Acţiune posesorie. Decizia nr. 53/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 53/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-02-2015 în dosarul nr. 3350/325/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 13.01.2015
DECIZIA CIVILĂ NR. 53/R
Ședința publică din 11 februarie 2015
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. O.- G. împotriva deciziei civile nr. 917/21.10.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții Statul R., prin Ministerul Finanțelor Publice, M. Timișoara, prin Primar, și C. L. Timișoara, pentru acțiune în constatare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâții intimați M. Timișoara, prin Primar, și C. L. Timișoara doamna consilier juridic B. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul intimat Statul R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGRFP Timișoara- AJFP T. a depus, la data de 11.02.2015, întâmpinare, căreia instanța îi conferă rolul unor concluzii scrise, întrucât a fost depusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 308 al. 2 C.p.c.
Reclamantul recurent a depus la dosar, prin registratura instanței, dovada achitării taxei judiciare de timbru de 4 lei și timbru judiciar mobil de 0,50 lei.
Reprezentanta pârâților intimați M. Timișoara, prin Primar, și C. L. Timișoara depune la dosar delegația, învederând instanței că nu are cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta pârâților intimați M. Timișoara, prin Primar, și C. L. Timișoara solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la 4.02.2013 la Judecătoria Timișoara sub nr._, reclamantul B. O.- G. a chemat în judecată pârâții Statul R., prin Ministerul Finanțelor Publice, M. Timișoara, prin Primar, și C. L. Timișoara și a solicitat instanței să constate nevalabilitatea titlului pârâților și să dispună lăsarea în deplină proprietate și posesie a cotei de 1550/456.669 din pășunea comună înscrisă în CF nr. 21 Timișoara și transcrisă în CF nr. 9587 Timișoara; a cotei de 1550/456.669 din pășunea comună înscrisă în CF nr. 21 Timișoara și transcrisă în CF nr. 9621 Timișoara; a cotei de 1550/456.669 din pășunea comună înscrisă în CF nr. 21 Timișoara și transcrisă în CF nr. 9908 Timișoara; a cotei de 4190/456.669 din pășunea comună înscrisă în CF nr. 21 Timișoara și transcrisă în CF nr._ Timișoara; a cotei de 1600/456.669 din pășunea comună înscrisă în CF nr. 21 Timișoara și transcrisă în CF nr._ Timișoara.
A mai solicitat instanței să dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților asupra acestor imobile și întabularea dreptului său de proprietate.
În motivarea acțiunii, a arătat că aceste imobile reprezintă cote părți din pășunea comună și au fost dobândite în deplină proprietate de către antecesorii săi si ulterior aduse ca aport in cadrul Asociației de Pășunat Concordia fiind, preluate apoi in mod abuziv de către Statul R..
Deși Asociația de Pășunat Concordia Timișoara a solicitat restituirea suprafețelor în temeiul legii speciale nr. 247/2005, urmând în acest sens toate procedurile administrative si judiciare, solicitarea a fost respinsă având la baza în esență doua considerente: nu s-ar fi făcut dovada identității între vechea Asociație de Pasunat Concordia si succesoarea ei in drepturi, respectiv Asociația de Pasunat Concordia Timișoara, pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că proprietari in cărțile funciare individuale figurează persoanele fizice, respectiv membrii asociației care au adus ca aport cotele lor părți din pășunea comună.
De altfel, si Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate privata asupra Terenurilor a emis Hotărârea nr. 1/76/04.12.2007, prin care, respingând contestația formulată de Asociația de Pasunat Concordia, retine ca cererile formulate de membrii asociației sa fie analizate si soluționate individual.
A mai arătat că s-a adresat Comisiei Municipale de Fond Funciar Timișoara, solicitând restituirea cotei părți din pășunea comună; solicitarea însă a fost respinsă deoarece nu ar fi intrat sub incidența art. 26 din Legea nr. 1/2000.
Reclamantul consideră că a fost lipsit de dreptul de proprietate în mod abuziv, fără nici o despăgubire fie datorită aplicării greșite a legislației speciale in vigoare, fie datorita inexistentei unor norme de drept care reglementeze situația concretă.
Antecesorii săi B. I. și B. T. au deținut un drept de proprietate asupra imobilelor teren, aspect care reiese si din contractele de vânzare-cumpărare.
Terenurile au trecut în proprietatea Statului R. fără un titlu valabil, în baza Decretului nr.111/1951, fiind de notorietate modalitatea în care se preluau imobilele în baza acestui decret și că această preluare era una abuzivă.
