Grăniţuire. Decizia nr. 1632/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1632/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-11-2013 în dosarul nr. 10243/55/2010
ROMÂNIAoperator 2829
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1632/R
Ședința publică din 21 noiembrie 2013
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR :Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER :M. S. L.
Pe rol se află judecarea recursului formulat de recurenții pârâți reclamanți reconvențional T. F. –I. și T. S. –D. în contradictoriu cu intimații reclamanți pârâți reconvențional C. A. și C. V. împotriva Deciziei civile nr.248 din 20 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul A., având ca obiect grănițuire.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă doamna avocat S. Madina M. în reprezentarea recurenților și doamna avocat I. N. în reprezentarea intimaților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederând instanței că intimații au depus la dosar prin Registratura instanței la 14.11.2013, întâmpinare, exemplarul doi al acesteia fiind comunicat reprezentantului recurenților.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentantul recurenților a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului și a modificării, în tot, a sentinței pronunțate de instanța de fond, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta intimaților a solicitat respingerea recursului conform întâmpinării, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele
Prin Decizia civilă nr.248 din 20 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul A. a fost respins apelul exercitat de apelanții T. F. I. și T. S. D. în contradictoriu cu intimații C. A. și C. V. împotriva sentinței civile nr. 2582/28.03.2103 pronunțată de Judecătoria A., au fost obligați apelanții să plătească intimaților 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr.2582 din 28.03.2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții C. A. și C. V. în contradictoriu cu pârâții reclamanți reconvenționali T. F. și S.; s-a stabilit linia de hotar ce desparte imobilele părților, situate în A., .. 33, înscris în CF nr._ (CF vechi nr. 1376) proprietatea reclamanților și cel situat în .. 35, înscris în CF nr. 2260 Sânicolau M., proprietatea pârâților – reclamanți reconvenționali ca fiind linia EFGHIJ propusă în anexa 2 la raportul de contraexpertiză tehnică judiciară efectuată de ing. exp. C. M., Arcereanu G. și P. A., ce face parte integrantă din prezenta sentință; s-a dispus modificarea construcțiilor ce depășesc această linie de hotar, respectiv desființarea părții din acoperișul imobilului de la numărul 35, proprietatea pârâților T., ce depășește această linie; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de reclamanți reconvenționali T. F. și T. S. în contradictoriu cu pârâții reconvenționali C. A. și C. V.. Au fost compensate cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că reclamanții - pârâți reconvenționali C. sunt proprietarii tabulari ai imobilului situat în A., .. 33, înscris în CF nr._ A., provenită din conversia CF nr. 1376 Sânicolaul M., compus din casă și teren de 1.440 mp, dobândit cu titlu de cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare nr._/1990. Pârâții - reclamanți reconvenționali T. sunt proprietarii imobilului învecinat celui amintit, situat în A., .. 35, înscris în CF nr. 2260 nr. top. 684-686/1/2/50/1 Sânicolaul M., compus din casă și teren intravilan de 482 mp. Ambele construcții au suferit modificări în timp, părțile executând lucrări de construire fără autorizație de construire, ceea ce s-a soldat cu sancționarea acestora prin procesele verbale de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 866/ 01.04.2010 și nr. 867/01.04.2010 încheiate de Primăria municipiului A., în baza art. 26 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, dispunându-se totodată de Primarul municipiului . obținerea autorizațiilor de construire, pentru lucrările care îndeplinesc condițiile legii, după caz, desființarea celor care nu îndeplinesc condițiile de autorizare. Lucrările care au generat litigiul sunt realizarea de către reclamanți a unei construcții în regim P+1, care a ieșit din aliniamentul clădirii vechi, așa cum se constată în lucrările de specialitate, modificările aduse șarpantei casei pârâților care, așa cum constată exp. B. „ca elemente de construcție și structură a fost modificată radical, fără a exista un accept în acest sens” astfel că aceasta se suprapune peste acoperișul casei reclamanților, aspect constatat prin expertizele în specialitatea topografie, cu 33 cm (fila 368), în condițiile în care, distanța dintre cele două construcții la frontul stradal este de 1,25 m. În ceea ce privește suprafața de teren a fiecărui imobil, prin raportul de contraexpertiză s-a reținut că există o diferență în plus față de suprafețele menționate în cărțile funciare și în cadastrul vechi, imobilul reclamanților având o suprafață de 1.611 mp față de 1.440 mp, iar cel al pârâților de 552 mp față de 482 mp. S-a constatat că latura comună dintre cele două imobile are înclinări diferite, în schița de parcelare fiind perpendiculară pe frontul străzii Ș. Z., iar pe harta cadastrală, fiind paralelă cu ., formând cu . unghi de 84,60, forma și dimensiunile parcelei 684-686/1/2/50 din care s-a dezmembrat . diferită de forma prezentată pe harta cadastrală. Imobilele care provin din aceeași dezmembrare cu imobilul celor din urmă respectă condiția de perpendicularitate pe . a acestor neconcordanțe, atât linia cadastrală, identificată în contraexpertiză ca fiind AB, cât și cea de parcelare – CD, intersectează construcțiile părților, experții conchizând că niciuna din acestea nu poate constitui suport cert pentru stabilirea corectă a liniei de hotar. Aceștia propun în raportul de contraexpertiză o linie de hotar care afectează cât mai puțin construcțiile, anume linia EFGHIJ, identificată cu verde în schița - anexa 2 la raport. O soluție similară fusese propusă și de ing. exp. Csurovschi A. în raportul de expertiză judiciară topografică. Cu privire la linia de hotar propusă, reclamanții s-au arătat de acord, nu însă și pârâții. În ciuda eforturilor de a se ajunge la o soluție unanim acceptată de părți în ceea ce privește linia de hotar, văzând poziția acestora ferm exprimată la ultimul termen de judecată, reținând concluziile raportului de contraexpertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie, lucrare științifică, documentată, pe care instanța de fond și-a însușit-o, având forță probatorie recunoscută de lege, făcând aplicarea prevederilor art. 584 teza I vechiul cod civil, ale cărui dispoziții sunt incidente în speță, urmează a stabili linia de hotar între cele două imobile în litigiu a fi linia EFGHIJ, din raportul de contraexpertiză topografică. În aceste condiții, s-a reținut că acoperișul casei pârâților – reclamanți reconvenționali depășește linia de hotar, astfel