Obligaţie de a face. Decizia nr. 63/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 63/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 4113/108/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.63
Ședința publică din 17 februarie 2015
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S.C. T&D A. Brothers SRL A. împotriva deciziei civile nr. 865/30.09.2014 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. A. reprezentat prin Primar, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 10 februarie 2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și prin care s-a amânat pronunțarea la data de astăzi, 17 februarie 2015.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2848/11.06.2014 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria A. a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta S.C. T&D A. Brothers S.R.L. în contradictoriu cu M. A., reprezentat prin Primar, a luat act de renunțarea la judecată față de S.C. Porr Construct S.R.L, S.C. Universul V. S.R.L. și S.C. Electro Construc S.R.L.; nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul teren din cadrul Complexului de agrement lac pădurice, înscris în CF_ A. nr. top 8580/23.b/4/2 din A., . B este proprietatea tabulară a Statului Român, făcând parte din domeniul public al Municipiului A., astfel cum este el atestat prin HG 976/2002.
La data de 21.05.1996, terenul aparținând imobilului mai sus identificat, în suprafață de 3150 mp, și construcția, pe atunci nefinalizată, edificată pe acest teren au fost concesionate reclamantei S.C. T&D A. Brothers S.R.L., prin Contractul de concesiune 43/1996, pe o durată de 50 de ani, după prealabila emitere a HCLM A. 120/27.11.1995. În Contract a fost prevăzut că terenul se predă de către concedent către concesionar în vederea realizării obiectivului „Cofetărie L.”, terase, parcare etc.
Datorită unor probleme tehnice apărute în timpul execuției lucrărilor la obiectivul „Cofetărie L.”, în urma demersurilor reclamantei, concedentul a aprobat modificarea Contractului de concesiune 43/1996 prin decalarea cu un an (1997) a plății aferente Contractului de concesiune și, deci, scutirea la plata majorărilor de întârziere datorate pentru plățile aferente anului 1997, în acest sens fiind adoptată Hotărârea 270/14.10.1997 a CLM A..
La data de 23.02.1998, concesionarul S.C. T&D A. Brothers S.R.L a înregistrat la Primăria A. oferta de contract 72/23.02.1998, prin care propunea concedentului său vânzarea, prin licitație publică, în urma „unei hotărâri a Consiliului Local Municipal A.”, a construcției nefinalizate care a făcut obiectul Contractul de concesiune 43/1996.
Cu privire la teren, concesionarul S.C. T&D A. Brothers S.R.L propunea ca, „dacă legile statului vor permite cumpărarea terenului concesionat, câștigătorul licitației va avea dreptul de a cumpăra terenul, fără a se organiza o licitație publică” .
Dându-se curs propunerii concesionarului, la data de 31.03.1998, CLM A. a adoptat HCLM 35/1998, prin care a aprobat vânzarea, prin licitație publică, a construcției nefinalizate care a făcut obiectul Contractul de concesiune 43/1996. Prin HCLM 35/1998, s-a hotărât și rezilierea prin acordul părților a Contractului de concesiune 43/1996. Prin HCLM 35/1998 s-a prevăzut că, în cazul neadjudecării la licitație, HCLM 35/1998, se revocă din oficiu.
La data de 25.08.1998, CLM A. a adoptat HCLM 155/1998 prin care s-a aprobat ieșirea din indiviziune asupra construcției de la Complexul L. P., coproprietate lui S.C. T&D A. Brothers S.R.L. în cotă de 83,1% și a Statului Român în cotă de 16,9% prin atribuirea întregii construcții către S.C. T&D A. Brothers S.R.L, cu obligația acesteia de a plăti o sultă de_ lei, iar, prin HCLM 155/1998, au fost revocate art. 1, 2, 3 din HCLM 35/1998.
În prezent, în CF_ A., nr. top 8580/23.b/4/2, din A., . B, asupra terenului este înscris ca și proprietar tabular Statul Român, iar asupra construcției este înscris ca și proprietar tabular S.C. T&D A. Brothers S.R.L. Înscrierile făcute în temeiul Contractului de concesiune 43/1996 nu au fost radiate din foaia de sarcini.
În cauză, S.C. T&D A. Brothers S.R.L a solicitat instanței obligarea pârâtei M. A. de a nu realiza pe terenul de la Complexul L. P. alte construcții fără acordul său prealabil sau fără dezdăunarea sa prealabilă, pretinzând că are un drept de concesiune asupra acestui teren în suprafață de 3150 mp în baza Contractului de concesiune 43/1996.
Prima instanță a constatat că această pretenție este neîntemeiată, întrucât Contractul de concesiune 43/1996 nu mai este în ființă, fiind reziliat prin acordul părților, conform HCLM 35/1998.
Contractul de concesiune 43/1996 a luat ființă ca urmare a emiterii unui act administrativ de autoritate cu caracter individual, HCLM A. 120/27.11.1995, act administrativ de autoritate încheiat de CLM A. în scopul administrării corespunzătoare a unui bun aparținând domeniului local.
Simetric, din punct de vedere juridic al modului cum a luat ființă - printr-un act administrativ de autoritate cu caracter individual - Contractul de concesiune 43/1996 a și încetat, respectiv prin HCLM 35/1998.
În ceea ce privește HCLM 35/1998, prima instanță a constatat că nu vădește aparența emiterii ei cu neîndeplinirea condițiilor de validitate (emisă de organ competent, pe baza și în vederea executării legii, în formă scrisă și cu aducerea ei la cunoștința celor interesați) care să aibă drept consecință, lipsirea sa de efecte juridice.
În ceea ce privește pretinsa inexistență a acordului părților pentru rezilierea Contractului de concesiune 43/1996, acord menționat în art. 4 din Hotărâre, prima instanță a reținut că această susținere este nereală.
