Revendicare imobiliară. Decizia nr. 28/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 28/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-01-2013 în dosarul nr. 4394/55/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.28
Ședința publică din 16 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții U. L. și A. F. R. împotriva Deciziei civile nr.354/A din 08.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții M. A. PRIN PRIMAR și INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI A., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanții recurenți U. L. și A. F. R. avocat M. Anișoara, lipsă fiind pârâții intimați Primarul Municipiului A. și Instituția P. Județului A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 16.01.2013 întâmpinarea formulată de pârâtul intimat Primarul Municipiului A., căreia instanța îi conferă valoarea juridică a unor concluzii scrise, întrucât nu a fost depusă la dosar cu respectarea dispozițiilor art.308 al.2 C.pr.civ.
Reprezentanta reclamanților recurenți depune la dosar împuternicire avocațială și concluzii scrise. De asemenea, depune chitanță reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciară, pe care instanța le restituie, având în vedere că nu s-a dispus timbrarea cererii de recurs. Învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat M. Anișoara, pentru reclamanții recurenți U. L. și A. F. R., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, fără cheltuieli de judecată. În principal solicită desființarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, solicită admiterea recursului și rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Invocă faptul că în cauză s-a produs un minus petita întrucât instanțele de fond și apel nu s-a pronunțat asupra întregului petit; actul de preluare nu a fost operat în cartea funciară și arată că recurenții au uzat de procedura specială.
CURTEA
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr.354/A din 08.10.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins apelul declarat de reclamantul U. L. și A. F. R., în contradictoriu cu intimații M. A. și Instituția P. Județului A., împotriva Sentinței civile nr.5033/24.05.2012, pronunțată de Judecătoria A..
În consecință, tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe care a dispus următoarele: a respins excepția de necompetență materială a Judecătoriei A., excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei procedurii prealabile și excepția tardivității acțiunii, invocate de către pârâtul M. A.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți împotriva pârâților.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, cu privire la excepția necompetenței materiale a judecătoriei A., referitor la capătul de cerere privind nulitatea absolută a ordinului prefectului că acest act a fost emis cu ocazia reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, în baza legilor fondului funciar, producând efecte în materie civilă. Prin urmare, având în vedere că acesta a fost emis în baza art.33 din Legea nr. 18/1991, raportat la prevederile art.2 lit.b coroborat cu art.1 C.pr.civ, instanța a considerat că este competentă și a respins excepția invocată. În plus, instanța a reținut că reclamanții nu au invocat nici un motiv de nulitate propriu acestui act, ci, din cuprinsul cererii de chemare în judecată și motivarea respingerii excepției (anume capăt de cerere accesoriu), înțelege că sancțiunea se dorește a interveni ca o consecință a cererii de revendicare în cadrul căruia se analizează și valabilitatea titlului statului.
Față de acestea, având în vedere natura civilă a litigiului, supus dispozițiilor de drept comun, a respins și excepțiile privind lipsa procedurii prealabile și excepția tardivității introducerii acțiunii, neputându-se reține aplicabilitatea dispozițiile Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ. În ce privește eventuala prescripție, raportată la data emiterii actului și introducerea acțiunii, instanța a constatat că s-a invocat prin cerere constatarea nulității absolute a actului, astfel că, fiind o acțiune imprescriptibilă, aceste aspecte nu pot fi reținute.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, obiectul cauzei nu este constatarea calității de membru al formei asociative, ci acțiune în revendicare, introdusă de două persoane fizice, care afirmă că li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului. Prin urmare, a reținut că, există identitate între persoana reclamantului și persoana celui care se pretinde proprietar asupra imobilului ce face obiectul cauzei. În plus, motivarea pârâtei privește probleme de fond, anume posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în mod individual. Față de acestea, instanța a respins excepția ca neîntemeiată.
Sub aspectul admisibilității, instanța a reținut că ambii reclamanți s-au mai adresat instanțelor judecătorești în vederea realizării dreptului lor de proprietate. Astfel, după soluționarea contestațiilor de Comisia județeană de fond funciar A., anume prin Hotărârea nr.1008/25.04.2007 (fila 20 dosar fond) și Hotărârea nr.1002/25.04.2007 (fila 27 dosar fond), reclamanții au formulat plângere la instanță, în baza legilor speciale a fondului funciar, soluționate prin sentința civilă nr.8819/24.11.2008 (filele 87-89 dosar fond), irevocabilă prin decizia civilă nr.202/R/25.02.2009 (filele 90-92 dosar fond) (reținându-se că petentului – U. L. – nu i se poate reconstitui dreptul de proprietate în mod individual), respectiv prin sentința civilă nr.9897/06.12.2007 (filele 93-95 dosar fond), irevocabilă prin decizia civilă nr.270/R/06.03.2008 (filele 96-97 dosar fond) (s-a arătat că menține dispozițiile privind modul de reconstituire a dreptului de proprietate, anume petentul are deschisă calea valorificării dreptului ca membru al Composesoratului Micălaca).
