Pretenţii. Decizia nr. 89/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 89/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-02-2015 în dosarul nr. 1919/55/2010**
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 89
Ședința publică din 24 februarie 2015
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta M. S. A.-M. împotriva deciziei civile nr. 1053/25.11.2014 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul M. A. având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă av. C. Amina în reprezentarea pârâtei, lipsă reclamantul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că reclamantul a depus la dosar, prin registratura instanței, la data de 23.02.2015, concluzii scrise prin care se invocă excepția netimbrării prezentului recurs.
De asemenea, se constată că reclamantul a transmis prin faxul registraturii instanței, la data de 24.02.2015, cerere prin care solicită apelarea cauzei după ora 10,30 întrucât la prima oră are probleme profesionale la Tribunalul A..
Cu privire la cererea reclamantului, instanța acordă cuvântul reprezentantei pârâtei care arată că lasă soluția la aprecierea instanței; depune la dosar împuternicire avocațială.
Instanța, față de susținerile doamnei avocat, lasă cauza la a doua strigare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, la a doua apelare a cauzei, se prezintă av. C. Amina în reprezentarea pârâtei și reclamantul M. A..
Față de excepția netimbrării recursului invocată de reclamant, instanța, având în vedere dispozițiile art. 137 Cod proc.civ., acordă cuvântul doamnei avocat care solicită respingerea excepției și arată că pârâta nu a fost citată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru.
Curtea, constată că excepția invocată de reclamant este nefondată, întrucât cauza se află în ciclul procesual al rejudecării, iar în cel anterior pârâta și-a îndeplinit obligația timbrării recursului său, sens în care respinge excepția netimbrării prezentului recurs.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanța de apel a soluționat cauza fără citarea legală a pârâtei.
Învederează instanței că s-a procedat la citarea pârâtei prin afișare la sediul societății avocațiale în condițiile în care există o persoană însărcinată cu preluarea actelor procedurale și că s-a comunicat un act de procedură pe mail, fără confirmare de primire, pârâta fiind privată de dreptul la apărare.
Susține că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Reclamantul solicită respingerea recursului ca nefondat și nemotivat, atât în dreptul material, cât și în cel procesual, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin decizia civilă nr. 1053/25.11.2014, Tribunalul A. – Secția I Civilă a respins cererea apelantului M. A. de restituire a taxei de timbru achitate în apel; a respins apelul exercitat de apelanta M. S. A. M., în contradictoriu cu intimatul M. A., împotriva sentinței civile nr. 6535/ 05.07.2012 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr._ ; a admis apelul exercitat de apelantul M. A. în contradictoriu cu intimata M. S. A. M. împotriva sentinței civile nr. 6535/05.07.2012 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr._ ; a schimbat în parte sentința civilă, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantului dobânda legală în materie civilă prevăzută de art. 3 alin. 3 din OG nr. 9/2000 aferentă sumelor de 16.249,102 USD și 18.097,955 euro cu începere de la data 04.11.2005 până la cea de 18.02.2010; fără cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că, Curtea de Apel Timișoara a casat decizia civilă nr. 455/2012 a Tribunalului A. pentru următoarele motive: nemotivarea hotărârii; neanalizarea excepției lipsei interesului acțiunii invocată de pârâta – apelantă; neanalizarea distincției dintre daunele moratorii și cele compensatorii raportat la motivele apelului reclamantului; acordarea dobânzii legale de la 04.11.2005 fără punerea în discuția părților a acestei împrejurări. Deci, Curtea de Apel Timișoara nu a înlăturat dauna moratorie, ci doar a cerut analizarea distincției între dauna compensatorie și cea moratorie.