Actele de la dosar dovedesc că HCLM A. 120/27.11.1995, HCLM 35/1998 și deopotrivă HCLM 155/1998 sunt rezultatul intersectării interesului CLM A. de a administra corespunzător un bun aparținând domeniului local, cu interesul reclamantei de a exploata din punct de vedere economic obiectivul în discuție.
Inițial, acest interes al reclamantei s-a centrat atât asupra construcției, cât și asupra terenului, dovadă în acest sens fiind Contractul de concesiune 43/1996.
Actele de la dosar dovedesc, însă, că, în ceea ce o privește pe reclamantă, începând cu 23.02.1998 (data la care S.C. T&D A. Brothers S.R.L a înregistrat la Primăria A. oferta de contract 72/23.02.1998 prin care propunea concedentului său vânzarea, prin licitație publică, în urma „unei hotărâri a Consiliului Local Municipal A.”, a construcției nefinalizate care a făcut obiectul Contractul de concesiune 43/1996), aceasta a manifestat interes doar pentru construcție, nu și pentru teren.
Tot în același sens, al faptului că nu există dubiu cu privire la acordul reclamantei pentru rezilierea Contractului de concesiune 43/1996, prima instanță a avut în vedere și Adresa 1068/2000 înaintată de S.C. T&D A. Brothers S.R.L către Primăria A., coroborată cu Referatul acesteia din urmă 3437/2000, din care rezultă că, în ceea ce privește Contractul de concesiune 43/1996, acesta a fost în derulare doar până în primul trimestru al anului 1998, doar pentru această perioadă reclamanta achitând redevența cuvenită.
Reclamata a pretins în fața instanței că o dovadă a faptului că este în derulare Contractul de concesiune 43/1996 este aceea că ea ar fi achitat periodic până în prezent prețul concesiunii pentru teren. Nu au fost reținute aceste susțineri, întrucât dacă contractul de concesiune ar fi fost în derulare, se impunea rediscutarea cuantumului redevenței doar pentru teren; din adresa nr. 1068/2000 înaintată de reclamantă către Primăria A. rezultă că doar până în primul trimestru al anului 1998, contractul a fost în derulare, doar pentru această perioadă reclamanta achitând redevența.
S-a mai invocat în fața instanței de către reclamantă, tot ca o pretinsă dovadă a faptului că este în derulare și în prezent Contractul de concesiune litigios nr. 43/1996, neradierea din CF a mențiunilor făcute temeiul Contractului, din foaia de sarcini. Argumentul este invalid întrucât drepturile asupra unui imobil se înscriu în cartea funciară pe baza unui act juridic valabil, în speță, dovedit fiind că neconcordanța foii de sarcini a cărții funciare CF_ A. nr. top 8580/23.b/4/2 cu situația juridică reală a imobilului este rezultatul neglijenței pârâtei M. A., Contractul de concesiune litigios nr. 43/1996 nemaifiind în ființă de vreme ce a fost reziliat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, recalificat în apel, S.C. T&D A. Brothers S.R.L., solicitând modificarea hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată, în sensul obligării pârâtei să nu realizeze pe terenul aflat în concesiunea reclamantei, intabulat în CF_ A., provenit din conversia CF_ A., top. 8580/ 23.b/4/2, cad. CI 8580/23.b/4/2, alte construcții, fără acordul prealabil al reclamantei sau fără dezdăunare prealabilă.
În motivare, s-a arătat că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, întrucât nu este motivată, a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii și este nefondată, deoarece contractul de concesiune 43/1996 este, în opinia societății, în ființă, neexistând un acord în privința rezilierii acestuia; HCLM 35/1998 nu și-a produs efectele, în sensul rezilierii contractului de concesiune, fiind ineficace raportat la prevederile art. 5 din hotărâre; menționarea în C.F. și menținerea timp de peste 17 ani a dreptului de concesiune al societății nu a fost o eroare, dovadă că au fost eliberate în decursul anilor de către autoritățile locale o sumă de alte acte care atestă existența dreptului de concesiune al societății și societatea a achitat Primăriei Municipiului A. toate sumele stabilite în sarcina sa de autoritățile locale, modul de imputare și de menționare într-un cont sau altul ținând de atributul autorității publice (direcția venituri din cadrul Primăriei Municipiului A.), și nu de conduita contribuabilului.
În ceea ce privește netemeinicia hotărârii, respectiv aplicarea eronată a legii, apelanta a apreciat că raționamentul instanței are la bază ipoteze eronate, ceea ce face ca și concluzia dedusă să fie una greșită.
Referitor la efectele HCLM 35/1998 asupra contractului de concesiune 43/1996 încheiat între reclamantă și M. A., respectiv pretinsa existență a unui acord al său pentru rezilierea contractului, apelanta a mai arătat că nu a înțeles niciodată să abdice de la premisele angajamentului luat în 1996, acela de a concesiona supraedificatele (complex parc pădurice) și teren limitrof acestora, văzute ca un tot unitar, contrar celor afirmate de către pârâtul M. A. (reținute de prima instanță), apreciind că HCLM 35 din 31 martie 1998 a Consiliului Local al Municipiului A. nu îi poate fi opusă.
În această privință, a solicitat verificarea legalității hotărârii prin prisma mijlocului procedural al excepției de nelegalitate pentru ca, subsecvent, în condițiile în care instanța de contencios a apreciat că nu poate verifica legalitatea HCLM A. 35/1998 pe calea excepției, a înțeles să invoce ca mijloc de apărare de fond, ineficacitatea/inexistența unor efecte și caducitatea HCL 35 din 31 martie 1998 a Consiliului Local al Municipiului A. referitor la terenul concesionat societății pe calea contractului de concesiune 43/21.05.1997, înscris în CF_ A., provenit din conversia CF_ A., top. 8580/ 23.b/4/2, cad. CI 8580/23.b/4/2.
