Acţiune în constatare. Decizia nr. 86/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 86/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-05-2015 în dosarul nr. 3187/30/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 86
Ședința publică din 19 mai 2015
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta U.M. 0520 Timișoara împotriva sentinței civile nr. 2614/PI/05.11.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații SN A. Internațional Timișoara T. V. SA, S. R., prin M. Economiei și Finanțelor, P. C. Ghiroda și M. de I., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierile de ședință din 5 și 12 mai 2015, încheieri ce fac parte integrantă din prezenta decizie și prin care s-a amânat pronunțarea la data de astăzi, 19 mai 2015.
În termenul de pronunțare, reclamanta UM 0520 Timișoara și intimatul SN A. Internațional Timișoara T. V. SA au depus la dosar, prin registratura instanței, la data de 7 mai 2015, respectiv 12 mai 2015, concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. dosar_/325/2008 la data de 29.09.2008, reclamanta UM 0520 Timișoara a chemat în judecată pârâții SN A. Internațional Timișoara T. V. SA, S. R. prin M. Economiei și Finanțelor, M. Administrației și Internelor și P. C. Ghiroda, solicitând instanței să constate că terenul în suprafață de 2307 mp și construcția „clădire administrativă” fac parte din domeniul public al statului; să se constate că reclamanta are un drept de administrare operativ asupra construcției „clădire administrativă” și a terenului în suprafață de 2307 mp; să se dispună rectificarea CF nr. 4283 ned. cu nr. cad. Cc475/1 . radierii dreptului de proprietate asupra imobilului „clădire administrativă” al SN A. Internațional Timișoara T. V. SA și intabularea construcției „clădire administrativă” și terenului în suprafață de 2307 mp, în favoarea Statului R. cu drept de administrare operativ în favoarea Ministerului și Reformei Administrative, prin UM 0520 Timișoara, eventual cu dezmembrarea prealabilă și individualizarea într-o carte funciară separată a parcelei de 2307 mp pe care se află amplasată clădirea construită de reclamantă.
Prin sentința civilă nr. 2586/23.02.2009 pronunțată în dosarul susmenționat, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta UM 0520 Timișoara în contradictoriu cu pârâții SN Aeroport Internațional Timișoara T. V. SA, S. R. prin M. Economiei și Finanțelor și P. comunei Ghiroda.
Prin decizia civilă nr.106/R/01.02.2010, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._/325/2008, a fost casată hotărârea de mai sus și a fost trimisă cauza pentru rejudecare Judecătoriei Timișoara.
Tribunalul a constatat că excepția de inadmisibilitate reținută de către instanța de fond, în temeiul art.111 Cod proc.civilă, nu este incidentă în pricină, întrucât UM 0520 Timișoara, reclamantă în speță, a primit un drept de administrare asupra imobilului din litigiu, prin HG nr. 1705/29.11.2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, urmând ca acest drept să fie analizat, în contextul capetelor de cerere formulate în acțiunea introductivă de instanță, raportat la prevederile art. 492 Cod civil, potrivit cărora proprietarul terenului este prezumat a fi și proprietar al tuturor construcțiilor făcute pe terenul său „până ce se dovedește din contră”, dreptul de superficie presupunând astfel existența a două drepturi ce aparțin unor persoane diferite, fiecare din ele având drept de proprietate asupra unui imobil: dreptul de proprietate al superficiarului, care are ca obiect construcțiile, și dreptul de proprietate asupra terenului, care are un alt titular decât superficiarul.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 30.04.2010, iar, prin sentința civilă nr._/25.05.2011 pronunțată în dosarul nr._._, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea formulată.
Prin decizia civilă nr. 305/R/05.03.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._._, s-a casat sentința arătată mai sus și s-a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Timișoara.
Tribunalul a reținut că Judecătoria Timișoara nu s-a conformat prevederilor art. 315 (1) Cod procedură civilă, care dispun că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului” și nu a stabilit cine are folosința edificatului in prezent, cât timp, din conținutul adreselor nr._/16.08.1993 și nr. 309.112/DL/22.03.2003, se desprinde ideea că, asupra clădirii administrative, nu a fost constituit vreun drept de administrare, aceasta fiind edificată pe domeniul public în perioada 1983-1985, beneficiar fiind M. de I. și ambele pârâte au avut de-a lungul timpului un drept de folosință, în contextul în care, în baza art. 2 alin. 2 din HG 521/1998, imobilul a trecut in domeniul privat al statului, respectiv în proprietatea SN Aeroportului Internațional Timișoara SA, iar din probatoriul administrat și potrivit susținerilor recurentei, A. s-a înregistrat „cu clădire administrativă” în evidențele contabile doar la data de 01.06.1998 - după circa 13 ani de la finalizarea construcției, pe baza unui document intern, fără documente justificative referitoare la proiectarea, execuția, proprietatea/administrarea/folosința clădirii, construcția nefiind înregistrată în patrimoniul Aeroportului Timișoara la data emiterii HG 1338/1990, trebuind să fie verificată și incidența în speță a HG 521/1998, respectiv posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate al pârâtei asupra unei construcții pe care nu o avea în administrare.
Prin sentința civilă nr. 3546/17.09.2012 pronunțată în dosarul nr._/325/2008**, Judecătoria Timișoara a respins excepțiile necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara, inadmisibilității acțiunii, lipsei capacității de folosință a reclamantului, prematurității cererii de chemare în judecată și lipsei calității procesuale active; a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta UM 0520 Timișoara în contradictoriu cu pârâții S.N. A. Internațional Timișoara - T. V. SA, S. R. prin M. Economiei și Finanțelor Publice, M. Administrației și Internelor, și P. comunei Ghiroda prin Primar, având ca obiect acțiune în constatare; a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul S.N. A. Național Timișoara – T. V. S.A., în cuantum de 15.952,48 lei, reprezentând onorariu avocat.
Prin încheierea nr. 16.11.2012 pronunțată în dosarul nr._/325/2008**, Tribunalul T. a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Secției Civile și trimiterea spre competentă soluționare Secției de C. Administrativ și Fiscal a aceluiași Tribunalul T..
Pe rolul Tribunalului T. – Secția de C. Administrativ și Fiscal recursul a fost înregistrat sub nr. dosar_/325/2008***, iar, prin încheierea din 21.06.2013, Secția de C. Administrativ și Fiscal a dispus retranspunerea cauzei pe rolul Secția I Civilă a Tribunalului T., completului inițial investit – C14 R, față de natura civilă a cauzei, imprimată de obiectul acesteia, care vizează recunoașterea unui drept real (dezmembrământ al dreptului de proprietate) asupra unui imobil.