încât, în temeiul art. 494 și art. 615 vechiul cod civil, prima instanță a dispus modificarea acestuia până la limita liniei de hotar stabilite, respectiv desființarea părții de aproximativ 33 cm, ce o depășește. În ceea ce privește cererea reclamanților privind desființarea lucrărilor de construire efectuate la imobilul pârâților, fără respectarea proiectului nr. 11/2008, cu depășirea autorizației de construire nr. 14/21.01.2009, prima instanță a reținut că, în ciuda faptului că lucrările în discuție nu au fost realizate în condițiile legii, autoritatea competentă a dispus prin act administrativ autorizarea acestora sau, după caz desființarea lor. Primarul Mun. A. a dispus aceste măsuri prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 866/01.04.2010, iar potrivit art. 28 alin. 2 și 3 din Legea nr. 50/1991, „Decizia menținerii sau a desființării construcțiilor realizate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se va lua de către autoritatea administrației publice competente, pe baza planurilor urbanistice și a regulamentelor aferente, avizate și aprobate în condițiile legii, sau, după caz, de instanță. (3) Măsura desființării construcțiilor se aplică și în situația în care, la expirarea termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției, contravenientul nu a obținut autorizația necesară.”. Așadar, revine organelor de specialitate din cadrul autorității administrative competența de a aprecia asupra menținerii sau desființării construcțiilor realizate fără autorizație de construire sau, așa cum susțin reclamanții, cu depășirea autorizației existente, cei din urmă nelegitimând calitate procesuală și nici interes juridic în formularea unei atare cereri. Având în vedere și prevederile art. 111 Cod proc. civilă, potrivit cărora doar existența sau inexistența unui drept poate forma obiectul unei cereri în constatare, iar nu și o stare de fapt expusă de pârâții – reclamanți reconvenționali în cererea reconvențională, la primul petit, prima instanță a respins cererea celor din urmă. În privința petitului în revendicarea unei porțiuni de teren din terenul pârâților – reclamanți reconvenționali pretins acaparată de reclamanții – pârâți reconvenționali, din contraexpertiza judiciară topografică rezultă că nu a avut loc nicio încălcare a dreptului de proprietate a celor dintâi, suprafețele de teren ale celor două imobile fiind în fapt mai mari decât cele înscrise în cartea funciară și în planul cadastral, astfel că cererea reconvențională a fost apreciată nefondată și respinsă în totalitate. Iar în baza art. 274 C.p.civ, în ceea ce privește cheltuielile de judecată s-a constatat că plata onorariilor experților Csurovschi și B. s-a realizat în mod egal de părți, s-au compensat cheltuielile de judecată în cuantum de 1.950 lei (onorariu avocat și taxă judiciară suportate de reclamanți, în sarcina cărora pune plata a ½ din onorariul pentru contraexpertiză datorat pârâților), lăsând în sarcina pârâților, reclamanți reconvenționali diferența de 4.337 lei deja suportată de aceștia (½ din onorariul pentru contraxpertiză, onorarii avocați – 2500 lei și taxă judiciare de timbru pentru cererea reconvențională – 210 lei).
Împotriva acestei soluții au formulat recurs, în termen legal, recurenții T. F. I. și T. S. D., cale de atac recalificată în apel în ședința publică din 17.06.2013.
Apelanții au solicitat admiterea căii de atac, modificarea hotărârii atacate, în sensul că linia de hotar ce desparte imobilele să fie dată, în principal, de linia ce unește punctele E-D din anexa 2 a raportului de expertiză tehnică întocmit de C. C. – M., Arcereanu G. și P. A., iar, în subsidiar, de linia A-B, ce reprezintă linia de hotar, conform planului cadastral. În drept, invocă art. 584 din vechiul Cod civil; art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) și ale art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, art. 32 lit. a) din Legea nr. 7/1996; art. 612 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil; art. 24 lit. a) din Anexa 1 a HG nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, republicată modificată; art. 242 alin. 2, art. 261, art. 274 al.1, art. 282 al.1, art. 282^1, art. 284 al. 1, art. 287, art. 288 al. 1 și al. 2, art. 292, art. 294 și art. 296 din vechiul Cod de procedură civilă.
În motivarea căii de atac, apelanții arată că prima instanță a reținut că doar organele autorității administrative au competența de a aprecia asupra menținerii sau desființării construcțiilor realizate cu depășirea autorizației existente, astfel că reclamanții nu au legitimare procesuală și nici interes juridic în formularea unei atare cereri. Cu toate acestea, prima instanță a dispus „modificarea construcțiilor ce depășesc această linie de hotar, respectiv desființarea părții din acoperișul imobilului de la numărul 35, proprietatea pârâților T., ce depășește această linie ", ceea ce face ca dispozitivul hotărârii să fie în contradicție cu considerentele hotărârii apelate, ceea ce nu este admisibil. În ceea ce privește fondul litigiului, apelanții solicită să se constate că linia dată de punctele E-F-G-H-I-J din raportul de expertiză tehnică întocmit de ing. C. M. - M., ing. Arcereanu G. și ing. P. A. nu a făcut parte din obiectivele expertizei încuviințate de către prima instanță, motiv pentru care au solicitat instanței să o înlăture. Experții tehnici au pretins, în mod eronat, că „distanța minimă legală, față de limita de proprietate a unei construcții noi, este de 60 cm". Prin linia dată de punctele E-F-G-H-I-J, experții tehnici au stabilit o limită de compromis, în condițiile în care nu au fost investiți de către instanță, în acest scop. Mai mult, prima instanță a fost investită de către reclamanții - pârâți reconvenționali numai cu „stabilirea liniei de hotar prin grănițuirea proprietăților...", iar de către recurenți cu „stabilirea liniei de hotar cadastrală " (potrivit cererii introductive, respectiv a celei reconvenționale), nicidecum cu stabilirea unei linii despărțitoare de compromis. De asemenea recurenții susțin că în condițiile în care între imobilele lor există deja un gard, menționat inclusiv la alineatul ultim al primei pagini a cap III - „Concluzii" din raportul de expertiză tehnică, întocmit de ing. C. M. - M., ing. Arcereanu G. și ing. P. A., „acțiunea în grănițuire" nu poate fi admisibilă. În sens material, dreptul la acțiune, întemeiat pe dispozițiile art. 584 din vechiul Cod civil, circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof de a pretinde vecinului său restabilirea hotarului real ce separă fondurile învecinate și marcarea acestuia prin semne materiale vizibile. De asemenea, linia de compromis, care „să medieze situația creată de cele două evidențe" a fost creată de către cei 3 experți tehnici judiciari în vederea protejării unor construcții edifícate ilegal de către reclamanții - pârâți reconvenționali, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.
