Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 160/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 160/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 160/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 160/R
Ședința publică din 31 Ianuarie 2013
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: D. K.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă P. E. M. împotriva Deciziei civile nr. 681/A/10.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. prin C. L. al M. Timișoara, M. Timișoara prin P., . și P. C. T., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă personal intimatul pârât P. C. T., asistat de avocat P. F., în reprezentarea intimaților pârâți S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara prin P., răspunzând consilier juridic S. V., lipsă fiind recurenta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată că s-a depus prin registratura instanței la data de 28.01.2013 de către intimatul pârât P. C. T., concluzii scrise, la data de 29.01.2013 de către intimata pârâtă ., concluzii scrise, iar la data de 30.01.2013 de către intimații pârâți S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara prin P., concluzii scrise și practică judiciară în materie.
Reprezentanta intimatului P. C. T. solicită reapelarea cauzei pentru a da posibilitate reprezentantului recurentei de a se prezenta în instanță.
Reprezentanta intimaților S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara prin P., arată că nu se opune acestei solicitări.
La cel de-al doilea apel al cauzei, a răspuns în reprezentarea recurentei, lipsă, avocat A. G., se prezintă personal intimatul pârât P. C. T., asistat de avocat P. F., în reprezentarea intimaților pârâți S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara prin P., răspunzând consilier juridic S. V..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul recurentei depune la dosar împuternicire avocațială.
Reprezentanta reprezentarea intimaților pârâți S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara prin P., depune la dosar delegație de reprezentare în instanță.
Reprezentanta intimatului P. C. T. depune la dosar practică judiciară.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul recurentei solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată, solicitând amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.
Reprezentanta intimatului P. C. T. solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată, arătând că nu s-a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta intimaților pârâți S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara prin P. solicită respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. Decizia civilă nr. 681/A/10.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr. _ /2010 a fost respins apelul declarat de reclamanta apelantă P. E. M. împotriva sentinței civile nr.5970/06.03.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați S. R. P. C. L. al M. Timișoara, M. Timișoara P. P., ..V.L. T." SRL și P. C. T..
Pentru a pronunța această soluție, deliberând asupra apelului, înregistrat la Tribunalul T., această instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 5970 din 06.03.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ a fost respinsă excepția lipsei de interes în promovarea prezentei acțiuni, invocată de pârâtul P. C. T., de pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara, prin P. și de pârâta ..
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâta ., precum si excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtul P. C. T. și de pârâta ..
S-a respins acțiunea formulată de reclamanta P. E. M., în contradictoriu cu pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara, M. Timișoara prin P., . și P. C. T. si s-a luat act că pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara ., nu au solicitat cheltuieli de judecată, iar pârâtul P. C. T. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că, prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr._/325/2010, la data de 18.10.2010, reclamanta P. E. M. a chemat în judecată pe pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara, M. Timișoara, prin P., ..V.L. T. SRL și P. C. T., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 1988/R/14.11.2008, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că imobilul situat în Timișoara, .. 17 a fost proprietatea mamei sale, conform extrasului de carte funciara nr. 8068 Timișoara, precum și listei nr. 1721 anexa la Decretul 92/1950 poziția 834 din Decret - Kinal Irma si certificatului de moștenitor și că respectivul imobil a fost preluat fără titlu valabil, pentru că Decretul nr. 92/1950 a fost neconstituțional, în raport cu art. 8 și art. 11 din Constituția din 1948, care consfințeau dreptul de proprietate particulară și priveau doar naționalizarea mijloacelor de producție, a băncilor și a societăților de asigurare, respectivul decret nefiind în concordanță nici cu Convenția Internațională a Drepturilor Omului, la care România era parte din anul 1948.
Reclamanta a arătat că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 6 din Legea nr.213/1998, în raport cu care s-a stabilit că preluarea imobilului de la autorii reclamantei s-a făcut fără titlu valabil și, ca urmare, dreptul de proprietate nu a fost pierdut niciodată de reclamantă si autorii săi, aceștia fiind lipsiți numai de posesia si folosința imobilului, că imobilul a fost împărțit administrativ de S. R. în mai multe spatii cu destinație de locuință si 3 spații cu altă destinație, ulterior o parte din aceste spatii fiind vândute, că a revendicat imobilul din litigiu în cadrul acțiunii înregistrate la Judecătoria Timișoara sub nr._ și că în anul 2008 apartamentul nr. 4 din imobilul situat în Timișoara, .. 17 a fost înstrăinat către pârâți, încheindu-se în acest sens un contract de vânzare cumpărare cu nerespectarea dispozițiilor legii 112/1995, ceea ce atrage nulitatea absolută a contractului. Pentru ca pârâtul să poată dobândi un imobil având destinația de locuință, în temeiul dispozițiilor legii 112/1995, acesta trebuia să aibă calitatea de chiriaș al imobilului cumpărat la data apariției Legii 112/1995, conform dispozițiilor art. 9 care prevăd că: „Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului”.
A învederat reclamanta că dispozițiile art.6 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 20/17.01.1996 republicată la data de 18.02.1997 (prin urmare anterior încheierii contractelor în cauză), "dreptul de a cumpăra apartamentele in care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării in vigoare a legii", că anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate o solicită, pârâtul a deținut spațiul în baza contractului de închiriere nr. 123/26.05.2005, că încheierea contractului de închiriere ulterior, cu o persoană care nu ocupa imobilul la data intrării în vigoare a Legii 112/1995 nu conferă chiriașului dreptul de opțiune pentru cumpărarea locuinței și că vânzarea intervenită în baza unui astfel de contract de închiriere este sancționată cu nulitatea absolută.