În rejudecare, apelantul – reclamantul și-a modificat din nou pretențiile. În finalul precizării apelului a prezentat următorul obiect al pretențiilor sale:
1) daune compensatorii de la 18.12.1993 sau de la 04.09.2003 – data înregistrării la tribunal a somației de plată raportat la art. 1073 cod civil și art. 5 din OG nr. 13/2001, precizând expres că nu dorește daune moratorii în baza art. 1088 cod civil și art. 1856 Cod civil, art. 2 din OG nr. 9/2000 începând cu data de 04.11.2005, sens în care invocă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2477/23.03.2009 a Judecătoriei A. irevocabilă prin decizia civilă nr. 1222/R/2009 a Curții de Apel Timișoara (dosar nr._/55/2005). În subsidiar, cere despăgubiri de la 04.11.2005
- plata daunelor interese compensatorii constând în dobânda legală de referință a BNR la care să se adauge procentul de 25% (din procentul de până la 50%) conform art. 3 raportat la art. 5 alin. 1 din OG nr. 13/2011, așa cum au fost stabilite aceste dobânzi prin expertiza contabilă, sens în care valoarea daunelor compensatorii pe care le pretinde este următoarea: a) 46.302,93 euro x 25% = 57.878,43 euro; b) 42.824,88 USD x 25% = 53.630,88 USD.
2) Plata daunelor compensatorii conform raportului de expertiză contabilă la pag. 6 pct. a și b, însemnând:
a) dobânda conform Anexei 5 la raportul de expertiză calculată la suma împrumutată de 58.535 DM care este de 46.302,93 euro urmare a transformării dobânzii de 90.290,73 DM reprezentând dobânda de referință a BNR conform variantei I de la pag. 6 a raportului (având în vedere paritatea de 1,95 DM/1 euro)
b) dobânda conform Anexei 5 a aceluiași raport calculată la împrumutul de 21.300 USD, care este de 42.824,88 USD conform variantei 1 de la pag. 6 a raportului.
A cerut, de asemenea, și plata sumei de 100 euro/zi de întârziere, cu titlu de penalități de întârziere.
În final, prin notele de ședință depuse la termenul din 25.11.2014, apelantul a arătat că pârâta îi datorează daune interese din data de 04.09.2003, ce reprezentă, conform art. 1586 Cod civil, ziua cererii prin judecată a restituirii împrumutului, dată la care reclamantul a înregistrat pentru prima dată o astfel de solicitare prin somația de plată. Apreciază că textele legale incidente, sunt art. 969 cod civil, art. 970 alin. 1, art. 1073 cod civil, art. 1586 cod civil și cele ale OG nr. 13/2011. A considerat că dobânda legală este reprezentată de rata dobânzii de referință a BNR, care a fost calculată în cadrul raportului de expertiza tehnică contabilă.
La primul termen de judecată, în rejudecare, instanța a pus în discuție conformitatea căii de atac cu dispozițiile art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă („În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.”). Acest text de lege consacră o limită a devoluțiunii apelului exprimată prin regula tantum devolutum quantum judicatum, regulă ce semnifică faptul că în apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în primă instanță. Astfel, instanța de apel este chemată să verifice numai ceea ce s-a judecat în primă instanță, neputând fi făcute cereri noi ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la darea soluției. O atare interdicție decurge din funcția fundamentală a instanței de apel, și anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia.
În atare condiții, obiectul acțiunii nu poate fi modificat nici cu ocazia casării deciziei pronunțate în apel cu trimiterea spre casare la instanța de apel, situație, în care „judecata se desfășoară în limite precis determinate, în sensul dispozițiilor art. 315 Cod proc. civ., limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii care nu exista formulat la data când s-a judecat primul recurs.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1403/2005, Jurisprudența Secției civile pe anul 2005, p. 466).
Având în vedere aceste considerente de fapt, tribunalul a constatat că sunt cereri formulate cu încălcarea interdicției prevăzute de art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă solicitările apelantului formulate prin cererea de apel (în faza inițială, la 10.08.2012 – data înregistrării apelului la Tribunalul A. în dosarul nr._ ) referitoare la calificarea pentru prima oară a despăgubirilor solicitate ca fiind compensatorii, precum și determinarea lor (în a doua variantă) prin raportare la contravaloarea prețului unui teren agricol în zona A. pe care l-ar fi plătit la 18.02.2010 (raportat la suprafața de teren pe care ar fi putut să o cumpere la 17.12.1993 cu sumele de 58.535 DM și 21.000 USD. Această ultimă cerere a fost formulată și în primă instanță (la data de 12.11.2011), însă, ulterior, reclamantul a renunțat la această solicitare la termenul de judecată din 12.01.2012, când a revenit la demersul inițial, cu precizarea că cere plata dobânzii practicate de Bancpost la depozit constituit în 1993 (data scadenței) până la data plății efective a sumei împrumutate, precum și 200 euro/zi de întârziere de la data introducerii acțiunii până la cea a plății integrale.