Referitor la chestiunea plăților efectuate, a arătat că prima instanță nu a ținut cont de cele în mod expres învederate în concluziile orale și scrise, preferând să ignore proba, fără niciun fel de apreciere în fapt sau în drept, ceea ce face ca hotărârea să nu fie doar netemeinică, dar și nemotivată.
Reclamanta a continuat să achite toate sumele stabilite în sarcina sa de către serviciile specializate ale Municipalității A.. Pe de altă parte, din adresa_ din 04 aprilie 2014 a Direcției venituri din cadrul Primăriei Municipiului A., depusă la dosar de către pârât, rezultă că societatea a achitat impozit/taxă pe teren în suprafață de 3150 m.p, respectiv pentru teren neocupat de construcții de 2629 m.p, ceea ce confirmă că astfel de plăți au fost făcute.
Alegația potrivit căreia nu ar deține niciun titlu este infirmată, pe lângă argumentele anterior expuse, și de plățile efectuate, aceste plăți neputând fi percepute și încasate, conform legislației fiscale, decât de la titularul unui drept de folosință asupra terenului proprietate publică, fie acesta rezultând din concesiune, închiriere, dare în folosință etc., sens în care sunt normele fiscale din domeniu.
Referitor la înscrierea dreptului de concesiune al reclamantei în C.F., a arătat că această înscriere are în vedere un drept de concesiune recunoscut explicit și de pârâtă, sens în care instanța a făcut deja referire la Autorizația de construcție 62/15 mai 1998; Autorizația 708/09 septembrie 1998; Autorizația 9154 din 25.09.2003; Certificat de urbanism 1136/2003 și Certificatul de urbanism 2015 din 22 august 2005, acte semnate și asumate, după caz, de Primar, secretar al Primăriei, Arhitect șef Tehnician urbanism și amenajare a teritoriului, toate confirmând concesiunea reclamantei.
Mai mult, Primăria municipiului A. (raportat la disp. Legii 50/1991 privind autorizarea în construcții) nu eliberează autorizații de construcție, respectiv acte aferente (certificat de urbanism s.a.) decât la cererea și în favoarea titularului unui drept real de proprietate sau dezmembrământ al acestuia, respectiv închiriere, folosință, concesiune, atunci când este în discuție proprietatea publică, eliberarea unor astfel de autorizații vizând terenul proprietatea publică făcând dovada recunoașterii dreptului reclamantei.
Situația de carte funciară este una corectă, având la bază un drept al societății reclamante, recunoscut implicit de municipalitatea A. în decursul anilor.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 9, rap. la 304 ind. 1 Cod procedură civilă, art. 274, art. 312 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 865/30.09.2014 pronunțată în dosarul cu același număr, Tribunalul A. a respins apelul declarat de reclamanta . Brothers SRL împotriva sentinței primei instanțe.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, contrar susținerilor apelantului, hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, fiind respectate prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.
Tribunalul a mai reținut că, ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată (18.10.2011), acțiunea reclamantei a fost precizată, atât în ce privește pârâții în contradictoriu cu care a fost formulată, cât și în ce privește obiectul.
Astfel, față de finalizarea, în timpul procesului, a lucrării de către pârâții S.C. Porr Construct S.R.L, S.C. Universul V. S.R.L. și S.C. Electro Construct S.R.L. (lucrări ce, de altfel, au generat litigiul), reclamanta a renunțat la judecată față de acești pârâți, arătând că solicitarea formulată inițial a rămas fără obiect.
În urma precizării de acțiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să nu realizeze pe terenul aflat în concesiunea reclamantei, alte construcții, fără acordul prealabil al reclamantei sau fără dezdăunare prealabilă.
Tribunalul a constatat că executarea lucrărilor de construcții este reglementată de Legea nr. 50/1991, prevăzându-se expres condițiile necesare eliberării autorizației de construire. Or, în situația în care pârâtul ar realiza vreo construcție fără respectarea prevederilor legale sau prin care i s-ar crea un prejudiciu reclamantei, aceasta are posibilitatea de a ataca, în conformitate cu prevederile legale, eventualele autorizații de construire apreciate de aceasta ca nelegale, ori de a solicita oprirea unor lucrări efectuate fără autorizația necesară potrivit legii.
Cu privire la susținerile părților referitoare la existența /încetarea contractului de concesiune, acestea nu au fost analizate, tribunalul constatând că instanța nu a fost investită cu acest capăt de cerere, ori, față de obiectul acțiunii, astfel cum a fost precizată, nu se impune verificarea existenței dreptului de concesiune al reclamantei.
Tribunalul a constatat că, potrivit art. 274 Cod procedură civilă, nu se impune acordarea de cheltuieli de judecată în apel, deoarece nu au fost solicitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanta S.C. T&D A. Brothers SRL A., solicitând modificarea deciziei civile nr. 865/30.09.2014 pronunțate de Tribunalul A., în sensul admiterii apelului declarat în cauză și, pe cale de consecință, modificarea implicită a hotărârii Judecătoriei A. în sensul admiterii acțiunii introductive, cu consecința obligării pârâtei să nu realizeze pe terenul concesiunea reclamantei intabulat în CF_ A., provenit din conversia CF_ A., top. 8580/ 23.b/4/2, cad. CI 8580/23.b/4/2, alte construcții fără acordul prealabil al reclamantei sau fără dezdăunare prealabilă, fără cheltuieli de judecată.
În motivare, arată că apreciază hotărârea Tribunalului A., ca fiind nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu aplicarea eronată a legii.
În mod formal, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtei să nu realizeze pe terenul concesiunea reclamantei alte construcții fără acordul său prealabil sau fără dezdăunare prealabilă. Dincolo de petitul acțiunii, și-a legitimat pretențiile prin calitatea dublă de proprietară a supraedificatelor înscrise în CF_ A., dar și de titulară a unui drept de concesiune asupra terenului aferent acestor supraedificate, înscris în CF_ A., drept de concesiune înscris de altfel în cartea funciară. Or, tocmai pentru a combate legitimitatea reclamantei de a emite pretenții în calitatea sa de concesionar asupra terenului, pârâta a contestat această calitate, alegând o pretinsă încetare a contractului de concesiune. De aici și necesitatea (pe care prima instanță a întrevăzut-o) de a se analiza dreptul de concesiune înscris în cartea funciară de care reclamanta a înțeles să se prevaleze în cauză.