Reclamanta a arătat, totodată, că la 25 ianuarie 1996, data intrării în vigoare a legii, pârâtul nu ocupa apartamentul din litigiu și nici nu avea privitor la el un contract de închiriere, acesta încheindu-se la 03.11.2000, deci ulterior intrării în vigoare a legii, cu precizarea că la data încheierii lui normele metodologice evocate erau aplicabile, ele fiind aprobate la data de 18 februarie 1997 prin H.G.nr. 11/1997, că întrucât pârâtul nu ocupa apartamentul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare la data apariției legii 112/1995, respectivul apartament fiind ocupat de acesta doar ulterior adoptării Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 20/1996 conform căruia contractelor de închiriere încheiate pentru apartamentele prevăzute la alin. 1 lit. c (eliberate după data intrării în vigoare a legii prin încetarea, în orice modalitate, a contractului de închiriere) după eliberarea acestora, le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice și că, prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare în discuție s-a încheiat cu încălcarea dispozițiile imperative ale legii în vigoare, Legea nr. 112/1995 si Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 modificate prin H.G. nr. 11/1997, fiind lovit de nulitate absolută.
Totodată, reclamanta a menționat că sancțiunea prevăzută pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare cu încălcarea legii 112/1995 este prevăzută expres și în art. 12 din Normele de aplicare a legii 112/1995, că sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice, contractelor de vânzare-cumpărare la care se referă art. 9 din lege, dacă: a) au ca obiect imobilele menționate la art. 1 alin. (4) din prezentele norme metodologice; b)sunt încheiate de chiriași care nu îndeplineau condițiile cerute de art. 6 din prezentele norme metodologice; c)dacă încheierea acestora are loc cu nerespectarea prevederilor art. 9 alin. 6 și 8 și ale art. 10 din lege.
Nu s-a putut reține, potrivit susținerilor reclamantei, nici buna credință a pârâtului la cumpărarea acestui imobil, atâta timp cât la data încheierii contractului de vânzare cumpărare atacat fusese republicată Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 (18.02.1997), instanța urmând a reține și aplicabilitatea principiului "nemo censetur ignorare legem", în condițiile în care cumpărătorul era în cunoștință de cauză cu privire la data încheierii contractului lor de închiriere și că orice subdobânditor al unui imobil preluat de stat în perioada comunistă prin "modurile specifice de dobândire a proprietății socialiste", și mai ales chiriașii care locuiau în astfel de imobile, iar ulterior le-au achiziționat de la stat în baza legii nr. 112/1995, cum este și cazul din speța de față, trebuiau sau puteau să aibă un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului statului asupra acelui bun, adică asupra însăși aparenței în drept, simpla lor ignoranță afirmată nefiind suficientă pentru a le conferi statutul de dobânditor de bună-credință.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 9 și urm. din Legea 112/1995, art. 948 C.civ și art. 6, 12 din Normele de aplicare a legii 112/1995.
P. întâmpinarea depusă la dosar la data de 24.03.2011, pârâtul P. C. T. a invocat, în principal, excepția insuficientei timbrări a acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei de interes cu privire la solicitarea de a se desființa titlul de proprietate asupra apartamentului din litigiu, având în vedere că reclamanta nu mai poate obține retrocedarea în natură a imobilului, câtă vreme nu a uzat de procedura administrativă specială prevăzută de Legea 10 / 2001, excepția prescripției dreptului la acțiune, iar în subsidiar au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, având în vedere buna credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr. 1988/R/ 14.11.2008, prin care a dobândit proprietatea asupra apartamentului în litigiu; cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea excepției insuficientei timbrări a acțiunii, pârâtul P. C. T. a arătat că cererea de chemare în judecată este o cerere evaluabilă în bani, astfel că se impune timbrarea acesteia la valoare.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pârâtul P. C. T. a arătat că potrivit extrasului CF nr. 8068 Timișoara, imobilul situat în Timișoara, .. 17 a fost proprietatea numitei Kinal M., născută Skoday, că potrivit certificatului de moștenitor nr. 748/1992, reclamanta este moștenitoarea numitei Kinal Irma, născută Skoday, că potrivit Anexei la Decretul nr. 92/1950, imobilul din litigiu a fost preluat de la numita Skoday Irma și nu de la Kinal Irma, născută Skoday și că, prin urmare, potrivit actelor depuse în probațiune, nu există identitate între persoana înscrisă în CF, persoana menționată la poziția nr. 834 din Anexa la Decretul nr. 92/1950 și persoana menționată în certificatul de moștenitor.
În ceea ce privește excepției lipsei de interes cu privire la solicitarea de a se desființa titlul de proprietate asupra apartamentului din litigiu, pârâtul P. C. T. a arătat că reclamanta nu justifică un interes legitim de a solicita desființarea respectivului titlu de proprietate, având în vedere că nu mai poate obține retrocedarea în natură a imobilului câtă vreme nu a uzat de procedura administrativă specială prevăzută de Legea 10 / 2001, cu toate că imobilul se încadra în ipoteza vizată de art.2 lit g din aceasta lege, intrând în categoria: "Orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia".
