Grăniţuire. Decizia nr. 193/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 193/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 31000/325/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.193/R
Ședința publică din 07 mai 2015
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: C. P.
GREFIER: R. P.-D.
S-au luat în examinare recursurile declarate de către reclamanta B. E. în calitate de succesoare în drepturi a reclamantei-defuncte C. E. și de către pârâții D. I. și D. E., împotriva deciziei civile nr. 1011/12 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ având ca obiect grănițuire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile lipsesc.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fot consemnate în încheierea de ședință din data de 30 aprilie 2015 care face parte integrantă din prezenta decizie, când din lipcă se timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru, azi, 07 mai 2015.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.1011/12.11.2014 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis apelul formulat de reclamanta apelantă C. E., cu domiciliul procedural ales în Timișoara, ., nr. 4, . A., M. & V., împotriva Sentinței civile nr. 7634/ 05.06.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți D. I. și D. E., cu domiciliul în Timișoara, ., și, în consecință a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C. E. în contradictoriu cu pârâții D. I. și D. E..
A respins de asemenea cererea reconvențională formulată de pârâții D. I. și D. E. în contradictoriu cu reclamanta.
A obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 1.090 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.
Totodată, a respins apelul formulat de pârâții apelanți D. I. și D. E. împotriva Sentinței civile nr.7634/ 05.06.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata reclamanta C. E. și a obligat intimații D. I. și D. E. să plătească apelantei C. E. suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Prin această decizie, tribunalul a infirmat soluția instanței de fond, reținând că în urma analizei motivelor de apel invocate de apelanta reclamantă referitoare la soluționarea cererii de chemare în judecată având ca obiect grănițuire și revendicare, că apelanta reclamantă contestă situația de fapt reținută de prima instanță cu privire la faptul că apelanții pârâți au construit gardul ce separă în prezent cele două proprietăți pe un alt amplasament decât linia de hotar existentă anterior. Aceasta susține că pârâții au mutat gardul în urmă cu aproximativ 10-12 ani.
S-a reținut că această susținere nu a fost însă dovedită de apelanta reclamantă. Martorii audiați la propunerea sa au declarat că actualul gard a fost construit în anul 1985 (deci în urmă cu aproximativ 30 de ani, nu în urmă cu 10-12 ani cum se susține în cererea de chemare în judecată și în cererea de apel), martorii audiați la propunerea pârâților au declarat că acesta a fost construit la începutul anilor 1970. Reclamanta, în cadrul interogatoriului care i-a fost lua de instanță, a declarat că pârâții au construit gardul de cărămidă în anul 1985 și la acea dată nu a observat că s-ar fi „îngustat” porțiunea de teren proprietatea sa.
Apelanta a mai invocat faptul că prima instanță nu a ținut cont de procesul verbal de recepție nr. 689 și 690 din 11.04.2014 a ANCPI unde se atestă faptul că vecinătățile și amplasamentul imobilului prezentate de expertul H. S. sunt diferite față de cele din planul de carte funciară.
Tribunalul a reținut că existența unei neconcordanțe între situația de fapt a celor două imobile și evidențele de carte funciară nu dovedesc faptul că pârâții au mutat gardul ce desparte proprietatea lor de proprietatea reclamantei.
Din probele administrate în cauză s-a reținut că reclamanta, la momentul edificării gardului, nu a observat ca acesta să fi fost construit pe un alt amplasament decât cel inițial, convingerea sa că acest gard a fost mutat s-a născut aproape 30 de ani mai târziu când, în urma măsurătorilor topografice efectuate de o firmă de specialitate, s-a descoperit că există o neconcordanță între evidențele de carte funciară și situația de fapt a imobilului reclamantei.
Astfel, instanța de fond a fost investită cu o acțiune în grănițuire și, subsidiar, cu o acțiune în revendicare, urmare a stabilirii graniței. Grănițuirea este o operație de determinare prin semne exterioare a limitei dintre două fonduri vecine care aparțin unor titulari diferiți. Ea se poate realiza prin convenția părților sau prin hotărâre judecătorească. Hotărârea judecătorească are un caracter declarativ și presupune reconstituirea hotarului real dintre cele două fonduri.
Probele administrate în cauză sunt contradictorii și nu au dovedit faptul că pârâții au mutat gardul dintre cele două proprietăți în momentul edificării gardului de cărămidă. Astfel, coroborând probele administrate la cererea celor două părți, s-a reținut că nu se poate stabili exact momentul construirii gardului sau cine l-a construit, susținerile reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată și cererii de apel sunt contrazise de susținerile reclamantei din cuprinsul interogatoriului și de relatările martorilor audiați la cererea sa.
Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 1 C. proc. civ. din 1865 părțile au obligația să-și probeze pretențiile, lucru pe care apelanta reclamantă nu l-a făcut în prezenta cauză.
Oricum, dacă ar fi să se dea eficiență juridică exclusiv probelor administrate la cererea reclamantei, rezultă că gardul de cărămidă a fost construit în urmă cu aproximativ 30 de ani și în toată această perioadă apelanta reclamantă nu a avut nici un fel de obiecțiuni față de amplasamentul acestui gard.
Criticile referitoare la diferențele de suprafață dintre situația de fapt și situația din cartea funciară nu sunt întemeiate, întrucât cu ocazia grănițuirii se stabilește hotarul, respectiv, refacerea vechiului hotar în situația în care acesta a fost stabilit și ulterior modificat.
În sensul acestui considerent, este și faptul că suprafețele menționate în cartea funciară nu sunt garantate ca fiind reale, această garanție având doar existența dreptului.