Același caracter contrar dispozițiilor imperative ale art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă îl au și cererile noi formulate în rejudecarea apelului, căci nu a fost investită prima instanță cu analizarea unor solicitări în legătură cu: daunele compensatorii raportat la dobânda legală de referință a BNR la care să se adauge procentul de 25% (din procentul de până la 50%) conform art. 3 raportat la art. 5 alin. 1 din OG nr. 13/2011; determinarea dobânzilor conform dobânzilor de politică monetară a BNR, respectiv conform ratei dobânzii la facilitatea de creditare și de depozit ale BNR astfel cum au fost determinate prin raportul de expertiză contabilă.
Având în vedere ultima precizare a apelantului, tribunalul a reținut faptul că acesta solicită obligarea părții adverse la plata daunelor compensatorii sub forma dobânzii legale, calculate de la data de 04.09.2013, în baza OG nr. 13/2011 cu aplicarea art. 969 cod civil, art. 970 alin. 1, art. 1073 cod civil, art. 1586 cod civil.
În ceea ce privește daunele compensatorii, instanța de apel a constatat că cererea apelantului este neîntemeiată, căci acestea reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parțială a obligației și nu se cumulează cu executarea în natură a obligației, întrucât aceste daune interese au tocmai rolul de a înlocui această executare. Așadar, în cazul neexecutării unei obligații debitorul poate fi obligat în locul acesteia la plata daunelor interese compensatorii. În schimb, despăgubirile moratorii sunt daunele interese ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației. Acestea se pot cumula cu executarea în natură a obligației.
Pentru aceste motive, atunci când obligația are ca obiect o sumă de bani, s-a arătat, în doctrină că inclusiv neexecutarea acesteia nu poate avea drept consecință obligarea debitorului la plata de daune compensatorii, întrucât acestea ar trebui să constea tot într-o sumă de bani, așa încât debitorul poate fi obligat doar la achitarea daunelor interese moratorii (dobânzile legale), conform art. 1088 Cod civil. (C. S., C. B. „D. civil. Teoria generală a obligațiilor” editura All, 1997, pag. 310).
Art. 1088 din Codul civil prevedea că: „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.
Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”
Art. 1586 din același cod stipula că „Dacă împrumutatul nu întoarce la timpul stipulat lucrurile împrumutate sau valoarea lor, trebuie să plătească și dobânzi, de la ziua cererii prin judecată a împrumutului.”.
Atât art. 1088, cât și art. 1586 din vechiul Cod civil converg spre concluzia că daunele moratorii constând în dobânzile legale sunt datorate de debitor de la data cererii de chemare în judecată având ca obiect restituirea împrumutului, adică a creanței principale.
În cazul de față, pârâta – intimată a fost obligată, prin sentința civilă nr. 2477/ 2009 a Judecătoriei A., să plătească părții adverse (apelantul) sumele de 16.249,102 USD și 18.097,955 euro, cu titlu de împrumut nerestituit, precum și 3.364,2 lei cheltuieli de judecată. S-a luat act de renunțarea reclamantului (apelantului din prezenta cauză) la judecarea cererii având ca obiect despăgubirile constând în rata dobânzii de referință a BNR. Deci, apelantul a obținut deja un titlu executoriu de obligare a părții adverse la plata sumelor datorate cu titlu de împrumut, așa încât a făcut deja alegerea între executarea în natură a împrumutului și acordarea de daune interese compensatorii (obligații ireconciliabile).
Mai mult, intimata a executat deja obligația de plată a împrumutului, plătind la 18.02.2010 sumele de 16.280 USD, 18.130 euro și 12.850 lei în cadrul executării silite în dosarul execuțional nr. 46/2010 al executorului judecătoresc H. P..
Conform contractului de împrumut încheiat în anul 1993 de reclamant cu soțul pârâtei, părțile contractante au convenit ca dată a restituirii sumelor de bani cea de 17.12.1993, precum și faptul că împrumutul era fără dobândă.