Aprecierea Tribunalului A. în sensul că „nu se impune verificarea existenței dreptului de concesiune al reclamantei" apare în acest context ca fiind vădit nefondată. Mai mult, o atare apreciere, urmată de omisiunea de analiza argumentele expuse de reclamantă, neagă practic îndrituirea reclamantei de a i se verifica argumentele de fapt și de drept expuse în susținerea acțiunii (respectiv a căii de atac), echivalând cu o veritabilă denegare de dreptate.
Nici trimiterea generică la posibilitatea teoretică a reclamantei ca, în temeiul prevederilor legii 50/1991, să obțină proteguirea drepturilor sale (proprietară asupra supraedificatelor, concesionară a terenului aferent) nu poate fi primită, atâta timp cât autorizațiile de construcție sunt emise de aceleași autorități locale care exercită și administrarea operativă asupra terenului, în numele Statului Român, iar oprirea unor lucrări efectuate asupra terenului concesionat de reclamantă, cu afectarea exercitării nestânjenite a dreptului de concesiune, dar și a atributelor dreptului de proprietate pe care reclamanta îl deține asupra supraedificatelor s-a încercat și în cauză, fiind în situația în care lucrările au fost finalizate înainte ca instanța să-și fi stabilit propria competență de atribuțiune.
Prin urmare, dincolo de trimiterile instanței de apel la soluții teoretice, apreciază că nimic nu invalidează solicitarea reclamantei expusă prin acțiunea precizată, în sensul obligării pârâtei să nu realizeze pe terenul concesiunea reclamantei intabulat în CF_ A., provenit din conversia CF_ A., top. 8580/ 23.b/4/2, cad. CI 8580/23.b/4/2 alte construcții fără acordul său prealabil sau fără dezdăunare prealabilă.
Apreciază că solicitarea este de natură a salvgarda în mod eficient dreptul reclamantei decurgând din dubla sa calitate de proprietar al supraedificatelor și concesionar al terenului, ținând de o conduită preventivă, în condițiile în care reclamanta are realizate investiții de o certă valoare pe terenul cu pricina, investiții de natură a fi afectate de conduita reclamantei.
Arată că hotărârea instanței de apel apare a fi netemeinică și nelegală, fiind criticabilă prin prisma disp. art. 304 pct. 5 și 9 C.pr.civ., atâta vreme cât Legea 50/1991 nu conține proceduri care exclud dreptul reclamantei de a fi formulat acțiunea pendinte, art. 109 fiind explicite în sensul că oricine pretinde un drept împotriva unei persoane se poate adresa instanței de judecată, care este ținută să judece pricina, analizând argumentele de fapt și de drept expuse.
Față de cele ce preced, apreciază că instanța de apel era chemată să analizeze fondul problemelor expuse și nicidecum să respingă acțiunea cu trimitere la o pretinsă posibilitate a reclamantului de a se apăra prin alte proceduri, nefiind motivat de ce procedura pendinte ar fi inadmisibilă (ceea ce face ca Decizia să fie criticabilă și prin prisma disp. art. 304 pct. 7 C.pr.civ.), motiv pentru care solicită ca instanța, admițând recursul, în rejudecare, să deceleze argumentele expuse de reclamantă, urmând a le valida, cu consecința implicită a admiterii apelului și a schimbării în tot a hotărârii primei instanțe.
Reiterează argumentele expuse în apel, apreciind că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, nefiind motivată, fiind incidente disp. art. 304 pct. 7 C.pr.civ. De asemenea, hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii și este nefondată, de vreme ce contractul de concesiune 43/1996 este în ființă, neexistând un acord în privința rezilierii acestuia; HCLM 35/1998 nu și-a produs efectele în sensul rezilierii contractului de concesiune, fiind ineficace raportat la prevederile art. 5 din hotărâre; iar menționarea în C.F. și menținerea timp de peste 17 ani a dreptului de concesiune al reclamantei nu a fost o eroare, dovadă că au fost eliberate în decursul anilor de către autoritățile locale mai multe acte care atestă existența dreptului său de concesiune; reclamanta a achitat Primăriei Municipiului A. toate sumele stabilite în sarcina sa de autoritățile locale, modul de imputare și de menționare într-un cont sau altul ținând de atributul autorității publice și nu de conduita contribuabilului.
Sub un prim aspect, a invocat împrejurarea că hotărârea primei instanțe apare ca fiind nemotivată, întrucât, deși hotărârea este amplă, ceea ce importă cu adevărat din perspectiva analizei art. 304 pct. 7 Cpr.civ. (raportat la problematica motivării/nemotivării) este dacă hotărârea răspunde în concret, clar, explicit și logic tuturor argumentelor principale ale părților, în acest sens fiind jurisprudența Curții de la Strasbourg și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În cauza dedusă judecății, Judecătoria A. nu a răspuns majorității argumentelor expuse de reclamantă prin acțiune prin concluziile orale, respectiv cele scrise, omițând să indice totodată împrejurarea față de care a înlăturat din silogismul juridic care stă la baza hotărârii argumentele majore, respectiv probele care susțin din punct de vedere logico-juridic acțiunea introductivă.
Astfel, concluziile reclamantei sunt înlăturate fără motivare, iar probele acesteia (înscrisuri, chiar provenind de la pârâtă) nu sunt valorificate, fără a se explica omiterea acestora, condiții în care, din punctul său de vedere, nu sunt satisfăcute exigențele art. 6 CEDO, motiv pentru care apreciază că Sentința civilă 2848 din 11 iunie 2014 este ea însăși criticabilă din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 Cpr.civ., impunându-se admiterea recursului și modificarea hotărârii.