Existența gardului presupune faptul că între părți în timp a existat o convenție privitoare la graniță, iar apelanta reclamantă nu a dovedit că această convenție a fost ulterior încălcată de către pârâți prin edificarea unei porțiuni de gard pe alt amplasament.
Reclamanta nu a dovedit împrejurarea că, în prezent, terenul stăpânit în fapt de pârâți are o suprafață diferită de suprafața terenului cumpărat în fapt de aceștia în anul 1971.
Faptul că, în urma unor măsurători riguroase, apelanta a constatat că întinderea parcelei menționate în cartea funciară nu este în concordanță cu cea existentă în mod real în teren, nu justifică o mutare a graniței în sensul complinirii lipsei constatate.
Mai mult, există și alte neconcordanțe între mențiunile de carte funciară și modul în care părțile stăpânesc cele două terenuri. Astfel, potrivit expertizei efectuate în cauză, reclamanta nu stăpânește în fapt terenul cu nr. top._ a cărei proprietară este potrivit cărții funciare, ea stăpânește o parte din terenul cu nr. top._ și o parte din terenul cu nr. top._, proprietatea pârâților. De asemenea, pârâții stăpânesc o parte din terenul cu nr. top._ și o parte din terenul cu nr. top._.
Prin urmare, dacă s-ar stabili linia de hotar dintre nr. top._ și_ potrivit evidențelor de carte funciară, linia de hotar ar trece aproximativ prin mijlocul terenurilor folosite în fapt de părți (a se vedea planul de situație f. 172), întrucât reclamanta stăpânește în fapt o porțiune din terenul aflat în proprietatea pârâților conform situației de carte funciară.
Apoi, cu privire la motivele de apel referitoare la soluționarea cererii reconvenționale având ca obiect uzucapiune, tribunalul a apreciat că apelul invocat de apelanta reclamantă cu privire la admiterea cererii reconvenționale este întemeiat.
Astfel, prima instanță a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile dreptului civil austriac și dreptul cutumiar maghiar întrucât posesia a început în perioada anilor 1930, argument greșit din punct de vedere juridic.
Uzucapiunea reprezintă acel mod originar de dobândire a dreptului de proprietate care presupune exercitarea unei posesii utile, pentru o anumită perioadă de timp, de către un posesor neproprietar, or prima instanță reține că posesia a fost exercitată de însuși proprietarul înscris în cartea funciară. Unul din antecesorii pârâților a fost proprietarul tabular ai imobilului presupus uzucapat, nu simplu posesor al acestuia.
Astfel, terenul cu nr. top._ a fost cumpărat în anul 1949 de Ligeti M. și soția acestuia, C., în părți egale, iar terenul cu nr. top. 1851 a fost vândut pârâților de Ligheti M., Potoki Irma născută Ligheti și Adok Ludovik.
S-a reținut că în cauză nu s-au făcut nici un fel de probe cu privire la posesia exercitată, iar Ligheti M. nu putea exercita posesia în calitate de posesor neproprietar asupra unui teren care se afla în proprietatea sa.
Mai mult, o parte din terenul în suprafață de 52 mp face parte din nr. top. 1851, prin urmare pârâții nu puteau uzucapa terenul aflat în proprietatea lor.
Pârâții nu au dovedit existența în prezenta cauză a unei situații de fapt care să justifice aplicarea instituției juridice a uzucapiunii în regim de carte funciară.
Referitor la motivele de apel referitoare la soluționarea cererii de completare a acțiunii introductive privind dezmembrarea celor două imobile și rectificarea celor două cărți funciare, tribunalul a notat că, deși prima instanță a pronunțat o soluție de admitere în parte a cererii de chemare în judecată întrucât a dispus rectificarea celor două cărți funciare, în fapt această rectificare a fost dispusă ca urmare a admiterii cererii de rectificare formulată de pârâți și s-a dispus modificarea suprafeței de carte funciară în detrimentul apelantei reclamante (pentru terenul aflat în proprietatea reclamantei s-a menționat suprafața de 347 mp în loc de 399 mp).
Prin cererea de apel apelanta a criticat soluția de rectificare a cărții funciare, pronunțată de prima instanță, în modalitatea solicitată de pârâți prin cererea reconvențională, arătând că aceasta este nefondată.
Soluția primei instanțe este greșită, întrucât, pentru argumentele expuse mai sus, cererea de uzucapiune formulată de pârâții reconvenționali este neîntemeiată, prin urmare și cererile de dezmembrare și rectificare formulate de pârâți, accesorii cererii principale de constatare a intervenirii uzucapiunii, sunt neîntemeiate.
Astfel, deși în mod formal, prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei în sensul rectificării cărților funciare, în fapt a dispus rectificarea în sensul solicitat de pârâți, nu în sensul solicitat de reclamantă.
Cererea de rectificare în modalitatea formulată de apelanta reclamantă, și anume dezmembrarea celor două terenuri în câte 2 suprafețe egale și alipirea suprafeței de teren nr. top._/1 la_/1 în suprafață totală de 399 mp și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei într-o carte funciară nou formată, este neîntemeiată pentru că această modalitate de rectificare nu este în concordanță cu situația reală a celor două imobile deoarece în fapt reclamanta are în posesie un teren în suprafață de 347 mp, iar pârâții un teren în suprafață de 397 mp.
Cu privire la apelul pârâților, tribunalul a reținut că aceștia au criticat sentința primei instanțe cu privire la modul în care a soluționat cererea lor de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul că prima instanță nu a obligat reclamanta la plata onorariului de avocat.
Având în vedere faptul că instanța de apel a modificat soluția primei instanțe și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, atunci cererea apelanților pârâți de obligare a apelantei reclamante la plata onorariului de avocat este neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, atât reclamanta B. E., în calitate de moștenitoare legală a defunctei reclamante C. E., cât și pârâții D. I. și E..