Intimații au solicitat, prin întâmpinare, respingerea apelului, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, arătând că există concordanță între considerentele sentinței și dispozitivul acesteia. Prin concluziile rapoartelor de expertiza efectuate in cauza s-a reținut că apelanții au adus modificări șarpantei casei, "ca elemente de construcție și structură a fost modificată radical, fără a exista un accept în acest sens", astfel că în prezent acesta se suprapune peste acoperișul casei intimaților, în condițiile în care distanța dintre cele două construcții la frontal stradal este de 1,25 m. Fiecare dintre părți folosește o diferența în plus față de suprafețele menționată în cărțile funciare și în cadastrul vechi, imobilul reclamanților având o suprafață de 1611 m față de 1.440 m, iar cel al pârâților de 552 m față de 482 m. Latura comună dintre cele două imobile are înclinări diferite, în schița de parcelare fiind perpendicular ape frontal străzii Ș. Zarie, iar pe harta cadastrală, dând perpendiculara pe ., fiind diferită de forma prezentată pe harta cadastrală, de asemenea imobilele care provin din aceeași dezmembrare cu imobilul apelanților respectă condiția de perpendicularitate pe . in vedere neconcordantele, atât linia cadastrală identificată în contraexpertiză ca fiind AB, cât și cea de parcelare - CD, intersectează construcțiile pârâților, experții conchizând că niciuna din acestea nu poate constitui suport cert pentru stabilirea liniei de hotar, astfel că propun o linie de hotar care afectează cât mai puțin construcțiile, adică linia EFGHIJ, soluție similară propunând atât expertul care a efectuat prima expertiză.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, tribunalul a constatat că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Prima critică a apelanților este nefondată având în vedere că prima instanță a dispus doar desființarea parțială a acoperișului casei pârâților – apelanți, ce depășește linia de hotar și a respins cererea reclamanților de modificarea a celorlalte construcții ale părților adverse ce depășește limitele autorizației de construire. Or, soluția diferită pentru cea de a doua cerere față de cea dintâi este determinată de condițiile diferite ce au generat cele două dispoziții ale judecătoriei. Astfel, cea de a doua este determinată de dispozițiile exprese ale art. 28 alin. 2 și 3 din Legea nr. 50/1991 republicată și modificată și de existența procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 866/01.04.2010. Or, aceste condiții specifice atrag competența exclusivă a primarului unității administrativ teritoriale de a aprecia asupra oportunității desființării construcțiilor realizate cu nerespectarea autorizației de construire, în timp ce prima dispoziție a judecătoriei de desființare parțială a acoperișului este impusă de obligația fiecărei persoane de a respecta dreptul de proprietate al vecinului, ceea ce implică, printre altele și respectarea servituții picături de streașină, reglementat de art. 615 din Codul civil de la 1864, conform căruia „Tot proprietarul este dator a-și face streașina casei sale astfel încât apele din ploi să se scurgă pe terenul său, sau pe ulițe, iar nu pe locul vecinului său”.
Servitutea este, potrivit art. 576 din același cod, „o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea unui imobil având un alt stăpân.”. Or, servitutea picăturii de streașină este una legală, iar „Legea supune pe proprietari la osebite obligații unul către altul, fără chiar să existe vreo convenție între dânșii” (art. 588 din Codul civil).
În consecință, nu există neconcordanță între cele două dispoziții ale primei instanțe, respective între considerentele sentinței civile nr. 2582/28.03.2103 și dispozitivul acesteia.
Nici critică privitoare la depășirea de către experți a limitelor învestirii lor nu este întemeiată, căci experților cărora li s-a încredințat lucrarea contrarie în materie topografică li s-a cerut să stabilească linia de hotar, iar nu un anumit alineament dorit de o parte sau alta.
Este adevărat că doar noul cod civil (art. 612) prevede o distanță de 60 cm între construcții și linia de hotar, această dispoziție legală nefiind aplicabilă în cauză, conform principiului tempus regit actum și a art. 6 din Noul Cod civil.
Însă, experții C. M. - M., Arcereanu G. și P. A. au arătat că linia de hotar propusă (similară, de altfel, cu cea prezentată de d-l expert Csurovsși A., ceea ce înseamnă că toți experții topografi desemnați în cauză au împărtășit aceeași opinie în ceea ce privește determinarea graniței dintre cele două proprietăți în litigiu) este una de compromis, fiind o soluție menită să diminueze consecințele pecuniare ale determinării liniei de hotar, ce urmează a fi resimțite de ambele categorii de părți procesuale.
Apelanții susțin, în mod nefondat, că prima instanță i-a favorizat pe reclamanți, căci judecătoria a admis în parte acțiunea principală (adoptând cea mai economicoasă soluție) și a dispus modificarea acoperișului pârâților – apelanți, iar nu și a celorlalte lucrări de construcție realizate de pârâți cu nerespectarea autorizației de construire.
Linia de hotar nu a mai putut fi stabilită decât în baza unui compromis tocmai datorită faptului că toate părțile procesuale au încălcat normele legale în materia construcțiilor. Or, în aceste condiții, pârâții nu pot invoca doar vina reclamanților, cu omiterea propriei lor culpe.
În plus, soluția propusă de pârâți nu rezolvă litigiul, căci presupune, în primul rând, rămânerea ambelor construcții nemodificate, ceea ce ar conduce la păstrarea și perpetuarea prejudiciului reclamanților cauzat de nerespectarea de către pârâți a servituții legale a picăturii streșinii. De asemenea, linia E – D din varianta a doua a contraexpertizei intersectează construcțiile anexă ale reclamanților, ce nu fac obiectul cererii reconvenționale.
Instanța de apel înlătură, ca neîntemeiată, și critica apelanților privitoare la interpretarea dispozițiilor art. 584 din Codul civil de la 1864, având în vedere că acesta vizează, de fapt, grănițuirea, adică operațiunea de stabilire a liniei de hotar, iar nu ridicarea unui gard.
Linia de hotar poate fi stabilită și în absența unei cereri de revendicare a unei suprafețe de teren.
În plus, timbrarea acțiunii în primă instanță raportat la obiectul cererii principale trebuia invocată de pârâți în primul grad de jurisdicție. Cu toate acestea, ținând cont și de prevederile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 modificată ce obligă instanța de control judiciar să verifice dacă a fost legal îndeplinită obligația de timbrare a cererilor deduse judecății, iar, în caz contrar, să emită titlul executoriu privitor la taxa judiciară de timbru ce trebuie completată, tribunalul constată că acțiunea principală având ca obiect grănițuirea este legal timbrată raportat la art. 3 lit. i din Legea nr. 146/1997 modificată.
Pârâții invocă atribuirea în favoarea reclamanților a unei suprafețe de teren, ce nu a făcut obiectul unei cereri în revendicare, fapt contrazis însă de concluziile rapoartelor de expertiză judiciare topografice, conform cărora fiecare categorie de parte procesuală deține o suprafață mai mare decât cea înscrisă în cărțile funciare corespunzătoare imobilelor lor. Nici reclamanții, nici pârâții nu au solicitat rectificarea cărților funciare, în baza art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la momentul declanșării procesului (conform căruia „Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că: [...] 4. înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului”). Or, linia de hotar a fost stabilită de prima instanță cu luarea în considerare a suprafeței reale stăpânite de părți, iar nu a celor din cărțile funciare, urmând ca fiecare parte să procedeze la rectificarea evidențelor imobiliare.
Acțiunea în revendicare este cea prin care proprietarul neposesor cere obligarea posesorului neproprietar la eliberarea unui bun, lăsarea acestuia în deplina și liniștita posesie a reclamantului, dovada dreptului de proprietate fiind realizată prin cartea funciară.