Cauza a fost reînregistrată la data de 3.07.2013, sub nr. dosar_/325/2008**** pe rolul Secției I Civilă a Tribunalului T., iar, la termenul de judecată din data de 14.10.2013, apreciind că valoarea menționată de reprezentantul reclamantei pentru cele două imobilele care fac obiectul litigiului, respectiv terenul în suprafață de 2307 mp și construcția „clădire administrativă”, înscrise în CF nr.4283 Ghiroda, nr. cad. Cc475/1, este derizorie și constatând că instanța, în niciun ciclu procesual, nu s-a preocupat de stabilirea valorii reale a celor două imobile (nici chiar în recurs atunci când s-a menținut calea de atac a recursului, prin încheierea pronunțată la data de 26.10.2009, în dosarul nr._/325/2008), tribunalul a dispus efectuarea unei expertize judiciare, specialitatea evaluare proprietății imobiliare, în vederea stabilirii valorii reale a celor două imobile și calificării corecte a căii de atac.
La termenul de judecată din data de 17.02.2014, constatând că acțiunea formulată de reclamanta UM 0520 Timișoara este una patrimonială, evaluabilă în bani (acțiunile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, fiind acțiuni patrimoniale) și văzând că valoarea obiectului litigiului, astfel cum aceasta a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză, este de 1.851.600 lei (416.000 Euro), în baza prevederilor art. 282 și 282 ind.1 C.pr.civ, tribunalul a calificat calea de atac exercitată în cauză ca fiind apel și nu recurs, iar, față de valoarea astfel stabilită, la termenul de judecată din data de 10.03.2014, apelanta UM 0520 Timișoara a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara, în primă instanță.
Tribunalul, prin decizia civilă nr. 204/A/17.03.2014, a admis apelul formulat de apelanta U.M. 0520 Timișoara împotriva sentinței civile nr. 3546/17.09.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._/325/2008**, a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara, în primă instanță, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre soluționare, în primă instanță, Tribunalului T..
Pentru a decide astfel, în conformitate cu art. 137 alin. 1 C.proc.civ., art. 159 pct. 2 și art. 297 alin.2 C.proc.civ., tribunalul a reținut că excepția invocată este întemeiată, competența de soluționare, în primă instanță, a acțiunii formulată de reclamanta UM 0520 Timișoara, revenind Tribunalului T., conform prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b și art. 1 pct. 1 C.proc.civ., având în vedere că valoarea obiectului acțiunii este de 1.851.600 lei (416.000 Euro), potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de către expertul tehnic judiciar M. L..
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul T. Secția I civilă în dosarul nr._ la data de 6.05.2014, iar, prin sentința civilă nr. 2614/2014 din 5.11.2014, Tribunalul T. a respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârâta AITTV; a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantei în formularea primului capăt de cerere invocată de pârâta AITTV; a admis excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere prin care se solicită să se constate că terenul în litigiu se află în domeniul public al Statului R. invocată de pârâta AITTV; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta U.M. 0520 Timișoara în contradictoriu cu pârâții SN Aeroport Internațional Timișoara T. V. SA, S. R., prin M. Economiei și Finanțelor, P. C. Ghiroda prin Primar și M. de I.; a obligat reclamanta să plătească pârâtei SN A. Internațional Timișoara T. V. suma de_,48 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în fapt, în prezent, terenul în suprafață de_ mp cu nr. cad. CC 475/1 top înscris în CF nr._ Ghiroda (nr. CF vechi 4283 Ghiroda), din care face parte și terenul în suprafață de 2307 mp care face obiectul prezentului litigiu, se află în domeniul public al Statului R., în administrarea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului (a se vedea HCL ./24.08.2005 – f. 24 dos. fond primul ciclu procesual și extrasul de carte funciară aflat la fila 21 dos. fond al treilea ciclu procesual). Terenul a fost concesionat pârâtei AITTV de către M. Transporturilor prin contractul de concesiune nr. 2718/01.06.2001.
Clădirea administrativă aflată pe acest teren, care face obiectul prezentului litigiu, se află, în prezent, în proprietatea privată a pârâtei SN A. Internațional Timișoara T. V. SA (în continuare AITTV), care și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară în anul 2005 (f. 22 dos. fond primul ciclu procesual).
În ceea ce privește situația juridică a terenului în suprafață de 2307 mp nu există un litigiu autentic, părțile sunt de acord că aceste teren face parte din domeniul public al statului R..
Reclamanta UM 0520 susține că bunul imobil reprezentat de clădirea administrativă face parte de asemenea din domeniul public al Statului R., că este titulara unui drept de administrare operativă asupra acestei clădiri și că pârâta în mod ilegal și-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestei clădiri, în timp ce pârâta AITTV susține că este proprietara clădirii.
Tribunalul a constatat că sunt aplicabile în cauză art. 2 alin. 2 și 3 din H.G. nr. 521/1998, art. 135 alin. 4 Constituția României (în forma avută în anul 1998, respectiv art. 136 alin. 3 după Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003), art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 (în forma avută în anul 2005 când pârâta AITTV și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară), art. 12 alin. 1-3 din Legea nr. 213/1998 (în cauză nu se aplică dispozițiile noului cod civil întrucât reclamanta pretinde că dreptul său de administrare a existat anterior datei de 01.11.2011), al căror conținut a fost reprodus integral.
În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate invocată de pârâta AITTV, tribunalul a respins-o, întrucât această problemă a fost deja tranșată prin decizia civilă nr. 106/01.02.2010 pronunțată în recurs de Tribunalul T., în cadrul primului ciclu procesual.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active a reclamantei în formularea primului capăt de cerere invocată de pârâta AITTV, tribunalul a respins această excepție întrucât există identitate între reclamantă și unul din subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, reclamanta arătând că este titulara unui drept de administrare asupra clădirii în litigiu.
În ceea ce privește excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere prin care se solicită să se constate că terenul în litigiu se află în domeniul public al Statului R. invocată de pârâta AITTV, tribunalul a admis această excepție, întrucât nimeni nu contestă faptul că terenul se află în prezent în domeniul public al Statului R., situație juridică recunoscută în prezent și de evidențele de carte funciară, astfel că nu există un folos practic pentru reclamantă în promovarea unui astfel de capăt de cerere.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 521/1998 (prin care a fost înființat A. Internațional Timișoara) bunurile proprietate privată aflate în administrarea acestuia devin proprietatea aeroportului, iar bunurile proprietate publică vor fi concesionate aeroportului.
În baza acestor dispoziții legale, în anul 2005, pârâta AITTV și-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra clădirii în litigiu.
