Pretenţii. Decizia nr. 56/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 56/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 13536/55/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.56
Ședința publică din 12 februarie 2015
PREȘEDINTE: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: A. B.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă M. S. M. M. împotriva Deciziei civile nr. 771 din 16.09.2014 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți C. G. și C. A., intimatul pârât P. T. și intimații intervenienți C. L. M. C. și P. D. M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-au prezentat avocat B. M., pentru recurentă și avocat R. A., pentru intimații reclamanți, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, reprezentanta recurentei depune la dosar delegația de reprezentare și dezvoltarea motivelor de recurs, respectiv concluzii scrise și arată că nu mai are alte cereri de formulat, situație în care instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare, având în vedere că nu a fost cercetat fondul, fiind necesară și administrarea unor probe noi, în sensul clarificării printr-un raport de expertiză, cu cheltuieli de judecată și depune chitanța reprezentând dovada achitării onorariului de avocat.
Reprezentanta intimaților depune la dosar un set de fotografii privind imobilul în litigiu și solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinice și legale atât a sentinței pronunțată de prima instanță, cât și a deciziei tribunalului, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariile de avocat, depunând la dosar concluzii scrise și chitanța reprezentând dovada achitării onorariului de avocat.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr.771 din 16.09.2014, Tribunalul A. a respins apelul exercitat de apelanta M. S. M. M. în contradictoriu cu intimații C. G., C. A., domiciliați în A., .. 16-18, ., P. M. F. și C. L. M. C., domiciliate în A., .. 16-18, . și P. D. M., dom. în Germania,_ Cuxhaven, Segelckestrasse, nr. 52 împotriva sentinței civile nr. 6373/15.10.2013 pronunțată de Judecătoriei A. în dosarul nr._ .
Obligă apelanta să plătească intimaților C. G. și C. A. suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul A. a avut în vedere următoarele:
Prin sentința civilă nr.6373/15.10.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria A. a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții C. G. și C. A. în contradictoriu cu pârâții M. S. și P. T., pentru despăgubiri; a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 127.860 lei cu titlu de despăgubiri; a instituit în favoarea reclamanților un drept de retenție asupra imobilului înscris în CF_-C1-U3 nr. top. 471/2/XII până la achitarea sumei ante-menționate; a admis în parte acțiunea reconvențională formulată de pârâtul P. T. în contradictoriu cu reclamanții pe care i-a obligat să plătească pârâtului suma de 121 Euro/lună începând cu data de 14.12.2012 și până la încetarea folosinței asupra imobilului. A compensat în parte cheltuielile de judecată și obligă pârâta M. S. să plătească reclamanților suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pârâtul P. T. suma de 245 lei cu același titlu. A obligat reclamanții să plătească Statului Român suma de 3591 lei reprezentând restituire ajutor public judiciar acordat.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a arătat că așa cum s-a reținut prin încheierea interlocutorie din data de 12.03.2013, temeiul de drept al acțiunii îl reprezintă principiul îmbogățirii fără justă cauză, sau mai precis faptul juridic al îmbogățirii fără justă cauză. De asemenea, s-a reținut că legea aplicabilă pentru determinarea efectelor juridice ale îmbogățirii fără justă cauză, este vechiul Cod civil, conform art. 6 alin. 2 din noul cod civil și art. 5 alin. 1 din Legea 71/2011. Totodată prima instanță a reținut că susținerile pârâtei M. S., ulterioare încheierii ante-menționate, în sensul că instanța în mod greșit a reținut aplicabilitatea art. 6 alin. 2 din noul Cod civil, întrucât în realitate în cauză sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. 6 din același act normativ, sunt neîntemeiate, astfel că nu a determinat o revenire asupra considerentelor din respectiva încheiere. A aplicat prevederile art. 6 alin. 2 și alin. 6 din noul Cod civil în art. 3 din Legea 71/2011 și prevederile similare cuprinse în art. 5 alin. 2 din Legea 71/2011, apreciind că aplicarea în timp a legii civile este guvernată de principiul constituțional (art. 15 alin. 2 din Constituție) al neretroactivității legii civile, din care se desprinde și regula potrivit căreia tempus regit actum, apreciind că cele două texte legale operează cu trei noțiuni distincte: acte juridice, fapte juridice și situații juridice. Îmbogățirea fără justă cauza este unanim definită în literatura de specialitate ca fiind un fapt juridic sticto senso generator de obligații și că deși sporirea valorii imobilului în litigiu s-a produs în momentul realizării lucrărilor de construcție, îmbogățirea pârâților a avut loc abia în momentul în care acestora li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre definitivă, respectiv la data respingerii apelurilor prin decizia civilă nr. 193/12.04.2011. Întrucât faptul juridic al îmbogățirii fără justă cauză s-a produs la data ante-menționată, când încă era în vigoare vechiul Cod civil, prima instanță a considerat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 din Legea 71/2011 și art. 6 alin. 2 din noul Cod civil care se referă la actele și faptele juridice ale căror efecte sunt deja produse. Sub reglementarea vechiului Cod civil, îmbogățirea fără justă cauză nu a fost consacrată expres, însă numeroase texte legale au făcut aplicarea acestui principiu (art. 484. art. 493, art. 494 etc.). Efectul îmbogățirii fără justă cauză constă în nașterea unui raport juridic obligațional în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligației de restituire către cel al cărui patrimoniu s-a micșorat. Obligația de restituire suferă o dublă limitare în sensul că cel al cărui patrimoniu s-a mărit nu poate fi obligat decât în măsura creșterii patrimoniului său, iar cel al cărui patrimoniu s-a micșorat nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului său. Apartamentul nr. 12, situat în imobilul din A., .. 16-18, înscris în CF_-C1-U3, top. 471/2/XII a fost cumpărat de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 873/1997 încheiat cu . temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995. Ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001, acest imobil a fost restituit foștilor proprietari, respectiv pârâților, iar în baza hotărârilor judecătorești rămase definitive și irevocabile, contractul de vânzare-cumpărare nr. 873/1997 a fost anulat. În perioada în care au locuit în imobil reclamanții au efectuat o . lucrări de construcții asupra apartamentului care au dus la sporirea valorii apartamentului. Raportat la aspectele teoretice prezentate anterior, s-a apreciat că micșorarea patrimoniului reclamanților constă în valoarea sumelor investite în lucrările de renovare a apartamentului, iar creșterea patrimoniului pârâților constă în sporul de valoare pe care l-a dobândit apartamentul prin lucrările de construcție efectuate. Conform raportului de expertiză efectuată în cauză acest spor de valoare este de 127.860 lei (fila 197 dosar și fila 229 dosar). Referitor la susținerea pârâților că datorează doar contravaloarea construcțiilor efectuate în perioada 2008-2009, întrucât doar acestea au fost pretinse de reclamanți, prima instanță a apreciat că aceasta este neîntemeiată și că prin notele de ședință de la fila 111 dosar, depuse pentru termenul din data de 12.02.2013 aceștia au arătat că au început lucrările de renovare a apartamentului încă din anul 1990, când l-au ocupat în calitate de chiriași, când au betonat pivnița și au schimbat instalația de încălzire prin racordarea la rețeaua de termoficare a orașului de tip CET, instalare calorifere, montare țevi, reclamanții indicând în mod explicit și lucrările efectuate în perioada anterioară anului 2008 chiar dacă ponderea acestora este mică raportată la valoarea totală a investițiilor efectuate. Suma cu care s-a mărit patrimoniul pârâților este cea reliefată în raportul de expertiză ca fiind sporul de valoare adus apartamentului prin toate lucrările de construcție efectuate, adică suma de 127.860 lei iar faptul că pentru lucrările de investiție efectuate nu s-a obținut autorizație de construire este lipsit de relevanță sub aspectul sporului de valoare adus imobilului. După cum rezultă din concluziile raportului de expertiză lucrările efectuate nu afectează în vreun fel structura de rezistență a clădirii, iar pe de altă parte, raportat la împrejurarea că a fost întocmită documentația de construire, obținerea autorizației era doar o formalitate astfel că, în acest context lipsa autorizației de construire poate să atragă cel mult sancționarea contravențională a persoanei vinovate de realizarea lucrărilor, adică a reclamanților, fără ca acest lucru să aibă vreo consecință patrimonială asupra pârâților. Raportat la aceste considerente prima instanță a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâții să le plătească reclamanților suma de 127.860 lei cu titlu de despăgubiri, respectiv câte_ lei fiecare raportat la cota de ½ pe care o dețin din imobil. Referitor la solicitarea reclamanților de a se institui un drept de retenție asupra imobilului prima instanță a considerat întemeiată solicitarea acestora și a admis-o apreciind că din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 189 din Legea 71/2011 rezultă că legea aplicabilă pentru determinarea condițiilor de admisibilitate a instituirii dreptului de retenție și a efectelor acestuia este legea în vigoare în momentul la care se solicită instituirea respectivului drept, în cazul de față fiind vorba despre noul Cod civil, în vigoare la data formulării acțiunii reținând prevederile art. 2495 alin. 1 din noul Cod civil. S-a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile legale ante-menționate, întrucât reclamanții sunt obligați să restituie pârâților imobilul în litigiu în baza sentinței civile nr. 9106/21.10.210 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, iar pârâții sunt datori să restituie reclamanților suma de 127.860 lei constând în îmbunătățirile pe care aceștia le-au adus imobilului și că de asemenea raportat la natura lucrărilor efectuate prima instanță a considerat că acestea au natura unor cheltuieli necesare și utile întrucât au fost de natură a pune în valoare imobilul și a asigura un regim de confort normal de locuire în imobil, neavând natura unor cheltuieli voluptorii. Prima instanță a considerat întemeiată acțiunea reconvențională admițând-o. A reținut că prin sentința civilă nr. 9106/21.10.210 a Judecătoriei A. a fost recunoscut dreptul de proprietate al pârâților asupra imobilului în litigiu și ca urmare a respingerii apelurilor prin decizia civilă nr. 193/12.04.2011 a Tribunalului A., sentința a devenit definitivă și executorie. Prin respingerea recursurilor prin decizia civilă nr. 2003/14.12.2011 a Curții de Apel Timișoara aceasta a devenit și irevocabilă. Întrucât sentința civilă nr. 9106/21.10.210 a devenit titlu executoriu conform art. 377 alin. 1 pct. 3 raportat la art. 376 din vechiul Cod civil, la data pronunțării deciziei civile nr. 193/12.04.2011 a Tribunalului A., de la acea dată reclamanții aveau obligația de a lăsa pârâților în deplină libertate și liniștită posesie imobilul ante-menționat, conform art. 480 din vechiul Cod civil, în vigoare la acea dată. Așadar, dreptul pârâților de a folosi imobilul s-a născut la data pronunțării deciziei de apel consolidându-se irevocabil la data de 14.12.2011 când s-a pronunțat decizia instanței de recurs iar conform raportului de expertiză efectuată în cauză contravaloarea folosinței imobilului, raportat la cota de proprietate a pârâtului P. Traina, este de 121 Euro/lună. Faptul că asupra imobilului s-a instituit un drept de retenție în favoarea reclamanților nu impietează asupra obligației acestora de a-l despăgubi pe pârât cu contravaloarea lipsei folosinței imobilului, întrucât conform art. 2497 din noul C. cel ce are un drept de retenție are doar drepturile unui administrator simplu al imobilului, având, potrivit art. 796 din noul Cod civil, doar dreptul de a culege fructele în numele proprietarului nu și de a și le însuși. În baza art. 275 și 276 din vechiul C.. Prima instanță a compensat în parte cheltuielile de judecată și a obligat pârâta M. S. să plătească reclamanților suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată iar pârâtul P. Traina suma de 245 lei cu același titlu având în vedere că reclamanții au avut cheltuieli constând în 2000 lei onorariu expert, 1000 lei onorariu avocațial și 245 lei cheltuieli de transport. Suma de 1500 lei la care a fost obligată pârâta a reprezentat jumătate din contravaloarea onorariului expert și a onorariului avocațial. În privința pârâtului P. T. având în vedere că a fost admisă și acțiunea reconvențională s-au compensat onorariile de expert și onorariile avocațiale dintre părți urmând ca acesta să plătească doar cheltuielile de transport ale reprezentantei reclamanților. În baza art. 502 din OUG 51/2008 reclamanții au fost obligați să plătească Statului Român suma de 3591 lei reprezentând restituire ajutor public judiciar acordat.
