Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 90/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 90/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-02-2015 în dosarul nr. 6100/325/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSARUL NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 90
Ședința publică din 24 februarie 2015
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C. I. împotriva deciziei civile nr. 644/A/26.06.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. S.-M., S. M. și V. T., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă intimata S. M. personal, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul intimatei asupra recursului.
Intimata S. M. învederează instanței că, personal, nu are cereri de formulat, că nu cunoaște obiectul acestui dosar, cererea fiind în legătură cu fostul său soț, S. M., care a decedat în urmă cu trei ani.
Arată că lasă soluția cu privire la recurs la aprecierea instanței, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/17.11.2011 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Timișoara a respins cererea de chemare în judecată introdusă de reclamantul C. I. împotriva pârâților Simedroni M. și V. T..
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Timișoara a reținut că, prin sentința civilă nr. 1318/2009 a Curții de Apel București (fila 15), rămasă irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului prin Decizia Civila nr. 290/2010 a ICCJ (fila 19), s-a constatat că reclamantul a avut calitatea de colaborator al securității.
Înscrisurile denumite „nota de raport” și „note informative” nu dau naștere unui raport juridic civil între reclamant și persoanele care au întocmit aceste înscrisuri și nu constituie acte juridice civile, care pot fi sancționate cu nulitatea absolută, ci reprezintă doar înscrisuri probatorii, a căror valoare probatorie și autenticitate se analizează în limitele permise de normele de procedură civilă, cu privire la dovezile cu înscrisuri.
Falsul unor înscrisuri, ca mijloace de probă, se cercetează de organele de urmărire penală sau instanța de revizuire, pe cale incidentală, însă nu poate constitui obiectul analizei instanței, pe cale principală. De altfel, aceste înscrisuri au fost analizate de o instanța judecătorească, care s-a pronunțat în mod irevocabil cu privire la legalitatea, autenticitatea și forța lor probantă, iar o hotărâre judecătorească intrată în puterea de lucru judecat are valoare de înscris autentic, care nu poate fi combătut decât prin înscriere în fals și constatările dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu pot fi înlăturate decât prin desființarea hotărârii, care se poate face doar pe cale extraordinară de atac și numai pentru cazurile și în limitele expres prevăzute de lege.
Așa fiind, constatându-se că acțiunea reclamantului nu are corespondent în temeiurile de drept invocate și nici în art. 948 Cod civil, care reglementează condițiile de valabilitate a actelor juridice civile, Judecătoria a respins ca neîntemeiată cererea.
Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamantul, iar, prin decizia civilă nr. 461/A/13.06.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, s-a constatat perimarea apelului declarat de reclamantul C. I. împotriva sentinței primei instanțe.
Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere că judecata apelului declarat de reclamant a fost suspendată la data de 05.04.2012, în condițiile art. 243 al. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, până la introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului Simedroni M..
La data de 20.03.2013, apelantul a depus cerere de repunere pe rol și a precizat moștenitorii defunctului, ca fiind S. M. si Simedroni A., ulterior menționându-se prenumele, ca fiind S. M..
Prezenta cauză fiind suspendată în baza art. 243 al. 1 pct. 1 Cod procedură civila, tribunalul a reținut că, potrivit art. 245 pct. 2, teza I-a Cod procedura civila, judecata reîncepe prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor.
Apelantul a indicat moștenitorii lui S. M., ca fiind S. S. M. și S. M., însă acestea două au arătat că nu au dezbătut succesiunea după S. M., depunând, în acest sens, încheierea nr. 2/24.04.2013, emisă de Biroul Notarial „S. Noțingher” Timișoara. Prin urmare, cauza nu a putut fi repusă pe rol. Pe de altă parte, din aceleași considerente, tribunalul a reținut că cererea apelantului din 20 martie 2013 pentru repunerea cauzei pe rol nu a întrerupt cursul perimării, având în vedere că nu a avut ca efect repunerea cauzei pe rol, adică nu este un act de procedură făcut în vederea judecării procesului, în sensul dispozițiilor art. 249 Cod procedura civila. În consecință, față de prevederile art. 248 și 252 C.proc.civ., tribunalul a constatat că, în cauză, a intervenit perimarea la data de 5 aprilie 2013.
Prin decizia civilă nr. 1543/R/2013 pronunțată în dosarul cu același număr, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamantul C. I., a casat decizia recurată și a trimis cauza Tribunalului T. pentru continuarea judecății.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că, în sensul art. 248 al. 1 Cod proc.civ., perimarea sancționează atitudinea părții care lasă în nelucrare o cerere adresată instanței din propria culpă.