Reclamanta a susținut că această clădire face parte din domeniul public al Statului R., dar nu și-a dovedit în nici un fel această pretenție. Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. 3 din Constituția României și art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 acest bun nu face parte din domeniul public al Statului R.. Reclamanta nu a indicat un text de lege care să stabilească că această clădire este de interes public național.
De asemenea, reclamanta pretinde că în anul 2005, când pârâta AITTV și-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestei construcții, era titulara unui drept de administrare asupra construcției.
Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, în vigoare în anul 2005, dreptul de administrarea putea fi constituit prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, doar asupra bunurilor aflate în domeniul public.
Reclamanta nu a putut prezenta un titlu prin care să fie constituit dreptul său de administrare.
Chiar dacă bunul ar fi făcut parte din domeniul public al Statului, dreptul de administrare putea fi instituit doar în condițiile prevăzute de lege, pentru că bunurile aflate în domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, instanța de judecată nu poate pronunța o hotărâre prin care S. R. sau autoritățile publice locale să fie obligate să constituie un drept de administrare în patrimoniul reclamantei.
Astfel, susținerile reclamantei cu privire la existența în patrimoniul său a dreptului de administrare asupra clădirii care face obiectul litigiului sunt neîntemeiate, atât în fapt, cât și în drept. De asemenea, sunt neîntemeiate susținerile acesteia cu privire la capătul de cerere prin care se solicită rectificarea de carte funciară, întrucât actuala situație de carte funciară este în concordanță cu situația de fapt și situația juridică a bunurilor în litigiu.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins în totalitate cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, iar, în temeiul art. 274 C.proc.civ. din 1865, a obligat reclamanta să plătească pârâtei SN A. Internațional Timișoara T. V. suma de 15.952,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
În prezenta cauză s-a stabilit realitatea acestor cheltuieli, dovada plății lor fiind depusă la dosarul cauzei (f. 215 dos. fond, al doilea ciclu procesual). De asemenea, aceste cheltuieli au fost necesare pentru soluționarea cauzei, care, până în prezent, a parcurs mai multe cicluri procesuale (cererea de chemare în judecată fiind înregistrată în data de 29.09.2008) și au un caracter rezonabil.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel în termenul prevăzut de lege, reclamanta U.M. 0520 Timișoara, solicitând, în principal, modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, iar în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința diminuării cheltuielilor de judecată la care a fost obligată unitatea reclamantă.
În motivare, reia conținutul actelor procesuale depuse la dosar, precum și ciclurile procesuale parcurse în cauză, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
Arată că, sentința este criticabilă din numeroase puncte de vedere. Astfel, în ce privește motivarea instanței de fond, învederează că prevederile legale menționate nu au fost aplicate în mod corespunzător, nu s-au făcut niciun fel de referiri la actele normative în strânsă legătură cu acestea și nici la înscrisurile aflate la dosar și care au legătură cu dispozițiile legale amintite. Astfel, nu se poate vorbi doar de HG nr. 521/1998 privind înființarea Societății Naționale "A. Internațional Timișoara" S.A., fără a se face referire la bunurile care alcătuiau patrimoniul inițial al Aeroportului Timișoara, la prevederile legale conținute de HG 1338/1990 (art. 4 și Anexa 1) privind înființarea regiei autonome "Administrația naționala a aeroporturilor din România", la dispozițiile HG nr. 125/1992 (art. 3 și Anexa nr. 1) privind înființarea regiilor autonome ale aeroporturilor din România, cele două acte normative fiind „antecesoare" HG nr. 521/1998 și în strânsă legătură cu acesta.
Consideră că au fost omise de către instanța de fond actele normative invocate de către unitatea reclamantă pe parcursul procesului, la care a făcut referire, pe larg, în conținutul înscrisurilor depuse, respectiv HG 1045/2000, HG 1326/2001, HG 45/2003, HG 15/2004, HG 2060/2004, HG 1705/2006, acestea conținând inventarul centralizat al bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și care atestă faptul că imobilul „clădire administrativă" face parte din domeniul public, unitatea reclamantă figurând în calitate de ordonator terțiar de credite.
De asemenea, au fost omise prevederile Legii nr. 213/1998, pct. 29 din Anexa 1 la actul normativ menționat, care detaliază domeniul public al statului, art. 11 conținând însușirile juridice ale bunurilor care fac parte din domeniul public al statului.
Cu privire la reținerea tribunalului în sensul că „nimeni nu contestă faptul că terenul în suprafață de 2307 mp se află în prezent în domeniul public al Statului R., situație recunoscută în prezent și de evidențele de carte funciară", arată că precizarea de acțiune s-a datorat modificărilor operate în Cartea Funciară de către SN A. Internațional Timișoara. Din compararea celor două extrase de Carte Funciară aflate la dosar și la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată (Cartea Funciară nr. 4283, nr. cadastral Cc475/1 ., în Precizarea de acțiune (Cartea Funciară nr._, nr. cadastral_ Ghiroda și nr. cadastral_-C3 Ghiroda) reies diferențe semnificative. Astfel, conform primului extras CF, s-a înscris dreptul de proprietate asupra terenului în favoarea Statului R., în temeiul unei Hotărâri a Consiliului Local al C. Ghiroda, nr. 65/2005. în conformitate cu cel de-al doilea extras de Carte Funciară, s-a înscris dreptul de proprietate asupra terenului (inclusiv a celui în litigiu, în suprafață de 2307 mp) în favoarea Statului R. în temeiul unei Hotărâri de Guvern, nr. 409/2006, iar SN A. Internațional Timișoara figurează că și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu „clădirea administrativă", drept de proprietate dobândit prin construire.
Contrar celor conținute de consemnările din cel de-al doilea extras CF (nr._ . Naționale comunică unității reclamante în 07.02.2014 că „prin HG nr. 409/2006 a predat la M. Transporturilor, pentru A. Internațional Timișoara, o suprafață de teren și o suprafață construită, în urma verificărilor a rezultat faptul că „clădirea administrativă" nu a făcut obiectul predării-primirii între M. apărării Naționale și A. Internațional Timișoara". În consecință, nici terenul aferent acestei construcții nu putea face obiectul predării către Aeroport. Mai mult, pe parcursul procesului, alte case de avocatură care au reprezentat A. Timișoara au recunoscut, fără echivoc, faptul că o unitate a Ministerului de I. a construit imobilul aflat în litigiu, astfel încât nu se poate justifica dobândirea imobilului „prin construire", așa cum menționează extrasul CF.