In drept, a invocat dispozițiile art. 555, 556, 563 Cod civil, Constituția și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă nr._/18.12.2013, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B. O.- G. împotriva pârâților Statul R., prin Ministerul Finanțelor Publice, M. Timișoara, prin Primar, și C. L. Timișoara.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în speță, operează excepția autorității de lucru judecat în baza art. 163 C.p.c. și a art. 1201 C.civ., prin raportare la sentința civilă nr._/19.10.2009, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, prin care instanța s-a pronunțat cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
Împotriva sentinței civile nr._/18.12.2013 a Judecătoriei Timișoara a declarat apel reclamantul B. O.- G., care a fost respins ca neîntemeiat prin decizia civilă nr. 917/21.10.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Respingând apelul, Tribunalul T. a menținut soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, însă a substituit motivarea, reținând că în speță operează prezumția lucrului judecat, iar nu excepția autorității de lucru judecat.
În primul rând a reținut că prin Decizia nr. 64/1999 a Curții Constituționale, publicată în M.O. nr. 249 din 2 iunie 1999, s-a stabilit că art. 137 C.pr.civ. este constituțional în raport cu dispozițiile art. 21 alin.1 din Constituție; accesul liber la justiție nu trebuie confundat cu procedurile judecătorești stabilite de lege în temeiul art. 125 alin. 3 ( art. 126 alin.2 C.p.civ.) din Constituția României. In cadrul „procedurii de judecată” sunt incluse și rezolvările excepțiilor invocate în cursul procesului, excepții care pot fi de procedură sau de fond. Prevederile art. 137 C.p.civ. reglementează doar ordinea în cadrul judecății, iar nu întreaga problematică a excepțiilor, în scopul de a evita o judecată inutilă sau efectuarea unor acte de procedură care apoi ar trebui refăcute de altă instanță. Prevederile art. 137 C. pr. civ. asigură o legală administrare a justiției și se înscriu în spiritul principiilor constituționale de dreptate și justiție.
Tribunalul a apreciat că în speța dedusă judecății operează prezumția lucrului judecat.
Principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, ca ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.
Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Din acest punct de vedere, se constată că într-o primă judecată s-a stabilit în mod irevocabil că reclamantul B. O.- G. nu mai este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar.
Această statuare a instanței nu poate fi supusă unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorității de lucru judecat, întrucât ea este rezultatul dezbaterilor judiciare și verificării jurisdicționale a instanței.
Este vorba de prezumția lucrului judecat care funcționează în cauză (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. 2 din Codul civil), potrivit căreia o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției (art. 1202 alin. 2 din Codul civil).
Reclamantul apelant a arătat în mod expres că revendică terenurile pe calea dreptului comun, în condițiile în care reclamantul a formulat și cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar.
Dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 18/1991, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 18/1991, cu completările și modificările ulterioare a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a terenurilor agricole și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
Apelantul reclamant se află în situația de a solicita direct în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea la restituire, în condițiile în care a formulat cereri de reconstituire în baza legilor succesive speciale din materia fondului funciar, cereri ce au fost respinse.
Art. 53 din Legea nr. 18/1991 reglementează procedura plângerii, drept cale de atac împotriva hotărârilor sau a altor operațiuni juridice ale comisiilor de fond funciar, prin care se urmărește desființarea acestora, modificarea lor sau obligarea comisiilor de fond funciar la efectuarea acestora.
Art. 64 din Legea nr. 18/1991 reglementează plângerea împotriva refuzului de punere în posesie.
Cele două procedurii distincte și expres reglementate în Legea nr. 18/1991 au obiecte diferite, iar dispozițiile acestora sunt de strictă aplicare și interpretare, nu pot fi extinse pe cale de analogie și nu se pot combina în lex terția.
În fapt, apelantul tinde la o reexaminare pe fond - de data aceasta pe calea dreptului comun - a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate, aspect inadmisibil, câta vreme legea specială a reglementat proceduri distincte care trebuiau urmate.
Dispozițiile Legii nr. 18/1991, în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 18/1991 și a recurge în continuare la dreptul comun.
Împotriva deciziei civile nr. 917/21.10.2014 a Tribunalului T. a declarat recurs în termenul legal reclamantul B. O.- G..
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut excepția autorității de lucru judecat, iar instanța de apel a reținut prezumția autorității lucrului judecat, nesoluționând cauza pe fond.