Împotriva aceste soluții a declarat apel în termen legal pârâta M. S. M.-M. solicitând, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, admiterea apelului, modificarea, în parte, a sentinței apelate prin respingerea față de aceasta a acțiunii în pretenții exercitată de către intimați și înlăturarea instituirii dreptului de retenție asupra cotei sale indivize din imobilul situat in A. .. 16-18 ., înscris în CF_-C1-U3, menținând ca legală soluția de admitere a cererii reconvenționale exercitate de pârâtul P. T., având ca obiect fructe civile/ contravaloarea folosinței imobilului în litigiu la care au fost îndatorați reclamanții-pârâți reconvenționali; înlăturarea măsurii privind instituirea dreptului de retenție, asupra cotei sale indivize din imobilul înscris în CF nr._ - CI- U3 cu nr. top.471/2/XII ; să se reevalueze situația cheltuielilor de judecată la instanța de fond și îndatorarea reclamanților intimați la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului, în limita actelor justificative.
În primul rând, apelanta a arătat că ulterior pronunțării hotărârii a survenit decesul pârâtului reclamant reconvențional, Pascutiu T., motiv pentru care se impune introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia, în calitatea procesuală pe care a avut-o autorul lor și citarea, acestora, respectiv P. M. – F., soție supraviețuitoare, Cheres L. M. C., fiica și P. D. – M., fiu.
În motivarea apelului arată că obiectul acestuia îl constituie partea din dispozitivul hotărârii privitor la obligarea sa și a celuilalt pârât, Pascutiu T. la plata sumei de 127.860 lei, cu titlul de despăgubiri, fără a determina o obligație solidară și cu instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la achitarea integrală a sumei. Sentința este nelegală și în contradicție cu susținerile reclamanților a căror acțiune a fost admisă deoarece în ședința publică de judecată din 08.10.2013, au vizat altă perioada decât cea din acțiune, în care au fost efectuate lucrările de investiții la imobilul în litigiu și au invocat temeiul juridic al acțiunii ca fiind legea specială, respectiv art. 48-50 din Legea nr. 10/2001 cu modificări precum și dispoziția legală din Codul civil de la 1864 cu privire la instituirea dreptului de retenție. Totodată, prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea celor 2 pârâți la plata sumei de 22.000 Euro sau echivalentul în lei, susținând că după dobândirea calității de proprietari ai imobilului, în anul 1997, au efectuat investiții la imobil, fără a le detalia și fără a circumscrie perioada exactă a realizării acestora. Prin notele de ședință formulate pentru termenul de judecată din 12.02.2013, reclamanții intimați au susținut că lucrările de renovare și reconstrucție la imobilul dedus judecății au început în anul 2008 și s-au finalizat în toamna anului 2009 și prin urmare, obiect al judecații îl constituie exclusiv lucrările efectuate în această perioadă, anii 2008-2009, ulterior neexistând vreo precizare de acțiune din partea reclamanților. În mod nelegal prima instanță a cuantificat toate investițiile realizate după anul 1990. Reclamanții nu și-au mai precizat în drept acțiunea, aceasta rămânând fundamentată pe dispozițiile legii speciale, nr. 10/2001 cu modificări. Între reclamanții intimați și apelantă, alături de celălalt pârât nu au existat raporturi de natură contractuală care să fi fost desființate, iar unica lor interferență constă în faptul că au redevenit proprietarii imobilului în litigiu, ca persoane îndreptățite dar nu în temeiul Legii nr. 10/2001, ci în temeiul unei acțiuni exercitate pe dreptul comun, calitate de proprietari ce justifică chemarea în judecată. Reclamanții intimați sunt constructori de rea credință, consecința fiind cea reglementată de art. 597 referitoare la detentorul precar dar și de art. 582 alin. 1. lit. a din NCC care prevede că, în cazul în care autorul lucrării cu caracter durabil este de rea credință, iar proprietarul are dreptul de alegere între jumătate din valoarea materialelor și manoperei sau, jumătate din sporul de valoare adus imobilului iar dacă instanța apreciază că în litigiu sunt incidente disp. art. 583 NCC fiind vorba de lucrări adăugate cu caracter durabil, va trebui să procedeze conform art. 583 alin.2. NCC, în sensul deducerii din valoarea lucrărilor, a fructelor civile, pentru întregul imobil, distinct fata de cererea reconvențională deoarece a fost privată de folosința imobilului, valoare stabilită prin raportul de expertiză ca fiind de 222 Euro sau 970 lei lunar, rezultând astfel un total de 34.920 lei.