Așadar, în absența stipulării unor dobânzi convenționale ori a unei clauze penale (ce reprezintă forma de evaluare convențională a despăgubirilor), modul de determinare a daunelor interese pentru executarea cu întârziere a obligației de restituire a sumelor de bani împrumutate nu poate fi decât cel legal, și anume cel prevăzut de art. 1088 din Codul civil (1864).
În acest sens este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție Secția I Civilă, care prin decizia nr. 885 din 10 februarie 2012 a reținut că „În absența unei clauze valabile privind dobânda convențională cu caracter moratoriu (pentru întârzierea în executarea obligației de restituire a sumei împrumutate), daunele-interese moratorii cuvenite împrumutătorului pentru nerestituirea la termen a împrumutului nu pot cuprinde decât dobânda legală din ziua cererii de chemare în judecată, conform art. 1586 Cod civ.”.
Pentru antrenarea răspunderii contractuale a debitorului sub forma obligării acestuia la plata daunelor-interese moratorii, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile, adică trebuie făcută dovada existenței prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției și a raportului de cauzalitate.
Existența prejudiciului este prezumată prin dispozițiile art. 1082 din Codul civil din 1864, iar fapta ilicită constă în neexecutarea obligației. În ceea ce privește vinovăția, în materia răspunderii contractuale pentru neexecutare, operează o prezumție de culpă a debitorului. Această prezumție poate fi înlăturată atunci când se dovedește existența unei cauze exoneratoare, precum cazul fortuit sau forța majoră. Ca atare, debitorul este obligat la plata despăgubirilor ori de câte ori nu dovedește existența unei cauze străine care nu-i este imputabilă, ceea ce în situația de față nu a fost probat de apelanta – pârâtă.
Astfel, creditorul obligației având ca obiect o sumă de bani nu poate pretinde, drept echivalent al prejudiciului creat prin întârziere la executare, decât dobânda stabilită de lege ce se datorează de la data cererii de chemare în judecată
Apelantul a solicitat acordarea daunelor interese pentru întârzierea restituirii împrumutului, așa încât deși le califică greșit ca fiind despăgubiri compensatorii, cu înlăturarea dispozițiilor art. 1088 din Codul civil, dar cu aplicarea art. 1586 din același cod, tribunalul a apreciat că este corectă calificarea dată de prima instanță acestor daune, și anume ca fiind cele moratorii.
Pretenția acordării daunelor compensatorii (prin actualizarea creanței în funcție de indicele de inflație) nu ar putea fi admisă, în prezent, decât prin înlăturarea art. 1088 din Codul civil, conduită ce nu este permisă nici de Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care nu prevede explicit posibilitatea acordării dobânzilor sau actualizarea despăgubirilor cu rata inflației, art. 41 din Convenția respectivă făcând referire doar la „o reparație echitabilă”.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceeași convenție a fost respectat în cauză, fiindu-i recunoscut reclamantului dreptul de creanță, pe care l-a încasat, iar în ceea ce privește recuperarea integrală a datoriei, conform art. 1073 din Codul civil, sunt aplicabile prevederile art. 1088 din același act normativ, ce prevăd dobânzi legale cu titlu moratoriu, iar nu obligația debitorului de plată unor daune compensatorii.
În ceea ce privește data de la care curg dobânzile legale, tribunalul a constatat că aceasta este cea de 04.11.2005 – data cererii de chemare în judecată înregistrată în dosarul nr._/55/2005 al Judecătoriei A. și care reprezintă acțiunea de drept comun, având ca obiect restituirea împrumutului, iar nu cea de 17.12.1993 – data convenită de părțile contractuale pentru restituirea împrumutului și nici cea de 04.09.2003 – data formulării cererii de somație de plată în dosarul nr._/2003 al Judecătoriei A..
Așa cum s-a arătat, părțile contractuale nu au stipulat în cuprinsul convenției lor dobânzi convenționale așa încât data de 17.12.1993 reprezintă doar data la care a devenit exigibilă obligația de restituire a împrumutului (creanța principală). În plus, dispozițiile art. 1088 și art. 1586 Cod civil evaluează în mod expres paguba suferită prin neexecutare/întârziere de creditorul obligației de a da o sumă de bani prin raportare la dobânzile legale ce sunt datorate de la data cererii de chemare în judecată.