În cauză, urmare a decesului pârâtului S. M., intervenit la 16.03.2012, judecata a fost suspendată la 5.04.2012, în baza art. 243 al. 1 pct. 1 Cod proc.civ., până la introducerea în cauză a moștenitorilor.
Corespunde realității că, solicitând repunerea pe rol a cauzei, apelantul a indicat moștenitorii defunctului-pârât, ca fiind S. S.-M. și S. M. (soția și, respectiv fiica defunctului) și că acestea au făcut dovada faptului că succesiunea defunctului S. M. nu a fost dezbătută și că, pe cale de consecință, nu au calitatea de moștenitori.
Se observă, însă, că reclamantul-apelant a indicat, în vederea judecării procesului, persoanele care ar fi putut avea calitatea de moștenitori ai defunctului (soția și fiica acestuia), astfel că solicitarea de repunere pe rol a cauzei la 20.03.2013 (în intervalul termenului de un an prevăzut de art. 248 al. 1cpc) se constituie într-un act de natură a întrerupe cursul perimării în sensul art. 249 Cod proc.civ.
Corespunde realității că pentru termenul de judecată din 25.05.2013 persoanele indicate ca moștenitori au făcut dovada neîntrunirii în persoana lor a acestei calități, însă această împrejurare nu este de natură a înlătura efectele cererii de repunere pe rol formulată conform celor mai sus–arătate, ci poate atrage, eventual, aplicarea altor sancțiuni procedurale de către instanță.
La Tribunalul T., cauza a fost reînregistrată la data de 06.12.2013, sub nr._, iar, prin decizia civilă nr. 644/A/26.06.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul cu același număr, s-a respins apelul formulat de apelantul C. I. împotriva sentinței civile nr._/2011 pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosarul_, în contradictoriu cu intimații V. T. și S. M., în prezent decedat, moștenitori: S. S. M. și S. M.,
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că nulitatea este acea sancțiune de drept civil care lipsește actele juridice, înțelese ca fiind manifestări de voință făcute cu intenția de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret, de efectele care contravin normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă.
Ori, cele 4 înscrisuri care fac obiectul cauzei nu sunt acte juridice, astfel că ele nu pot fi lovite de sancțiunea nulității. Înscrisurile a căror nulitate o solicită reclamantul consemnează anumite împrejurări de fapt, având valoare probatorie. Ele au fost calificate în acest sens prin sentința civilă nr. 1318/2009, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a C. administrativ Fiscal în dosarul_/3/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 290/2010, pronunțată de ÎCCJ, Secția de C. Administrativ și Fiscal în dosarul cu același număr.
De altfel, prin hotărârile judecătorești menționate au fost analizate, atât împrejurările de fapt din cele 4 înscrisuri deduse judecății, cât și apărările invocate de reclamant în prezenta cauză.
În dosarul Curții de Apel București_/3/2008 s-a stabilit în mod irevocabil, cu putere de lucru judecat, că apărările formulate de reclamantul din prezenta cauză nu dovedesc o stare de fapt contrară celor consemnate în cele 4 înscrisuri deduse judecății în prezenta cauză. Prin urmare, reclamantul nu mai poate reitera aceleași apărări.
Împotriva aceste hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul C. I., solicitând casarea în tot a hotărârii și, rejudecând cauza, să se dispună admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivare, reia conținutul acțiunii civile, al actelor procesuale depuse la dosar și al hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, arătând că nici instanța de fond și nici instanța de recurs nu au analizat autenticitatea actelor care au stat la baza hotărârilor pronunțate în dosarul aflat pe rolul instanțelor din București, deși au fost contestate de dânsul. In acest context a promovat prezenta acțiune, pentru ca instanța să analizeze autenticitatea respectivelor acte și să constate nulitatea absolută a acestora.
Mai arată că sunt false cele trei Note Informative, întrucât nu există înscrisurile originale în forma olografă, fapt absolut necesar. Notele Informative trebuiau date numai în forma olografă, iar rezoluțiile șefului securității puse pe aceste așa-zise copii fiind puse în forma olografă, fiind știut ca niciodată șeful unei instituții nu pune o rezoluție pe un act în copie, ci doar pe actul original.
Privitor la Nota raport întocmită de pârâtul Simedroni M., aceasta este falsă deoarece face referire la activitatea sa, în calitate de profesor suplinitor la Școală Generală din Bethausen, în perioada 1982-1983, perioadă în care nu a funcționat însă în aceasta instituție. Precizează că a avut această calitate la Scoală Generala Bethausen doar în anul școlar 1979-1980.