Ulterior, în dosarul nr._, prin sentința civilă nr.5474/23.05.2011 (filele 98-130 dosar fond) a Judecătoriei A., modificată în parte (dar sub alte aspecte decât cele privind situația reclamanților) prin Decizia civilă nr.1333/R/25.10.2011 a Tribunalului A. (filele 131-162 dosar fond), s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului A. T., în cadrul composesoratului, pentru suprafața de 3,2384 ha, conform Hotărârii nr.1002/25.04.2007 emisă de Comisia Județeană A., suprafață inclusă în suprafața reconstituită în favoarea Composesoratului „Micălaca V.”, respectiv în favoarea reclamantului U. L. pentru suprafața de 4,89 ha, conform Hotărârii nr.1008/25.04.2007 emisă de Comisia Județeană A., suprafață inclusă în suprafața reconstituită în favoarea Composesoratului „Micălaca V.”. În cadrul acelui proces, reclamanții au reiterat motivele de nemulțumire care au stat la baza primelor litigii (menționate la paragraful mai sus), anume abuzul în reconstituirea dreptului în forma asociativă, solicitând reconstituirea în formă individuală (filele 99 și 99 verso). Instanța de fond a stabilit însă (filele 122 verso și 123) că aceștia pot solicita reconstituirea doar în formă asociativă, a analizat întinderea drepturilor solicitate, reținând că există putere de lucru judecat sub aspectul modalității de reconstituire (fila 122 verso). În completare, instanța de recurs a arătat (fila 160) că reconstituirea dreptului de proprietate se poate face doar cu respectarea cadrului legal, cei doi recurenți luând deja la cunoștință de această posibilitate în urma soluționării proceselor anterioare. De asemenea, s-a arătat expresis verbis că nu se pot reține argumentele petenților privind nulitatea absolută a actelor de reconstituire în favoarea composesoratului, raportat la prevederile legii speciale, anume art.26-28 din Legea nr.1/2000.
Instanța de fond a reținut că, invocând dispozițiile dreptului comun privind acțiunea în revendicare, reclamanții reiterează aspectele prezentate mai sus.
Chiar dacă reclamanții și-au întemeiat cererea pe dreptul comun, instanța a arătat că, fiind vorba de un imobil ce se pretinde a fi preluat de stat fără titlu, stabilirea dreptului de proprietate asupra acestuia se face doar în condițiile Legii nr.18/1991, Legii nr.1/2000 și Legii nr.10/2001. Astfel, domeniul de aplicare al acestei legi speciale este stabilit în mod expres de art.1 care se referă la toate „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.” În continuare, art.2 lit.i prevede că „prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.” De asemenea, art.1 din Legea nr.1/2000 prevede că „Persoanelor fizice și persoanelor juridice care au formulat cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile agricole și pentru terenurile forestiere, în termen legal, li se reconstituie dreptul de proprietate în condițiile prevăzute de prezenta lege.”
Din moment ce reclamanții pretind restituirea imobilului, motivându-și cererea pe preluarea fără titlu a statului, instanța a apreciat că cererea intră sub incidența acestor dispoziții speciale. Reclamanta a ales însă să solicite redobândirea dreptului pe calea unei acțiunii în revendicare. Legea nr.10/2001, Legea nr.18/1991 și Legea nr.1/2000 au caracter special și cuprind dispoziții derogatorii de la dreptul comun, având prioritate față de reglementările generale, conform principiului specialia generalibus derogant. Problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.LIII/2007, când a decis, în interesul legii, că dispozițiile speciale au suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, fără să diminueze accesul la justiție, asigurând controlul judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Ca urmare, persoanele ce solicită retrocedarea în natură a unor terenuri trebuie să se conformeze condițiilor, procedurilor și termenelor prevăzute de aceste acte normative. Persoana interesată nu are posibilitatea să opteze între legea specială și dreptul comun, reprezentat de acțiunea în revendicare, întemeiată pe art.480 Cod civil. Această soluție a fost impusă și de Înalta Curte de Casație și Justiției, prin Decizia nr.33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii, având ca obiect admisibilitatea acțiunilor de drept comun privind revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001.