Instanța de fond a invocat, fără nici un temei, aplicabilitatea prevederilor art. 2 al. 2 din H.G. nr. 521/1998, însă actul normativ în baza căruia s-a înființat Aeroportului Internațional Timișoara nu are legătură cu imobilul aflat în litigiu, întrucât „clădirea administrativă" nu făcea parte nici din domeniul privat al statului și nici nu se afla în administrarea R.A. „A. International Timișoara" la data de 07.09.1998, condiții ce trebuiau cumulate, astfel că nu au aplicabilitate prevederile legale menționate și invocate de instanța de fond.
Actul normativ ce precede HG nr. 521/1998, în strânsă legătură cu acesta și care detaliază patrimoniul/bunurile aflate în administrarea Aeroportului Timișoara, este HG 1338/1990 privind înființarea regiei autonome "Administrația naționala a aeroporturilor din România", act normativ care a fost, ulterior, abrogat de HG nr. 125/1992 privind înființarea regiilor autonome ale aeroporturilor din România, acesta fiind completat și modificat la rândul lui.
HG 1338/1990 privind înființarea regiei autonome "Administrația națională a aeroporturilor din România" prevede, la art. 4, că „Patrimoniul net al Administrației Naționale a Aeroporturilor este de 2.593.029 mii lei, conform datelor din bilanțul contabil la 30.06.1990, constituit din suma patrimoniilor prevăzute în anexa nr. 1"; anexa nr. 1 prevede la punctul 3 „A. Timișoara", dar la data apariției HG nr. 1338/1990, în patrimoniul Aeroportului Timișoara nu exista „clădirea administrativă" în litigiu, aceasta neaflându-se în evidența/folosința/patrimoniul aeroportului, nefigurând în vreun bilanț contabil efectuat la 30.06.1990.
În conformitate cu dispozițiile art. 3 din HG nr. 125/1992, care a abrogat HG nr. 1338/1990, „Patrimoniile inițiale ale regiilor autonome nou înființate sunt cele prevăzute în anexa nr. 1, conform datelor din bilanțul contabil la 31.XII.1991, ca rezultat al divizării patrimoniului Regiei Autonome "Administrația Națională a Aeroporturilor din România - ANAROM". La poziția 15 din Anexa nr. 1 figurează Regia Autonoma "A. Internațional Timișoara", cu sediul în .-5, județul T., patrimoniul fiind evaluat la 306.895 lei.
A. Timișoara s-a înregistrat cu „clădirea administrativă" în evidențele contabile doar la data de 01.06.1998 - după circa 13 ani de la finalizarea construcției, pe baza unui document intern, fără documente justificative referitoare la proiectarea, execuția, proprietatea /administrarea /folosința acestei clădiri. Acest aspect reiese cu claritate din conținutul „listei clădirilor propuse pentru intabulare în cartea funciară aferente teritoriului administrativ al comunei Ghiroda", la poziția 14, sub nr. de inventar 1-053 fiind menționată „clădire administrativă", iar din consultarea fișei mijlocului fix al acestui imobil, este menționată ca dată a luării în evidență/dării în folosință luna iunie a anului 1998, așa cum a declarat, sub jurământ, martorul A. R., unul dintre directorii pârâtei, martor propus de către pârâta-intimată.
Deși imobilul aflat în litigiu poartă în prezent denumirea de „clădire administrativă", nume dat în iunie 1998, când aceasta a fost „constatată plus la inventar", în documentația de înscriere în cartea funciară realizată de A. Internațional Timișoara în perioada 2003-2005, această clădire purta denumirea de „. cu zona limitrofă constituia ansamblul ocupat de către structurile ministerului de interne (Ia vremea respectivă fiind înscrise în documentație și celelalte trei clădiri demolate între timp de către aeroport: magazie alimente, seră și garaj, alături de platforma betonată).
In ce privește invocarea de către instanța de fond a prevederilor art. 2 al. 3 din H.G. nr. 521/1998, reiterează faptul că imobilul „clădire administrativă" nu este nici pistă, nici cale de rulare, nici platformă de îmbarcare-debarcare și nici el și nici terenul de sub clădire nu se aflau în administrarea R.A. „A. International Timișoara" la data de 07.09.1998, astfel că nu pot fi aplicabile nici aceste dispoziții legale.
Cu privire la modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate al pârâtei-intimate asupra imobilului „clădire administrativă" și intabularea în Cartea Funciară, apreciază că pârâta-intimată, în mod ilegal, și-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 4283 Ghiroda, nr. top 475/1 în baza unei adeverințe de existență a construcțiilor emisă de P. Ghiroda în anul 2005, fără să facă dovada titlului de proprietate, deși avea această obligație. Adeverința respectivă a fost eliberată doar în baza unei liste cu clădirile propuse pentru intabulare în CF. și a unor autorizații de construire după anul 1996, în care nu se regăsește și „clădirea administrativă". De altfel, fiind întrebat cu privire la intabularea imobilului în cartea funciară, directorul general adjunct al pârâtei, aflat sub jurământ, a susținut următoarele: „în legătură cu intabularea clădirii, în anul 1997 s-a constatat ca plus de inventar de către comisia de inventariere a mijloacelor fixe, ..., aceasta a fost evaluată și înscrisă în patrimoniul aeroportului", înscrisuri și susțineri ce au fost omise, în mod nejustificat și nelegal, de către instanța de fond.
Mai mult, conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998, bunurile care fac parte din domeniul public al statului sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, așadar pârâta nu avea cum să constate că imobilul „clădire administrativă", aflat în apropierea Aerogării Timișoara nu are nici un proprietar, este „plus de inventar" și, în consecință, să-l intabuleze în Cartea Funciară.
Așa cum reiese cu claritate din probatoriul administrat, spre deosebire de unitatea reclamantă, pârâta A. Timișoara nu a depus la dosar niciun fel de probe din care să reiasă proprietatea sa asupra imobilului în litigiu ori legalitatea intabulării imobilului „clădire administrativă" în Cartea Funciară, nefiind în măsură să prezinte un titlu de proprietate care să fi stat la baza înscrierii clădirii în Cartea Funciară sau în patrimoniul și în evidențele Aeroportului.
Mai invocă prevederile Legii nr. 213/1998, așa cum reiese din conținutul pct. 29 din Anexa 1 la actul normativ menționat, respectiv art. 11 din Legea nr. 213/1998.
Arată că serviciul de pază efectuat de către reclamantă pentru A. Timișoara a fost contracost, conform dispozițiilor legale în vigoare la acea vreme, dar fără legătură cu administrarea/proprietatea asupra clădirii.