Reclamanta B. și-a motivat recursul în drept cu dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., susținând nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește respingerea cererii de grănițuire și a acțiunii în revendicare, care formează obiectul acțiunii principale a reclamantei.
Astfel, a arătat că Tribunalul T. a apreciat, fără nici un temei legal, ca în cauza nu sunt motive pentru stabilirea liniei de hotar intre cele doua proprietăți învecinate, întrucât linia de hotar ar fi fost neschimbata de la data achiziționării parcelelor. De asemenea instanța de apel a considerat ca în cauza nu s-ar fi făcut dovada ca pârâții folosesc mai mult cu 52 mp decât suprafața achiziționată de aceștia și ca aceasta suprafața ar fi fost uzurpata din terenul reclamantei.
Astfel, s-a arătat că în ceea ce privește capătul de cerere privind grănițuirea și instanța de fond și instanța de apel au dat eficienta juridica exclusiva probelor testimoniale administrate la cererea pârâților - reclamanți reconvenționali, deși acestea erau contradictorii cu cele susținute prin întâmpinare și cererea reconvențională. Prin întâmpinare s-a învederat ca acel gard de cărămida s-a construit în anul 1974 și ca a fost mutat amplasamentul gardului inițial de sarma cu 40 cm, iar martorii au declarat ca noul gard a fost construit pe locul vechiului gard. Instanța a încercat o motivare excesiva a acestei susțineri prin coroborarea cu prezenta canalului de apă, însă s-a învederat ca acest canal a fost mutat cu un simplu cot, întrucât aceasta a construit un hol și un grup sanitar.
S-a precizat că într-un mod cu totul surprinzător și instanța de apel, în vederea argumentării poziției pârâților, a apreciat ca amplasamentul gardului nu a fost modificat, invocând trunchiat și interogatoriul reclamantei, care a afirmat ca nu a observat ca lotul sa se fi îngustat, întrucât pârâții au declarat ca au făcut măsurători și așa ar fi corect, însă a precizat ca amplasamentul noului gard fusese schimbat, aspect reținut și de prima instanța de judecată.
Faptul ca reclamanta nu sesizase micșorarea suprafeței nu are relevanta în cauza, întrucât neavând cunoștințe de specialitate nu i se poate imputa vreo culpa.
O deosebita relevanta în cauza are și procesul verbal de recepție nr. 689 și 690 din 11.04.2014 a ANCPI unde atesta faptul ca vecinătățile și amplasamentul imobilului prezentate de expertul H. Ș. sunt diferite fata de cele din planul de carte funciara. În același sens se menționează ca limitele imobilului și suprafața măsurata și prezentata de expert sunt diferite fata de cele existente în arhiva OCPI prin avizul_/2012, însă toate aceste aspecte au fost tratate cu superficialitate de către instanțele de fond.
În fapt, reclamanta este proprietara imobilului situat în Timișoara, . A, înscris în CF nr._ Timișoara, nr. Top_ constând din casa și curte și teren în suprafața de 399 mp, dobândit ca bun propriu prin moștenire.
Pârâții D. I. și D. E. sunt proprietarii fondului învecinat, situat în Timișoara, ., înscris în CF_ Timișoara, constând în casa și curte și teren în suprafața de 345 mp.
Între proprietățile din litigiu a existat în trecut un gard, din plasa de sârmă, care delimita cele doua fonduri, iar cu ocazia înlocuirii acelui gard cu unul din beton, (chiar și expertul a menționat ca acesta ar putea avea vechime de 10-20 ani) pârâții susținând ca au remăsurat terenul lor, au procedat la construirea noului gard pe proprietatea reclamantei, acaparând o fășie de teren din .> Măsurătorile și documentația topografică realizata de către o firma de specialitate angajata de reclamantă în scopul verificării corectitudinii trasării liniei de hotar, au relevat faptul ca pârâții și-au însușit o fâșie de teren de 1,57 m lățime și 33,76 m lungime totalizând 53 mp din proprietatea reclamantei.
S-a susținut că în ceea ce privește cererea de revendicare a suprafeței de 52 mp, aceasta nu apare ca fiind soluționată de către instanța de apel, însă se desprinde concluzia respingerii acesteia, fără a se motiva aceasta soluție sub nici o formă.
În cauza, instanța de apel a apreciat ca reclamanta nu a făcut dovada că în prezent terenul stăpânit în fapt de pârâți are o suprafața diferita de suprafața terenului cumpărat de aceștia în anul 1971, or potrivit actelor de proprietate, existente la dosarul cauzei, pârâții au cumpărat o suprafața de 345 mp, iar potrivit măsurătorilor și concluziilor raportului de expertiza topografică și declarațiile pârâților, s-a făcut dovada ca ei folosesc cu 52 mp mai mult teren decât au cumpărat și ca aceasta suprafața provine de la . condiții, s-a subliniat că cererea în revendicare a reclamantei apare ca fiind temeinică, solicitându-se instanței de recurs, ca în urma admiterii recursului și modificării sentinței și deciziei atacate, admiterea și acestui capăt de cerere.
S-a arătat că instanțele de fond au omis a lua în considerare un alt aspect deosebit de relevant în cauza, respectiv plata impozitului. Dacă ar fi adevărată susținerea potrivit căreia pârâții se considerau proprietari și asupra acestei suprafețe de 52 mp, ar fi trebuit să plătească impozit aferent și acestei suprafețe, însă în permanenta au achitat impozit doar pentru suprafața de 345 mp.