Însăși textul de lege pe care reclamanții își întemeiază acțiunea, art.6 din Legea nr.213/1998, prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Chiar dacă nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, statul are dreptul de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, iar legile speciale privind restituirea imobilelor preluate de stat în perioada comunistă sunt astfel de acte normative. Exercitarea unui drept de către titularul său poate avea loc decât în acest cadru legislativ, cu respectarea normelor și termenelor procedurale. Art. 44 alin. 1 teza a II-a din Constituția României prevede că atât conținutul cât și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar art.136 al.5 din Constituție consacră caracterul inviolabil al proprietății private, dar în condițiile stabilite de legea organică. În conformitate cu aceste prevederi constituționale, legiuitorul este competent să stabilească un cadru juridic adecvat pentru exercitarea atribuțiilor dreptului de proprietate, astfel încât să nu vină în conflict cu interesele generale ori cu interesele particulare legitime ale altor persoane, instituind proceduri speciale pentru valorificarea acestora. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii speciale, are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Față de aceste considerente instanța a apreciat că acțiunea reclamantei în revendicare este inadmisibilă în condițiile existenței legilor special de restituire a bunurilor preluate fără titlu valabil.
În ce privește referirea la jurisprudența CEDO, respectiv art.2 din Decizia nr.33/2008, instanța nu a reținut aplicabilitatea acestei ipoteze din moment ce aceasta se referă la situația acelor persoane care li s-au recunoscut existența unui „bun” în înțelesul convenției și nu au primit satisfacție. Astfel, aliniatul final al Deciziei recunoaște posibilitatea părților de a promova o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile Codului civil în cazul în care reclamantul deține în privința imobilului revendicat „un bun”, determinat conform criteriilor stabilite prin jurisprudența CEDO, sau dacă, prin respingerea acțiunii, nu se încalcă prevederile art. 6 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil.
Spre deosebire de această situație, instanța a reținut că încă din anul 2007 reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate, au obținut hotărâri judecătorești irevocabile, în urma unei proceduri contradictorii în fața instanței, cu respectarea dreptului la apărare, iar reclamantul U. L. a fost pus în posesia terenului (proces verbal de punere în posesie – fila 17). Prin urmare, a considerat că reclamanții nu se încadrează în ipotezele avute în vedere la pronunțarea Decizia nr.33/2008 deoarece aceștia au parcurs procedura specială și au primit satisfacție în sensul reconstituirii dreptului de proprietate. În cauză, reclamanții nu ridică problema nedobândirii dreptului de proprietate, fapt necontestat de către reclamanți, ci aceștia, astfel cum s-a reținut mai sus (și cum se desprinde din întreaga motivare a cererii), se declară nemulțumiți de reconstituirea în formă asociativă a acestui drept (deci de administrarea acestui bun), contestând soluțiile irevocabile ale instanțelor judecătorești care au statuat atât asupra imposibilității de reconstituire în mod individual, cât și asupra întinderii acestui drept. Mai mult decât atât, consideră că, din moment ce s-a reținut încă prin sentința civilă nr.5474/23.05.2011 puterea lucrului judecat în ce privește nemulțumirile reclamanților, pe calea unei acțiuni separate este inadmisibil să se tindă la reformarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, fapt posibil doar în căile de atac reglementate de lege.
Prin apelul promovat împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanții apelanți au solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea cererii de apel au arătat că instanța de fond, reținând în esență, că acțiunea în revendicare promovată este inadmisibilă, cu argumentarea existenței legilor speciale de restituire a bunurilor preluate fără titlu valabil; sentința atacată fiind nelegală și netemeinică, reclamanții fiind victimele unui abuz de drept, câtă vreme au demonstrat că sunt succesorii proprietarilor tabulari ai terenului în litigiu, autorii nefiind radiați din evidențele cărților funciare (după cum rezultă din extrasele de carte funciară actualizate depuse în probațiune), fiind totuși lipsiți de folosința terenului și nici nu au fost despăgubiți pentru aceasta, astfel consideră că, sentința apelată este rezultatul unei erori de judecată și în ce privește faptul că s-a reținut că deține posesia asupra terenului; făcându-se trimitere la fila nr.17 dosar fond, respectiv la procesul-verbal de punere în posesie a reclamantului U. L., pe când documentul respectiv are valoare probatorie doar în ce privește elementele de identificare a imobilului solicitat, în modalitatea concepută de către un expert autorizat, nefiind semnat, datat și operat de către părți.
Au arătat că instanța de fond a motivat hotărârea pe soluția înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr.33/ 2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii, având ca obiect admisibilitatea acțiunilor de drept comun privind revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/ 2001, astfel au solicitat a se observa că normele Legii nr.10/ 2001 nu conduc la concluzia că nu pot fi aplicate în speță dispozițiile art.480-481 Cod civil, în cazul acestei exproprieri de fapt.