Unitățile Ministerului de I. au alcătuit inventarul centralizat al domeniului public încă din anul 2000, prin punerea în aplicare a Legii nr. 213/1998, primul inventar centralizat al domeniului public al statului fiind aprobat prin hotărâre de guvern în anul 2000. Astfel, U.M. 0520 Timișoara, în calitate de ordonator terțiar de credite apare ca având în administrare imobile în HG nr. 1045 din 6 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 566/2000. În continuare, în HG nr. 1326 din 27 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 17/2002 este menționată ..clădirea administrativă" sub denumirea „sediu unitate", având nr. M.F._, cod de clasificare 8.29.10, în administrarea unității reclamante. Cronologic, urmează HG nr. 45 din 16.01.2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 82/2003, având același nr. M.F. și același cod de clasificare, denumirea sa fiind 45-112. Urmează HG nr. 15 din 8 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 49/2004, nefiind consemnate modificări la poziția imobilului „clădire administrativă". Actul este abrogat de către HG nr. 2060 din 24 noiembrie 2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 1129/2004, act ce conține respectivul imobil înregistrat în cadastrul Ministerului Administrației și Internelor la nr. 45-112.
În prezent, inventarul centralizat al bunurilor ce fac parte din domeniul public al statului este conținut de HG nr. 1705 din 29 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 1020 bis/2006, până la momentul de față nefiind efectuate modificări/reevaluări în ce privește imobilul „clădire administrativă".
Conchide că imobilul „clădire administrativă" este menționat încă de la primul inventar centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, neapărând brusc în ultimul inventar centralizat. Actele normative, deși au fost menționate, au fost omise de către instanța de fond.
Așa cum reiese din înscrisurile aflate la dosar, imobilul în cauză este înregistrat în cadastrul Ministerului Administrației și Internelor la nr. 45-112 și face parte din domeniul public al statului, fiind înregistrat în inventarul domeniului public al statului și administrarea M.A.I. prin U.M. 0520 Timișoara, având nr. de înregistrare M.F._ din H.G. nr. 1705/2006 - Anexa nr. 1, aspect confirmat de Tribunalul T. prin Decizia nr. 106/R/01.02.2010. De asemenea, o enumerare sub altă formă a Anexei nr. 1 din H.G. nr. 1705/2006 denumită „Lista bunurilor selectate după administrator U.M. 0520 Timișoara", preluată de pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, conține imobilul ce face obiectul prezentului dosar, având nr. M.F._, denumirea 45-112, baza legală constituind-o un ordin transfer de la M. Apărării Naționale, un proces verbal de predare din 1993, situația sa juridică figurând în administrarea instituției reclamante.
Conform procesului verbal de recepție preliminară (denumire actuală „proces verbal de recepție la terminarea lucrărilor") comisia de recepție a fost numită de către M. de I., iar Unitatea Militară 0520 Timișoara este cea care a preluat în folosință imobilul (conform proces verbal de recepție preliminară din 30.07.1985, depus la dosar).
Expertul tehnic judiciar numit de instanță să efectueze expertiza tehnică a participat efectiv la construcția unor clădiri, în perioada de dezvoltare imobiliară masivă a aeroportului Timișoara (anii 80), acesta afirmând că nu aeroportul a construit clădirea aflată în litigiu, mențiune înscrisă și în cuprinsul expertizei depuse la dosar.
In luna ianuarie a anului 1990, datorită situației politice existente, în conformitate cu prevederile Decretului Consiliului Frontului Salvării Naționale, imobilul „clădire administrativă" trece din administrarea Ministerului de I. în cea a Ministerului Apărării Naționale. Înscrisul emis de către M. de I., nr._/04.01.1990, depus la dosar, intitulat „situație cu privire la predarea-primirea imobilelor ce trec din administrarea Ministerului de I. în administrarea Ministerului Apărării Naționale", atestă faptul că, anterior acestei date, imobilul „clădire administrativă" - denumit, la acea dată, „corp gardă" se afla in administrarea instituției reclamante. Astfel, așa cum reiese din documentul menționat, la pct. I, „în conformitate cu prevederile Decretului Consiliului Frontului Salvării Naționale din luna decembrie 1989, clădirile și terenurile aferente aparținând fostului Departament al Securității Statului trec din administrarea Ministerului de I. în administrarea Ministerului Apărării Naționale, după cum urmează: 1. clădirile și terenurile din folosința unităților Comandamentului Trupelor de Securitate, conform anexei nr. 1. Anexa 1 conține „Lista imobilelor folosite de unitățile trupelor de securitate" și menționează, la poziția 75, datele imobilului aflat astăzi în litigiu, „nr. cadastru: 45-112, denumire imobil: Corp gardă Timișoara, la adresa Aeroport Timișoara, cu suprafață construită 633 mp, suprafața desfășurată 1266 mp, suprafață teren folosit (incintă) 2030 mp, imobil folosit de U.M. 0520 Timișoara", înscrisul menționat făcând dovada dreptului de administrare, contrar susținerilor instanței de fond.
Dreptul de administrare operativă asupra terenurilor și clădirilor, anterior anului 1989, decurgea din dispozițiile art. 7 din Constituția României din anul 1965, acest drept nu era cuprins într-o dispoziție sau hotărâre. Dreptul de administrare operativă este considerat de practica și literatura de specialitate un dezmembrământ al proprietății (socialiste) de stat, constituit anterior anului 1989. Conținutul acestui drept este același, indiferent că este denumit „drept de administrare directă" ori drept de administrare operativă", tocmai pentru că nu conferea atributele proprietății, dreptul de dispoziție rămânând atributul statului. De asemenea, este de notorietate faptul că anterior anului 1989 și la începutul anilor 90, nu se făceau distincții de natură juridică între termenii de „administrare", „deținere", „folosire" atunci când se făcea referire la imobile aparținând statului. In documentul menționat, atunci când se face referire la unitatea deținătoare apare expresia „folosit", „din folosința", însă atunci când se vorbește de Ministere (de I. ori Apărării Naționale) termenul utilizat este de „administrare".
Prin adresa nr._ din 11.08.1993 (fila 74), M. de I. prin Direcția Intendență, Investiții și Cazări a dispus Comandamentului Trupelor de Jandarmi să preia în administrare, de la M. Apărării Naționale, imobilul de pe A. Timișoara, pârâta A. Internațional Timișoara neavând nici o calitate la momentul respectiv. În consecință, în același an (1993, Ia data de 20.08) a fost încheiat procesul verbal ce atestă revenirea imobilului „clădire administrativă" din administrarea Ministerului Apărării Naționale în cea a Ministerului de I. - înscris aflat la fila 34, așadar nici la acea dată nu se poate vorbi de vreun drept al pârâtei SN A. Internațional Timișoara SA asupra imobilului „clădire administrativă"
De asemenea, învederează faptul că în anul 1994, U.M. 0805 Timișoara (o unitate a Ministerului de I. a cărui continuatoare este actuala U.M. 0520 Timișoara) a comandat și plătit documentația pentru obținerea avizului de gaze naturale la imobilul clădire administrativă - conform Proiectului nr._ întocmit de S.C. Iprotim Timișoara, aspect dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, în care pârâta A. Timișoara nu este menționată, neavând vreo calitate privind clădirea administrativă, fiind ilegal și ilogic ca reclamanta să plătească aceste lucrări câtă vreme imobilul se afla în patrimoniul Aeroportului.