S-a susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat și cererea de rectificare, întrucât la pag 6 alin. ultim din decizia nr. 1011/12.11.2014 se precizează că cererea în grănițuire nici nu este posibilă conform evidențelor de carte funciară, întrucât aceasta linie de hotar ar trece prin mijlocul proprietăților pârâților. Aceasta susținere este lipsita de orice fundament juridic sau faptic, întrucât grănițuirea urmează a fi dispusa după admiterea capătului de cerere prin rectificarea topografică și renumerotarea numerelor topografice.
Cu privire la nelegalitatea deciziei în ceea ce privește respingerea cererii de rectificare de CF, recurenta a susținut că, în justificarea nelegalității deciziei atacate, instanța de apel a schimbat hotărârea primei instanței și în ceea ce privește rectificarea cărților funciare în sensul celor precizate în concluziile raportului de expertiza topografică, deși acest capăt de cerere fusese admis de instanța de fond ca urmare a cererii reclamantei și nu a formulat obiect al apelului reclamantei.
Instanța de apel a considerat, în mod greșit ca prima instanță nu a admis cererea de rectificare ca urmare a solicitărilor reclamantei, întrucât a dispus rectificarea în sensul celor solicitate de pârâți, respectiv a dispus dezmembrarea suprafeței de 52 mp din terenul reclamantei și alipirea acestei suprafețe la .> Or, cererea de rectificare a fost admisă în sensul inversării numerelor topografice și abia în urma acestei rectificări, instanța de fond a admis cererea pârâților de dezmembrare a suprafeței de 52 mp ca urmare a constatării dreptului de proprietate a acestora cu titlu de uzucapiune.
Din aceste considerente temeinice și având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie, care a evidențiat inversarea numerelor topografice și folosirea de către pârâții D. a unei fâșii de 52 mp din terenul - proprietatea reclamantei, astfel că aceasta a solicitat să fie admis recursul și pe cale de consecința să se modifice în parte hotărârea atacata în sensul admiterii în întregime a acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată și să fie menținute dispozițiile cu privire la respingerea cererii reconvenționale.
În ceea ce privește soluția privind cererea de rectificare și aceasta este lipsita de temei legal, întrucât la data dezmembrării parcelei inițiale în cele doua nr top_ și_, acestea au fost numerotate greșit, urmând ca prin cererea de rectificare sa se îndrepte această greșeală, aspect dovedit, fără nici un dubiu, prin raportul de expertiza tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit în cauza. Urmare a admiterii cererii de rectificare de carte funciara, se va avea o noua situație de carte funciara și prin raportare la noua stare de fapt și de drept, urmând a fi stabilită linia de hotar între cele două proprietăți învecinate conform solicitărilor reclamantei.
În aceeași ordine de idei, recurenta a arătat că decizia Tribunalului T. este nelegală și prin prisma neacordării tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate în apel, având în vedere soluția de admitere a apelului și chitanța plații onorariului de avocat în cuantum de 2500 lei, depusă la dosarul cauzei.
Pe de altă parte, pârâții D. și-au întemeiat propriu recurs pe dispozițiile art. 304 pct.8 și 9 C.pr.civ., fără a indica însă în mod detaliat în ce măsură este incident punctul 8 al art. 304 C.pr.civ – în sensul că nu au indicat actul juridic, în sens de negotium juris, care să fie declanșat prezentul recurs, ca urmare a unei eventuale interpretări greșite a actului juridic, de către instanța de apel, respectiv punctul 9 al aceluiași articol.
Concret, pârâții au criticat decizia instanței de apel în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii reconvenționale, motivat de faptul că instanța a aplicat greșit legea în materia uzucapiunii, reținând motive străine de natura pricinii.
În situația în care instanța de recurs va găsi fondată soluția pronunțată de Tribunalul T., privitoare la cererea în revendicare formulată de reclamanta intimată, în sensul menținerii soluției pronunțată de această instanță prin respingerea acțiunii principale, cu siguranță criticile pârâților privitoare la soluția pronunțată de aceiași instanță în materia uzucapiunii, vor fi respinse ca atare.
Au apreciat însă că instanța de apel a reținut în mod greșit, în primul rând faptul că ambele părți au avut autor comun pe Ligheti M. și că nu s-au administrat nici un fel de probe cu privire la posesia exercitată, iar din moment ce Ligheti M. a fost proprietar asupra întregului teren, înainte de dezmembrare, el nu putea folosi terenul ca și un posesor neproprietar ci doar ca și proprietar, prin urmare recurenții pârâți nu puteau uzucapa terenul aflat în proprietatea lor.
Astfel cum rezultă din extrasul de CF_ Timișoara, proprietarii terenului în suprafață de 345 mp., ce a fost dobândit de recurenții D. în anul 1971 prin contract de vânzare cumpărare, a aparținut numiților Schifter Baltazar în cotă de 6/12 părți, Potocski Irma, născută Ligheti în cotă de 2/12 părți, K. A. în cotă de 2/12 părți, Ligheti M., în cotă de 1/12 părți și Adok L. în cotă de 1/12 părți. C. de proprietate înscrisă sub B 1 a fost dobândită de Schifter Baltazar în anul 1922 prin cumpărare și ulterior, după decesul acestuia, în anul 1966, a fost transmisă prin moștenire testamentară către proprietara K. A., născută Ligheti, a cărei cotă separată figurează înscrisă sub B 3 din aceiași CF. Toate cotele de proprietate ce formează întregul drept de proprietate asupra suprafeței de 345 mp. au fost dobândite prin cumpărare de recurenții D., în anul 1971.