Au precizat că, în mod greșit s-a reținut de către prima instanță excepția inadmisibilității acțiunii, în contextul în care aceștia sunt victimele unei exproprieri de fapt, deoarece aveau calitatea de succesori ai proprietarilor tabulari ai terenului în litigiu dar sunt total lipsiți de folosința acestuia și nu au primit nicio despăgubire pentru pierderea folosinței acestui bun. Mai mult, dreptul de proprietate a fost confirmat inclusiv prin hotărârile judecătorești irevocabile depuse în probațiune, însă posesia și folosința nu au mai redobândit-o niciodată și în pofida faptului că antecesorii acestora încă figurează înscriși în cartea funciară asupra terenului, nu se pot prevala de atributele dreptului de proprietate prin posesia și folosința acestui bun. Or, consideră că, această situație ar putea echivala cu o expropriere de fapt, ce ar putea atrage raționamentele utilizate de Curtea de la Strasbourg în cauzele Papamichalopoulos vs. G. ori Lonroth vs.Suedia, asociate cu jurisprudența recentă vizând cauzele în care s-au pronunțat condamnări împotriva României, pentru interpretarea și aplicarea defectuoasă a Legii nr.10/2001, pe de o parte, respectiv pentru ineficacitatea acestei legi speciale în repararea prejudiciilor cauzate celor care au fost deposedați de bunurile lor, în drept și în fapt, sau numai în fapt, cum este cazul reclamanților, iar în acest context, sunt aplicabile normele de interpretare utilizate de înalta Curte de Casație și Justiție privind admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe normele dreptului comun, ceea ce reclamă o judecată pe fond a cauzei.
Pentru a putea analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului (raportat și la temeiul de drept al acțiunii) și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, consideră că instanța de fond era datoare să judece acțiunea pe fond și nu să o considere inadmisibilă și să stabilească dacă preluarea la Stat a imobilului s-a realizat în baza unui titlu valabil.
De asemenea, consideră că în mod greșit s-a reținut că situației de fapt în litigiu i se aplică normele reglementate prin Legea nr.10/2001, Legea nr.1/2000 și Legea nr.18/1991, fiind vorba de preluarea la stat fără titlu valabil, ignorând prevederile dreptului comun pe care și-au întemeiat acțiunea: „Chiar dacă reclamanții și-au întemeiat cererea pe dreptul comun, instanța arată că, fiind vorba de un imobil ce se pretinde a fi preluat de stat fără titlu, stabilirea dreptului de proprietate asupra acestuia se face doar în condițiile Legii nr.18/1991, Legii nr.1/2000 și Legii nr.10/2001”. Acțiunea pornită în recuperarea bunului nu poate urma numai procedura acestor legi, acțiunea în revendicare fiind admisibilă, astfel că prima instanță a pronunțat o soluție greșită iar în acest mod s-a încălcat reclamanților dreptul de acces la o instanță judecătorească, drept reglementat prin art.6 paragraf 1 din Convenție și nu a explicat în ce măsură reclamanții mai pot obține o reparație în temeiul legii speciale câtă vreme au făcut dovada că au uzat de aceste prevederi legale și dreptul nu a fost reglementat și nu există nicio garanție în ceea ce privește rezultatul acelor proceduri.
Au menționat că se prevalează în această acțiune de un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.l la Convenție, iar respingerea acțiunii ca inadmisibilă nu le oferă posibilitatea de a ne vedea recuperat bunul, instanța de fond încălcându-le dreptul de acces la justiție, drept care nu poate fi reparat decât prin admiterea prezentului apel.
Au mai arătat că, orice modalitate de preluare de către stat nu este recunoscută ca valabilă fără intabulare în cartea funciară, în sistemul Decretului-lege nr.115/1938, iar în speță statul nu și-a intabulat dreptul în cartea funciară. Prin urmare, consideră că, în speță, fiind zonă cu tradiție în regim de carte funciară și neexistând nicio lege care să prevadă că proprietarii intabulați în vechile cărți funciare își pierd dreptul de proprietate dacă terenul a fost preluat la stat cu sau fără titlu înainte de anul 1989, raționamentul instanței de fond este eronat.
În motivarea sentinței s-a reținut și aplicabilitatea Deciziei nr.LIII din 04.06.2007, dată în scopul unificării practicii judiciare de către înalta Curte de Casație și Justiție, însă acesta decizie statuează asupra dispozițiilor Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică și nu este aplicabilă în speță. Prin Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14.02.2001, s-a reglementat situația juridică imobilelor preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor expropriate, și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori, în cazul imposibilității restituirii, ceea ce nu este cazul de față, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate.