Prin note de ședință, apelanta a dezvoltate motivele apelului, în primul rând, referitor la legea aplicabilă, susținând că aceasta este noul Cod civil. De asemenea ,consideră că sentința înfrânge principiul disponibilității părților căci reclamanții au cerut instanței doar contravaloarea investițiilor realizate în anii 2008 – 2009. Dacă instanța consideră că totuși acțiunea principală are ca obiect toate lucrările efectuate după 1990 apreciază că trebuie scăzute anumite sume din sporul de valoare determinat de expert: 2.192 lei (1986); 4.683 lei (1991), 7.405 lei (1991), 3.893 lei (1990); dar și cea de 6.780 lei dacă se apreciază inutilitatea autorizației de construire; 13.174 lei reprezentând CAS, șomaj, sănătate, fond risc, carnet de muncă etc. introduse în valoarea manoperei deși reclamanții au probat efectuarea lucrărilor cu meșteri. A susținut în continuare că reclamanții sunt constructori de rea-credință invocând disp. art. 583 alin. 2 NCC.
Invocă în drept, art. 586 alin. l, art. 586 alin. 2, art. 582 și 597, art. 582, art. 597 completate cu art. 918 NCC.
Intimații C. G. și C. A. au solicitat prin întâmpinare respingerea apelului, menținerea în totalitate a hotărârii apelate, ca fiind legală, temeinică și fondată și obligarea apelantei la suportarea cheltuielilor de judecată.
În motivare arată că, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 873/1997 cu Recons SA, dobândind imobilul din A. ..16-18, . a fost restituit foștilor proprietari, respectiv pârâților, în temeiul Legii nr. 10/2001 și al hotărârilor judecătorești ramase definitive și irevocabile în decembrie 2011. Contractul de vânzare-cumpărare nr. 873/1997 a fost anulat. Referitor la calea de atac arată că subscriu la susținerile apelantei, apreciind că apelul este calea de atac corect stabilită conform prevederilor art. 25 si art. 27 din NCPC. Referitor la motivele de apel solicită a se constata că acestea sunt nefondate și netemeinice întrucât temeiul de drept al acțiunii promovate este art.48-50 din legea specială, legea 10/2001, care le conferă dreptul de a solicita despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului, ce se află în prezent în posesia actualilor proprietari, coroborat cu prevederile codului civil, în care solicitarea se regăsește in principiul îmbogățiri fără justă cauză, întrucât prin sporul de valoare adus imobilului, valoarea sumelor investite de către aceștia în lucrările de renovare a apartamentului determină o micșorare a patrimoniului reclamanților și o creștere a patrimoniului pârâților-apelanți. Cuantumul despăgubirilor a fost stabilit de către instanță pe baza expertizei tehnice judiciare care a stabilit valoarea sporului de valoare adus imobilului ca fiind de 127.860 lei, valoare care a fost însușită / acceptată de părți și care a fost precizată de către intimați prin notele de ședință formulate. În mod corect prima instanță a dispus ca pârâții să achite fiecare cotă ce îi revine conform cotei părți pe care o deține din imobil. Nu se mai impunea obținerea autorizația de construcție deoarece au renunțat a executa mansardarea, iar pentru lucrările de renovare a tencuielii, reparare și înlocuire a tâmplăriei, finisajele interioare și exterioare, reparații și înlocuire instalații sanitare, conform Legii nr.50/1991 nu era necesară obținerea autorizației de construcție, fiind obținute toate avizele necesare iar obținerea autorizației de construcție era doar o simplă formalitate. Au fost "constructori" de bună credință, toate lucrările fiind efectuate în perioada când ocupau imobilul în calitate de chiriași și din anul 1997, aveau calitatea de proprietari. Referitor la dreptul de retenție instituit in favoarea intimaților solicită a se observa că în mod corect prima instanță a dispus instituirea prevederilor art.2495 alin. l din NCC.
Analizând apelul, prin prisma motivelor invocate, tribunalul a constatat că nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
În motivarea în drept a cererii introductive de instanță reclamanții au invocat prevederile art. 48 (ce reglementează dreptul la despăgubire al chiriașilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile), art. 49 (privitor la obligația secretarilor unităților administrativ-teritoriale de conservare a dosarelor constituite de comisiile de aplicare a Legii nr. 112/1995) și art. 50 (referitor la scutirea de la plata taxelor de timbru aferente unor acțiuni întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ) din Legea nr. 10/2001, art. 43 din OUG nr. 40/1999 (ce reglementează dreptul chiriașilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinței prin îmbunătățirile necesare și utile și dreptul de retenție asupra locuinței) coroborate cu art. 1444 („Există solidaritate chiar dacă debitorii sunt obligați sub modalități diferite.”) și art. 1610 Cod civil (ce reglementează proba novației, deși nu au invocat această operație juridică în motivele de fapt ale acțiunii).
În mod corect a stabilit prima instanță că nu sunt incidente dispozițiile art. 48 – art. 50 din Legea 10/2001 din moment ce acestea se aplică doar persoanelor ce și-au păstrat calitatea de chiriași, categorie în care nu se încadrează reclamanții ce au devenit proprietari ai imobilului în anul 1997 prin contract de vânzare - cumpărare încheiat cu Statul Român, reprezentat prin ., după desființarea acestei convenții, reclamanții nu au încheiat un nou contract de închiriere pentru a redobândi calitatea de chiriași.
Pentru același motiv, al neîntrunirii condițiile esențiale de deținători a calității de chiriași nu sunt incidente nici prevederile art. 43 din OUG nr. 40/1999.
Aceleași dispoziții sunt înlăturate și de împrejurarea că pârâții au redobândit proprietatea asupra apartamentului înscris în CF nr._-C1-U3 A. pe calea acțiunii în revendicarea imobiliară de drept comun, iar nu în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr._ (filele 14 – 39 dosarul judecătoriei).