Or, extinderea stăpânirii peste limitele determinate de cartea funciară caracterizează nu doar conduita reclamanților, ci și a pârâților.
Pe de altă parte, aceste sunt apărări noi ce vizează practic o excepție de inadmisibilitate a acțiunii în grănițuire pe care pârâții nu au invocat-o în primă instanță. Mai mult și aceștia la rândul lor, au avut propria cerere de stabilire a liniei de hotar.
Astfel, modificarea poziției procesuale într-un mod atât de drastic, adoptând o apărare complet opusă celei din primă instanță, după aproape 3 ani de la declanșarea litigiului și administrarea integrală a probatoriului, ce implică o multitudine de înscrisuri, dar și mai multe expertize judiciare, generatoare de majore cheltuieli de judecată se încadrează în interdicția prevăzută de art. 294 alin. 1 prima frază a Codului de procedură civilă, ce nu permite modificarea, în calea de atac, a calității părților, a cauzei și a obiectului acțiunii. Chiar dacă invocarea unor noi excepții procesuale este permis în calea de atac, tribunalul are în vedere faptul că interdicția de mai sus a fost stabilită ca urmare a faptului că apelul are ca obiect sentința civilă pronunțată de prima instanță, verificarea legalității acesteia prin prisma cererilor deduse judecății în primul grad de jurisdicție, ceea ce impune păstrarea litigiului în forma existentă la pronunțarea sentinței civile.
Apărarea apelanților vizează, practic, o inadmisibilitate temporară determinată de o prematuritate a acțiunii în grănițuire față de nerectificarea cărților funciare ale imobilelor în litigiu în ceea ce privește suprafața lor. Or, prematuritatea demersului judiciar, la fel ca absența oricăreia dintre cerințele dreptului la acțiune trebuia invocată la începutul procesului, respectiv prin întâmpinare, conform art. 115 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Neprevalându-se de această apărare la acel moment procesual, pârâții - reclamanți reconvenționali au renunțat la invocarea acestui impediment. Că lucrurile stau așa o dovedește propria lor acțiune reconvențională ce conduce la concluzia că pârâții – apelanți au urmărit, la rândul lor, determinarea liniei de hotar raportat la suprafețele de teren stăpânite de fiecare parte procesuală.
Or, conform art. 129 alin. 1 și art. 723 alin. 1 din Codul de procedură civilă, părțile sunt obligate să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale cu bună credință.
În plus, apelanții nu au probat reducerea suprafeței de teren aflată în posesia lor pentru a susține argumentele privitoare la revendicarea imobiliară mascată a reclamanților.
În ceea ce privește invocarea de către apelanții – pârâți a prevederilor art. 37 alin. 5 din legea nr. 50/1991, tribunalul constată că și ei se află în aceeași situație, așa încât demolarea construcțiilor reclamanților presupune și desființarea construcțiilor pârâților.
Pe de altă parte, cele două procese verbale de constatare și stabilire a contravențiilor prin care au fost sancționați reclamantul și pârâtul pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991 republicată și modificată au fost întocmite în luna aprilie 2010, așa încât, în prezent, dreptul organului constatator de a cere instanței demolarea construcțiilor părților, în baza art. 32 din același act normativ, este prescris.
Pentru aceste considerente și având în vedere că linia cadastrală AB și linia de parcelare CD pretinse de apelanți afectează grav construcțiile părților, tribunalul, în baza art. 296 din Codul de procedură civilă, va respinge apelul, inclusiv cererea accesorie având ca obiect cheltuielile de judecată, conform principiului accesorium sequitur principalem (cererea accesorie urmează soarta celei principale).
În temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, văzând că intimații nu au căzut în pretențiuni, tribunalul a obligat apelanții să plătească intimaților suma de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel constând în onorariul avocațial.
Împotriva Deciziei civile nr. 248 din 20.06.2013 pronunțată de Tribunalul A. au declarat recurs recurenții pârâți reclamanți reconvențional T. F.-I. și T. S.-D. solicitând admiterea recursului și, în rejudecare, modificarea, în tot, a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului și a modificării, în tot, a Sentinței civile nr. 2.582 din 28 martie 2013, pronunțată de Judecătoria A. -Secția civilă în Dosarul nr._, astfel ca linia de hotar ce desparte imobilele părților să fie dată, în principal, de linia dreaptă ce unește punctele E-D din anexa 2 a raportului de expertiză tehnică, întocmit de ing. C. M. - M., ing. Arcereanu G. și ing. P. A., iar, în subsidiar, de linia A-B, ce reprezintă linia de hotar, conform planului cadastral.
In temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, se solicită obligarea intimaților - reclamanți - pârâți reconvenționali la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că instanța de apel a respins, în mod nejustificat, apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 2.582 din 28 martie 2013, pronunțată de Judecătoria A. - Secția civilă în Dosarul nr._ .
Instanța de apel a calificat, în mod corect calea de atac ca fiind apelul, întrucât acțiunile în grănițuire și pentru „obligația de face" nu se află printre acțiunile prevăzute la art. 282 indice 1 din vechiul Cod de procedură civilă, pentru a nu fi supuse apelului.
Instanța de apel a reținut, în mod eronat, că prima critică ar fi nefondată, pe motiv că instanța de fond ar fi „dispus doar desființarea parțială a acoperișului casei pârâților - apelanți, ce depășește linia de hotar și a respins cererea reclamanților de modificare a celorlalte construcții ale părților adverse ce depășește limitele autorizației de construire", în condițiile în care în considerentele sentinței apelate, existente la pag 7, instanța de fond a reținut „în ceea ce privește cererea reclamanților privind desființarea lucrărilor de construire efectuate la imobilul pârâților, fără respectarea proiectului nr. 11/2008, cu depășirea autorizației de construire nr. 14/21.01.2009" că „în ciuda faptului că lucrările în discuție nu au fost realizate în condițiile legii, autoritatea competentă, a dispus prin act administrativ autorizarea acestora sau, după caz, desființarea lor. Astfel cum s-a arătat mai sus, Primarul Municipiului A. a dispus aceste măsuri prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 866/ 01.04.2010, iar potrivit art. 28 alin. (2) și (3) din Legea nr. 50/1991,
Cu toate acestea, instanța de apel nu a observat că instanța de fond a dispus, la alin. (3) din dispozitivul aceleiași hotărâri, „modificarea construcțiilor ce depășesc această linie de hotar, respectiv desființarea părții din acoperișul imobilului de la numărul 35, proprietatea pârâților T., ce depășește această linie", ceea ce face ca dispozitivul hotărârii să fie în contradicție cu considerentele sentinței apelate, ceea ce nu este admisibil.
Cu alte cuvinte, dispozitivul sentinței apelate nu concordă cu considerentele, motiv pentru care nu se poate stabili modul în care a fost soluționat litigiul.
Art. 261 din vechiul Cod de procedură civilă a prevăzut că dispozitivul unei hotărâri judecătorești trebuie să aibă un conținut cât mai complet și să fie în concordanță cu celelalte părți componente, să rezolve în mod concret cererile părților, astfel încât pe baza lui să se poată executa hotărârea.