Cum, urmare a adoptării acestei din urmă legi, coexistau două reglementari legale în cadrul cărora se puteau solicita restituirea imobilelor expropriate sau preluate în mod efectiv de stat, iar instanțele nu au avut un punct de vedere unitar cu privire la posibilitatea soluționării cererilor, în scopul unificării practicii judiciare s-a admis recursul în interesul legii, statuându-se asupra dispozițiilor art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea, în interpretarea oferită de Decizia nr.LIII/04.06.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție având în vedere faptul că dezlegările problemelor de drept s-au dat prin deciziile menționate, acestea fiind obligatorii în temeiul prevederilor art.329 al.3 C.pr.civ..
Au susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății prin aprecierea făcută asupra inadmisibilității acțiunii.
Au precizat că modul de preluare la stat al terenului nu constituie un titlu valabil de preluare în proprietate, fiind în întregime neconstituțional încă de la data adoptării sale, potrivit art.12 și art.36 din Constituția din anul 1965, care prevedeau că proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege.
Au arătat că, după cum se poate observa din analiza cărții funciare, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu a ieșit din patrimoniul autorilor ca efect al legislației adoptate de către statul comunist, astfel că acțiunea în revendicare promovată comportă o analiză pe fond și nu în baza unei excepții, iar instanța de fond a nesocotit marile principii de drept aplicabile în speță prin incidența normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, a normelor Constituției României și a normelor corespondente ale Codului civil, dar în același timp a ignorat și interpretarea Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005 în confruntarea cu normele art.480 Cod civil, astfel cum a fost realizată sentința, cu efectele prevăzute de art.329 al.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.33/ 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în dosarul nr.60/2008, astfel au susținut că instanța de fond a încălcat normele imperative ale art.1 și 3 Cod civil, ale art.1 al.5, art.21 al.1, 2 și 3, art.44 al.1-3, art.53, art.124 din Constituția României și art.6 al.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun, în temeiul prevederilor art.480 și 481 C.civ. vechi.
Au mai arătat că, ulterior pronunțării Deciziei nr.33 din data de 09.06.2008 de către înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronunțată la data de 13.01.2009, a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza Codului civil, după apariția Legii nr.10/2001, este nelegală „Indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară)". În plus, au arătat că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea de modificare nr.247/2005, nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor, astfel că accesul la reparații materiale rămâne un aspect teoretic și iluzoriu.
Referitor la expresiunea de „composesorat" care strict vorbind ar însemna posesiune . aceasta nu corespunde semnificației de proprietate comună, considerând că dreptul de proprietate trebuie reconstituit persoanelor fizice îndreptățite la reconstituire, moștenitori ai autorilor lor și nu pot beneficia de drepturi de proprietate anumite asociații înființate în temeiul prevederilor OG nr.26/2000, considerând astfel greșită interpretarea oferită de instanța de fond în ce privește autoritatea de lucru judecat. Pentru a se reține autoritatea de lucru judecat ar trebui să fie îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, ceea ce nu este aplicabil speței prezente, iar această excepție nu a fost supusă dezbaterilor contradictorii pentru a putea fi util un comentariu pe această temă.
Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată, în baza art.274 Cod procedură civilă.
În drept, a invocat dispozițiile art.282-298 Cod procedură civilă.
Intimatul M. A., reprezentat prin Primar a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca fiind neîntemeiat și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală.
A arătat că prima instanță, analizând excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, în mod temeinic și legal a dispus respingerea acesteia, în condițiile existenței legilor speciale de restituire a bunurilor preluate fără titlu valabil, reținând în acest sens, în considerentele hotărârii atacate, că deși reclamanții și-au întemeiat cererea pe dreptul comun, fiind vorba de un imobil ce se pretinde a fi preluat de stat tară titlu, stabilirea dreptului de proprietate asupra acestuia se face doar în condițiile Legii nr.18/1991, Legii nr.1/2000 și Legii nr.10/2001.
În ceea ce privește referirea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv art.2 din Decizia nr.33/2008, prima instanță a reținut că nu poate reține aplicabilitatea acestei ipoteze din moment ce aceasta se referă la situația acelor persoane cărora li s-a recunoscut existența unui „bun" în înțelesul convenției și nu au primit satisfacție. Astfel, alineatul final al deciziei recunoaște părților posibilitatea de a promova o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile Codului civil în cazul în care reclamantul deține în privința imobilului revendicat „un bun", determinat conform criteriilor stabilite prin jurisprudența CEDO, sau dacă, prin respingerea acțiunii, nu se încalcă prevederile art.6 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil.