Cu privire la raționamentul primei instanței, apreciază că acesta are la bază ipoteze eronate, ceea ce face ca și concluzia dedusă să fie una greșită. Astfel, fără a relua istoricul imobilului, apreciază că se impun mai multe precizări.
Referitor la efectele HCLM 35/1998 asupra contractului de concesiune 43/1996 încheiat între reclamantă și M. A., respectiv pretinsa existență a unui acord al reclamantei pentru rezilierea contractului, reclamanta nu a înțeles niciodată să abdice de la premisele angajamentului luat în 1996 - acela de a concesiona supraedificatele (complex parc pădurice) și teren limitrof acestora, văzute ca un tot unitar, contrar celor afirmate de către pârâtul M. A. (și reținute de prima instanță), apreciind că HCLM 35 din 31 martie 1998 a Consiliului Local al Municipiului A. nu îi poate fi opusă.
În această privință a solicitat verificarea legalității hotărârii prin prisma mijlocului procedural al excepției de nelegalitate, pentru ca, subsecvent, în condițiile în care instanța de contencios a apreciat că nu poate verifica legalitatea HCLM A. 35/1998 pe calea excepției, a înțeles să invoce ca mijloc de apărare de fond, ineficacitatea /inexistența unor efecte, caducitatea HCL 35 din 31 martie 1998 a Consiliului Local al Municipiului A. referitor la terenul concesionat reclamantei pe calea contractului de concesiune 43/21.05.1997, înscris în CF_ A., provenit din conversia CF_ A., top. 8580/ 23.b/4/2, cad. CI 8580/23.b/4/2 .
În susținerea acestei concluzii, a solicitat instanței să țină cont de mai multe premise.
În primul rând, potrivit disp. art. 5 din HCL35 din 31 martie 1998 a Consiliului Local al Municipiului A.: "în cazul neadjudecării licitației de către niciun ofertant, prezenta hotărâre se revoca din oficiu"". De asemenea, trebuia întocmit caiet de sarcini pentru licitație (art. 2), stabilit un preț de pornire al licitației în baza (art. 3), niciunul dintre articolele hotărârii nefiind pus vreodată în practică.
În al doilea rând, apărările formulate de M. A. pornesc de la teza potrivit căreia rezilierea contractului de concesiune s-ar fi realizat "prin acordul părților", cu trimitere la oferta de contract 7458/1998, ofertă din care rezultă neechivoc necesitatea de a menține concesiunea asupra terenului în favoarea proprietarului construcției.
În al treilea rând, cele două drepturi (concesiune/proprietatea asupra supraedificatului și concesiunea asupra terenului) au fost întotdeauna privite ca un tot unitar, în condițiile în care exploatarea normală a supraedificatului (prin prisma naturii acestuia) nu se putea face decât împreună cu terenul adiacent.
Mai arată că obiectivul cunoscut sub denumirea de „complex de agrement lac pădurice" presupune, pentru o exploatare normală, recunoașterea în favoarea deținătorului, atât a unor drepturi asupra supraedificatului, cât și asupra terenului aferent.
În acest sens învederează instanței că însuși Consiliul local al Municipiului A. a privit întotdeauna supraedificatele și terenul ca un tot unitar, în acest sens fiind HCL A. 120 din 27.11.1995, prin care se ia hotărârea concesionării construcției nefinalizate "cofetărie lac" și terenul aferent construcției, în suprafață de 3150 mp, pentru cele două obiective fiind întocmit un singur caiet de sarcini, precum și conținutul caietului de sarcini și a contractului de concesionare 43/21.05.1996 (art. 1), care are ca obiect atât terenul, cât și construcția nefinalizată, situate în A. zona Podgoria în suprafață (teren) de 3150 mp, terenul menționat la punctul I fiind predat de către concedent către concesionar în vederea realizării obiectivului "cofetăria lac", terase, parcare etc. (pct. 2 din contract).
Or, în condițiile în care, după concesionarea supraedificatului și terenului aferent, reprezentanții reclamantei au constatat deficiente majore în ceea ce privește structura de rezistentă a acesteia si alte aspecte menționate la descrierea bunurilor în caietul de sarcini, astfel încât investiția preconizată a fost depășită, planul de afaceri neputând fi respectat, s-au căutat soluții pentru ca reclamanta să nu sufere un prejudiciu din cauze care, de altfel, erau străine de culpa sa.
Mai arată că, prin oferta de contract 7458/1998, reclamanta a continuat să privească cele două elemente - construcție Cofetăria L. și teren aferent ca un tot unitar, astfel că, în aceste circumstanțe, s-a pus în discuție posibilitatea de a se scoate la licitație drepturile privind supraedificatul Cofetărie L. (la care reclamanta realizase deja investiții de circa 1.8000.000,000 rol la acea dată) sens în care s-a făcut și oferta din 23.02.1998, înregistrată sub număr 7458 la Primăria municipiului A.. Chiar și în această ofertă, se prevede expres concesionarea terenului și subsecvent, atunci când va fi posibil, achiziționarea acestuia și nicidecum renunțarea la exploatarea terenului aferent construcției. Dacă se renunța la concesiunea terenului, ar fi trebuit reglementată situația terenului de sub construcție, ceea ce nu s-a întâmplat.
Ca atare, în mod eronat prima instanță a reținut că actele de la dosar dovedesc că HCLM A. 120/27.11.1995, HCLM 35/1998 și deopotrivă HCLM 155/1998 emise de CLM A. sunt rezultatul intersectării interesului CLM A. de a administra corespunzător un bun aparțin domeniului local, cu interesul reclamantei de o exploata din punct de vedere economic obiectivul în discuție.