Neconcordanța dintre dispozitivul hotărârii și conținutul considerentelor ei atrage nulitatea hotărârii. Considerentele hotărârii judecătorești constituie partea structurală a hotărârii, în care instanța de fond trebuie să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorului, precum cele pe baza cărora au fost admise, înlăturate sau respinse cererile formulate de părți. In cuprinsul hotărârii judecătorești, instanța este obligată să justifice, în scris, de ce s-a oprit la soluția pronunțată, de ce a admis unele din susținerile părților și le-a respins pe celelalte, pentru ce a reținut o anumită probă și a înlăturat o altă probă, pentru ce, în cazul dat, a făcut aplicarea unei anumite norme de drept sau de ce normei aplicate i-a dat o anumită interpretare etc. Arătarea tuturor motivelor care au determinat instanța să pronunțe hotărârea constituie o obligație principală a judecătorului, a cărei nerespectare poate atrage nulitatea hotărârii. Potrivit dispozițiilor art. 296 din vechiul Cod de procedură civilă, instanța de apel poate să schimbe, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Obligativitatea motivării conferă hotărârii eficiență sub multiple aspecte: este o garanție eficientă împotriva arbitrariului; constituie un element important de asigurare a posibilității efectuării controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară. Motivarea trebuie făcută în concret; considerentele trebuie să se întregească reciproc și să tindă în totalitatea lor la demonstrarea logică a aceleiași idei; contrazicerea între considerentele expuse echivalează cu nemotivarea hotărârii.
In realitate, deși situația se regăsește în dispozitivul hotărârii, ea nu poate fi înțeleasă fără a se face apel la considerentele hotărârii, în care se află tocmai rațiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei. Soluția în sine, fară a se verifica motivele hotărârii, nu ar avea vreun sens, ceea ce interesează fiind faptele deduse judecății, regula de drept aplicabilă acestora de către judecător.
Altfel spus, motivele sunt cele care „luminează" dispozitivul, care fac comprehensibilă soluția, permițând înțelegerea limitelor între care s-a purtat judecata, aspectele care au fost supuse dezbaterii și care și-au găsit dezlegarea prin soluția adoptată. |
În ceea ce privește fondul litigiului, linia dată de punctele E-F-G-H-I-J din Raportul de expertiză tehnică, întocmit de ing. C. M. - M., ing. Arcereanu G. și ing. P. A., nu a făcut parte din obiectivele expertizei încuviințate de către instanța de fond, motiv pentru care recurenții au solicitat instanțelor de fond și de apel să o înlăture, adică să nu țină seama de ea.
Cu alte cuvinte, linia dată de punctele E-F-G-H-I-J excede obiectivelor încuviințate de către instanța de fond, întrucât nu face parte din obiectivele stabilite pentru expertiza contrară (contraexpertiză), în sensul că experților tehnici nu li s-a cerut să propună (stabilească) o linie de compromis, care „să medieze situația creată de cele două evidențe ".
Instanța a încuviințat ca și obiective ale expertizei tehnice stabilirea numai a liniei de hotar dintre cele două proprietăți raportată la planul cadastral și parcelar, care sunt date, în raportul de expertiză tehnică, de dreapta A-B (limita conform planului cadastral), respectiv de dreapta C - D (limita conform planului parcelar).
Mai mult, acceptarea de către instanțele de fond și de apel a liniei de compromis, propusă de experții tehnici judiciari, s-a făcut cu încălcarea art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 44 din Constituție, prin care este consacrat și protejat dreptul de proprietate („Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional").
Astfel, prin linia de compromis (E-F-G-H-I-J din anexa 2) a fost înlăturată linia de hotar cadastrală (A-B din anexa 2), stabilită și acceptată inclusiv de către experții tehnici judiciari numiți în cauză, ceea ce este inadmisibil. Prin propunerea experților tehnici judiciari, atât recurenții, cât și intimații - reclamanți -pârâți reconvenționali au fost deposedați de anumite părți din suprafețele de teren, fără să existe vreun act translativ de proprietate sau, cel puțin, vreun acord în acest scop. Experții tehnici au pretins, în mod eronat, în raportul de expertiză tehnică, că „ distanța minimă legală, față de limita de proprietate a unei construcții noi, este de 60 cm ". In urma obiecțiunilor pe care le-au formulat cu privire la raportul de expertiză tehnică (pct. 2), cei trei experți au răspuns, prin înscrisul depus la termenul din 06 decembrie 2012, intitulat „Răspuns la obiecțiunile formulate la Raportul de expertiză tehnică judiciară ", că și-ar fi întemeiat concluzia, potrivit căreia „ distanța minimă legală, față de limita de proprietate a unei construcții noi, este de 60 cm ", pe prevederile art. 24 din Hotărârea Guvernului nr. 525/1996. Experții tehnici nu au avut, însă, în vedere că art. 24 lit. a) din Anexa 1 a Hotărârii Guvernului nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede că „autorizarea executării construcțiilor este permisă numai dacă se respectă: a) distanțele minime obligatorii față de limitele laterale și posterioare ale parcelei, conform Codului civil... ", or vechiul Cod civil nu a prevăzut o astfel de distanță, învederăm Onoratei Instanțe că o asemenea distanță a fost introdusă numai prin art. 612 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu poate fi, însă, incident în acest litigiu.
In legătură cu acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, la pag. 5 ultimul alineat din considerentele hotărârii recurate, că „este adevărat că doar noul Cod civil (art. 612) prevede o distanță de 60 cm între construcții și linia de hotar, această dispoziție legală ne fiind aplicabilă în cauză, conform principiului tempus regit actum și a art. 6 din Noul Cod civil".
Or, instanța de apel trebuia să constate că experții tehnici judiciari și-au întemeiat propunerea privind stabilirea liniei despărțitoare de compromis pe aceste dispoziții, care nu sunt incidente în cauză, cum, de altfel, a și reținut, în mod corect, instanța de apel. De asemenea, instanța de apel nu a observat că prima instanță a stabilit linia de compromis ca urmare a propunerii experților tehnici judiciari, făcută în temeiul unor dispoziții care nu sunt incidente în cauză și în condițiile în care stabilirea unei limite de compromis nu a făcut parte dintre obiectivele încuviințate pentru efectuarea expertizei tehnice judiciare și nici a expertizei contrare.
Altfel spus, prin linia dată de punctele E-F-G-H-I-J, experții tehnici, au stabilit o limită de compromis, în condițiile în care nu au fost investiți de către instanță, în acest scop.
Mai mult, inclusiv instanța de fond a fost investită de către intimații - reclamanți - pârâți reconvenționali numai cu „stabilirea liniei de hotar prin grănițuirea proprietăților...", iar de către recurenți cu „stabilirea liniei de hotar cadastrală" (potrivit cererii introductive, respectiv a celei reconvenționale), nicidecum cu stabilirea unei linii despărțitoare de compromis. Astfel, instanțele de fond și de apel au dat ceea ce nu s-a cerut.