Totodată, se relatează despre întâlnirea cu informatorul G. cu nr. de identificare_, recurentul figurând, așa cum a constatat cu prilejul procesului menționat mai sus, cu numele Grigorecu I. si cu nr. de identificare_.
Faptul evident că cele 4 acte sunt false rezultă și din declarațiile făcute de către pârâți în fața notarului public. Astfel, aceștia în declarațiile lor au arătat că au fabricat mai multe înscrisuri pentru a acoperi golul în activitate.
Chiar și P. de pe lângă Judecătoria Lugoj, în urma cercetărilor făcute ca urmare a plângerii sale împotriva celor doi pârâți, a ajuns la concluzia că aceste înscrisuri ar putea fi false, însă, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, a dispus neînceperea urmăririi penale.
A întemeiat acțiunea în drept invocând art. 1177, 1178 Cod civil, art. 180 Cod proc.civ. vechi, depunând probe la dosar.
Mai arată că pârâții au depus întâmpinare față de acțiunea sa, prin care pârâtul Simedroni M. a solicitat respingerea acțiunii, arătând ca actul pe care el l-a atacat, în ceea ce-l privește pe el, nu este fals, întrucât se referă la un alt colaborator, indicând și numele acestuia, el nefiindu-i colaborator și necunoscându-l pe reclamant.
Pârâtul V. T., în întâmpinarea formulată, a arătat că este de acord cu admiterea acțiunii și constatarea nulității celor trei acte.
Critică pentru nelegalitate și netemeinicie sentința și decizia date în cauză, cu motivarea că, în dispozitivul sentinței atacate, instanța nu a arătat motivul respingerii cererii, respectiv netemeinicia sau nelegalitatea; că nu a reținut că acțiunea sa a fost promovată ca urmare a unei cercetări penale efectuată împotriva pârâților, în legătură cu săvârșirea infracțiunii de fals privitor la înscrisurile atacate. Din rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj, rezultă că sunt indicii că aceste înscrisuri sunt false, însă răspunderea penală a pârâților s-a prescris, astfel că nu s-au putut lua măsuri de ordin penal. Acțiunea sa privește aspectul civil al procesului penal promovat împotriva pârâților. Prin urmare, arată că are posibilitatea să solicite constatarea nulității actelor doar prin acțiune civilă separată.
Mai invocă faptul că nu este întemeiată motivarea în sensul că s-ar încălca autoritatea de lucru judecat, deoarece prin acțiunea de față nu contestă hotărârea irevocabilă, ci doar supune cenzurii instanței probele avute în vedere la pronunțarea hotărârii. Din cuprinsul hotărârilor date de Curtea de Apel București și Î.C.C.J., rezultă că aceste probe nu au fost cenzurate de aceste instanțe, fiind luate ca atare.
Arată că nu s-au luat în considerare nici întâmpinările făcute de cei doi pârâți, făcând pur și simplu abstracție de acestea. In ce privește susținerile pârâtului Simedroni M., arată că acestea sunt reale în parte, respectiv că nu l-a cunoscut pe recurent și că nu i-a fost colaborator, nefiind real că nu a întocmit înscrisuri false. In acest sens, a depus la dosar înscrisuri provenind de la acesta, în care se face referire la persoana sa. Din probele administrate la dosar rezultă, în mod evident, că acesta nu l-a cunoscut, multe date fiind eronate, respectiv în perioada în care a fost întocmit înscrisul atacat, reclamantul nu a funcționat la Scoală generala Bethausen. Pârâtul a avut datele sale personale din dosarul de securitate, nefiind furnizate de el.
In motivarea Sentinței civile nr. 1318/27.03.2009, chiar și Curtea de Apel București acceptă că Nota - Raport întocmită de către acest pârât poate să fie falsă, putând fi omisă de la luarea hotărârii.
Privitor la întâmpinarea formulată de pârâtul V. T., aceasta pur și simplu nu a fost luată în considerare, nefăcându-se nicio referire la aceasta. Față de acordul pârâtului de a se dispune anularea actelor, instanța trebuia să dispună potrivit voinței pârâtului, respectiv să admită acțiunea.
În drept, art. 483, 485, 488 pct. 6 și 8, art. 496 și art. 498 Cod proc.civ.
În cauză, intimații nu au formulat întâmpinare prin care să-și exprime poziția lor procesuală, deși au fost citați cu această mențiune.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. 2 din vechiul C.proc.civ. (aplicabil speței raportat la data înregistrării acțiunii pe rolul instanțelor de judecată), față de actele și lucrările dosarului, de prevederile art. 948 și urm., art. 1177-1178 cod civil din 1864, art. 166, art. 180 și art. 299 și urm. C.proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, atât Judecătoria Timișoara, cât și Tribunalul T. pronunțând hotărâri temeinice și legale, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestora și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Ca un aspect preliminar, se impune a constata că prezentul recurs constituie o reiterare a tuturor motivelor invocate prin cererea de apel, motive însă, ce vizează și modul de analizare, pretins deficitară și incompletă a înscrisurilor administrate în cauză.