În aceste condiții, instanța interpretează în mod eronat conținutul actului juridic (oferta de contract), trăgând niște concluzii eronate, pe care subsecvent le-a folosit ca premise ale raționamentului său, pentru a deduce un pretins accept și acord al reclamantei în ceea ce privește rezilierea contractului de concesiune pentru teren, ceea ce nu este adevărat, discuțiile și soluțiile avansate la acea dată fiind de o cu totul altă natură.
HCLM nr. 35/1998 a devenit caducă raportat la soluția identificată de părți subsecvent și care a făcut să nu se mai organizeze nicio licitație. Astfel, reclamanta . Brothers și Municipalitatea A. au ajuns la o altă soluție juridică decât cea avuta în vedere la emiterea HCLM 35/1998, aceea a notării în CF a supraedificatelor realizate de reclamantă la Cofetăria L., a individualizării cotelor de proprietate aferente Municipiului, respectiv reclamantei, operațiune urmată de ieșirea din indiviziune asupra construcției Complex L. P. și a atribuirii acesteia în favoarea reclamantei prin HCL A. 155 din 25 august 1998, cu plata unei sulte de către aceasta.
Preluând întreaga construcție în proprietate, nu putea avea atât calitatea de concesionari ai supraedificatelor și proprietari, cea din urmă calitate absorbind (sub aspectul întinderii drepturilor) și dreptul de folosință conferit prin concesiune.
Pe de altă parte, având în vedere modul în care obiectivul investițional era privit, ca un tot unitar, nu a înțeles să renunțe la folosința terenului aferent construcției, conform drepturilor anterior recunoscute, folosința acestuia fiind de esența exploatării obiectivului investițional.
Raportat la prevederile art. 5 din HCLM 35/1998 potrivit cărora "în caz de neadjudecare a licitației de către niciun ofertant, prezenta hotărâre se revocă din oficiu", a înțeles că hotărârea respectivă nu produce efecte, continuând a avea un drept de folosință asupra terenului aferent construcției, împrejurare față de care nu s-a considerat necesar a se ataca hotărârea, cu atât mai mult cu cât dreptul ei, înscris în CF, era recunoscut atât în fapt (prin continuarea folosinței), dar și în drept (prin încasarea unor sume în contul terenului, respectiv eliberarea unor acte confirmative ale dreptului său de către autoritățile locale).
Această convingere i-a fost întărită și de faptul că la data de 15.05.1998, autoritățile locale luau act de contractul de concesiune și eliberau autorizația de construire nr. 62/1998, în condițiile în care primăria nu eliberează astfel de autorizații de construire fără ca beneficiarul autorizației să facă în prealabil dovada dreptului existent asupra terenului, respect de împrejurarea că, din 1998 și până în prezent, s-au perceput și s-au încasat de către municipalitatea A. de la reclamantă sume de bani pentru terenul aferent construcției complex lac-pădurice, sens în care a și depus Certificatul fiscal atestând situația la nivelul anului 2005, continuând a achita la zi toate sumele pretinse pentru dreptul de folosință asupra terenului în discuție.
A mai depus la dosar în acest sens și scriptele încheiate între reclamantă și municipalitatea A. în vederea rezilierii prin acordul părților a contractului de închiriere pentru luciul apei nr. 11/29.04.1996 și a actelor adiționale.
Mai invocă faptul că, prin HCL 35 din 31 martie 1998 (la care face trimitere actualmente M. A.), se prevede expres la alineatul 5 că „în cazul neadjudecării licitației de către niciun ofertant, prezenta hotărâre se revocă din oficiu".
Acest articol rămas în vigoare semnifică în mod explicit că Hotărârea produce efecte doar în situația în care licitația organizată este adjudecată, altminteri hotărârea fiind revocată din oficiu, fără a produce niciun efect juridic.
Din punct de vedere juridic, suntem în prezența unei veritabile clauze/condiții rezolutorii exprese, care, în caz de realizare, produce efecte retroactive. Or, în cauza dedusă judecății suntem în situația în care condiția s-a împlinit, de vreme ce bunul nu a fost adjudecat de niciun ofertant, producându-se efectele condiției inserate de către pârâta însăși, aceea a revocării ex oficio a hotărârii. Mai mult, trebuia întocmit caiet de sarcini pentru licitație (art. 2), stabilit un preț de pornire al licitației în baza (art. 3), niciunul dintre articolele hotărârii nefiind pus vreodată în practică.
Astfel, analizând speța prin prisma argumentelor de text, rezultă neechivoc că aplicarea articolului 5 din HCL producea revocarea de drept a hotărârii, fără ca reclamanta să fi trebuit a acționa măcar în vreun sens.
Dovadă că actul nu a produs efectele juridice avute inițial în vedere sunt și actele emise de municipalitatea A., prin departamentele sale de specialitate, semnate inclusiv de Primar și secretar al primăriei, prin care se confirmă existența concesiunii (a se vedea Autorizația de construire 62/1998, Autorizația de construire 708/1998, certificat de urbanism 1136 din 2003, autorizație 914/2003, certificat urbanism 2015/2005), acte care nu puteau fi eliberate decât titularului unui drept real asupra terenului.
A statua în sens contrar, ar însemna să se admită că, deși reclamanta a realizat în intervalul 1998-2014 o . investiții pe terenul împrejmuitor construcției proprietatea sa (complex pădurice), încredințată fiind că are o folosință legală, derivând din concesiunea înscrisă în cartea funciară, toate investițiile fiind autorizate de autoritățile locale, nu poate avea actualmente o folosință normală a acestor investiții și construcții, ceea ce ar reprezenta o deposedare abuzivă și nelegală, respectiv o nepermisă restrângere a drepturilor decurgând din convențiile părților.