Se consideră că experții tehnici judiciari au fost părtinitori cu intimații - reclamanți - pârâți reconvenționali, întrucât prin raportul de expertiză tehnică judiciară au urmărit, fără putință de tăgadă, să nu afecteze, în niciun fel, construcțiile intimaților - reclamanți - pârâți reconvenționali. inclusiv cele edificate fără autorizație de construire (ilegale), ceea ce este inadmisibil, întrucât legea nu ocrotește fapta ilicită.
Instanța de apel a reținut, la pag. 6 alin. (3) că linia de hotar nu ar mai fi putut „fi stabilită decât în baza unui compromis", pe motiv că „toate părțile au încălcat normele legale în materia construcțiilor". Or, prin soluția pe care au adoptat-o, instanțele de fond și de apel nu au făcut altceva decât să ocolească și, totodată, să ocrotească construcțiile ilegale ale intimaților - reclamanți - pârâți reconvenționali (executate fără niciun fel de autorizație de construire) și să oblige recurenții să desființeze o parte dintre lucrările pe care le-au executat cu nerespectarea parțială a autorizației de construire.
Faptul că recurenții nu pot invoca doar vina intimaților -reclamanți - pârâți reconvenționali, cu omiterea propriei culpe, reprezintă o dovadă, în plus, că instanța de apel a ținut cont, la pronunțarea hotărârii recurate, doar de culpa recurenților, nu și de vina intimaților - reclamanți - pârâți reconvenționali de a fi construit, în mod repetat, anumite construcții fără autorizații de construire, care au făcut ca, în final, cele 2 acoperișuri să se suprapună.
Mai mult, experții tehnici judiciari nu au fost investiți pentru a soluționa fondul litigiului, așa cum au făcut, ci de a răspunde la anumite obiective, competența pentru soluționarea litigiului revenind, exclusiv, instanței de judecată. Experții tehnici judiciari nu au o funcție de decizie, ei rămân întotdeauna o sursă de informații și de recunoaștere.
De asemenea, o pretinsă greșeală strecurată în schița de parcelare nu poate fi reparată printr-o altă greșeală, respectiv prin stabilirea unei linii despărțitoare care să nu corespundă cu linia de hotar cadastrală.
In plus, intimații - reclamanți - pârâți reconvenționali și-au întemeiat „acțiunea în grănițuire" pe dispozițiile art. 584 din vechiul Cod civil, care a avut următorul cuprins: „Orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite cu a sa; cheltuielile grănițuirii se vor face pe jumătate ".
In condițiile în care între imobile există deja un gard, menționat inclusiv la alineatul ultim al primei pagini a cap III - „Concluzii" din raportul de expertiză tehnică, întocmit de ing. C. M. - M., ing. Arcereanu G. și ing. P. A., „acțiunea în grănițuire" nu poate fi admisibilă.
De asemenea, „acțiunea în grănițuire" nu poate fi admisă în situația în care de la data dobândirii imobilului de către intimații - reclamanți - pârâți reconvenționali acesta nu și-a schimbat, în timp, configurația și nu s-a făcut dovada modificării liniei de hotar inițiale. Altfel spus, intimații - reclamanți - pârâți reconvenționali nu au făcut dovada alterării de către noi a liniei de hotar, această linie fiind acceptată, ca atare, de către predecesorii intimaților - reclamanți - pârâți reconvenționali și menținută în această configurație de zeci de ani.
Mai mult, intimații - reclamanți - pârâți reconvenționali nu au înțeles să revendice o anumită suprafață de teren, întrucât nu arată care este suprafața de teren pe care înțeleg să o revendice, pentru ca instanța să fi putut dispune timbrarea acțiunii la valoarea de circulație a terenului revendicat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, întrucât suntem în prezența unei veritabile acțiuni patrimoniale.
Inclusiv înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat, prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008, că „sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistentei unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare ".
Ceea ce s-a urmărit, însă, prin raportul de expertiză tehnică, întocmit de ing. C. M. - M., ing. Arcereanu G. și ing. P. A., a fost tocmai de a acorda intimaților - reclamanți - pârâți reconvenționali o suprafață de teren, care nu aparține imobilului pe care îl dețin în coproprietate (fără niciun temei de drept) și, în acest fel, de a-i avantaja pe aceștia.
În condițiile în care prin această „ acțiune în grănițuire " se urmărește o veritabilă revendicare, intimaților - reclamanți - pârâți reconvenționali le revine obligația de a-și dovedi dreptul pe care îl revendică.
În sens material, dreptul la acțiune, întemeiat pe dispozițiile art. 584 din vechiul Cod civil, circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof de a pretinde vecinului său, prin acțiune injustiție (sau pe cale amiabilă), restabilirea hotarului real ce separă fondurile învecinate și marcarea acestuia prin semne materiale vizibile.
Inclusiv Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a reținut, în considerentele Deciziei civile nr. 1.573 din 14 iunie 2012, irevocabilă, pronunțată în Dosarul nr._/55/2010, că „într-o asemenea acțiune judecătorul trebuie să se pronunțe nu asupra existenței dreptului de proprietate (în întregul său), ci asupra formei terenului care alcătuiește dreptul de proprietate, al cărui contur este fixat prin linia hotarului despărțitor, determinată prin semne vizibile. Operațiunile judiciare ale grănițuirii constau în identificarea hotarului real, trasarea hotarului și așezarea semnelor de hotar. Eventualele diferențe de suprafețe nu pot constitui o dovadă sigură în stabilirea hotarului, o eventuală diferență de suprafață în minus la o parcelă neputând fi pusă neapărat pe seama plusului existent la cealaltă parcelă ".
Aceleași considerente se regăsesc și Decizia nr. 2.153 din 18 iunie 2005, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, publicată pe site-ul oficial al înaltei Curți.
Potrivit dispozițiilor art. 32 lit. a) din Legea nr. 7/1996 - Legea cadastrului și a publicității imobiliare, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în vigoare la data introducerii acțiunii), „ efectul de opozabilitate al înscrierilor este inoperant cu referire la: a) suprafața terenurilor, destinația, categoria de folosință, valoarea sau alte asemenea aspect... ".
Din aceste texte de lege rezultă, neîndoielnic, că efectul de opozabilitate al înscrierilor din cartea funciară este inoperant în ceea ce privește suprafața terenurilor. Cu alte cuvinte, cartea funciară nu garantează întinderea imobilului. Ca urmare, stabilirea liniei de hotar în conformitate cu considerentele de mai sus nu poate fi asimilată unei lipsiri a intimaților - reclamanți - pârâți reconvenționali de dreptul lor de proprietate, grănițuirea presupunând, așa cum am mai arătat, reconstituirea hotarului real dintre două imobile învecinate.