Apelanta mai arată că nu a solicitat niciodată pronunțarea unei hotărâri care să vizeze constituirea unui drept de administrare al UM 0520 Timișoara. Acest drept, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar și din argumentele menționate, a existat odată cu recepția lucrării efectuate în perioada 1983-1985, doar în perioada 1990-1993 imobilul aflându-se în administrarea Ministerului Apărării Naționale. În cauză nu este vorba de o constituire a dreptului de administrare, ci de o recunoaștere a existenței acestui drept printr-o hotărâre judecătorească
În perioada 1983-1985, M. de I. a edificat „clădirea administrativă" denumită la acea dată „corp de gardă" și destinată structurilor Ministerului de I. care efectuau paza Aeroportului Timișoara, la construirea acesteia participând militari în termen din cadrul fostelor Trupe de Securitate din cazarma de pe .), precum și personal calificat din cadrul Trustului de Antrepriză Generală și Construcții Montaj Timișoara, Antrepriza nr. 1, materialele și fondurile necesare provenind din surse bugetare aparținând Ministerului de I., fără nicio implicare din partea pârâtei A. Timișoara, aspecte recunoscute de către pârâtă și confirmate de către înscrisurile depuse Ia dosar și de martorii audiați. La acea dată, lucrările privind construcțiile militare și speciale se executau în baza autorizațiilor emise de M. de I., nefiind supuse prevederilor Decretului nr. 144/1958, art. 19 privind reglementarea autorizațiilor de construire, M. de I. având structură proprie de control și calitate în construcții similară Inspectoratului de Stat în construcții. După finalizarea construcției, aici și-au desfășurat activitatea subunități aparținând Ministerului de I. (jandarmi), destinate pazei Aeroportului, până în martie 2006, când, în conformitate cu H.G. 1486/2005, s-a ridicat paza cu efective de jandarmi de la S.N. A. Internațional Timișoara.
Menționează și faptul că prin întâmpinarea depusă la instanța de fond de la primul ciclu procesual, SN A. Internațional Timișoara „T. V." SA recunoaște faptul că o unitate aparținând Ministerului de I. a construit această clădire, iar proprietar după edificarea clădirii a devenit S. R..
De asemenea, așa cum reiese din documentul întocmit de către o comisie din cadrul Ministerului de I., intitulat Proces verbal de recepție preliminară, în partea finală a acestuia, „încheiere de luare în primire", la 30.07.1985 TAGCM Timișoara predă unității reclamante clădirea administrativă, în calitate de beneficiar de investiții.
Rectificarea de carte funciară solicitată de către reclamantă în conținutul celui de-al treilea capăt de cerere este urmarea firească a cererii privind constatarea existenței dreptului de administrare al acesteia asupra imobilului „clădire administrativă" și a terenului în suprafață de 2307 mp. În măsura în care instanța de judecată va dispune în sensul admiterii cererii reclamantei, apare ca întemeiată și solicitarea privind rectificarea Cărții Funciare, conform dispozițiilor legale incidente.
Apelanta mai arată că a fost obligată și la plata sumei de 15.952,48 lei către pârâta SN A. Internațional Timișoara SA, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate cu onorariul de avocat.
Apreciază că, și în cazul respingerii acțiunii formulată de către reclamantă, instanța de fond avea obligația legată de a cenzura această solicitare, mai ales că a fost reiterată de reprezentantul unității, iar aceste cheltuieli nu au fost solicitate expres la termenul când instanța de fond a rămas în pronunțare. Fiind întrebată cu privire la cheltuielile de judecată, reprezentanta Aeroportului a precizat că va depune dovada acestora odată cu concluziile scrise. Instanța de fond s-a raportat la o chitanță ce a fost avută în vedere și de către instanța de fond de la cel de-al treilea ciclu procesual, aceasta atestând plata unor cheltuieli efectuate de către a doua casă de avocatură care a reprezentat-o pe pârâta-intimată.
La toate ciclurile procesuale, A. a fost reprezentată, până la acest moment, de trei case de avocatură cu care a încheiat numeroase contracte de asistență juridică (deși era vorba despre același dosar), anexând diverse împuterniciri avocațiale ce menționează contractele de asistență juridică, facturi și chitanțe ce atestă efectuarea unor plăți către casele de avocatură.
Din înscrisurile depuse de cele trei case de avocatură angajate de pârâtă în timpul litigiului, instanța de fond a selectat o chitanță depusă la al doilea ciclu procesual, în valoare de 15.952,48 de lei. Înscrisul la care s-a raportat instanța de fond a fost depus la dosar în momentul în care nu a fost efectuată expertiza privind valoarea celor două imobile.
Deși evaluarea celor două imobile ce fac obiectul prezentului litigiu a făcut obiectul unei expertize de specialitate, învederează instanței că valoarea „clădirii administrative" așa cum este stabilită de actul normativ - HG nr. 1705/2006, în vigoare în momentul de față - este de 300 lei, până în prezent nefiind efectuată o reevaluare a imobilului în cauză. La această valoare a făcut referire și la momentul formulării acțiunii, precum și atunci când instanța Tribunalului T. de la primul ciclu procesual le-a solicitat să precizeze valoarea imobilului pentru corecta stabilire a competenței materiale și a căii de atac, învederându-se că unitatea solicită constatarea existenței dreptului de administrare asupra imobilului „clădire administrativă" și a terenului în suprafață de 2307 mp, un drept neevaluabil în bani. În consecință, consideră că eventualele cheltuieli de judecată acordate trebuie raportate la valoarea imobilului așa cum este stabilită de HG nr. 1705/2006, cu considerarea situației financiare existentă în prezent la nivelul țării și a instituțiilor bugetare .
În susținerea afirmațiilor precizate menționează și două hotărâri ale Curții de Apel Timișoara, Deciziile Civile nr. 659/30.04.2009 și 1402/19.11.2009, când au fost micșorate onorariile avocațiale, datorită văditei diferențe între conținutul cauzei și cuantumul exagerat al acestora, precum și Deciziile pronunțate de Curtea Constituțională în materie (Decizia 358/2011 fiind una dintre ele).