Cu privire la susținerea reclamantei în sensul că imobilul în cauză este revendicat prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr._, acest pârât a arătat că raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, acțiunea în revendicare a reclamantei este inadmisibilă, având în vedere titlul în baza căruia acest imobil a intrat în proprietatea Statului român (expropriere) și faptul că aceasta nu a solicitat pe calea administrativă în baza Legii 10/2001 restituirea imobilului în litigiu, o atare interpretare fiind impusă și de dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia, conform cărora "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”, că prin interpretarea acestui text de lege în coroborare cu prevederile art. 1, 2 si 47 din Legea 10/2001, rezultă că redobândirea dreptului de proprietate de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condițiile legii speciale, potrivit principiului "specialiageneralibus derogant" și că în doctrina (a se vedea F.A. Baias, B. D. si M. N. -Legea 10/2001 comentata si adnotată, voi. I, Editura Rosetti, 2002), s-a arătat că odată cu . Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile legii speciale, astfel că, după . acestei legi acțiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulate în condițiile dreptului comun (art.480 C. civ.) nu mai poate fi, în principiu, primită, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, pârâtul P. C. T. a menționat că dreptul la acțiunea în anularea contractului de vânzare - cumpărare nr. 1920/R/ 30.01.2008 s-a prescris în termen de 1 an de la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului, termenul de prescripție împlinindu-se la data de 05 februarie 2009, că sancțiunea nulității absolute în cazul prevăzut de art. 45 al 5 din Legea 10/2001 are un regim juridic diferit de cel din dreptul comun, că potrivit dispozițiilor art. 45 al. 5 din Legea 10/2001, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, că acest termen a fost prelungit inițial cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001, iar apoi cu încă 3 luni prin OUG nr. 145/2001 și că în situația în care această acțiune nu este exercitată în termenul legal, actul juridic de înstrăinare își păstrează valabilitatea, iar titlul subdobânditorului se consolidează, că nu era încheiat la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 contractul de vânzare - cumpărare nr. 1988/R/14.11.2008, în consecință, termenul de 1 an de zile începând să curgă de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al cumpărătorului asupra imobilului și că termenul de prescripție a dreptului reclamantei de a solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 1920/R/30.01.2008 s-a împlinit în data de 05 februarie 2009, astfel încât cererea de chemare în judecată se impune a fi respinsă în baza excepției prescripției extinctive.
În ceea ce privește fondul litigiului, pârâtul P. C. T. a arătat că cererea de chemare în judecată se impune a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 42 alin. 1 și 3 din Legea 10 / 2001 modificată, iar pe de altă parte este protejat de principiul ocrotirii terțului subdobânditor de bună credință la încheierea contractului. Susținerile reclamantei în sensul că „încheierea contractului de vânzare — cumpărare s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor Legii 112/1995, ceea ce atrage nulitatea absolută a contractului", mai precis a art. 9 din acest act normativ, care condiționează posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil ce cade sub incidența legii respective de calitatea de chiriaș, sunt neîntemeiate, întrucât deși la data intrării în vigoare a Legii 112/1995 nu avea calitatea de chiriaș, dobândind drepturi locative abia în anul 2000, prin contractul de închiriere nr. 123/26.05.2005, dobândirea dreptului de proprietate s-a făcut în deplină concordanță cu legea, respectiv cu dispozițiile art. 42 alin. 1 și 3 din Legea 10/2001 modificată.
Pârâtul P. C. T. a arătat că potrivit dispozițiilor art. 42 alin 1 din legea cadru: „imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali", iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol, „imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. 1, pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preempțiune”, iar trimiterea la legislația în vigoare are în vedere anumite dispoziții ale Legii 112/1995, concluzie impusă de alin 4 al art. 42 din Legea 10/2001 modificată, care menționează că sumele obținute din vânzarea acestor imobile vor alimenta fondul prevăzut de art. 13 alin. 6 din acest act normativ.
În continuare, pârâtul P. C. T. a menționat că, așa cum s-a statuat în practica judiciară recentă, „reglementarea cuprinsă în art. 42 alin. 3 din Legea 10 / 2001 aduce o noutate semnificativă în raport cu dispozițiile Legii 112/1995, întrucât recunoașterea dreptului de preempțiune al chiriașilor face posibilă concluzia potrivit căreia asemenea imobile ar putea fi vândute și altor persoane, nu numai chiriașilor, or, dacă pentru terțe persoane care nu sunt titulare ale unui contrat legea conferă posibilitatea încheierii de contracte de vânzare - cumpărare, este evident că titularii unui contract de închiriere, indiferent de momentul încheierii acestuia — anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii 112/1995 au posibilitatea de a încheia un astfel de contract valabil", că vânzarea-cumpărarea contestată s-a făcut cu respectarea legii în vigoare la momentul înstrăinării, fiind aplicabile prevederile art. 45 alin.1 din Legea 10/2001 republicată care stipulează că „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele care cad sub incidența prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării” și că principiul „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiens” are caracter subsidiar fața de principiul ocrotirii subdobânditorului de buna-credință cu titlu oneros, în speță fiind incidente dispozițiile art. 45 alin 2 din Legea 10/2001 republicată care stabilesc că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fot încheiat cu bună-credință, legiuitorul înțelegând astfel să confere bunei-credințe consecințe juridice importante, în sensul că ope legis titlul de proprietate al cumpărătorului este preferabil titlul produs de proprietarul anterior al cărui imobil a fost preluat de stat.