Nefiind întrunite condițiile de aplicabilitate a dispozițiilor Legii 10/2001, tribunalul constată că, în mod întemeiat, a reținut prima instanță incidența în cauză a regulilor îmbogățirii fără justă cauză (sens în care a stabilit și obligația de plată a taxelor de timbru aferente acțiunii principale), chiar și în absența unei corecte indicări a temeiului de drept al acțiunii de către reclamanți. Conform art. 84 C., instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea de a schimba calificarea juridică a acesteia după punerea în discuția părților, pentru a da posibilitatea acestora de a-si formula apărările. Prima instanță, în baza principiului rolului activ al judecătorului și a textului legal antemenționat, a recalificat acțiunea și temeiul de drept al acesteia în urma apărărilor invocate de pârâta – apelantă, apărări ce au fost puse în discuția tuturor părților
În ceea ce privește însă legea aplicabilă îmbogățirii fără justă cauză ce stă la baza acțiunii reclamanților, tribunalul constată că prima instanță a reținut în mod eronat incidența legii vechi – Codul civil de la 1864 prin aplicarea art. 6 alin. 2 din noul Cod civil (NCC) și a art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, dar cu omisiunea art. 6 alin. 6 NCC și art. 103 și art. 118 din Legea nr. 71/2011.
Îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, ce dă naștere unei obligații extracontractuale, care în cazul de față s-a produs anterior intrării în vigoare a noului Cod civil (fapt necontestat de părți).
În speță se pune problema efectelor juridice actuale ale unui fapt juridic licit produs sub imperiul legii vechi.
Art. 6 NCC, în ansamblul său face aplicarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile și a principiului de drept tempus regit actum (actul juridic este guvernat de normele în vigoare la momentul realizării lui) stabilind că legea civilă nouă se aplică doar actelor și faptelor juridice încheiate/produse după . noii legii, respectiv nu se aplică celor realizate/săvârșite anterior intrării în vigoare a noii legi (alin. 1 și 5).
În plus, art. 6 alin. 2 NCC și art. 3 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că actele și faptele juridice încheiate/săvârșite înainte de . noului Codul civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii/ săvârșirii lor.
Art. 6 alin. 6 NCC și art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 determină o excepție de la principiului ultraactivității legii civile, stabilind că dispozițiile legii noi sunt totuși aplicabile „efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”.
Aceeași transpunere a principiului neretroactivității legii civile (art. 6 alin. 1 și 5) o regăsim și în Secțiunea 1 a Legii nr. 71/2011 – „Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a V-a "Despre obligații" a Codului civil”, mai precis în prevederile art. 103, potrivit cărora „Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.”. Însă, față de această normă cu caracter general prevederile art. 118 din același act normativ („Obligațiile extracontractuale născute înainte de . Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta.”) reflectă o normă cu valoare de excepție, ce se aplică prin înlăturarea celei dintâi cu valoare generală, conform art. 15 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 și a principiului specialia generalibus derogant (normele speciale derogă de la cele cu caracter general).
Așadar, în cazul îmbogățirii fără justă cauză se aplică legea în vigoare la data la care s-a produs faptul licit al îmbogățirii cu consecința însărăcirii altei persoanei, cu o excepție și anume privitor la modul de stingere a obligațiilor născute în baza acestui fapt juridic licit, acesta din urmă căzând sub incidența noului Cod civil în cazul în care restituirea prestației datorate are loc după . acestui cod.
În acest sens, este și opinia d-lui prof. dr. G. B. exprimată în lucrarea „Aplicarea în timp a Noului Cod Civil” (pag. 10, 11).
În concluzie, condițiile îmbogățirii fără justă sunt cele reglementate de legea veche sub imperiul căruia a avut loc faptul juridic licit în discuție, care, de altfel, sunt similare, cu cele determinate de noul Cod civil, în timp ce modalitatea de stingere a obligației de despăgubire a reclamanților (persoanele al căror patrimoniu se micșorează prin lucrările aduce imobilului părților adverse) este supusă regulilor noului cod.
Îmbogățirea fără justă cauză a fost a fost definită ca fiind faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit cu consecință diminuării patrimoniului altei persoane, fără a exista o justă cauză în acest scop. Acest fapt juridic naște în sarcina celui al cărui patrimoniu a fost mărit, obligația de restituire în favoarea celui al cărui patrimoniu a fost micșorat, obligație ce este limitată de valoarea îmbogățirii sale.
Condițiile materiale ale exercitării acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză (actio de in rem verso) sunt: mărirea unui patrimoniu; micșorarea patrimoniului altei persoane; legătura dintre sporirea averii primei persoane și diminuarea averii celeilalte, în sensul ca ambele fenomene să fie efectul unei singure cauze. La acestea se adaugă condițiile juridice ale acestei acțiuni: absența unei cauze legitime a celor două fenomene de mai sus; absența altui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de către cel al cărui patrimoniu a fost micșorat.
Aceleași condiții ale îmbogățirii fără justă cauză se regăsesc și în noul Cod civil, în art. 1345 și art. 1348, cu o singură cerință suplimentară, și anume aceea ca îmbogățitul să fie de bună credință.
În ceea ce privește obiectul acțiunii, încă de la început, reclamanții au cerut obligarea pârâților la plata sumei de 22.000 euro, reprezentând contravaloarea tuturor investițiilor pe care le-au făcut la imobilul din A., .. 16-18, . CF nr._-C1-U3 nr. top. 471/2/XII cu precizarea în motivarea acțiunii ca suma respectivă au determinat-o în baza raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul tehnic Ș. A. atașat cererii de chemare în judecată). Din analiza acestei lucrări extrajudiciare comparativ cu cea judiciară executată de d-l expert B. V. rezultă că reclamanții au cerut toate lucrările executate de aceștia în intervalul 1986 – 2009 (acestea fiind realizate în anul 1986, anii 1990 – 1991 și 2008 – 2009).