Mai mult, intimații - reclamanți - pârâți reconvenționali nu pot revendica o suprafață de teren mai mare decât aceea pe care au dobândit-o odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului. Conform principiului de drept „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are", vechii proprietari au transmis intimaților - reclamanți - pârâți reconvenționali dreptul de proprietate asupra imobilului, așa cum s-a aflat acest drept în patrimoniul lor, indiferent de suprafața înscrisă în cartea funciară și de mențiunile din contract, făcute în conformitate cu înscrierile din cartea funciară. Prin urmare intimații - reclamanți – pârâți reconvenționali au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în conturul fixat prin linia hotarului despărțitor, imobil asupra căruia autorii lor erau proprietari.
De asemenea, linia de compromis, care „să medieze situația creată de cele două evidențe ", a fost creată de către cei 3 experți tehnici judiciari în vederea protejării unor construcții edificate ilegal de către intimații - reclamanți - pârâți reconvenționali, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.
Din cuprinsul Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că executarea lucrărilor de construcții este permisă numai cu respectarea prevederilor autorizației de construire, emisă în condițiile legii, și ale proiectului tehnic anexat (art. 1 alin. 1 și art. 2 alin. 1 din lege).
Intimații - reclamanți - pârâți reconvenționali au construit, însă, corpul de clădire S + P + M și anexa parțial pe terenul proprietate a recurenților, fără autorizații valabile și fără acordul nostru, contrar prevederilor legale în vigoare, motiv pentru care ele există/funcționează în stare de nelegalitate.
Contrar considerentelor din hotărârea recurată, lucrările de construcții sunt fapte materiale care pot produce consecințe juridice, devenind fapte juridice, numai dacă faptele materiale se nasc în concordanță cu normele juridice aplicabile în materie.
Lucrările realizate de intimații - reclamanți - pârâți reconvenționali reprezintă simple fapte materiale, întrucât ele nu au fost realizate în condițiile legii și cu respectarea actelor prevăzute de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate și nu pot fi intabulate în cartea funciară. In această situație se aplică în continuare sancțiunile prevăzute de lese ".
Regulile cu privire la realizarea lucrărilor de construcții nu sunt o noutate, întrucât ele există în legislația noastră de peste o sută de ani și trebuie respectate, în egală măsură, de toți cetățenii, inclusiv de către reclamanții - pârâți reconvenționali.
Având în vedere cele menționate mai sus, sse solicită admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 248 din 20 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul A. - Secția civilă în Dosarul nr._ și, în rejudecare, modificarea, în tot, a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului și a modificării, în tot, a Sentinței civile nr. 2.582 din 28 martie 2013, pronunțată de Judecătoria A. - Secția civilă în Dosarul nr._, astfel ca linia de hotar ce desparte imobilele să fie dată, în principal, de linia dreaptă ce unește punctele E-D din anexa 2 a raportului de expertiză tehnică, întocmit de ing. C. M. - M., ing. Arcereanu G. și ing. P. A., în următoarele condiții: ambele construcții de la stradă să rămână nemodificate; în cazul în care reclamanții - pârâți reconvenționali doresc să intre în legalitate, prin obținerea autorizației de construire pentru clădirea cu regim de înălțime S+P+l, recurenții se obligă să le dea acordul în acest scop; în cazul în care recurenții doresc să construiască în aproprierea limitei proprietății, reclamanții - pârâți reconvenționali să se oblige de a le da acordul, în acest scop; anexele realizate ilegal (fără autorizație de construire) și care vor fi afectate prin această linie de hotar (dată de dreapta E-D) să fie demolate numai în cazul în care timp de 10 ani nu se va găsi o soluție amiabilă (de bună vecinătate); în subsidiar, pe linia dreaptă de hotar, conform hărții cadastrale scara 1:2880, respectiv de linia A-B din anexa nr. 2 a raportului de expertiză tehnică (linia de culoare albastră).
Consideră că prin propunerile menționate se asigură o soluție echitabilă și, totodată, economicoasă pentru ambele părți litigante.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, se solicită obligarea intimaților - reclamanți - pârâți reconvenționali la plata cheltuielilor de judecată.
In drept, au invocat art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
-art. 44 din Constituția României - republicată;
-art. 584 din vechiul Cod civil;I
-art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) și ale art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
-art. 32 lit. a) din Legea nr. 7/1996 - Legea cadastrului și a publicității imobiliare, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
-art. 612 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare; |
-art. 24 lit. a) din Anexa 1 a Hotărârii Guvernului nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
-art. 242 alin. (2), art. 261, art. 274 alin. (1), art. 282 alin. (1), art. 282A1, art. 284 alin. (1), art. 287, art. 288 alin. (1) și alin. (2), art. 292, art. 294 și ale art. 296 din vechiul Cod de procedură civilă.
Intimații C. A. și C. V., prin întâmpinarea formulată au solicitat respingerea recursului declarat și menținerea ca temeinica si legala a Deciziei civile nr. 248/20.06.2013 pronunțata de Tribunalul A. in Dosarul nr._ .
Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursul nu este fondat.
În primul rând recurenții au invocat că în mod eronat tribunalul a respins critica privind contrarietatea dintre dispozitivul și considerentele sentinței civile pronunțate în cauză.
Curtea constată că acest motiv de recurs nu este întemeiat. Astfel, la fila 461 din dosarul judecătoriei, în paragraful 2 al paginii, prima instanță a arătat că: În aceste condiții, se reține că acoperișul casei pârâților – reclamanți reconvenționali depășește linia de hotar, astfel încât, în temeiul art. 494 și art. 615 vechiul cod civil, se va dispune modificarea acestuia până la limita liniei de hotar stabilite, respectiv desființarea părții de aproximativ 33 cm, ce o depășește. Aceste considerente ale judecătoriei explică dispozitivul sentinței civile prin care s-a dispus modificarea construcțiilor ce depășesc această linie de hotar, respectiv desființarea părții din acoperișul imobilului de la numărul 35, proprietatea pârâților T., ce depășește această linie. Așadar, motivul pentru care judecătoria a dispus desființarea părții din acoperișul recurenților ce depășește linia de hotar a fost tocmai încălcarea limitei dintre proprietăți, și nu faptul că lucrările nu au fost realizate în limitele unei autorizații de construire. Se observă cu ușurință faptul că instanța de apel a fost foarte clară și a detaliat considerentele pentru care acest motiv de apel nu este fondat, arătând în plus că cererea de desființare a tuturor construcțiilor care nu respectă autorizația de construire emisă de organele administrative a fost respinsă tocmai cu explicația că nu sunt îndeplinite cerințele art.28 alin.2 și 3 din Legea nr.50/1991.
Al doilea motiv de recurs a vizat faptul că linia de hotar stabilită nu a făcut parte dintre obiectivele expertizei încuviințate de instanță, nu a fost solicitată de niciuna din părți și nu reprezintă adevărata limită de proprietate.