Deși cele două texte legale nu precizează condiția admiterii cererii de chemare în judecată, aceasta este subînțeleasă, căci respingerea cererii de restituire a împrumutului nu poate da prilej la dobânzi, ce reprezintă accesorii ale creanței principale (împrumutul). Conform principiului accesorium sequitur principale, cererea accesorie urmează soarta celei principale. De asemenea, daunele pentru întârzierea executării obligației de a da o sumă de bani, nu pot fi datorate în absența existenței unei obligații principale de a preda o sumă de bani.
Or, sentința civilă nr. 5532/26.11.2003 a Judecătoriei A. (dosar nr._/2003) prin care fusese admisă parțial cererea apelantului – creditor de emitere a somației de plată (procedura necontradictorie prevăzută de OG nr. 5/2001) a fost anulată ulterior, pe calea contestației în anulare, astfel cum se reține în considerentele deciziei civile nr. 314/A/02.07.2009 a Tribunalului A. (dosar nr._._ ). Astfel, respingerea pretențiilor principale ale creditorului formulate pe calea somației de plată, înregistrată la 04.09.2003 în dosarul nr._/2003, constituie un impediment la exigibilitatea creanței accesorii constând în daunele interese pentru întârzierea executării obligației principale de restituire a împrumutului.
În ceea ce privește actul juridic ce reglementează dobânda legală, tribunalul a constatat că la momentul acțiunii de drept comun înregistrate în dosarul nr._/55/2005 al Judecătoriei A. era în vigoare OG nr. 2/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, iar nu OG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar (act normativ ce a abrogat OG nr. 9/2000 cu începere de la data intrării sale în vigoare – 01.09.2011).
Art. 15 alin. 2 din Constituția României consacră principiul constituțional al neretroactivității legii civile („Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”), acesta fiind regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și celor anterioare, trecute.
În lucrarea „Aplicarea în timp a noului Cod civil”, d-l prof dr. G. B. a reținut că
Un alt motiv pentru care OG nr. 13/2011 nu este aplicabilă în speță este acela că acest act normativ nu era în vigoare nici la momentul introducerii acțiunii civile din prezentul dosarul (înregistrat la 08.02.2010).
În plus, art. 5 din OG nr. 13/2011 invocat în mod expres de apelantul – reclamant („(1) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an./ (2) Orice clauză prin care se încalcă dispozițiile alin. (1) este nulă de drept. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală./ (3) Valabilitatea nivelului dobânzii convenționale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării.”) nu este incident în speță întrucât privește doar dobânda convențională, or, contractul de împrumut din 17.07.1993 nu prevedea o dobândă convențională, așa încât în cauză este aplicabilă doar dobânda prevăzută de art. 1088 Cod civil de la 1864 raportat la art. 3 alin. 3 din OG nr. 9/2000 modificată, reprezentând dobânda legală cu caracter moratoriu.
Prima instanță nu a modificat temeiul juridic al acțiunii, fără punerea acestui aspect în discuția părților. Cu ocazia soluționării excepției prescrierii dreptului la acțiune, judecătoria a determinat natura juridică a pretențiilor reclamantului (în condițiile în care acesta nu a făcut-o) stabilind că în cauză se solicită daune moratorii constând în dobânda legală. Ulterior, reclamantul a negat faptul că ar cere dobânda legală, dar nu a contrazis instanța privitor la daunele moratorii și nu a oferit o altă calificare a pretențiilor sale.
Determinarea de către instanța de apel a unei alte date de la care curg dobânzilor legale față de cea stabilită de prima instanță nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității părților, din moment ce, pe de o parte, este modificată doar data, iar nu și criteriul în baza căreia a fost stabilită aceasta („data cererii de chemare în judecată” conform art. 1088 alin. 2 și art. 1586 Cod civil), iar, pe de altă parte, de la bun început, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor datorate pentru întârzierea obligației de restituire a împrumutului cu începere de la data scadenței împrumutului – 17.12.1993.