Spre deosebire de această situație, instanța de fond a reținut că încă din anul 2007 reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate, au obținut hotărâri judecătorești irevocabile, în urma unei proceduri contradictorii în fața instanței, cu respectarea dreptului la apărare, iar reclamantul U. L. a fost pus în posesia terenului. Prin urmare, a considerat că reclamanții nu se încadrează în ipotezele avute în vedere la pronunțarea Deciziei nr.33/2008, deoarece aceștia au parcurs procedura specială și au primit satisfacție în sensul reconstituirii dreptului de proprietate, iar în cauză, reclamanții nu ridică problema nedobândirii dreptului de proprietate, fapt necontestat de către reclamanți, ci aceștia, astfel cum s-a reținut mai sus se declară nemulțumiți de reconstituirea în formă asociativă a acestui drept, contestând soluțiile irevocabile ale instanțelor judecătorești care au statuat atât asupra imposibilității de reconstituire în mod individual, cât și asupra întinderii acestui drept. Mai mult decât atât, din moment ce s-a reținut încă prin Sentința civilă nr.5474/23.05.2011 puterea lucrului judecat în ce privește nemulțumirile reclamanților, pe calea unei acțiuni separate este inadmisibil să se tindă la reformarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, fapt posibil doar în căile de atac reglementate de lege.
În drept a invocat prevederile art.282 și următoarele Cod procedură civilă.
Tribunalul prin prisma dispozițiilor art.294-296 C.pr.civ., a constatat că apelul reclamanților este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel, în esență, se invocă faptul că prima instanță a admis în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii pe celea dreptului comun, ignorându-se marile principii de drept aplicabile în speță prin incidența normelor CEDO, a Constituției României, precum și deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
S-a avut în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art.8 al.3 și art.9 al.3 din Legea nr.18/1991, stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor se face la cerere, aceasta fiind necesară a fi depusă la primăria localității în a cărei rază teritorială se află terenul solicitat.
Dispozițiile art.1 din Legea nr.1/2000 prevăd că persoanelor fizice și persoanelor juridice care au formulat cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile agricole și pentru terenurile forestiere, în termen legal, li se reconstituie dreptul de proprietate în condițiile prevăzute de prezenta lege.
De asemenea, dispozițiile art.11 al.1,2 și 3 din HG nr.890/2005 prevăd că potrivit prevederilor legale, stabilirea dreptului de proprietate se face numai la cerere, formulată de fiecare persoană îndreptățită, personal sau prin mandatar. Când sunt mai mulți moștenitori cererea se poate face și în comun, fiind semnată de fiecare dintre ei. În cerere se vor menționa următoarele date și elemente: numele și prenumele solicitantului și ale părinților, calitatea, gradul de rudenie, suprafața de teren la care se socotește îndreptățit, precum și orice alte date necesare pentru stabilirea dreptului de proprietate potrivit legii. La cerere se vor anexa: acte de proprietate, certificat de moștenitor, hotărâre judecătorească, dacă există; în toate cazurile, certificat de naștere, certificat de deces al autorului, în cazul moștenitorilor, precum și orice alte acte din care să rezulte dreptul de proprietate asupra terenului solicitat.
Din aceste dispoziții legale, precum și din întreaga reglementare a legilor fondului funciar, rezultă că o persoană care se consideră îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren, este obligată să formuleze o cerere la care să anexeze acte doveditoare - cerere ce este preluată și analizată de către comisiile locale de fond funciar în conformitate cu atribuțiile conferite prin dispozițiile art.5 lit.a din HG nr.890/2005.
Dispozițiile art.26 din Legea nr.1/2000, prevăd că: formelor asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră, pășunilor și fânețelor, li se va elibera un singur titlu de proprietate, la solicitarea reprezentantului legal al acestora; formelor asociative li se va restitui în întregime suprafața avută în proprietate; suprafața restituită formelor asociative cuprinde numai terenurile pentru care s-au formulat cereri.
Prin urmare, atât legile fondului funciar cât și dispozițiile HG nr.890/2005 reglementează procedura administrativă pe care petenții trebuie să o urmeze în vederea valorificării pretinselor drepturi privind reconstituirile.
Astfel se constată că prima instanță a reținut în mod corect caracterul special al legilor fondului funciar față de reglementările generale de drept comun pe baza cărora reclamanții și-au întemeiat acțiunea și a stabilit incidența dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/1998.