Critica vizând greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C.pr.civ., pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, fiind abrogat prin OUG nr. 138/2000. Recursul a devenit o cale de atac în care pot fi valorificate exclusiv motivele de nelegalitate expres și limitativ prev. de art. 304 C.pr.civ., și nu netemeinicia ce ar decurge din greșita apreciere a probelor, astfel că instanța de recurs nu va relua aprecierea probatoriului, pentru considerentele deja expuse.
Ca atare, curtea va înlătura, ca neputând face obiectul controlului judiciar în această cale de atac, motivele de recurs privind starea de fapt reținută în cauză, reclamantul tinzând, prin aceste motive, la reanalizarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte stări de fapt, lucru care, așa cum s-a arătat, nu este permis de legea procesual civilă în recursul de față.
Astfel, raportat la starea de fapt reținută în baza probatoriului administrat în cauză, s-a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, atât cu privire la inaplicabilitatea prevederilor art. 948 și urm. Cod civil, pentru nulitatea actelor contestate de reclamant, cât și cu privire la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1318/2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 290/2010 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În ceea ce privește falsitatea actelor contestate, curtea constată că, deși reclamantul a promovat o acțiune în constatarea nulității absolute a unor acte întocmite de către pârâți, ca fiind false, invocă, ca și temei de drept, dispozițiile art. 1177-1178 Cod civil din 1864 și ale art. 180 C.proc.civ.
Curtea constată că acțiunea în nulitate absolută a unui act este mijlocul juridic prin care se lipsește de efecte juridice un act juridic care s-a întocmit cu nerespectarea dispozițiilor legale pentru emiterea sa valabilă. Este vorba, deci, de a verifica dacă actul juridic contestat a fost întocmit cu respectarea cerințelor legale, lucru ce nu se invocă în speță. Reclamantul nu contestă valabilitatea unor acte juridice, astfel cum această noțiune este definită de doctrina juridică, ci invocă faptul că aspectele consemnate în anumite înscrisuri nu corespund realității, fiind false. Nu se contestă actul juridic, ca negotium juris, ci instrumentul ce îl încorporează, a cărui falsitate se invocă, astfel că este justă concluzia instanțelor anterioare în sensul că actele contestate de pârât nu sunt acte juridice, în sensul de manifestări de voință făcute cu intenția de a naște, modifica sau stinge un raport juridic concret, ci mijloace de probă, a căror valoare probatorie trebuie analizată în cadrul procesului în care se dorește folosirea lor, lucru ce s-a și realizat în speță.
Curtea mai reține că această concluzie este întărită de prevederile legale invocate chiar de către reclamant în susținerea prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv art. 1177-1178 Cod civil din 1864 și art. 180 C.proc.civ., texte ce vorbesc de contestarea scrierii sau subscrierii făcută de cel căruia i se opune un act sub semnătură privată, situație în care instanța din acel proces în care se dorește valorificarea actului, va dispune verificarea acestuia.
Ca atare, curtea conchide că, în mod just instanțele nu au cercetat în prezentul proces autenticitatea actelor care au stat la baza pronunțării hotărârilor judecătorești de către Curtea de Apel București, respectiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul trebuind să declanșeze procedura prevăzută de art. 180 C.proc.civ. în acel dosar, în vederea înlăturării înscrisurilor în discuție din probațiunea avută în vedere la darea hotărârilor judecătorești cu privire la persoana reclamantului. De altfel, analizând considerentele ce au fundamentat sentința civilă nr. 1318/2009 a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 290/2010 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, curtea constată că este corectă concluzia instanțelor anterioare, în sensul că reclamantul a invocat în acel proces aceleași apărări pe care dorește să le valorifice în prezentul proces, respectiv, că actele nu sunt în formă olografă, că în perioada în discuție nu era profesor suplinitor la Școala Generală din Bethausen, că nu corespunde prenumele și numărul de identificare, că pârâții (persoanele ce au întocmit actele) au susținut afirmațiile sale, arătând că nu îl cunosc pe reclamant și că au întocmit note informative cu conținut fals pentru a umple un gol din activitatea lor.