Ligheti M. a fost tatăl reclamantei C. E. și nu autorul comun al părților, cei doi Ligheti M. nefiind unul și același. Din situația prezentată mai sus s-a susținut că rezultă foarte clar că niciodată antecesorul părților nu a fost unul comun, iar Ligheti M. nu a fost bunicul recurenților, astfel cum în mod netemeinic și nedovedit a susținut reclamanta-intimată prin cererea de apel.
Pârâții au invocat uzucapiunea motivat de faptul că părinții pârâtei D., ce au folosit terenul în suprafața și amplasamentul existent astăzi, și mai apoi pârâta alături de soțul ei au exercitat o posesie utilă, netulburată și sub nume de proprietari asupra suprafeței ce a fost delimitată prin gardul de sârma încă din anul 1922 de proprietatea deținută de intimata C. și anterior de părinții acesteia Ligheti M. și soția Sarcozi C..
S-a susținut că prima instanță a stabilit în mod legal faptul că însăși reclamanta a recunoscut la interogatoriu că acel gard de sârmă despărțitor exista între proprietăți încă de pe vremea când ea era un copil (intimata fiind născută în 1930). Or, în atare situație s-a făcut dovada faptului că din moment ce imobilele părților au fost despărțite printr-un gard încă din anii 1933 - 1935 (martorii au afirmat că înainte de război), posesia exercitată de recurenți, în situația în care chiar au avut în posesie o suprafață de teren aflată în proprietatea intimatei C., poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra acelei suprafețe, în speță 52 mp.
S-a arătat că reclamanta intimată a depus la dosar citațiunea nr. 30/1938 emisă de un notar din care rezultă că Ligheti E., bunica paternă a intimatei C., a decedat. Mai susține reclamanta că din anul 1938, după decesul autoarei sale, terenul a fost împărțit legal, dar nu arată intimata că, fără a fi operată vreo dezmembrare, gardul de sârmă între proprietăți a existat înainte de data dezmembrării. Acest lucru este real, dar și în aceasta situație, aplicabil speței ar fi Codul civil austriac și nicidecum Decretul lege 115/1938, aplicabil doar după anul 1947, conform Legii 241/1947.
De aceea, s-a concluzionat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1846 -1890 cod civil având în vedere faptul ca prescripțiilor achizitive începute în perioada 15 septembrie 1943 -12 iulie 1947 li se aplică, urmând regulile dreptului comun în materie, dispozițiile Codului civil român extins, din dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 241/1947 (care prevăd ca prescripțiile începute înaintea punerii în aplicare a acestei legi sunt cârmuite, în ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiile legii sub care au început) rezultând cu claritate ca dispozițiile art. 27 și art. 28 din Decretul - Lege nr. 115/1938 nu pot fi extinse deoarece ar însemna sa li se dea efect retroactiv.
Pârâții au arătat că au făcut dovada în fața primei instanțe, cu probele testimoniale administrate în cauză, dar mai ales cu răspunsul reclamantei la interogatoriu, prin care recunoaște deplin că autorii părților și mai apoi părțile au folosit terenurile lor astfel cum sunt folosite și astăzi, încă din perioada în care aceasta era mic copil precum și cu concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, autorii reclamanților reconvenționali și mai apoi aceștia, folosesc din perioada anterioară războiului, 1943 - 1944, terenurile conform amplasamentul prezent.
S-a mai precizat cp instanța de apel mai susține la fila 7 pct. 3 din decizie faptul că prima instanță a dispus rectificarea CF în sensul celor solicitate de recurenții pârâți deși formal a admis cererea de rectificarea CF a intimatei reclamantă, dar și din acest punct de vedere este criticabilă soluția instanței de apel.
Cererea de rectificare CF solicitată de reclamanta intimată a fost dispusă de prima instanță în sensul că a dispus ca relocarea celor două topuri, conform folosinței acestora de către părți.
Sub acest aspect a admis prima instanță cererea de rectificare CF solicitată de reclamanta intimată, dar ca urmare a admiterii cererii reconvenționale privind uzucapiunea, în mod corect și legal a admis prima instanță, conform petitelor cererii reconvenționale, dezmembrarea suprafeței de 52 mp. din nr. top. deținut de intimată și alipirea acestuia la topul deținut de recurenți iar pe cale de consecință a dispus și rectificarea CF cu privire la suprafețele de teren pe care părțile le vor deține ca urmare a dobândirii de către recurenți a suprafeței de 52 mp. cu titlu de uzucapiune, astfel încât situația de CF privitoare la suprafață să fie identică cu cea faptică, măsurată și constatată în teren de către expert.
S-a concluzionat că în situația în care instanța de recurs va aprecia că soluția instanței de apel, privitoare la cererea de revendicare și stabilire linie de hotar formulată de reclamantă este legală, cu siguranță nici cererea privind uzucapiunea și nici rectificarea de CF solicitată de recurenți nu va putea fi admisă, soluția finală fiind cea stabilită de instanța de apel.
În opinia pârâților, prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, cu excepția modului în care a acordat cheltuielile de judecată, astfel cum s-a arătat prin motivele de apel, motiv pentru care pârâții-recurenți au solicitat respectuos să se dispună în consecință.
Curtea, analizând cele două recursuri, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu majoritate și cu aplicarea dispozițiilor art. 299 și urm. C.pr.civ. raportat la 312 C.pr.civ., va constata că recursul reclamantei este întemeiat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în timp ce recursul pârâților nu poate fi fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct.8 și 9 C.pr.civ.
În primul rând, Curtea, va constata cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art.304 pct.8 C.pr.civ., invocat de către pârâți în recursul domniilor lor, că acesta a fost invocat în mod nejustificat, în condițiile în care subiect al disputei în prezentul litigiu nu a fost niciodată un act juridic concretizat într-un contract/convenție, în sens de negotium juris și astfel, instanțele inferioare nu au fost chemate să interpreteze clauzele unui asemenea act.