Totodată, pârâtul P. C. T. a arătat că prin art. 33 din Decretul Lege 115/1938 conform căruia „Cuprinsul cărții funciare, cu excepția îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost notată în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau daca n-a cunoscut pe altă cale această inexactitate"", se consacră principiul realității întabulării în cartea funciară, respectiv efectul opozabilității întabulării în cartea funciară și chiar dacă în cartea funciară s-a notat că imobilul în litigiu a devenit proprietatea statului în baza Decretului 92/1950, valabilitatea acestui titlu nu poate fi analizată de către cumpărătorii ce consultă cartea funciară, deoarece competența de a stabili valabilitatea titlului în temeiul căruia imobilul a trecut în proprietatea Statului R. revine exclusiv instanțelor judecătorești (art. 6 al 3 din Legea 213/1998, dec. Curții Constituționale nr. 136/21.10.1998, nr. 138/11.07.2000 și nr. 128/04.07.2000), că ar fi absurd să i se pretindă fiecărui cumpărător să aprecieze validitatea titlului vânzătorului motivat de faptul că acesta este considerat adevărat proprietar, doar dacă și el a dobândit la rândul său bunul de la un adevărat proprietar, că în speță este aplicabil principiul validității aparentei în drept, regulă de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit efectum, respectiv principiul nemo dat quod non habet, și care constituie o supapă de siguranță necesară în scopul evitării transformării excesului de drept într-un exces de injustiție, că esența acestui principiu constă în faptul că terțul dobândește un drept de proprietate nu de la adevăratul proprietar, nici de la proprietarul aparent cu care a contractat, ci ex lege din momentul contractării și că fiind un mod originar de dobândire a proprietății regula error communis facit ius creează un drept de proprietate nou, opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar.
În drept au fost invocate Decizia ÎCCJ nr. 33/9 iunie 2008, art. 42 alin 1 și 3, art. 45 al.(l), al.(2) și al. (5) din Legea_ republicată, art. 1 din Primul Protocol adițional CEDO, precum și textele de lege mai sus menționate.
P. întâmpinarea depusă la dosar la data de 24.03.2011, pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara, prin P., au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, excepția lipsei calității de reprezentant al apărătorului reclamantei, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara, prin P. au menționat că prin înscrisurile anexate acțiunii, reclamanta nu face dovada că este moștenitoarea fostei proprietare tabulare, a imobilului din Timișoara, .. 17, că reclamanta nu poate revendica un imobil pentru care nu face dovada că l-ar fi deținut în proprietate ea sau antecesorii săi, în condițiile în care atașat acțiunii introductive nu s-a depus decât o copie după traducerea unui certificat de moștenitor individual, traducere care nu este însoțită de actul tradus ce trebuie sa fie apostilat potrivit Tratatului de la Haga privind cerința supralegalizării actelor notariale străine, la care România a aderat în anul 1999, că din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că fosta proprietară tabulară înscrisă în C.F. nr. 8068 Timișoara a fost Kinal M., iar antecesoarea reclamantei s-a numit Kinal Irma I., o cu totul altă persoană, cu un prenume diferit și că reclamanta nu a depus nici un înscris eliberat de o autoritate competentă a statului care să certifice că fosta proprietară tabulară din C.F. (Kinal M.) este aceeași persoană cu antecesoarea reclamantei Kinal Irma I..
Referitor la excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara prin P. au arătat că aceasta este întemeiată, întrucât reclamanta nu a solicitat restituirea imobilului pe cale administrativă, în baza Legii speciale nr. 10/2001, că mai mult, reclamanta, prin mandatar, a solicitat imobilul în baza Legii nr. 112/1995, însă prin Hotărârea nr. 1356/25.05.2007 pronunțată în Dosar nr. 1392, Comisia județeană pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului Județean T., a respins cererea formulată de reclamantă pe motiv că aceasta nu face dovada calității de moștenitor al lui Kinal M., ci doar a lui Kinal I., că această hotărâre nu a fost atacată în termen de 30 de zile, cu toate că reclamanta avea această posibilitate să o atace și că în aceiași hotărâre se menționează că reclamanta a formulat o acțiune pentru rectificarea situației de carte funciară, constituindu-se dosarul nr._/1997 al Judecătoriei Timișoara, acțiune care s-a constatat a fi perimată potrivit sentinței civile nr. 3237/1999, în respectiva hotărâre reținându-se și faptul că potrivit adresei nr. SC2006-9459/2007 a Primăriei M. Timișoara, imobilul situat în Timișoara ..17 nu a fost revendicat în baza Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant al avocatului reclamantei, pârâții au arătat că la dosar nu a fost depusă nici o dovada certă din care să reiasă împuternicirea acestuia de a formula prezenta acțiune, precum și limitele mandatului ce i s-a acordat.
Pe fondul cauzei, pârâții S. R. prin Consiliu L. al M. Timișoara și M. Timișoara, prin P. au învederat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1988/R/14.11.2008 a fost înstrăinat către pârâtul P. C. T., imobilul locuință situat în Timișoara, ., nr. 17, . de către S. R. prin Decretul nr. 92/1950 de la numita Kinal M. care la acel moment era proprietară asupra acestuia și că la data încheierii contractului nu a existat nici un impediment legal privind încheierea acestuia, că la momentul înstrăinării imobilului s-au respectat toate dispozițiile Legii nr. 112/1995, că ambele părți au fost de bună credință la data perfectării actului, fără a avea cunoștință despre nici o situație litigioasă cu privire la ..F.-ul acelui imobil era curat și mai mult, reclamanta nu a revendicat pe cale administrativă acel imobil, neexistând nici o îndoială sub acest aspect la momentul încheierii contractului, că buna-credință, temei fundamental al protecției dobânditorului cu titlu oneros, există în prezenta speță, iar dacă ar fi declarat nul contractul de vânzare-cumpărare din litigiu s-ar contraveni principiului securității circuitului civil, în baza căruia se ocrotește dreptul subdobânditorului de bună-credință, principiul reglementat și de art.36 din Legea nr. 7/1996 și că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat imobilul nu era grevat de nici o sarcină, nu era interzisă înstrăinarea și nici nu exista nici un impediment în calea vânzării acestuia.