S-a constatat, de asemenea, că în mod corect prima instanță a reținut aplicabilitatea în speță a normelor de interpretare impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.33/2008.
Atât în susținerea acțiunii introductive cât și prin motivele de apel, reclamanții au invocat dispozițiile art.1 al.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilități publice și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional; aceasta ignoră însă dispozițiile art.2 al Protocolului ce prevăd expres că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl dețin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, ori legile fondului funciar sunt tocmai astfel de acte normative, iar interesul general al oricărui stat este acela de a asigura stabilitatea și securitatea circuitului civil.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru stabilit de organul legislativ, cu respectarea anumitor proceduri și termene-ori prin ignorarea acestora, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Dispozițiile art.44 al.1 teza a doua din Constituția României, republicată, prevăd că sunt stabilite de lege atât conținutul cât și limitele dreptului de proprietate, iar dispozițiile art.136 al.5 consacră caracterul inviolabil al proprietății private, dar în condițiile stabilite de legea organică.
În conformitate cu aceste prevederi constituționale, legiuitorul este competent să stabilească un cadru juridic adecvat pentru exercitarea atribuțiilor dreptului de proprietate, astfel încât să nu vină în conflict cu interesele generale ori cu interesele particulare legitime ale altor persoane, instituind proceduri speciale pentru valorificarea acestora; prin adoptarea legilor speciale de restituire, legiuitorul a dat expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale.
Prin urmare, față de cele arătate anterior, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a considerat că acțiunea reclamanților nu este admisibilă pe calea dreptului comun, astfel că motivele de apel ce vizează fondul, nu au fost primite.
Se mai invocă în apel faptul că în analiza speței prima instanță a ignorat jurisprudența CEDO. S-a apreciat ca fiind neîntemeiat acest motiv, în condițiile în care în sentință s-a făcut referire la aceste aspecte.
Ar mai fi de amintit, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, că reclamanții, prin prezenta acțiune, tind să anihileze efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv sentința civilă nr.5474/23.05.2011 pronunțată de Judecătoria A. care a statuat asupra imposibilității de reconstituire în mod individual – ori acest lucru este inadmisibil.
Pentru aceste considerente, constatând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în baza art.296 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca neîntemeiat.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs reclamanții U. L. și A. F.-R., solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului și, analizând pe fond cauza, admiterea acțiunii.
Reclamanții recurenți și-au motivat în drept recursul cu dispozițiile art.304 pct.6, 7, 8 și 9 C.pr.civ. și art.3041 C.pr.civ., arătând, în primul rând, că în speță operează minus petita, în sensul că instanțele au ignorat obiectul cu care au fost învestite, în esență acțiunea în revendicare, care comportă o analiză pe fond de comparare a titlurilor părților, pentru a se da eficiență celui mai bine caracterizat.
Că, actul normativ de preluare a imobilului de către stat nu constituie un titlu valabil, nefiind conform cu Constituția din 1965, iar ei sunt îndreptățiți, în baza art.480-481 C.civ., în calitate de proprietari neposesori, să le fie restituit terenul care nu a ieșit niciodată valabil din patrimoniul antecesorilor lor.
Recurenții au mai arătat că ambele instanțe au aplicat greșit legea deoarece acțiunea este admisibilă iar respingerea acțiunii în revendicare, fără a fi pronunțată o hotărâre irevocabilă asupra raporturilor de drept substanțial, echivalează cu o adevărată expropriere, realizată cu încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art.44 al.3 din Constituție.
Au susținut și că decizia atacată este nelegală și netemeinică deoarece autorii lor nu sunt radiați din cartea funciară, iar ei sunt lipsiți de folosința terenului și nici nu au fost despăgubiți, precizând că instanța de fond a motivat hotărârea în raport de Decizia nr.33/2008, pronunțată în interesul legii, însă normele Legii nr.10/2001 nu conduc la concluzia că nu pot fi aplicate în speță dispozițiile art.480-481 C.civ., în cazul acestei exproprieri de fapt, ce ar putea atrage raționamentele utilizate de Curtea de la Strasbourg în cauzele Papanicholopoulos vc.G. ori Lonroth vs. Suedia.
De asemenea, recurenții au învederat că acțiunea pornită în recuperarea bunului nu poate urma numai procedura legilor speciale (Legea nr.10/2001, Legea nr.1/2000 și Legea nr.18/1991), acțiunea lor în revendicare fiind admisibilă, astfel că ambele instanțe au pronunțat o hotărâre greșită încălcându-se art.6 paragraful nr.1 din Convenție și art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
În continuare, recurenții au relevat că raționamentul instanțelor este greșit, întrucât modul de preluare la stat a terenului nu constituie un titlu valabil, în raport de art.12 și 36 din Constituția din 1965 și de Decretul nr.115/1938, care presupunea intabularea dreptului în cartea funciară.
