tribunalul T. – jud. C. B.
| ← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1776/2013. Curtea... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1539/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