În drept s-au invocat dispozițiile art.119 și urm. C.p.c, Legea nr. 112/1995, art.137 C.p.c., Legea nr. 7/1996 și Legea nr. 10/2001.
P. întâmpinarea depusă la dosar la data de 28.03.2011, pârâta . a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei de interes a reclamantei și excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pârâta . a arătat că potrivit CF nr.8068 Timișoara, imobilul a fost proprietatea numitei Kinal M., născută Skoday, iar potrivit certificatului de moștenitor nr.748/1992 reclamanta este moștenitoarea numitei Kinal Irma, născuta Skoday și că potrivit anexei la Decretul nr.92/1950 imobilul din litigiu a fost preluat de la numita Skoday Irma, astfel că nu există identitate intre persoana înscrisă in CF, persoana menționata in anexa de la Decretul nr.92/1950 si persoana menționată in certificatul de moștenitor.
Referitor la excepția lipsei de interes, pârâta . a arătat că reclamanta nu mai poate obține retrocedarea imobilului in natura câtă vreme nu a uzat de procedura administrativa prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege ce instituia o procedura specială nepermițând opțiunea între dreptul comun si aceasta și că în caz contrar ar fi lipsită de finalitate prevederea din art. 21 din lege, astfel că dacă partea interesată ar avea posibilitatea să recurgă la revendicarea imobilului pe calea dreptului comun, ea ar putea promova aceasta acțiune și după expirarea termenului prevăzut pentru notificare din cadrul procedurii administrative sau chiar după finalizarea acesteia, ceea ce constituie o soluție inadmisibila în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, în acest sens statuând și Decizia nr.33/2008 a înaltei Curți de Casație si Justiție București prin care s-a admis recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție si conform căreia "câtă vreme acțiunea în revendicare a reclamantei este inadmisibila, in sensul ca aceasta nu mai poate obține in mod legal retrocedarea in natura a imobilului, apare ca lipsit de interes legitim demersul acesteia de a intenta o acțiune prin care tinde la desființarea titlului de proprietate asupra imobilului in discuție."
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, pârâta . a arătat că dreptul la acțiunea in anulare a contractului de vânzare-cumpărare s-a prescris în termen de un an de la data înscrierii dreptului de proprietate în CF, astfel încât cererea reclamantei se impune a fi respinsă în baza excepției prescripției extinctive.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1988/R/14.11.2008, i-a vândut pârâtul P. C. T., apartamentul, nr.4, situat in Timișoara, ..17 contract încheiat în baza art.9 din Legea nr. 112/1995 si a art.42 din Lega nr. 10/2001 și că acțiunea reclamantei este neîntemeiata, deoarece ambele părți au fost de bună credință la încheierea acestui contract întrucât la acea dată nu exista nici un litigiu pe rolul instanțelor judecătorești, nu era notată nici o acțiune sau interdicție în CF, iar toate avizele obținute de la Primăria M. Timișoara au fost favorabile acestei vânzări.
Pârâta a mai arătat că au fost respectate toate dispozițiile legale în vigoare la acea dată, fiind întrunite atât condițiile generale de valabilitate ale actului juridic civil, cât și condițiile speciale prevăzute de Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C.proc.civ.
La termenul de judecată din data de 29.11.2011 și respectiv 21.02.2012, avocata pârâtului P. C. T. și reprezentanta pârâților S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara, prin P., au învederat că nu mai susțin excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, față de Decizia Curții de Apel Timișoara, în ceea ce privește calitatea reclamantei de moștenitoare a fostei proprietare tabulare a imobilului, iar la termenul de judecată din data de 21.02.2012, reprezentanta pârâților S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara, prin P., a arătat că nu mai susține excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantei, a domnului avocat A. Gîrbovean.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță, analizând cu prioritate excepția lipsei de interes în promovarea prezentei acțiuni, invocată de pârâtul P. C. T., de pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara, prin P. și de pârâta ., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâta . și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtul P. C. T. și de pârâta ., a constatat că acestea sunt neîntemeiate.
În motivare a arătat că în ceea ce privește excepția lipsei unui interes legitim, născut și actual, invocată de pârâtul P. C. T., instanța de fond a reținut că reclamanta P. E. M., a făcut dovada interesului legitim, născut și actual, adică a folosului practic urmărit, întrucât aceasta, invocând calitatea de unică moștenitoare a fostului proprietar al imobilului din litigiu preluat de S. R., în baza Decretului nr.92/1950, a promovat o acțiune în revendicare, acțiune care face obiectul dosarului nr._, al Judecătoriei Timișoara, iar prin declanșarea prezentului litigiu urmărește desființarea titlului pârâtului P. C. T., în vederea restituirii ulterioare, în natură, a imobilului revendicat.
P. urmare, s-a apreciat ca excepția lipsei de interes în promovarea prezentei acțiuni, invocată de pârâtul P. C. T., de pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara, prin P. și de pârâta ., este neîntemeiată, fiind respinsă de către prima instanță.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de . (pârâtul P. C. T. și pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara, M. Timișoara prin P., renunțând la invocarea acestei excepții pe parcursul soluționării litigiului), instanța de fond a reținut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, iar reclamanta P. E. M., a făcut dovada interesului său în ceea ce privește desființarea titlului pârâtului P. C. T., potrivit celor arătate.