Apelanta M. S. A. M. nu critică sentința civilă nr. 6535/05.07.2012 a Judecătoriei A. sub aspectul acordării daunelor interese moratorii în locul celor solicitate prin cererea scrisă și precizată a reclamantului, iar în cadrul apelului său precizat, reclamantul arată că nu solicită acordarea daunelor moratorii, dar cere, totuși, dobânzi legale, respectiv daunele calculate conform dobânzii de referință a BNR (17.09.2013), acestea din urmă fiind daunele legale, conform art. 3 alin. 1 – 3 din OG nr. 9/2000: „Dobânda legală se stabilește, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României.
Potrivit art. 7 din Codul comercial, sunt comercianți cei care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită, și societățile comerciale.
În toate celelalte cazuri dobânda legală se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, diminuat cu 20% .”
Deci, deși în primă instanță, reclamantul nu a cerut dobânzi legale, în calea de atac a achiesat parțial la soluția primei instanței în ceea ce privește acordarea daunelor legale identificându-le, însă, în mod greșit, ca fiind daune interese compensatorii, în loc de daune interese moratorii.
Așadar, având în vedere limitele devoluțiunii apelului stabilite de apelantă prin cererea sa (la excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului) coroborată cu principiul neînrăutățirii situației apelantului în propria cale de atac prev. de art. 296 teza a II-a Cod procedură civilă (raportat la calea de atac exercitată de apelantul – reclamant), tribunalul a constatat că se impune menținerea soluției primei instanțe sub aspectul acordării daunelor moratorii, fiind modificată doar în ceea ce privește data de la care curg dobânzile legale.
A fost menținută și soluția primei instanței de respingere a cererii reclamantului de obligare a părții adverse la plata sumei de 200 lei pe zi de întârziere, căci daunele cominatorii sunt o creație jurisprudențială ce a avut în vedere doar determinarea creditorului de a executa o obligație de a face, iar nu una de a da. În același sens, sunt și prevederile art. 580^3 Cod procedură civilă, ce prevăd amenda civilă, în cadrul executării silite, ca formă de obligare a debitorului de a executa obligația de a face stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu (alin. 1), precum și interdicția acordării daunelor cominatorii (alin. 5).
Cererea apelantului M. A. formulată, pentru prima oară în rejudecarea apelului, referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 100 euro/zi a fost respinsă ca urmare a inadmisibilității sale, conform art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă, nefiind o solicitare adresată primei instanței, dar și ca urmare a faptului că, potrivit art. 1088 și art. 1586 Cod civil, debitorul obligației de restituire a unui împrumut bănesc datorează, pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației respective, doar dobânzi legale, ce nu pot fi cumulate cu penalități de întârziere.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept, tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă, a respins apelul exercitat de apelanta M. S. A. M. și a admis apelul exercitat de apelantul M. A. împotriva sentinței civile nr. 6535/05.07.2012 a Judecătoriei A.. A schimbat în parte sentința civilă, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantului dobânda legală în materie civilă prevăzută de art. 3 alin. 3 din OG nr. 9/2000 aferentă sumelor de 16.249,102 USD și 18.097,955 euro cu începere de la data 04.11.2005 până la cea de 18.02.2010.
De asemenea, tribunalul a respins cererea apelantului M. A. de restituire a taxei judiciare de timbru achitate în apel pe motivul revenirii asupra pretențiilor cu care a învestit instanța de apel, a cuantificării daunelor interese, având în vedere că această solicitare nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 23 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru ( în forma în vigoare la momentul înregistrării acțiunii civile), conform căruia: „(1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiționarului, în următoarele cazuri: a) când taxa plătită nu era datorată; b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal; c) când acțiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale; d) când, în procesul de divorț, părțile au renunțat la judecată ori s-au împăcat; e) când contestația la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă; f) în cazul în care instanța de judecată se declară necompetentă, trimițând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicțională.”.
Apelantul se regăsește în situația prevăzută de art. 20 alin. 2 ultima frază din Legea nr. 146/1997 modificată, potrivit căruia „În cazul când se micșorează valoarea pretențiilor formulate în acțiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea inițială, fără a se ține seama de reducerea ulterioară.”