Prima instanță a cerut, în baza principiului rolului activ al judecătorului (art. 129 alin. 4 C.), reclamanților să lămurească obiectul acțiunii în precizarea lucrărilor ce consideră că au adus un spor de valoare imobilului, aceste explicații fiind prezentate de reclamanți prin notele de ședință ulterioare (depuse pentru termenele din 12.02.2013, 12.03.2013).
În consecință, Judecătoria nu a încălcat principiul disponibilității părților și nu a acordat mai mult decât s-a cerut în termenul legal.
Așadar, în cazul de față, faptul licit al îmbogățirii fără justă cauză a fost realizat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil (ce a avut loc la 01.10.2011), în timp ce acțiunea în restituirea îmbogățirii fără justă cauză (actio de in rem verso) având ca scop stingerea obligației rezultate din îmbogățirea fără justă cauză a fost introdusă la 14.09.2012, deci după . noului Cod civil. În aceste condiții modalitatea de stingere a obligației de restituire a prestației nedatorate (în echivalent) este supusă prevederilor acestui act normativ, conform art. 118 din Legea nr. 71/2011.
Noul cod civil reglementează îmbogățirea fără justă cauză în prevederile art. 1345 - art. 1348 NCC, compunând secțiunea a 3-a a Capitolului III („Faptul juridic licit”), din Titlul II („Izvoarele obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”).
Dintre acestea, prin prisma art. 118 din Legea nr. 71/2011, interesează în prezenta cauză doar prevederile art. 1347 ce determină condițiile și întinderea restituirii:
„(1) Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței.
(2) Cel care s-a îmbogățit este obligat la restituire, în condițiile prevăzute la art. 1.639 și următoarele.”
În cazul de față, întrucât lucrările executate de reclamanți sunt încorporate în bunul imobil al pârâților nu este posibilă restituirea în natură a acestora, conform art. 1639 NCC, ci doar în echivalent, potrivit art. 1640 NCC.
Reclamanții nu au cerut obligarea pârâților la restituirea cheltuielilor făcute cu bunul imobil, drept în evaluarea căruia sunt aplicabile regulilor prevăzute în materia accesiunii (art. 1644 NCC).
Art. 1645 reglementează restituirea fructelor și a contravalorii folosinței bunului în felul următor:
„(1) Dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide.
(2) Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura.”
Aplicarea acestui text de lege în această cauză ar conduce la deducerea din contravaloarea despăgubirii datorate de pârâți (în calitate de proprietari ai bunului imobil și de îmbogățiți cu sporul de valoare adus de lucrările executate de reclamanți) a contravalorii fructelor civile (definite de art. 548 alin. 4 NCC ca fiind „veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și dividendele”), respectiv a contravalorii folosinței lucrărilor aferente folosinței bunului imobil.
Obiectul acestui litigiu nu îl reprezintă restituirea întregului bun imobil, ci doar a sporului de valoare adus apartamentului prin lucrările adăugate de reclamanți. Art. 1645 NCC are în vedere „bunul supus restituirii”, care, în cazul de față, constă în lucrările executate de reclamanți, așa încât prin prisma textului legal de mai sus, din valoarea îmbogățirii urmează să se scadă echivalentul folosinței lucrărilor incorporate în bunul imobil, iar nu al folosinței întregului imobil cum susține apelanta. Expertiza tehnică judiciară a avut ca obiectiv suplimentar determinarea contravalorii folosinței întregului apartament, iar nu și a celei aferente lucrărilor în litigiu.
Apelanta nu a invocat acest text legal, ci pe cele ale art. 577, art. 578, art. 582 alin. 2, art. 583 alin. 2, art. 597 NCC, dispoziții în materia accesiunii imobiliare artificiale, instituție juridică aflată, de altfel, în strânsă legătură cu îmbogățirea fără justă cauză.
Tribunalul consideră că nu sunt, însă, aplicabile aceste norme ale noului Cod civil în materia accesiunii imobiliare în baza art. 6 alin. 6 NCC, datorită unei alte dispoziții tranzitorii de excepții prevăzută de art. 58 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia „În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.”
Lucrările executate de reclamanți au caracterul de lucrări adăugate, căci fiind încorporate în imobil (pardoseli, reparații tencuieli demolat și rezidit pereți etc.) nu au caracter de sine stătător (art. 578 alin. 3 NCC). Același text legal stabilește o clasificare a acestor lucrări, în funcție de impactul pe care îl au asupra imobilului: „a) necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora; b) utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului; c) voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului.”
Apelanta nu a contestat caracterul de lucrări utile al celor deduse judecății, ci doar compunerea lor (raportându-se doar la cele executate în perioada 2008 – 2009 argument înlăturat deja de instanța de apel), susținând în același timp că reclamanții sunt constructori de rea-credință (sens în care invocă normele noului Cod civil în materia accesiunii imobiliare).
Lucrările executate de reclamanți constau în reparații tencuieli, pardoseli, demontarea sobei din plăci de teracotă, executarea branșamentului la rețeaua de termoficare cu instalația interioară de încălzire centrală, amenajarea băii, cu instalații de alimentare cu apă, instalați ide canalizare, dușumea în cameră și bucătărie; demolarea și refacerea unor pereți, refacerea fațadei, a planșeului și a șarpantei, înlocuirea învelitorii, refacerea unor lucrări de finisaj și instalații, toate acestea având caracterul de lucrări utile menite să sporească valoarea imobilului (art. 578 alin. 3 lit. b NCC), fără a fi lucrări în absența cărora imobilul s-ar deteriora sau ar pieri, acestea din urmă fiind considerate lucrări necesare (art. 578 alin. 3 lit. a NCC).