Mai apoi, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va constata că în raport cu chestiunile de drept substanțial invocate atât de către reclamantă, prin acțiunea principală, cât și de către pârâți prin cererea reconvențională, acestea vor putea primi un răspuns motivat, chestiunile juridice privind rectificarea CF, revendicarea imobiliară privitor la cei 52 mp de teren în dispută, grănițuirea precum și cererea de constatarea a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune vor putea primi un răspuns comun.
Astfel, cu privire la uzucapiune, Curtea va constata că aceasta nu poate fi incidentă în cauză întrucât nu sunt întrunite pe de o parte condițiile prevăzute de art. 27-28 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și pe de altă parte, în speță nu este incident nici Codul civil austro – ungar.
Potrivit art.27 – 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938, uzucapiunea în regim de carte funciară poate fi cerută atunci când s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii și ele vor rămâne valabil dobândite, numai dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani.
O altă ipoteză permisă este cea când cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.
De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, socotiți de la înscrierea în cartea funciară a declarațiunii de renunțare la proprietate.
Or, în speța dată, Curtea va constata că niciuna dintre aceste două ipoteze nu este incidentă.
Curtea va mai constata că uzucapiunea nu poate fi cerută nici pe calea dreptului civil austriac și dreptul cutumiar maghiar, invocându-se o pretinsă posesie care ar fi început în perioada anilor 1930.
Aceasta pentru că uzucapiunea reprezintă acel mod originar de dobândire a dreptului de proprietate care presupune exercitarea unei posesii utile, pentru o anumită perioadă de timp, de către un posesor neproprietar, or prima instanță a reținut eronat că posesia ar fi fost exercitată de însuși proprietarul înscris în cartea funciară, câtă vreme chiar unul din antecesorii pârâților a fost proprietarul tabular ai imobilului presupus uzucapat și nu un simplu posesor al acestuia.
Concret, terenul cu nr. top._ a fost cumpărat în anul 1949 de Ligeti M. și soția acestuia, C., în părți egale, iar terenul cu nr. top. 1851 a fost vândut pârâților de Ligheti M., Potoki Irma născută Ligheti și Adok Ludovik.
În cauză nu s-au făcut nici un fel de probe cu privire la posesia exercitată, iar Ligheti M. nu putea exercita posesia în calitate de posesor neproprietar asupra unui teren care se afla în proprietatea sa.
Mai mult dezmembrarea s-a operat în anul 1949, an în care își producea efecte pe deplin Decretul - Lege nr. 115/1938, nicidecum Codul civil austriac și dreptul cutumiar maghiar.
În tot acest context, Curtea va constata că tribunalul a respins corect și cu argumente pertinente cererea reconvențională a pârâților, care nu pot invocat dobândirea dreptului de proprietate în acest mod asupra suprafeței de 52 mp teren, astfel că recursul pârâților D. urmează a fi respins.
Pe de altă parte, Curtea va constata că este însă întemeiat recursul reclamantei B., aspect determinat de o interpretare și aplicarea greșită a dispozițiilor art.1169 C.civ. coroborat cu art.201 și următoarele C.pr.civ., toate raportat. la art. 480 și art. 594 și următoarele C.civ.
În acest sens, Curtea va constata că tribunalul în mod eronat nu a ținut cont de procesul verbal de recepție nr. 689 și 690 din 11.04.2014 a ANCPI unde se atestă faptul că vecinătățile și amplasamentul imobilului prezentate de expertul H. S. sunt diferite față de cele din planul de carte funciară, după cum a ignorat complet și expertiza tehnică judiciară în topografie realizată de expertul tehnic judiciar H. S., în deplin acord cu dip.art.211 și următoarele C.pr.civ., lucrarea avizată și de OCPI T. și de unde rezultă că limitele imobilului prezentate de expert sunt diferite de limitele imobilului recepționat în baza de date a OCPI T. cu nr. aviz tehnic_/2012, iar diferențele derivă tocmai din faptul că suprafața măsurată de expert este de 347 mp, diferită de suprafața imobilului înscrisă în CF de 399 mp, iar diferența este exact de 52 mp teren, diferență de teren care se regăsește în posesia pârâților, fără ca aceștia să aibă un titlu pentru această suprafață, câtă vreme imobilul din CF_ Timișoara, nr. top._ are o suprafață măsurată de 345 mp, care corespunde cu cea înscrisă în CF.
Această constatarea tehnică avea la îndemână și o soluție juridică, în sensul art. 480 C.civ. și art. 594 C.civ., în sensul că se impunea admiterea acțiunii principale a reclamantei, conform variantei I din lucrarea de expertiză tehnică a expertului H. Ș., care face parte integrantă din prezenta hotărâre și care a fost ordonată de către instanță tocmai pentru a se lămuri și a clarific contradicțiile rezultate din interogatorii și din declarațiile martorilor audiați în cauză.