P. urmare, constatând că există identitate între persoana reclamantei și subiectul activ al raportului juridic dedus judecății, judecătoria a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta ..
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, instanța de fond a reținut că termenul special de un an prevăzut de art. 45 alin. 5 Cod procedura civila, prelungit ulterior cu 6 luni, prin OUG nr.109/2001 și prin OUG nr.145/2001, a fost instituit de la data intrării în vigoare a legii, fiind evident că raportat la data de 14.08.2002 ( data expirării termenului), aceasta dispoziție specială nu se poate aplica decât actelor juridice de înstrăinare încheiate înainte de . Legii nr.10/2001
Prevalându-se de dispozițiile. art. 45.1 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, s-a reținut că termenul prevăzut la alin. (5) al art.45 din lege este un termen special de prescripție care înlătură dreptul subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002.
Întrucât contractul de vânzare cumpărare care face obiectul prezentului litigiu a fost încheiat la data de 14.11.2008, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/ 2001, prima instanță a conchis ca dispozițiile art. 45, alin.5 din acest act normativ, privind prescripția specială nu sunt aplicabile în ceea ce privește dreptul la acțiune al reclamantei.
P. urmare, s-a constatat că în cauză devin incidente prevederile art.2 din Decretul 167/1958, potrivit cărora acțiunea în declararea nulității absolute este imprescriptibilă, prima instanța respingând excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtul P. C. T. și de pârâta . .
În ceea ce privește fondul litigiului, prima instanță a reținut că, prin contractul de închiriere nr.123/26.05.2005, Primăria M. Timișoara, a închiriat pârâtului P. C. T., imobilul situat în Timișoara, ..17, ., prin contractul de vânzare cumpărare nr.1988/R/14.11.2008, în baza prevederilor Legii nr.112/1995 și a Legii nr.10/2001, pârâta ., a vândut pârâtului P. C. T., imobilul care a făcut obiectul contractului de închiriere nr.123/26.05.2005.
S-a mai reținut că dreptul de proprietate al pârâtului P. C. T., a fost înscris în CF nr._-C1 Timișoara (CF vechi 8068 Timișoara), la data de 19.11.2008, potrivit extrasului de carte funciară depus la dosar.
Prima instanță a apreciat că, raportat la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr.1988/R/14.11.2008, dispozițiile aplicabile, în cauză, sunt cele ale art. 42 alin 1 și 3 din Legii nr.10/2001.
Judecătoria a constatat că, dacă pentru terțe persoane care nu sunt titulare ale unui contract de închiriere, legea conferă posibilitatea încheierii de contracte de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult titularii unui contract de închiriere indiferent de momentul încheierii acestuia (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr.112/1995), au posibilitatea de a încheia un astfel de contract valabil.
Față de cele ce preced, s-a apreciat de instanța de fond că motivul de nulitate absolută invocat de reclamantă (încheierea contractului de închiriere ulterior intrării în vigoare a Legii nr.112/1995), este neîntemeiat, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare nr.1988/R/14.11.2008, nefiind încălcată nici o normă legală imperativă.
Pe cale de consecință, prima instanță a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii reclamantei, apreciind că încheierea contractul de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor legale.
Instanța de fond a luat act că pârâții S. R. prin C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara ., nu au solicitat cheltuieli de judecată, iar pârâtul P. C. T. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Împotriva Sentinței civile nr. 5970/06.03.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a declarat recurs (recalificat apel în raport de dispozițiile art.282 ind.1 alin.1 C.pr.civ) reclamanta P. E., solicitând admiterea caii de atac, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În critica adusă, reclamanta a arătat că, din conținutul contractului de vânzare-cumpărare nr.1988/R/14.11.2008 rezultă că la data apariției Legii nr.12/1995, pârâtul nu deținea un contract de închiriere asupra imobilului cumpărat, motiv pentru care prevederile art. 9 din LI 12/1995 si ale art. 6 din H.G 20/1996 sunt clare si neechivoc încălcate, sancțiunea ce operează în acest caz fiind nulitatea absolută a contractului, conform art. 12 din H.G M/1996.
S-a apreciat că interpretarea dată de instanța de judecată dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 10/2001 este una nelegală, care vine să forțeze si să legalizeze ilegalitatea comună ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare invocat.
Cât privește cadrul legal privind vânzarea apartamentelor deținute de stat, reclamanta a opinat că este dat de Legea nr. 112/1995.
A mai precizat reclamanta că Legea nr.10/2001 nu are prevederi proprii privind vânzarea acestor imobile, ci face în mod expres trimitere la legea în vigoare care reprezintă sediul materiei în privința vânzării de imobile din patrimoniul statului, cu destinația de locuințe care este Legea nr.l12/1995, care prevede o dublă condiționare pentru ca vânzarea-cumpărarea să fie legală, respectiv: contractul de închiriere în baza căruia este deținut imobilul să fie valabil la data solicitării cumpărătorului si la data apariției Legii nr.112/1995, contractul de închiriere titularul contractului să fi deținut imobilul în baza contractului de închiriere. S-a susținut că aceasta din urmă condiție nu a fost respectată de cumpărător.
Reclamanta a învederat de asemenea că art. 42. din Legea nr.10/2001 nu modifică condițiile de vânzare-cumpărare ale imobilelor, ci face referire la aceste condiții prevăzute de legislația în materie, iar dreptul de preempțiune al chiriașului este în raport cu instituția de vânzare a imobilelor deținute de stat în alte condiții si împrejurări decât cele stipulate de Legea nr.112/1995 în situația în care un astfel de demers ar fi existat sau legislația ulterioară ar fi permis.