Curtea constată că nici aceste susțineri ale recurenților nu pot fi reținute. Astfel, cererea introductivă de instanță a avut ca petit stabilirea liniei de hotar dintre proprietatea reclamanților și cea a pârâților, și nu stabilirea ca linie de hotar a unei anumite granițe propuse de către o parte. În mod similar, experții au avut sarcina de a stabili care este limita de grănițuire dintre proprietățile părților având în vedere toarte particularitățile prezentei cauze, adică de a determina linia de hotar în concret. Așa cum au arătat chiar recurenții în cererea de recurs, dispozițiile art. 584 C. civ. reprezintă posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof de a pretinde vecinului său restabilirea hotarului real ce separă fondurile învecinate și marcarea acestuia prin semne materiale vizibile. Grănițuirea presupune reconstituirea hotarului real, într-o asemenea acțiune judecătorul trebuind să se pronunțe nu asupra existenței dreptului de proprietate (în întregul său), ci asupra formei terenului care alcătuiește dreptul de proprietate, al cărui contur este fixat prin linia hotarului despărțitor, determinată prin semne vizibile. Operațiunile judiciare ale grănițuirii constau în identificarea hotarului real, trasarea hotarului și așezarea semnelor de hotar.
În mod corect judecătoria a stabilit linia de hotar conform concluziilor celor trei experți topografi C. M. M., Arcereanu G. și P. A. exprimate în cadrul raportului de expertiză depus la filele 365-374 din dosarul judecătoriei și a răspunsului la obiecțiunile părților. Opiniile experților din conținutul celui de-al doilea raport de expertiză întocmit în cauză sunt explicate și argumentate științific.
Contrar susținerile recurenților, experții nu au stabilit o linie de compromis în loc de o linie de hotar, ci au arătat că linia de grănițuire stabilită de ei trebuie să medieze situația creată de evidențele reprezentate de harta cadastrală și de planul parcelar. Astfel au arătat că între cele două evidențe conțin mai multe neconformități, menționate la fila 368 din dosarul judecătoriei, ajungând la concluzia exprimată în cuprinsul cap.III că niciunul din materialele cartografice indicate nu poate constitui suport cert pentru stabilirea corectă a liniei de hotar. Cu alte cuvinte, în raport de situația concretă a imobilelor în litigiu, experții au determinat linia de hotar dintre acestea. Prin urmare, culpa recurenților sau a intimaților cu privire la construcțiile edificate nu are relevanță în raport de soluționarea petitului privind grănițuirea, după cum nici respectarea sau nu a autorizației de construire de către părți atunci când au edificat construcțiile de pe teren.
De asemenea, Curtea reține că grănițuirea nu poate fi asimilata unei lipsiri a recurenților de dreptul de proprietate deoarece presupune, așa cum s-a arătat, reconstituirea hotarului real dintre cele doua imobile învecinate. Prin urmare, se constată că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.
Potrivit art.32 alin.1 lit.a din Legea nr.7/1996 republicata (în vigoare la data introducerii acțiunii), efectul de opozabilitate al înscrierilor este inoperant cu referire la suprafața terenurilor, cu alte cuvinte, cartea funciara nu garantează întinderea imobilului. Ca urmare, stabilirea liniei de hotar nu se face exclusiv prin prisma suprafeței tabulare înscrise în cartea funciară, astfel încât experții nu au avut în vedere întinderea imobilelor din cartea funciară, arătând de altfel în cuprinsul lucrării de specialitate că există o diferență de suprafață în plus de 241 mp ca urmare a efectuării măsurătorilor față de suprafața aferentă conform cărților funciare. Totodată, adoptarea de către instanță a unei variante din raportul de expertiză pentru stabilirea liniei de hotar nu este condiționată de acordul părților în acest sens, grănițuirea presupunând, așa cum s-a arătat, reconstituirea hotarului real dintre cele doua imobile învecinate. Din aceste considerente, faptul că pe teren există edificat un gard despărțitor nu împiedică stabilirea liniei de hotar deoarece în speță s-a contestat această delimitare, reclamanții pârâți reconvențional solicitând stabilirea limitei dintre cele două imobile învecinate. D. dacă din probele administrate în cauză ar fi rezultat că cele două imobile sunt deja grănițuite prin așezare de semne exterioare, o altă acțiune de grănițuire nu mai putea avea loc. Or, în litigiu, pe baza probelor administrate s-a stabilit în cauză care este limita reală dintre cele două imobile. Conform principiului de drept „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are”, autorii părților le-au transmis acestora dreptul de proprietate asupra imobilelor așa cum se afla acest drept in patrimoniul lor, indiferent de suprafețele înscrise in cartea funciara. Prin urmare, atât recurenții, cat si intimații, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor in litigiu in conformitate cu conturul fixat prin linia hotarului despărțitor, imobile asupra cărora autorii lor erau proprietari. Deci nu se poate concluziona că prin stabilirea limitelor materiale ale imobilului aflat în proprietate de fapt s-a acordat reclamanților mai mult teren față de cât aveau dreptul.
De asemenea, nu se poate retine ca instanțele au acordat mai mult decât s-a cerut, prin cererea de chemare in judecata reclamanții solicitând atât grănițuirea celor doua imobile, cât și obligarea pârâților să respecte dreptul de proprietate și să desființeze lucrările de construcții efectuate cu încălcarea acestei limite și a dispoz. art.615 C.pr.civ., ceea ce judecătoria a și dispus.
Contrar susținerilor recurenților, Curtea constată că acțiunea în grănițuire nu trebuie obligatoriu formulată împreună cu o acțiune în revendicare a unei suprafețe de teren deoarece presupune stabilirea limitelor materiale ale imobilului în discuție.
Sintetizând, Curtea constată ca atât prima instanță, cat si instanța de apel au pronunțat in cauza hotărâri legale, stabilind in mod corect linia de hotar dintre cele doua imobile. Pentru toate motivele mai sus expuse, conform art. 312 alin.1 C.pr.civ., Curtea de apel va respinge recursul formulat împotriva Deciziei civile nr.248 din 20.06.2013 pronunțată de Tribunalul A..
În baza art.316 rap. la art.298 și 274 C.pr.civ. va obliga recurenții să plătească intimaților suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul de avocat conform chitanței depuse la fila 24 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul formulat de recurenții pârâți reclamanți reconvențional T. F.-I. și T. S.-D. în contradictoriu cu intimații reclamanți pârâți reconvențional C. A. și C. V. împotriva Deciziei civile nr.248 din 20.06.2013 pronunțată de Tribunalul A..
Obligă recurenții să plătească intimaților suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21.11.2013.
PREȘEDINTE, A.-M. N. | JUDECĂTOR, L. L. | JUDECĂTOR, M. G. |
GREFIER, M. S. L. |
Red. A-M N. / 16.12.2013
Tehnored. M.S.L. / 2 ex. /16.12.2013
P. instanță –Judecătoria A., judecător E. D. B.
Instanța de apel-Tribunalul A., judecători M. A., T. B.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1690/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 748/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