Revenind la norma tranzitorie de excepție a art. 58 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, tribunalul constată că art. 584 NCC, care reglementează lucrările adăugate utile determină un drept de opțiune în favoarea proprietarului imobilului, după cum urmează:
„(1) În cazul în care autorul lucrării utile este de bună-credință, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia, cu plata, la alegerea sa:
a) a valorii materialelor și a manoperei; sau
b) a sporului de valoare adus imobilului.
(2) În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credință, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să devină proprietarul lucrării, în funcție de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor și a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia, cu repunerea imobilului în situația anterioară și plata de daune-interese.
(3) În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulație pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.”
În această situație, nu sunt aplicabile normele noului Cod civil în materia accesiunii imobiliare invocate de apelantă privitor la determinarea întinderii despăgubirii, ci doar cele ale art. 1645 alin. 1 NCC, ce nu au fost invocate de apelantă și nici valorificate de aceasta, prin determinarea contravalorii folosinței doar în raport de lucrările utile executate de reclamanți.
De asemenea, apelanta a considerat că trebuie înlăturată din despăgubirea calculată de expertul judiciar cu titlu de spor de valoare adus imobilului suma de 13.174 lei reprezentând CAS, șomaj, sănătate, fond risc, carnet de muncă etc., cheltuieli directe introduse în valoarea manoperei pentru considerentul că reclamanții nu au probat efectuarea lucrărilor cu meșteri. O astfel de apărare (invocată pentru prima oară în apel, astfel încât prima instanță nu a avut posibilitatea să o analizeze) nu este întemeiată pentru simplul motiv că din natura lucrărilor descrise în raportul de expertiză rezultă faptul că pentru executarea lor sunt necesare cunoștințe de specialitate diferite în domeniul construcțiilor (demolare și refacere ziduri, șarpantă, învelitoare, pardoseli, etc.), în cel al instalațiilor (amenajarea băii, a instalațiilor de alimentare cu apă, a celor de canalizare, dar și a branșamentului termoficării). Or, în cauză nu s-a susținut de nimeni că reclamanții ar avea astfel de specializări.
În ceea ce privește solicitarea apelantei de deducere din totalul despăgubirii a sumei de 6.780 lei dacă se apreciază inutilitatea autorizației de construire, tribunalul constată că expertul a stabilit valoarea respectivă privitor la acordurile și avizele necesare obținerii autorizației de construire, procedură care nu a fost finalizată de către reclamanți căci aceștia au renunțat la realizarea mansardei. Or, prima instanță a reținut că absența autorizației de construire nu conduce la diminuarea despăgubirii datorate de pârâți în contextul normelor ce reglementau îmbogățirea fără justă cauză la momentul executării lucrărilor.
Instanța de apel a reținut deja că nu sunt întemeiate argumentele apelantei privitoare la incidența normelor noului Cod civil în materia accesiunii imobiliare artificiale, or acest motiv de apel are la bază art. 586 alin. 3 NCC potrivit căruia constructorul nu poate invoca buna-credință dacă a înțeles să construiască în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege.
Așadar, respectarea obligației de obținere a autorizației de construire conduce la reducerea despăgubirii pe care trebuie să o plătească proprietarul imobilului constructorului doar în condițiile dispozițiilor noului Cod civil pe care tribunalul le-a înlăturat ca efect ale art. 58 alin. 1 din Legea nr. 71/2011
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, tribunalul, în baza art. 296 C., a respins apelul.
Văzând că apelanta nu a avut câștig de cauză în calea de atac, așa încât, văzând că cerințele ce decurg din art. 274 alin. 1 C. sunt întrunite doar în favoarea intimaților, tribunalul a respins cererea accesorie a apelantei având ca obiect cheltuielile sale de judecată și a obligat-o pe aceasta să plătească intimaților C. G. și C. A. suma de 500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial consemnat în chitanța nr. 48/07.05.2014 eliberată e Cabinet Avocat P. M..
Împotriva Deciziei civile nr.771 din 16.09.2014 pronunțată de Tribunalul A. a declarat recurs pârâta M. S. M.-M. solicitând în principal, admiterea recursului conform art.304 Cod procedura civilă și modificarea Deciziei arătate întrucât este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii, prin admiterea cheltuielilor efectuate de intimații reclamanți C. Gh. și C. A., fără autorizație de construcție.
În subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la instanța de fond, având în vedere că nu a fost cercetat fondul, în virtutea rolului activ, fiind necesară și administrarea unor probe noi, în sensul clarificării printr-un raport de expertiză, care sunt lucrări necesare și utile și care sunt lucrările nelegale.
În motivare se arată că instanța de apel a omis lucrul cel mai important, rolului său în actul juridic civil, acel rol activ al instanței în aflarea adevărului și pronunțarea unei hotărâri juste și echitabile, situație în care era obligatoriu - în virtutea rolului său activ - să pună în discuția părților casarea cu trimiterea spre rejudecare pentru administrarea de probe noi în sensul clarificării printr-un raport de expertiză a lucrărilor necesare și utile și a lucrărilor nelegale, chiar dacă părțile nu au pus-o în discuție la fond, acest aspect fiind necesar a fi avut în vedere pentru pronunțarea unei hotărâri juste și echitabile, conform art. 129 alin (5) Cod proc. Civ.
De asemenea, recurenta a arătat că instanța nu a ținut cont de faptul că, în conformitate cu dispozițiile legale în materia construcțiilor (Legea nr. 50/1991 cu actualizările sale din momentul pronunțării hotărârii), lege ce constituie dreptul comun în construcții, era obligatorie autorizația de construire pentru lucrările efectuate.
Recurenta precizează că prin admiterea cererii, instanța a validat o faptă ilicita și imorală, contrar scopului pentru care a fost investită. Instanța de apel nu numai că validează lucrări nelegale efectuate de reclamanți, dar o și obligă să Ie plătească.