Referitor la chestiunea plăților efectuate de reclamantă, dovada că toate sumele datorate de reclamantă au fost achitate la zi stau (până în anul 2005) Certificatul de plată a taxelor și impozitelor locale din 25 mai 2005, prin care se învederează că ". Brothers SRL... nu are datorii restante și taxe neplătite la termenele legale de plată către bugetul local, conform balanței de verificare la data de 31.03.2005", în același act fiind stipulat expressis verbis, sub semnătura personalului de conducere din cadrul direcției economice, fiscale, Serviciul taxe și impozite persoane juridice că "Societatea figurează în evidențele fiscale cu teren situat în A., bld. Revoluției nr. 20 B, în suprafață de 2658 m.p. (...)".
Instanța nu ține cont de cele în mod expres învederate (atât în concluziile orale, dar și în cele scrise), preferând să ignore proba, fără niciun fel de apreciere în fapt sau în drept, ceea ce face ca hotărârea să nu fie doar netemeinică, dar și nemotivată.
Subsecvent, reclamanta a continuat să achite toate sumele stabilite în sarcina sa de către serviciile specializate ale Municipalității A., neputând fi reținute nici argumentele prin analogie în contra reclamantei (pornind de la Scriptele eliberate de Direcția venituri din cadrul PM A.) în condițiile în care este culpa pârâtei împrejurarea că, din anul 2005, de când Direcția venituri din cadrul P.M. A. a preluat încasarea contractelor de concesiune încheiate cu M. A., nu s-ar fi preluat și contractul reclamantei.
Nu se poate reține că nu s-ar fi achitat sume în contul de concesiuni, față de faptul că virarea sumelor către un cont sau altul este o operațiune internă a direcției venituri, ce excede posibilității de control a reclamantei.
Pe de altă parte, din Adresa_ din 04 aprilie 2014 a Direcției venituri din cadrul PM A., depusă la dosar de către pârât, rezultă că reclamanta a achitat impozit/taxă pe teren în suprafață de 3150lm.p, respectiv pentru teren neocupat de construcții de 2629 mp, ceea ce confirma că astfel de plăți au fost făcute. Acest script infirmă însă și cele statuate de municipalitatea A. pe calea adresei_/T3/20.10.2011, prin care se aducea la cunoștință că nu deține niciun drept asupra terenului limitrof construcției (complex lac pădurice), nici contract de închiriere și nici contract de concesiune și nu plătește chirie sau redevență.
Or, alegația potrivit căreia reclamanta nu ar deține niciun titlu este infirmată pe lângă argumentele anterior expuse și de plățile efectuate, aceste plăți neputând fi percepute și încasate conform legislației fiscale decât de la titularul unui drept de folosință asupra terenului proprietate publică, fie acesta rezultând din concesiune, închiriere, dare în folosință etc., sens în care sunt normele fiscale din domeniu.
A admite contrariul ar presupune ca municipalitatea A. să fi încasat fără drept în intervalul 1998—2014 o . sume de la reclamantă, greșeală puțin verosimilă și care ar veni să se adauge unui lung șir de acțiuni (înscriere drept de concesiune în CF și menținere a acestuia, eliberare acte – autorizații - pe numele concesionarului etc.) care, pentru a justifica poziția procesuală a pârâtului, sunt calificate ca erori, în condițiile în care, de facto, acestea probează o altă stare de fapt și de drept decât cea expusă în cauză de pârâtul M. A..
Referitor la înscrierea dreptului de concesiune al reclamantei în C.F., învederează că, potrivit disp. art. 33 alin. 1 teza 1 din Lg. 7/1996 (în vigoare la data înscrierii), „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei."
Or, înscrierea privitoare la dreptul de concesiune al reclamantei în CF_ A. nr. top 8580/23.b/4/2 are în vedere un drept de concesiune recunoscut explicit și de pârâtă, sens în care a făcut deja referire la Autorizația de construcție 62/15 mai 1998; Autorizația 708/09 septembrie 1998; Autorizația 9154 din 25.09.2003; Certificat de urbanism 1136/2003; Certificatul de urbanism 2015 din 22 august 2005, acte semnate și asumate după caz de Primar, secretar al Primăriei, Arhitect șef Tehnician urbanism și amenajare a teritoriului, toate confirmând concesiunea reclamantei.
Mai mult, Primăria municipiului A. (raportat la dispozițiile Legii 50/1991 privind autorizarea în construcții) nu eliberează autorizații de construcție, respectiv acte aferente (certificat de urbanism s.a.) decât la cererea și în favoarea titularului unui drept real - de proprietate sau dezmembrământ al acestuia, respectiv închiriere, folosință, concesiune, atunci când este în discuție proprietatea publică, eliberarea unor astfel de autorizații vizând terenul proprietatea publică făcând dovada recunoașterii dreptului reclamantei.
Așadar, situația de carte funciară este una corectă, având la bază un drept al reclamantei recunoscut implicit de municipalitatea A. în decursul anilor, sens în care a făcut și trimiterile anterioare.
Mai arată că, potrivit Contractului de Concesiune 43/1996, încheiat între reclamantă și C.L. al mun. A., acesta nu putea înceta decât prin mijloacele expres indicate în cuprinsul său, „V. încetarea concesiunii. 6 Concesiunea poate înceta prin: răscumpărare, retragere și renunțare,", rezultând fără echivoc faptul că părțile au convenit ca acest contract să nu poată fi reziliat prin manifestarea unilaterală de voință si necondiționată de factori exteriori obiectivi, a uneia din părțile contractante.
În drept, dispozițiile art. 304 pct.5, 7, 9, Cod proc.civ., art. 274, art. 312 C.pr.civ..
În cauză, intimatul M. A., prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei pronunțată de Tribunalul A.. În motivare, au fost reluate toate argumentele de fapt și de drept invocate în ciclurile procesuale anterioare, expuse deja în prezenta decizie, astfel că nu vor mai reluate.
Se mai arată că decizia recurată este temeinică și legală, față de precizarea de acțiune și de prevederile Legii nr. 50/1991 modificată, iar criticile reclamantei sunt nefondate, întrucât acceptarea tezei admisibilității acțiunii, raportat la actele administrative individuale emise sau adoptate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, ar duce la încălcarea principiului stabilității raporturilor juridice și a securității juridice.