Pe de altă parte, instanțele nu au pus în discuția părților excepția, respectiv prezumția autorității de lucru judecat, aspect care de asemenea impune trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Timișoara.
Reclamantul susține că rejudecarea se impune și pentru că în mod greșit nu s-a soluționat fondul cauzei.
Reclamantul mai susține că hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, este rezultatul interpretării greșite a actului dedus judecății și a aplicării greșite a legii.
Reclamantul a arătat că acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr._ are alta cauza juridică, fiind o acțiune de fond funciar, spre deosebire de cererea care face obiectul prezentului dosar, care este o acțiune in revendicare pe drept comun, neexistând identitate de cauza intre cele doua cereri nu sunt îndeplinite prevederile art. 1201 C.civ.
A arătat că a dovedit faptul că a urmat procedura specială administrativă prevăzuta de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, respectiv Legea nr. 247/2005, cererea fiind respinsa ca nefacand obiectul legii speciale conform art. 26 din Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si cele forestiere.
Comisia Municipala de Fond Funciar din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara a respins cererile cu motivarea că din interpretarea textului legal ar rezulta faptul ca acestea nu vot face obiectul retrocedărilor individuale și că persoanele fizice (foștii membrii ai asociației sau moștenitorii acestora) nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor decât în cadrul formei asociative de proprietate, continuatoarea celei inițiale înscrisa în CF nr. 21 Timișoara.
În condițiile în care cererea care s~a întemeiat pe dispozițiile Legii 18/1991 a fost respinsa ca nefăcând obiectul acestei legi, nu poate fi vorba despre autoritate de lucru judecat Cel mult, raportat si la aspectele invocate de pârâții intimați, trebuia sa se pronunțe asupra admisibilității cererii dar nicidecum asupra autorității de lucru judecat, a arătat reclamantul recurent.
Acțiunea formulata este și admisibila. Prin modalitatea in care au fost soluționate dosarele administrative si având in vedere că nu a beneficiat de sistemul reparator si nici de controlul judecătoresc prin accesul deplin si liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin 1 si 3 din Constituție si ale art. 6 alin. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului consideră că i se încalcă in mod grav dreptul la un proces echitabil, pentru ca practic este pus în imposibilitatea de a obține recunoașterea dreptului care îi aparține.
In ceea ce privește incidența dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această decizie se referă la admisibilitatea acțiunii in revendicare de drept comun formulata in contradictoriu cu unitatea administrativ – teritorială după . Legii nr. 10/2001, ori imobilele care fac obiectul prezentei acțiuni nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ci a dispozițiilor Legii nr. 18/1991 si Legii nr. 1/2000.
Totodată aplicarea prioritară a legii speciale, în baza principiului „specialia generalibus derrogant”, nu exclude insa in toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea in revendicare, pentru ca asa cum s-a statuat in mod obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008, in cazul unui concurs intre legea speciala si aplicarea dreptului comun in materia revendicării, instanța de judecata este datoare sa verifice daca iu situația particulara supusa analizei, aplicarea Legii 10/2001 nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 alin 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, situație care impune, conform art. 20 alin 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pt. 7,8,9 C.p.c.
Pârâtul Statul R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, căreia însă instanța i-a conferit natura unor concluzii scrise, întrucât a fost depusă la dosar cu depășirea termenului prevăzut de art. 308 al. 2 C.p.c. A solicitat respingerea recursului reclamantului și menținerea hotărârii instanței de apel ca legală și temeinică.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele de recurs invocate, precum și din oficiu conform art. 306 al. 2 C.p.c., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În primul rând, nu se poate reține că instanțele nu au pus în discuția părților excepția, respectiv prezumția autorității de lucru judecat.
Încă de la judecata litigiului în primă instanță, excepția autorității de lucru judecat a fost invocată în apărare prin întâmpinare de către pârâții C. L. Timișoara și M. Timișoara, prin Primar, întâmpinarea fiind comunicată reprezentantului reclamantului la termenul din 17.04.2013.
Prin urmare, nu se poate reține că nu a fost pusă în discuția părților de către prima instanță, din moment ce a constituit una din apărările pârâților C. L. Timișoara și M. Timișoara, prin Primar, cuprinsă în întâmpinarea ce a fost comunicată celorlalte părți în proces. De altfel, acțiunea reclamantului a fost respinsă de către Judecătoria Timișoara prin reținerea excepției autorității de lucru judecat, raportându-se la sentința civilă nr._/19.10.2009 a Judecătoriei Timișoara în dosarul nr._ .