Din conținutul hotărârilor judecătorești mai sus arătate rezultă cu evidență că atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au cercetat actele a căror falsitate se invocă în prezentul litigiu, analizând în detaliu toate aceste apărări invocate de reclamant (pârât în acel dosar), cu consecința înlăturării lor, ca neîntemeiate.
Ca atare, în mod just s-a constatat existența în cauză a puterii (nu autorității) de lucru judecat a sentinței civile nr. 1318/2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 290/2010 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, față de faptul că, principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, chiar cu poziția procesuală inversată, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunțată într-un alt proces, acesta fiind, de altfel, un aspect important al dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din CEDO și consacrat în jurisprudența curții europene de contencios al drepturilor omului.
O hotărâre irevocabilă nu poate fi criticată decât prin căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, neputând fi contrazisă, așa cum s-a arătat, printr-o altă hotărâre care să se pronunțe asupra aspectului deja judecat.
În cauza Amuraritei contra Romaniei, din data de 23.09.2008, Curtea Europeana a arătat că instantele trebuie să țină cont chiar și de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive, și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcție de particularitățile cauzei, trebuie să analizeze și posibilitatea ca, în anumite situații, constătarile din hotărârile judecătorești să poată fi opuse chiar și terților.
Atât prezumția, cât și excepția lucrului judecat reprezintă instrumente juridice menite să servească instituția puterii de lucru judecat, care, în calitate de cel mai important efect al hotărârilor judecătorești, are la bază două reguli: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată și soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul. Produce un efect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în speță, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-o nouă judecată, fără ca instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului, și un efect negativ pentru partea care a pierdut procesul, în speță, reclamantul, întrucât acesta nu mai poate repune în discuție situația sa într-un alt litigiu.
Faptul că probele avute în vedere la pronunțarea primei soluții sunt puse în discuție sub aspectul falsității lor nu poate fi valorificat într-o nouă acțiune, ci poate fi invocată, în condițiile art. 322 C. pr. civ.
În ceea ce privește ignorarea de către instanțele de fond a pozițiilor exprimate de către pârâți pe cale actelor procesuale depuse la dosar, curtea constată că, pentru considerentele expuse anterior privind calea procesuală de urmat și puterea de lucru judecat a hotărârilor deja pronunțate irevocabil, achiesarea pârâților la susținerile reclamanților, chiar pure și simple, nu puteau conduce, prin ele însele, la concluzia necesității admiterii prezentei acțiuni civile, decât cu ignorarea statuărilor irevocabile a unor instanțe de judecată, lucru ce nu poate fi permis.
Cu privire la faptul că, în cuprinsul dispozitivului sentinței, nu s-a indicat motivul respingerii cererii, curtea constată că, potrivit art. 261 coroborat cu art. 258 C.proc.civ., dispozitivul unei hotărâri judecătorești reprezintă soluția dată cu privire la cererea dedusă judecății, iar motivul respingerii cererii de față ține de motivarea hotărârii judecătorești, cerință prevăzută la art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.. Ca atare, neindicarea pe scurt a motivului de respingere a acțiunii în dispozitiv nu poate conduce la concluzia necesității reformării hotărârii atacate, cât timp aceasta respectă întocmai cerințele art. 261 alin. 1 C.proc.civ., iar, în cuprinsul considerentelor sentinței, sunt expuse pe larg motivele de fapt și de drept ce au fundamentat soluția.
În ceea ce privește existența procesului penal declanșat de reclamant împotriva pârâților cu privire la actele contestate în speță, instanțele de fond au reținut existența acestui litigiu, finalizat ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale, însă motivul respingerii acțiunii îl constituie cercetarea irevocabilă a conținutului actelor în cadrul procesului civil finalizat, în care actele pretins false au fost valorificate, respectiv calea procesuală aleasă, ce nu este aptă să producă rezultatul scontat de reclamant, așa cum s-a arătat anterior. Nu se poate ignora existența unei hotărâri irevocabile, dată în baza actelor contestate, acela fiind procesul civil în cadrul căruia se putea cerceta de către instanța civilă caracterul fals al înscrisurilor.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm. C. pr. civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, astfel că, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., îl va respinge.
În baza art. 274 C. pr. civ., nu va acorda părților cheltuieli de judecată, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C. I. împotriva deciziei civile nr. 644/A/26.06.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. S.-M., S. M. și V. T..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 februarie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
L. P.
Red. C.R./ 25.03.2015
Tehnored L.P./27.03.2015
Ex.2
Primă instanță: jud. D. B. – Judecătoria Timișoara
Instanța de apel: jud. L. V., C. B. – Tribunalul T.
| ← Acţiune posesorie. Decizia nr. 53/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Prestaţie tabulară. Decizia nr. 54/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