Sub aspectul modificărilor prevederilor legale privind vânzarea-cumpărarea imobilelor, în temeiul legii 112/1995, se precizează că nu a intervenit nicio modificare expresă sau tacită a acestor prevederi legale, respectiv nu a existat o notificare reală de modificare a legalității Legii nr. 112/1995, având în vedere interesul statului actual de a restitui în natură imobilele deținute de către foștii proprietari, aceasta fiind si o preocupare actuală impusă de U.E. Statului R..
Reclamanta a opinat că interpretarea dată de instanța de fond situației deduse judecații este extrem de periculoasă, fiind posibilă o înstrăinare continuă a acestor imobile, ceea ce va împiedica proprietarul la dobândirea în natură a imobilelor deținute si va îngreuna situația economica a Statului R..
S-a concluzionat de către reclamanta că interpretarea si aplicarea în speță a dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995 si art. 6 din H.G 20/1996 a fost greșită, ceea ce face aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
In drept au fost invocate prevederile art.304 pct.9 si art.304 ind.1 C.proc.civ.
Intimații, legal citați nu au formulat întâmpinare.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, cum și față de dispozițiile art.294-298 C.pr.civ., prin Decizia civilă nr. 681/A/10.10.2012, Tribunalul T. a apreciat apelul ca neîntemeiat.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel, a arătat că deși judecătoria a conchis că reclamanta justifică un interes actual și legitim în promovarea prezentului demers judiciar în considerarea faptului că a demarat o acțiune de drept comun aflată pe rolul Judecătoriei Timișoara în scopul revendicării imobilului în litigiu, o astfel de argumentație nu poate fi la adăpost de critici, ce, chiar dacă nu sunt în măsură a conduce la respingerea cererii din perspectiva excepției lipsei de interes, dat fiind că se opune în apel principiul „non reformatio in pejus” expres consacrat de art.296 teza a II-a C.pr.civ., se impun a fi totuși prezentate o dată cu configurarea regimului juridic al imobilului litigios.
Coala de carte funciară nr.8068 Timișoara în care figurează înscris imobilul situat administrativ în Timișoara, ..17, evidențiază cât se poate de clar că, inițial acesta s-a aflat în proprietatea numitei Kinal M., antecesoarea reclamantei, fiind mai apoi trecut în proprietatea Statului român efect al Decretului de naționalizare nr.92/1950.
Aspect ce, fără putință de tăgadă, dat fiind actul normativ de preluare de către stat și perioada naționalizării, atrage inexorabil incidența dispozițiilor art.2 alin.1 lit.a din Lg. nr.10/2001, atribuind imobilului regimul juridic reglementat de legea specială de reparație ce vizează imobilele preluate abuziv de statul comunist în perioada 06.03._89 și care instituie și pune la îndemâna foștilor proprietari spoliați și moștenitorilor acestora o procedură grațioasă, obligatoriu a fi demarată, în vederea obținerii unei forme de reparație în modalitățile concret enunțate de art.1 din norma reparatorie.
Că, prin apariția Lg. nr.10/2001, ca lege specială de retrocedare a imobilelor preluate abuziv în perioada de referință supra indicată, legiuitorul a perfectat cadrul reparator, suprimând totodată facultatea deschisă până atunci foștilor proprietari de a apela la dispozițiile dreptului comun în vederea revendicării imobilelor de care au fost spoliați, facultate expres instituită prin art.6 din Lg. nr.213/1998, se privește a fi o chestiune deja definitiv tranșată, Decizia nr.33/2008 dată în interesul legii făcând aplicarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” și statuând fără echivoc că, de vreme ce există o lege specială de reparație în materia imobilelor naționalizate, care prevede în ce condiții și ce măsuri reparatorii se acordă beneficiarilor legii (stabilirea în concret a cadrului legislativ reparator fiind atributul exclusiv al statului român), aceasta devine norma aplicabilă, dreptul comun nemaiputându-se aplica prioritar sau în concurs cu legea specială, în caz contrar nesocotindu-se flagrant principiul de drept conform căruia conflictul dintre legea generală și cea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
În concret art.22 din Lg. nr.10/2001 stabilește o procedură de urmat pentru beneficiarii legii, debutând cu adresarea unei notificări, în interiorul unui termen anume stabilit de legiuitor (prelungit succesiv până la 14.02.2002), persoanei deținătoare a imobilului, alin.6 din lege stipulând că nerespectarea termenului legal de trimitere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
O atare normă nu se poate reține că încalcă liberul acces la justiție consacrat de legea fundamentală și de art.6 din CEDO, de vreme ce soluționarea notificării se realizează printr-o dispoziție ori decizie a persoanei deținătoare a imobilului, ce poate face obiect al controlului judecătoresc potrivit cu dispozițiile art.26 alin.3 din Lg. nr.10/2001, asigurând astfel pe deplin accesul la justiție al persoanei ce se consideră nemulțumită de rezolvarea demersurilor sale în vederea recuperării imobilului preluat abuziv.