Nu se poate reține nici că instanța de apel nu a pus în discuție excepția autorității de lucru judecat, întrucât această excepție a făcut obiectul principal al criticilor reclamantului împotriva sentinței primei instanțe.
În al doilea rând, nu se poate reține, cum susține reclamantul recurent, că în mod greșit nu s-a soluționat fondul cauzei, prin reținerea excepției autorității de lucru judecat, impunându-se trimiterea spre rejudecare până la instanța de fond.
Instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe de respingere a acțiunii reclamantului, însă în mod corect a substituit motivarea instanței de fond, în sensul că a înlăturat excepția autorității de lucru judecat cu prezumția lucrului judecat prin raportare la aceeași sentință civilă nr._/19.10.2009 a Judecătoriei Timișoara în dosarul nr._ .
Într-adevăr, nu se poate reține excepția autorității de lucru judecat între prezentul dosar și dosarul nr._, întrucât nu există între acestea tripla identitate (de obiect, părți și cauză) cerută de art. 1201 C.civ., acțiunile reclamantului B. O.- G. (având ca obiect aceleași terenuri) bazându-se pe temeiuri juridice diferite.
Pe de altă parte însă, așa cum în mod corect a stabilit instanța de apel, în speță operează prezumția lucrului judecat prin raportare la sentința menționată anterior, prin care s-a analizat și tranșat chestiunea dreptului reclamantului de a revendica terenurile în litigiu.
Această prezumție legală cu caracter absolut este reglementată prin art. 1200 pct. 4 C.civ. și art. 1202 C.civ. și înseamnă că o statuare a instanței într-un dosar nu poate fi supusă unei reevaluări ulterioare, într-un alt dosar, fără încălcarea autorității de lucru judecat, întrucât ea este rezultatul dezbaterilor judiciare și verificării jurisdicționale a instanței.
În speță, atât antecesorul reclamantului, cât și reclamantul însuși au urmat pentru terenurile în litigiu procedura legilor speciale ale fondului funciar (nr. 18/1991 și 1/2000), cu modificările și completările ulterioare, reclamantul făcând apel și la instanța de judecată pentru analiza hotărârilor date de comisiile de aplicare a acestor legi speciale, soluția finală fiind de respingere.
Reclamantul nu poate acum, pe calea dreptului comun, să reia discuția asupra dreptului său de a revendica aceleași terenuri.
Aceasta este și concluzia corectă a instanței de apel, care reține și inadmisibilitatea acțiunii reclamantului (fila 31 din dosarul de apel).
Conform principiului „specialia generalibus derogant”, legea specială are prioritate în fața dreptului comun. Acest principiu este cuprins și în art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998, care prevede că imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate prin acțiuni de drept comun „dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
În acest context, prin analogie cu Legea nr. 10/2001, se poate face trimitere la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care instanța supremă face aplicarea aceluiași principiu al priorității legii speciale.
Legile fondului funciar reglementează o anumită procedură administrativă pentru revendicarea unor asemenea imobile, dar și căile de atac în justiție prin care pot fi contestate hotărârile comisiilor de fond funciar, reclamantul uzând toate acestea.
În această situație nu mai poate pretinde pe calea dreptului comun aceleași drepturi.
Nu se poate reține în cauză nici încălcarea dreptului reclamantului la accesul la justiție și la un proces echitabil, garantat atât prin Constituția României (art. 21), cât și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 al. 1), întrucât, așa cum s-a reținut anterior, accesul la justiție este asigurat de legea specială.
În raport cu considerentele anterioare, nu se poate reține că hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii sau că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a aplicat greșit legea, nefiind deci aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C.p.c.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 al. 1 C.p.c., Curtea va respinge recursul declarat de reclamantul B. O.- G. împotriva deciziei civile nr. 917/21.10.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții Statul R., prin Ministerul Finanțelor Publice, M. Timișoara, prin Primar, și C. L. Timișoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B. O.- G. împotriva deciziei civile nr. 917/21.10.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții Statul R., prin Ministerul Finanțelor Publice, M. Timișoara, prin Primar, și C. L. Timișoara.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.02.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
G. O. R. RUJIȚA F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.- 13.02.2015;
Tehnored. C.J.- 02.03.2015; 2 ex.
Instanță de apel: Tribunalul T.
Judecători: C. P.; L. Ș.
Primă instanță: Judecătoria Timișoara
Judecător: D. P.
| ← Expropriere. Decizia nr. 14/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 90/2015. Curtea de... → |
|---|