Astfel, Curtea va constata că numai ignorând dispozițiile art. 201 și următoarele C.pr.civ. și fără a valorifica această probă administrată de instanța însăși, și la care tribunalul nu face nicio referire, s-a procedat și la evaluare și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial, respectiv art.480 coroborate cu art.594 C.civ., impunându-se de asemenea observarea dispozițiile art. 34-36 din Decretul – Lege nr. 115/1938 care justifică rectificarea numerelor topografice potrivit folosinței actuale, astfel . fie identificata cu nr. top_/1-_/1 iar .. top_/2-_/2.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art.312 C.pr.civ. raportat la art.304 pct.8 și 9 C.pr.civ., va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de pârâții D. I. și E. împotriva deciziei civile nr.1011/12.11.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Pe de altă parte, în temeiul prevederilor art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite recursul reclamantei B. E. – succesoare a defunctei reclamante C. E. împotriva aceleiași decizii, pe care o va modifica în parte, în sensul că urmare a admiterii apelului reclamantei B. se impune admiterea în tot a acțiunii principale, cu consecința stabilirii liniei de hotar care desparte proprietățile părților, respectiv imobil situat în Timișoara, . A înscris în CF_ Timișoara nr. top._ și imobilul situat în Timișoara, . înscris în CF_ Timișoara nr. top._, prin rectificarea numerelor topografice potrivit folosinței actuale, astfel . fie identificata cu nr. top_/1-_/1 iar .. top_/2-_/2 și aplicarea variantei I din lucrarea de expertiză tehnică a expertului H. Ș., care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Totodată, Curtea va constata că se impune și obligarea pârâților D. de a lăsa reclamantei deplina proprietate și posesie asupra suprafeței de 52 mp aflată pe ..
Curtea va constata că se impune menținerea restului deciziei date în apel, cu privire la soluția dată de tribunal referitor la respingerea cererii reconvențională a pârâților și evident cu privire la respingerea apelului acelorași pârâți.
În sfârșit, în temeiul prevederilor art.274 și urm. C.pr.civ., va obliga pârâții D. să plătească reclamantei B. suma de 3.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs și apel, reprezentând cheltuieli judiciare și onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții D. I. și E., împotriva deciziei civile nr. 1011/12.11.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Admite recursul reclamantei B. E., succesoarea defunctei reclamante C. E. împotriva aceleiași decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că urmare a admiterii apelului reclamantei, admite în tot acțiunea civilă principală.
Menține în rest decizia recurată.
Obligă pârâții D. să plătească reclamantei B. suma de 3900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs și apel, reprezentând taxa judiciară și onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.05.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, M. G. A.-M. N. C. P.
Cu opinie separată
GREFIER,
R. P.-D.
OPINIE SEPARATĂ:
Respinge recursul formulat de recurenții pârâți reclamanți reconvențional D. I. și D. E. împotriva Deciziei civile nr.1011 din 12.11.2014 pronunțată de Tribunalul T..
Admite recursul formulat de recurenta B. E., în calitate de succesoare a reclamantei pârâte reconvențional C. E. împotriva aceleiași decizii civile.
Modifică decizia civilă menționată în sensul că, urmare a admiterii apelului formulat de reclamanta C. E. și schimbării în parte a Sentinței civile nr.7634 din 5.06.2013 a Judecătoriei Timișoara se menține soluția primei instanțe de admitere în parte a cererii principale cu privire la petitul de rectificare de carte funciară, înlăturându-se pe cale de consecință și dispoziția privind obligarea reclamantei față de pârâți la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță.
Menține în rest dispozițiile deciziei recurate cu privire la respingerea cererii reconvenționale și la respingerea apelului formulat de pârâți reclamanți reconvențional D. I. și D. E. Sentinței civile nr.7634 din 5.06.2013 a Judecătoriei Timișoara.
Obligă recurenții D. I. și D. E. să plătească recurentei B. E. suma de 1400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7 mai 2015.
JUDECĂTOR – opinie separată
A.-M. N.
Motivarea opiniei separate:
Ca urmare a examinării legalității deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., opinia separată este în sensul că recursul recurentei B. E., în calitate de succesoare a reclamantei pârâte reconvențional C. E. este fondat doar în ceea ce privește soluția instanței de apel referitoare la petitul de rectificare de carte funciară, achiesând la opinia majoritară în ceea ce privește netemeinicia recursului formulat de recurenții pârâți reclamanți reconvențional D. I. și D. E., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Deși recurenta B. E. a invocat în drept dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., conținutul cererii de recurs formulată de aceasta cu privire la soluționarea de către instanța de apel a capetelor de cerere privind grănițuirea și revendicarea suprafeței de 52 mp reprezintă de fapt o analiză a probelor administrate în cauză, concluzionându-se de către recurentă că ansamblul probator administrat demonstrează că pârâții au înlocuit vechiul gard de sârmă cu unul din beton, ocazie cu care au acaparat o fâșie de teren din .> Stabilirea situației de fapt pe baza interpretării probatoriului (înscrisuri, interogatoriu, declarații de martori și raport de expertiză) reprezintă rezultatul aprecierii unor elemente de fapt, aparținând instanțelor fondului și care scapă controlului de legalitate, în condițiile reglementate de art. 304 C.proc.civ. Cu alte cuvinte, constituie o chestiune de fapt dedusa din aprecierea probatoriului administrat de instanțele de fond, iar criticile în contra acesteia sunt critici de netemeinicie, care însă nu mai constituie motiv de recurs după . O.U.G. nr. 138/2000, dată la care a fost abrogat pct. 11 al art. 304 C.proc.civ.
Instanța de apel a reținut pe baza probelor administrate în cauză faptul că: "probele administrate în cauză sunt contradictorii și nu au dovedit faptul că pârâții au mutat gardul dintre cele două proprietăți în momentul edificării gardului de cărămidă. Astfel, coroborând probele administrate la cererea celor două părți, nu se poate stabili exact momentul construirii gardului sau cine l-a construit, susținerile reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată și cererii de apel sunt contrazise de susținerile reclamantei din cuprinsul interogatoriului și de relatările martorilor audiați la cererea sa". Așa cum s-a arătat, acesta statuare asupra situației de fapt de către instanța de fond, respectiv tribunalul ca instanță de apel, nu poate fi supusă cenzurii instanței de recurs care nu poate verifica aspectele de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Conchizând cele mai sus arătate, Curtea constată că urmare a abrogării pct. 10 și 11 ale art. 304 C.pr.civ., instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de aceasta, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probațiunea administrată în cauză.