Totodată, au susținut că instanțele au nesocotit marile principii de drept aplicabile în speță prin incidența normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, a normelor Constituției României și a normelor corespondente ale Codului civil, dar în același timp a ignorat și interpretarea Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005 în confruntarea cu normele art.480 C.civ.
Astfel, au precizat că instanțele au încălcat normele imperative ale art.1 și 3 din Codul civil, ale art.1 al.5, art.21 al.1, 2, 3, art.44 al.1-3, art.53, art.54 din Constituție, art.6 al.1 din Convenție, susținând că ulterior pronunțării Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea Europeană, în cauza Fainblat vs.România, a stabilit că acțiunea în revendicare este admisibilă.
Referitor la noțiunea de composesorat, recurenții au arătat că aceasta nu corespunde semnificației de proprietate comună, ci înseamnă posesiune comună, menționând că este greșită interpretarea oferită de instanțele de fond în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, nefiind identitate de cauză.
Pârâtul intimat M. A. a formulat întâmpinare, înscris înregistrat la data de 16.01.2013 și căruia Curtea i-a conferit calitatea unor concluzii scrise pentru aceea că nu a fost depus în termenul prevăzut de art.308 al.2C.pr.civ., solicitând respingerea recursului reclamanților.
În urma examinării deciziei atacate, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art.304, pct.6, 7, 8 și 9 C.pr.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților, pentru argumentele de mai jos.
Acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art.480-481 C.civ.), însă, odată cu . Legii nr.18/1991, a HG nr.890/2005 și a Legii nr.1/2000, situația juridică a terenului în litigiu este supusă dispozițiilor speciale prevăzute în aceste din urmă acte normative, care reglementează procedura administrativă pe care petenții trebuie să o urmeze în vederea reconstituirii dreptului de proprietate.
Astfel, în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 stabilește că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
Prin urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr.18/1991, Legea nr.1/2000, Legea nr.10/2001) și legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după . Legilor nr.18/1991, nr.1/2000 și nr.10/2001, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ.
În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.33/2008, dată în interesul legii, stabilind că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării/despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.
Aceeași Decizie nr.33/2008 a instanței supreme nu exclude totuși în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, cu condiția însă să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime”.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obține un imobil preluat de stat sau despăgubiri nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.
Astfel, trebuie subliniat că în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privință, odată cu Hotărârea pilot din 12.10.2010, pronunțată în cauza A. și alții contra României.
Prin această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140).
În speță, reclamanții nu deține un asemenea titlu executoriu, întrucât până la acțiunea de față nu au făcut demersuri în justiție pe calea dreptului comun sau pe calea specială a Legii nr.10/2001, pentru revendicarea imobilului preluat de stat sau pentru despăgubiri.
În plus, prin aceeași hotărâre pilot Curtea a precizat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul articolului nr.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).
Prin urmare, prin raportare la aceste considerente ale Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reține că în speță li s-a încălcat reclamanților dreptul de proprietate în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, întrucât aceștia nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenției.
Totodată, trebuie precizat că nerecunoașterea posibilității acțiunii în revendicare/despăgubiri de drept comun, după . Legilor nr.18/1991, nr.1/2000 și nr.10/2001, nu înseamnă încălcarea art.6 al.1 din Convenție, întrucât aceste legi asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse în cadrul procedurilor administrative, prin accesul la trei grade de jurisdicție (în prezent la două).
Pe de altă parte, este de menționat că problema imposibilității reconstituirii dreptului de proprietate în mod individual asupra terenului, cât și asupra întinderii acestui drept, a intrat în puterea lucrului judecat, în temeiul Sentinței civile nr.5474/23.05.2011, astfel încât această chestiune tranșată irevocabil pe calea legilor speciale, nu mai poate fi contrazisă de o altă hotărâre irevocabilă, așa cum corect au reținut ambele instanțe.
Față de cele de mai sus, Curtea apreciază că în speță nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art.304 pct.6, 7, 8 și 9 C.pr.civ., astfel că în baza art.312 al.1 C.pr.civ., urmează să respingă recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții U. L. și A. F. R. împotriva Deciziei civile nr.354/A din 08.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 ianuarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/22.01.2013
Tehnored.MM/2 ex/07.03.2013
Instanță fond: Judecătoria A. – jud.H. Ș.
Inst.apel: Tribunalul A. – jud.T. B., M. A.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 29/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