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta M. S. A.-M. solicitând admiterea lui și casarea hotărârii, cu consecința trimiterii spre rejudecare la aceeași instanță.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. 5 Cod proc.civ. iar, în fapt, pe motivul nelegalității citării pârâtei în apel.
În concret, pârâta a susținut că ea a încetat, din noiembrie 2013, din motive obiective, contractul de asistență juridică cu SCPA Speriusi-V., S. & Asociații.
În data de 25.11.2014 pe adresa de poștă electronică a acestui birou a fost trimis un mesaj conținând „Precizările” făcute de reclamantul apelant M. A..
Potrivit art. 89 Cod proc.civ., citația trebuie înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată dar instanța de apel nu a observat că pârâta nu a fost legal citată și nu s-a respectat comunicarea unui act de procedură, acestea fiind lovite de nulitate.
Mai mult, reiese din decizia recurată că apelantul reclamant a depus la dosar, prin registratură, în data de 25.11.2014 „Precizări” pe care instanța susține că i le-a comunicat pârâtei chiar la data la care era fixat termenul de judecată. În această situație instanța trebuia să-i acorde pârâtei un termen pentru a studia acest act și pentru a-și formula apărarea, aspect pe care și reclamantul trebuia să-l cunoască, fiind avocat în cadrul Baroului T..
Pârâta a mai precizat și aceea că, începând cu data 12.11.2013, cauza a fost suspendată în baza art. 242 alin. 1 Cod proc.civ. iar după repunerea ei pe rol de către reclamant, aceasta nu a fost legal citată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul reclamant a solicitat anularea recursului pârâtei ca netimbrat sau respingerea lui ca nefondat și nemotivat. Nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Înainte de a proceda la analiza susținerilor din recursul pârâtei, Curtea a luat în discuție, cu prioritate conform art. 137 Cod proc.civ., excepția netimbrării recursului invocată de intimatul reclamant, constatând că este nefondată câtă vreme cauza se află în ciclul procesual al rejudecării, iar în cel anterior pârâta și-a îndeplinit deja obligația timbrării recursului său.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 306 alin. 2 Cod proc.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Analizând problema nelegalei citări în apel invocată de pârâtă în recursul său, Curtea va reține că după data de 7.06.2013 când apelul a fost reînregistrat la Tribunalul A., pârâta și-a indicat în continuare domiciliul judiciar ales la SCPA Speriusi-V., S. & Asociații din Municipiul Timișoara, ., nr. 3, jud. T. (fila 19 dosar Tribunalul A.). La această adresă i s-au comunicat actele de procedură atât înainte de suspendarea cauzei (dispusă în baza art. 242 alin. 1 pct. 1 Cod proc.civ., prin Încheierea de ședință din 12.11.2013), cât și după repunerea cauzei pe rol, fără ca până la termenul de judecată din 25.11.2014 pârâta să fi notificat, în vreun fel, schimbarea de adresă astfel cum, în mod imperativ, este prevăzut de lege.
Mai exact, potrivit art. 98 Cod proc.civ., schimbarea domiciliului uneia din părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu petiția prin care se înștiințează instanța despre schimbarea domiciliului.
Întrucât pârâta nu a respectat regulile impuse de acest text de lege pentru a demonstra schimbarea adresei sale pe parcursul judecării apelului, nu se poate constata o nelegală citare a ei pentru data când s-a judecat apelul (dovadă care, de altfel, nu a fost făcută nici măcar în recurs), motiv pentru care, în mod justificat, instanța a procedat la soluționarea cauzei.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că decizia pronunțată de Tribunalul A. este rezultatul corectei interpretări și aplicări a legii la cauza dedusă judecății, motiv pentru care recursul declarat de pârâta M. S. A.-M. împotriva acesteia va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta M. S. A.-M. împotriva deciziei civile nr. 1053/25.11.2014 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 Februarie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
L. P.
Red. D.C./24.02.2015
Tehnored L.P./27.02.2015
Ex.2
Primă instanță: jud. E. D. B. – Judecătoria A.
Instanța de apel: T. B., M. A. – Tribunalul A.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 82/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Strămutare. Sentința nr. 45/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