Ca urmare a stabilirii situației de fapt de către tribunal în sensul că nu s-a probat că a fost mutat gardul între cele doua imobile, iar pârâții reclamanți reconvențional au ocupat o parte din terenul reclamantei, se reține că în mod corect au fost aplicate dispozițiile Codului civil privind grănițuirea și revendicarea.
Este însă întemeiat motivul de recurs invocat de recurenta B. E. referitor la respingerea cererii de rectificare de carte funciară, ca urmare a admiterii apelului de către tribunal.
Astfel, în mod eronat instanța de apel a reținut că judecătoria a dispus rectificarea cărții funciare ca urmare a cererii formulate de pârâți. Așa cum rezultă din precizarea de acțiune depusă la fila 139 din dosarul judecătoriei, reclamanta C. E. a solicitat dezmembrarea suprafețelor de teren cu nr. top_ și_ în câte 2 parcele, alipirea nr. top_/1 și_/1 și înscrierea dreptului de proprietate al acesteia asupra parcelei nou formate într-o noua carte funciară, conform concluziilor raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul H. S. în varianta I.
Judecătoria a admis în parte cererea de chemare în judecată principală, dispunând rectificarea cărților funciare nr._ Timișoara și_ Timișoara potrivit folosinței actuale astfel . identificata cu nr. top_/1-_/1 iar .. top_/2-_/2, potrivit raportului de expertiza.
Admițând apelul reclamantei și respingând în totalitate cererea de chemare în judecată, precum și obligând reclamanta a cărei cerere a fost respinsă să plătească pârâților cheltuieli de judecată de 1090 lei în primă instanță, tribunalul a încălcat dispozițiile 296 C.pr.civ. vizând crearea unei situații mai grea apelantului în propria cale de atac decât cea din hotărârea atacată, astfel încât sub acest aspect recursul succesoarei reclamantei este întemeiat.
Nu este întemeiat motivul de recurs vizând neacordarea reclamantei apelante a cheltuielilor de judecată în apel constând în onorariul de avocat de 2500 lei, deoarece această chitanță nu a fost depusă până la închiderea dezbaterilor asupra apelului, fiind atașată la dosarul de recurs la ultimul termen de judecată, iar conform art.1169 C.civ., cel care formulează o cerere trebuie să o dovedească, înscrisurile în probațiune trebuind depuse până la închiderea dezbaterilor. Această cheltuială nu poate fi acordată nici de instanța de recurs deoarece privește calea de atac a apelului, iar tribunalul în mod legal nu a avut-o în vedere.
În ceea ce privește recursul pârâților, se constată că acesta privește în primul rând modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale privind uzucapiunea. Așa cum s-a arătat mai sus, stabilirea de către instanța de apel a faptului că nu s-au făcut probe cu privire la posesia exercitată, reprezintă o statuarea asupra stării de fapt care nu poate fi reapreciată de instanța de recurs. Deși formal pârâții invocă greșita aplicare a legii, de fapt aceștia critică interpretarea probațiunii de către instanța de apel care a stabilit că în cauză nu s-a probat existența posesiei ca element al uzucapiunii. Prin urmare, corect a aplicat legea respingând cererea de uzucapiune, arătând expres că "pârâții nu au dovedit existența în prezenta cauză a unei situații de fapt care să justifice aplicarea instituției juridice a uzucapiunii în regim de carte funciară".
Pe cale de consecință logică, nu este întemeiat nici motivul de recurs vizând soluționarea cererii de rectificare de CF formulată de pârâți prin dezmembrarea suprafeței de 52 mp și intabularea acestora ca proprietari prin uzucapiune.
Prin urmare, opinia minoritară este în sensul ca, în conformitate cu art. 312 alin.1 rap. la art.309 C.pr.civ., să fie admis recursul formulat de recurenta B. E., în calitate de succesoare a reclamantei pârâte reconvențional C. E., să fie modificată decizia civilă menționată în sensul că, urmare a admiterii apelului formulat de reclamanta C. E. și schimbării în parte a Sentinței civile nr.7634 din 5.06.2013 a Judecătoriei Timișoara se menține soluția primei instanțe de admitere în parte a cererii principale cu privire la petitul de rectificare de carte funciară, înlăturându-se pe cale de consecință și dispoziția privind obligarea reclamantei față de pârâți la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, urmând a fi menținute în rest dispozițiile deciziei recurate cu privire la respingerea cererii reconvenționale și la respingerea apelului formulat de pârâți reclamanți reconvențional D. I. și D. E. Sentinței civile nr.7634 din 5.06.2013 a Judecătoriei Timișoara.
În baza art.316 rap. la art.298 și art.274 C.pr.civ., opinia minoritară este în sensul obligării recurenților D. I. și D. E. să plătească recurentei B. E. suma de 1400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând taxa judiciară de timbru de 100 lei (f.8) și onorariul de avocat din recurs de 1300 lei conform chitanței de la fila 33 din dosar.
JUDECĂTOR – opinie separată
A.-M. N.
Red: C.P./12.05.2015
Red. op. sep. AMN /15 mai 2015
Tehnored: R.P.D.18.05.2015
Primă instanță Judecătoria Timișoara: Judecător: D. Striban
Instanță de apel:Tribunalul T. :Judecători:I.-A. D. și L. D.
2 ex. /SM
| ← Modificări acte constitutive persoane juridice. Decizia nr.... | Anulare act. Decizia nr. 210/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