Mai mult, învederează și aspectul că A. Timișoara a încheiat contracte de asistență și reprezentare juridică cu trei case de avocatură pentru acest proces, ultimul dintre contracte fiind încheiat, potrivit susținerilor reprezentantului său, în luna mai 2014, deși A. are în structură compartiment propriu de specialitate juridică, fiind încălcate dispozițiile OUG nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare și de modificare și completare a unor acte normative. Astfel, conform art. I pct. (1), „Autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și regiile autonome care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică nu pot achiziționa servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare".
În drept, art. 242, 274 alin. 3, 282 și urm. Cod proc.civ. din 1865, Legea nr. 213/1998, HG 1045/2000, HG 1326/2001, HG 45/2003, HG 15/2004, HG 2060/2004, HG 1705/2006, HG 1338/1990, HG nr. 125/1992, HG nr. 521/1998, Legea nr. 500/2002, Legea nr. 146/1997.
În cauză, intimatul SN A. Internațional Timișoara T. V. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile pronunțată de Tribunalul T., ca legală și temeinică. A reluat apărările invocate în ciclurile procesuale anterioare, expuse în prezenta decizie, astfel că nu vor mai fi reiterate.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 295 Cod proc.civ., față de prevederile HG nr. 521/1998, curtea constată că prezentul apel nu este întemeiat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia și pe care instanța de apel și le însușește în întregime.
Astfel, potrivit stării de fapt corect reținute de prima instanță, prin raportare la actele și lucrările dosarului, curtea reține că este temeinică și legală soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată în privința terenului în suprafață de 2307 mp, înscris în CF nr. 4283 nedefinitivă Ghiroda, pentru lipsa de interes, atâta timp cât niciuna dintre părți nu contestă că acest teren se află în domeniul public al Statului, iar sentința nu a fost criticată sub acest aspect.
În ceea ce privește construcția edificată pe această parcelă, prima instanță a reținut, de asemenea, în mod just, că nu s-a dovedit că acest bun se încadrează în vreuna dintre categoriile expres și limitativ prevăzute de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 231/1998, coroborate cu art. 135 alin. 4 din Constituție ce vizează domeniul public al Statului R..
Prin cererea de apel, reclamanta arată că acest bun face parte din domeniul public al Statului, în condițiile pct. 29 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998, fiind, în opinia sa, o clădire în care își desfășoară activitatea unități ale Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de I., concluzie ce nu poate fi reținută de instanță, față de probatoriul administrat în cauză, respectiv de chiar susținerile reclamantei.
Astfel, imobilul în litigiu a fost construit în anii 1983-1985, prin eforturi umane și financiare ale Ministerului Apărării Naționale, aspect necontestat. Însă, la dosar nu există niciun act prin care să se fi recunoscut, în formele prevăzute de legislația în vigoare la acea dată, în favoarea acestei entități un drept de administrare, ci doar a fost folosită clădirea pentru cazarea militarilor ce asigurau paza Aeroportului. În acest sens, sunt edificatoare adresele din anul 1993, prin care se solicita recunoașterea sau constituirea unui drept de administrare asupra clădirii în favoarea sa.
Și după anul 1990, imobilul a continuat să fie folosit în același scop (cazarea unităților de pază), iar, în anul 1998 (la data de 01.06.1998), construcția a fost inclusă în lista mijloacelor fixe cu ocazia efectuării inventarului antecesoarei pârâtei, astfel că, la momentul emiterii HG nr. 521/1998 (ce a fost publicat în Monitorul Oficial la 24.08.1998), erau îndeplinite cumulativ cerințele alin. 2 ale art. 2 din acest act normativ, pentru a intra în patrimoniul aeroportului, în baza legii, ca modalitate de dobândire.
Faptul că, la momentul emiterii hotărârilor de guvern anterioare (HG nr. 1338/1990 și nr. 125/1992), construcția nu se regăsea în bilanțul contabil al antecesoarelor în drepturi ale pârâtei, nu poate conduce la concluzia necesității reformării hotărârii atacate, atâta timp cât, la data emiterii HG nr. 521/1998, aceasta figura în lista mijloacelor fixe, iar actul normativ de constituire a dreptului pârâtei nu a fost invalidat în formele prevăzute de lege.
În acest sens, curtea mai reține că textul art. 2 alin. 2 din HG nr. 521/1998 este clar și nesusceptibil de interpretări: „bunurile aparținând domeniului privat al statului, aflate în administrarea RA A. Internațional Timișoara trec în proprietatea Aeroportului Internațional Timișoara la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri …”.
Hotărârile de guvern invocate de reclamantă în susținerea poziției sale procesuale nu sunt apte să înlăture incidența textului de lege arătat, în condițiile în care toate aceste acte sunt ulterioare adoptării HG 521/1998 și unele, chiar predării bunului în folosința aeroportului, astfel că nu se poate reține constituirea unui drept de administrare asupra construcției în favoarea reclamantei.
Nu trebuie făcută confuzie între administrarea unei clădiri și folosirea acesteia, noțiuni juridice distincte. Dacă este incontestabil că unitățile de pază au folosit clădirea până la momentul predării acesteia către reprezentanții pârâtei, pe baza de proces-verbal de predare-primire întocmit la 09.03.2006 (fila 67 Judecătorie), însă, la fel de clar se desprinde și concluzia că nu s-a depus la dosar vreun înscris care să vorbească de dreptul de administrare al reclamantei, ci doar de folosința exercitată de aceasta.
Un argument în sprijinul celor arătate îl constituie chiar conținutul acestui proces-verbal, în cuprinsul căruia se predă construcția în discuție, menționând expres reprezentanții părților că predarea se face ca urmare a inventarierii bunurilor mobile și imobile din perioada 08-11.03.2006, a soluționării problemelor de patrimoniu și a celor legate de executarea măsurilor de pază (fila 65-67).
Faptul că în evidențele contabile ale pârâtei a fost înregistrată clădirea în anul 1998, fără a exista documente justificative care să ateste modul de construire și de suportare a cheltuielilor în acest sens, nu poate înlătura efectul unui act normativ prin care S., proprietar asupra construcției, ca și unic proprietar de drepturi de acest fel în sistemul de drept socialist, dispunea cu privire la bunul său.
Se impune a fi menționat regimul juridic al bunurilor în perioada edificării construcției.
Astfel, fundamentul constituirii dreptului de administrare directă, ca drept real aparținând diferitelor unități socialiste de stat asupra bunurilor ce le-au fost încredințate, îl constituie dreptul de proprietate socialistă de stat al întregului popor.