Nu a fost indicat în mod expres temeiul de drept al întâmpinării.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. 2 C. pr. civ., față de prevederile art. 299 și urm. C. pr. civ., coroborate cu prevederile art. 129 și art. 137 C.proc.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, atât Judecătoria A., cât și Tribunalul A. pronunțând hotărâri temeinice și legale, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestora și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Ca un aspect preliminar, se impune a constata că prezentul recurs constituie o reiterare a tuturor motivelor invocate prin cererea de apel, motive însă, ce vizează în mod preponderent starea de fapt, pe care recurenta o apreciază a fi greșit stabilită, ca urmare a analizării deficitare și incomplete a probelor administrate în cauză.
Critica vizând greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C.pr.civ., pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, fiind abrogat prin OUG nr. 138/2000. Recursul a devenit o cale de atac în care pot fi valorificate exclusiv motivele de nelegalitate expres și limitativ prev. de art. 304 C.pr.civ., și nu netemeinicia ce ar decurge din greșita apreciere a probelor, astfel că instanța de recurs nu va relua aprecierea probatoriului, pentru considerentele deja expuse.
Ca atare, curtea va înlătura, ca neputând face obiectul controlului judiciar în această cale de atac, motivele de recurs privind starea de fapt reținută în cauză, reclamanta tinzând, prin aceste motive, la reanalizarea probelor cu înscrisuri administrate în cauză, cu consecința stabilirii unei alte stări de fapt, lucru care, așa cum s-a arătat, nu este permis de legea procesual civilă în recursul de față.
Raportat la starea de fapt reținută de prima instanță și însușită de tribunal, care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în prezenta cale de atac, așa cum s-a arătat anterior, curtea constată că, în mod just tribunalul a reținut că, față de petitele menținute prin precizarea de acțiune a reclamantei, respectiv de finalizarea pe parcursul litigiului a lucrării ce a generat procesul (sens în care chiar reclamanta a arătat că acțiunea a rămas fără obiect), nu se mai impunea analizarea existenței sau conținutului contractului de concesiune invocat de reclamantă pentru a-și justifica prezentul demers procesual.
Soluția dată este legală, având în vedere limitele învestirii instanței prin cererea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată, și față de conținutul art. 129 alin. ultim Cod proc.civ.
Afirmațiile reclamantei privind denegarea de dreptate nu pot fi reținute, ca întemeiate, în condițiile în care instanța a analizat calea de atac și s-a pronunțat cu privire la pretențiile efectiv formulate prin petite și menținute prin precizarea de acțiune, printre care nu se identifică vreun capăt de cerere privind conținutul și efectele contractului de concesiune invocat ca și temei al acțiunii, respectiv existența acestuia.
În atare condiții, instanța de apel a soluționat calea de atac cu care a fost investită, reținând corect că, atâta timp cât nu sunt alte lucrări de construire în derulare, care să fi fost contestate în formele și termenele prevăzute de lege, acțiunea nu poate fi admisă, fiind reținută, implicit, lipsa de interes în continuarea prezentului litigiu, având ca obiect (cum just a reținut tribunalul) doar obligarea pârâtului să nu realizeze pe terenul pretins concesiunea sa, alte eventuale construcții fără acordul prealabil al reclamantei sau fără dezdăunare.
Față de prioritatea acestei excepții și de conținutul concret al acțiunii precizate, este justă concluzia tribunalului că nu se mai impunea analizarea celorlalte aspecte invocate prin cererea de apel, ce vizau existența contractului de concesiune și conținutul raportului juridic generat de acest act între părțile litigante, motiv pentru care nici instanța de recurs nu va analiza argumentele recurentei privind aceste aspecte, ce privesc chestiuni ce nu se regăsesc în vreun capăt de cerere. Aceste apărări invocate de reclamantă, reluate și prin prezentul recurs, puteau fi analizate incidental în speță, așa cum cere recurenta, doar dacă, în cauză, erau îndeplinite toate cele patru cerințe necesare pentru promovarea unui demers judiciar (capacitate și calitate procesuală, obiect și interes), lucru care nu se mai poate reține, în condițiile în care, pe de o parte, lucrările ce au justificat promovarea acțiunii au fost finalizate pe parcursul judecății în prima instanță (cauza rămânând fără obiect, cum corect a arătat chiar reclamanta), iar, pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit că se intenționează măcar efectuarea unor alte construcții, care să îi lezeze drepturile pretins deținute cu privire la teren (lipsind, deci, și interesul legitim, juridic și actual).
Curtea constată că, în cauză, nu ne aflăm în prezența nemotivării hotărârilor primei instanțe și a celei de apel, ce conțin elementele necesare prevăzute de art. 261 pct. 1 Cod proc.civ., ci de o expunere a raționamentului ce a fundamentat soluția prioritară (pe excepție, în cazul instanței de apel), ce presupune, potrivit art. 137 alin. 1 Cod proc.civ., neanalizarea celorlalte aspecte subsecvente excepției reținute (corect, constată instanța de recurs) a fi întemeiată.
În consecință, curtea constată că soluția dată este urmarea unei corecte aplicări a dispozițiilor legale arătate, la situația de fapt reținută, nefiind identificat vreun motiv de modificare a deciziei atacate.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate coroborate cu prevederile art. 299 și urm. C.proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.
Față de prevederile art. 274 C.proc.civ., curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată, reclamantei, ca necuvenite, față de soluția dată, iar intimatului, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. T&D A. Brothers SRL A. împotriva deciziei civile nr. 865/30.09.2014 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. A., prin Primar.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 februarie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. R.C./09.04.2015
Tehnored L.P./14.04.2015
Ex.2
Primă instanță: jud. D. L. C. – Judecătoria A.
Instanța de apel: jud. M. A., R. M. – Tribunalul A.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 29/2015. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 125/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