Astfel, din ansamblul considerentelor și în special alineatul 1, fila 12 a hotărârii, rezultă clar că instanța de fond a omologat raportul de expertiză în integralitatea sa, fără a ține cont de întregul ansamblu probator, de unde rezultă fără dubiu că lucrările ce formează obiectul cererii nu au fost efectuate cu o firmă specializată, unde să se fi plătit 13.174 lei, această sumă constituind o adevărată îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, care tocmai asta au invocat ca și temei de drept, încălcând astfel unul din principiile elementare de drept, acela că nimeni nu poate invoca propria turpitudine în propria cauză „Nemo auditur propriam turpitudinem arpegans"
Faptul că problema de fond nu a fost pusă în discuție la judecata de fond, nu înseamnă că instanța de apel trebuie să pronunțe obligatoriu o hotărâre injustă și inechitabilă prin respingerea acestuia.
Recurenta arată că instanța de apel mai omite un aspect esențial atunci când analizează cauza numai sub aspectul aplicării sau nu a Noului Cod Civil, anume acela că modificările codului civil nou sunt și rezultatul practicii instanțelor de judecată, care au simțit nevoia legiferării acesteia pentru o mai bună administrare a actului juridic, astfel că practica oferă o varietate largă de soluții aplicabile și în speța de față. Chiar dacă legea nouă nu retroactivează, instanța putea apela chiar la practicarea sa.
Se mai arată faptul că nimeni nu poate invoca faptul că lucrările necesare și utile bunei folosințe a imobilului nu pot fi solicitate, însă raportul de expertiză a evidențiat lucrări în mare parte nelegale. Instanța trebuia să valideze o parte a lucrărilor - cele necesare bunei folosințe a imobilului - și să respingă cererea pentru lucrările care necesitau autorizația de construcție.
Prin întâmpinare, intimații C. G. și C. A. au solicitat respingerea recursului ca nefondat în temeiul art.312 C.pr.civ., menținerea hotărârii recurate și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată conform art.274 C.pr.civ.
Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Ca o chestiune prealabilă, Curtea constată că recurenta prin avocat a depus înscrisul intitulat „detaliere a motivelor de recurs” în ședința publică din 12.02.2015. Analizând acest înscris, se constată că înglobează critici noi față de cererea inițială prin care a fost recurată hotărârea tribunalului, deci motive noi de recurs formulate cu încălcarea termenului prev. de art.303 alin.2 C.pr.civ. Prin urmare, Curtea nu poate avea în vedere decât motivele invocate în cererea declanșatoare a căii de atac, pe care le va analiza în ceea ce urmează.
În primul rând recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate care este dată fără temei legal, iar în al doilea rând casarea cu trimitere pentru administrare de probe noi.
Curtea constată că pârâta recurentă avea posibilitatea, în cazul în care nu ar fi fost de acord cu concluziile expertului desemnat de instanță, de a solicita motivat la primul termen după depunerea răspunsului la obiecțiuni o nouă expertiză, care să stabilească în mod separat contravaloarea lucrărilor efectuate de reclamanți și pentru care ar fi fost necesară autorizația de construire, așa cum pretinde prin motivele de recurs, conform art.212 alin.2 rap. la art.103 alin.1 C.pr.civ., ceea ce însă nu s-a întâmplat. De asemenea, în mod corect instanța de apel a arătat, raportat la această împrejurare, că despăgubirea cuvenită reclamanților se calculează în conformitate cu normele care reglementau îmbogățirea fără justă cauză la momentul nașterii dreptului la despăgubire.
Instanța de recurs constată că potrivit art.129 alin.5 indice 1 C.pr.civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Art.129 alin.5 C.pr.civ. nu prevede transformarea judecătorului într-un apărător al părților și nu poate constitui temei al substituirii instanței în poziția procesuală a unei părți și în apărarea intereselor acesteia. Prin urmare, pârâta recurentă nu poate imputa pe calea recursului instanței de apel că trebuia să pună în discuție administrarea de probe noi, respectiv a unei noi expertize.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților și interpretarea ansamblului probator de către instanțele de fond, Curtea reține că aceasta nu constituie o critică de nelegalitate pentru a putea fi analizată de instanța de recurs potrivit prevederilor art.304 C.pr.civ., intrând sub incidența pct. 10 și 11 ale art. 304 C.proc.civ., în prezent abrogate, astfel încât ele nu mai pot fi supuse cenzurii instanței de recurs. Prin urmare instanța de recurs nu poate reinterpreta probele pentru a reține o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, așa cum solicită recurenta pârâtă.
Având în vedere situația de fapt stabilită de instanțele de fond, Curtea constată că acestea au aplicat corect dispozițiile legale privind îmbogățirea fără justă cauză raportat la art.6 NCC, astfel încât nu este incident motivul de modificare prev. de art.304 pct.9 C.pr.civ.
Pentru toate considerentele mai sus arătate, în baza art. 312 alin.1 C.pr.civ. Curtea va respinge recursul formulat de recurenta pârâtă M. S. M.-M. împotriva Deciziei civile nr.771 din 16.09.2014 pronunțată de Tribunalul A..
În baza art.316 rap. la art.298 și 274 C.pr.civ. va obliga recurenta plătească intimaților C. G. și C. A. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul de avocat conform chitanțelor depuse la filele 12 și 74 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă M. S. M.-M. împotriva Deciziei civile nr.771 din 16.09.2014 pronunțată de Tribunalul A..
Obligă recurenta să plătească intimaților C. G. și C. A. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12.02.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr. L. L. A.-M. N. M. G.
GREFIER,
A. B.
Red. A.M.N. – 25.02.2015
Tehnored. AB - 2 ex./ 25.02.2015
Prima instanță, Judecătoria Timișoara, Judecător: F. V. B.
Instanța de apel, Tribunalul A., Judecători: M. A., T. B.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 95/2015. Curtea de... | Partaj judiciar. Decizia nr. 98/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