În calitatea sa de reprezentant al poporului și de administrator general al proprietății care are ca unic titular întregul popor, statul încredințează în condițiile legii, unităților socialiste de stat mijloacele materiale necesare funcționării acestora și înfăptuirii atribuțiilor economice și sociale, încredințare ce se realizează fie printr-un act juridic de autoritate (act administrativ), fie printr-un contract de angajament.
Aceste prevederi specifice Statului socialist au fost nuanțate ulterior, prin Legea nr. 61/1991, Legea nr. 215/2001 și Legea nr. 213/1998, însă, întotdeauna dreptul de administrare (prevăzut și de art. 136 alin. 4 Constituție) este constituit prin acte administrative (hotărâre de Guvern, de consiliu județean sau consiliu local), acte ce au caracter individual.
În speță, din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamanta nu a produs un astfel de act administrativ, care să fi fost emis, în condițiile legii, fie la momentul edificării construcției, fie ulterior, fiind justă reținerea tribunalului în acest sens.
Preluarea imobilului în folosință, ulterior recepției, nu poate constitui un just titlu, atâta timp cât legea cere emiterea unui act administrativ de autoritate, lucru nerealizat în cauză.
Procesele-verbale de predare a clădirii în administrare încheiate între M. de I. și cel al Apărării Naționale, chiar dacă vorbesc de predarea în administrare, nu pot substitui actul de autoritate al Statului, prin reprezentanți legali, pentru a se putea reține dreptul invocat de reclamantă.
Deciziile anterioare de casare date în cauză nu pot fi reținute ca statuând obligatoriu asupra unor chestiuni de drept, față de conținutul deciziei civile nr. 204/A date de același tribunal la 17.03.2014, în care se reține necompetența materială în primă instanță a Judecătoriei, de natură să conducă la concluzia pronunțării hotărârilor anterioare de instanțe necompetente, astfel că, fiind în prezența unui caz de nelegalitate, nu pot produce efecte juridice, cu atât mai mult cu cât acestea au un conținut contradictoriu (prima vorbind de un drept de administrare operativă, iar a doua reținând că nu există un astfel de drept).
Înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei în CF cu titlu de construire este inexact, după cum s-a arătat anterior, atâta timp cât temeiul dobândirii acestui drept este legea, dar acest lucru nu poate conduce ut singuli la concluzia necesității admiterii acțiunii, atâta timp cât actul de autoritate prin care pârâta a dobândit dreptul nu a fost invalidat și produce efecte juridice.
Cu privire la cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, respectiv solicitarea apelantei de a se reduce onorariul de avocat la care a fost obligată prin sentința atacată, curtea constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 274 alin. 1 și 3 C.proc.civ., raportat la particularitățile cauzei. De asemenea, reține că obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată este consecința legală, prevăzută de art. 274 C.proc.civ., a faptului că a căzut în pretenții și că îi incumbă inclusiv plata tuturor cheltuielilor ocazionate de declanșarea litigiului judiciar.
Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală. Astfel, contractul de asistență juridică încheiat de partea care a castigat procesul cu avocatul său își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul, în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale.
Numai că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o fapta ilicită, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi execitat abuziv, sancțiunea fiind stabilită de alin. 3 al art. 274, reducerea onorariului.
Sub acest aspect, Curtea Constituțională, în decizia nr. 493/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 456/2007, analizând constituționalitatea prevederilor art. 274 alin. 3 din C.proc.civ. a reținut faptul că „ (…)prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proportionalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil”. „În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.”
De asemenea, se impun a fi avute în vedere și criteriile prevăzute de art. 132 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat respectiv: complexitatea cauzei, prezenta cauză necesitând parcurgerea a numeroase cicluri procesuale, în care partea a fost reprezentată de diferite case de avocatură care au făcut apărări ample, raportate la situația juridică complexă dedusă judecății; timpul si volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit, natura și dificultatea cauzei, în cauză fiind necesară și întocmirea unei expertize tehnice sau administrarea unor alte mijloace de probă care au presupus activitate suplimentară din partea apărătorului intimatei, impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului.
Mai reține Curtea că este lipsit de relevanță aspectul invocat de avocatul reclamantului, în sensul că pârâta a fost reprezentată de mai multe case de avocatură și a obligat la plata cheltuielilor prin raportare la o chitanță ce nu a fost emisă de ultimul reprezentant al pârâtei, atâta timp cât rezultă că procesul este pe rolul instanțelor de judecată din data de 29.09.2008, parcurgând mai multe cicluri procesuale.
Față de cele expuse, Curtea reține că se justifică acordarea sumei de 15.942,48 lei cu acest titlu, întrucât, deși această sumă este considerabilă, ea este reală, și rezonabilă. În speță, pricina a parcurs multiple cicluri procesuale în care pârâta a beneficiat de asistență juridică, prin avocat, astfel că nu se poate conchide că nu sunt justificate sau exagerate în raport de munca efectivă prestată de avocați, chiar făcând parte din diferite case de avocatură, motiv pentru care va fi respins și acest motiv de apel, ca nefondat.
În ceea ce privește OG nr. 26/2012, curtea reține că acesta nu poate fi avută în vedere, față de data declanșării prezentului litigiu, care este mult anterioară adoptării hotărârii în discuție și de principiul neretroactivității legii civile.
Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor legale arătate, coroborate cu art. 282 și următoarele Cod proc.civ., curtea constată că prezentul apel nu este întemeiat, motiv pentru care în baza art. 296 Cod proc.civ., îl va respinge.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată cerute de pârâtă în apel, curtea constată că, deși au fost depuse la dosar înscrisuri în probațiune, din cuprinsul acestora rezultă că perioada pentru care s-au facturat sumele coincid cu primul ciclu procesual (trebuind a fi cerute acolo) sau sunt anterioare declarării apelului de față, astfel că nu pot fi acordate, nefiind efectuate pentru susținerea acestei căi de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamanta U.M. 0520 Timișoara împotriva sentinței civile nr. 2614/PI/05.11.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații SN A. Internațional Timișoara T. V. SA, S. R., prin M. Economiei și Finanțelor, P. C. Ghiroda și M. de I..
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 mai 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. R. M. L.
GREFIER,
L. P.
Red. R.C./22.05.2015
Tehnored L.P./ 25.05.2015 / Ex.7/.> Primă instanță: jud. I.-A. D.- Tribunalul T.
Se comunică 5 ex
apelant - reclamant – reclamant |
UM O. Timișoara – .. 19-21, jud. T. |
intimat - pârât |
S. R. Prin M. Economiei Și Finanțelor - București, . |
P. C. Ghiroda - . |
M. de I. - București, P-ța Revolutiei, nr. 1A |
SN A. Internațional Timișoara T. V. SA - |
| ← Anulare act. Decizia nr. 210/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Cereri. Decizia nr. 211/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