Raportat la prevederile supra evocate ale art. 22 alin.6 din Lg. nr.10/2001 aplicabile în condițiile în care în speță reclamanta nu a uzat de dispozițiile privind formularea unei notificări care să fie adresată unității deținătoare a imobilului și coroborând aceasta cu dispozițiile art.42 alin1 din Lg. nr.10/2001 conform cu care „imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap.III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali”, putând face obiect al înstrăinării în condițiile reglementate de alineatele ulterioare ale aceluiași articol de lege, devine îngăduită concluzia că atât timp cât reclamanta a pierdut posibilitatea de restituire a imobilului în perimetrul legii speciale de reparație, obligatoriu a fi fost urmată și prevalând în raport de orice acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu se poate identifica juridic interesul său actual și legitim în a solicita desființarea contractului de vânzare cumpărare încheiat în 2008 cu privire la imobilul litigios, desființare ce oricum putea fi solicitată pe cale jurisdicțională, dat fiind legea specială căreia i se circumscrie imobilul în litigiu, strict în perimetrul legislativ dat de prevederile art.45 din Lg. nr.10/2001.
Concluzia derivă indeniabil din aceea că nemaiputându-și valorifica cu succes reclamanta dreptul la restituirea imobilului în condițiile legii speciale al cărei termen l-a pierdut, nu se poate identifica vreun folos practic ce l-ar putea obține personal dintr-o eventuală aneantizare a contractului atacat.
Se constată că reclamanta nu posedă un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO pe care să tindă a-l proteja și apăra prin demararea prezentului demers judiciar, jurisprudența Curții Europene în cauza A. contra României statuând fără echivoc că noțiunea menționată ocrotită de Convenție se referă la acel drept de proprietate recunoscut printr-o decizie administrativă ori printr-o hotărâre definitivă și executorie, hotărâre ce în dispozitivul ei dispune expres și restituirea bunului. Aceeași instanță europeană a mai statuat că nu doar „bunul actual”, ci și „valoarea patrimonială” se bucură de protecția art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO atunci când „interesul patrimonial” rezultat din constatarea nelegalității naționalizării este dublat de parcurgerea procedurilor prevăzute de legea reparatorie, înțelegând aici și epuizarea căilor de atac reglementate de această lege.
În plus, în speță nu se poate vorbi nici despre o speranță legitimă pe care ar deține-o la acest moment reclamanta, cât timp nu a demarat procedura impusă de Lg. nr.10/2001, instanța de la Strasbourg tranșând, în lumina celor supra prezentate deja, cât se poate de evident faptul că este esențială apelarea la procedura stabilită imperativ de legea specială și parcurgerea ei cu toate etapele aferente spre a se putea recunoaște petiționarilor existența măcar a unei speranțe legitime care să se bucure de protecția Convenției și să legitimeze îndreptățirea lor (în abstract conferită de Lg. nr.10/2001, dar căpătând concretețe prin depunerea notificării) la măsurile reparatorii instituite de legiuitor.
Sens în care se naște întrebarea în speță, cum s-ar mai putea justifica interesul procesual reclamantei în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare cât timp aceasta nu a depus diligențele cerute de lege, în interpretarea dată de instanța supremă cum și de cea europeană, de a-și asigura deținerea unui „bun” ori a unei „speranțe legitime”, măcar.
Dar, chiar dacă în opinia instanței de control judiciar, argumentele de mai sus conduceau spre respingerea acțiunii reclamantei ca lipsită de interes, o atare soluție a devenit imposibil de avansat în apel, cât timp, dacă tribunalul i-ar da eficiență, ar încălca principiul neîngreunării situației apelantului în calea de atac, ceea ce este inacceptabil.
Context în care, procedând la analiza pe fond a pretențiilor alegate prin prisma criticilor formulate în apel, tribunalul a avut a observa că în mod judicios a interpretat judecătoria dispozițiile art.42 din Lg. nr.10/2001.
Nefiind restituit imobilul în litigiu fostului proprietar, care potrivit cu cele deja arătate mai sus, nu a înțeles a uza de procedura restituirii impusă de Lg. nr.10/2001, acestuia i-au devenit incidente dispozițiile alin.1 al art.42 deja amintit, rămânând în administrarea deținătorului actual. Într-o interpretare logică și sistematică a alineatelor art.42 din lege, devine îngăduită și chiar obligatorie concluzia că, de vreme ce aceste imobile, nerestituite și rămase în administrarea deținătorilor actuali, pot fi înstrăinate, putându-se dispune de ele, în sens juridic (transmisă proprietatea, în ale cuvinte), în mod liber, ele au intrat, la expirarea termenelor ori la finalizarea irevocabilă fără succes pentru notificatori a procedurilor instituite de lege, în patrimoniul statului, respectiv a unităților administrativ teritoriale. Altfel spus, abia în acest moment dreptul de proprietate al statului asupra acestor imobile s-a consolidat definitiv, devenind unul legitim și putând fi opus oricui, chiar și reclamantei, ca un „bun” în sensul definit de art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO..
În continuare, art.42 alin.3 din Lg. nr.10/2001 statuează fără echivoc că imobilele prevăzute la alin.1, deci cele intrate în patrimoniul statului, cu destinația de locuință pot fi vândute conform legislației în vigoare, chiriașii având un drept de preemțiune.
Textul comportă o interpretare ce se detașează evident în sensul că, lasă înstrăinarea la aprecierea proprietarului actual, statul ori unitatea administrativ teritorială, iar pe de altă parte configurează concluzia că înstrăinarea poate fi făcută și terțelor persoane, nu obligatoriu chiriașilor, cărora legea le recunoaște doar un drept prioritar la cumpărare, drept pe care ei pot însă să nu dorească a-l valorifica.
Or, raportat la această interpretare, justă, de altfel, a primei instanțe și împărtășită de tribunal, - chiar dacă legislația în vigoare care guvernează vânzarea acestor locuințe se identifică a fi Lg. nr.112/1995, lege ce impunea în adevăr în art.9 și în art.6 din HG nr.20/1996 ca la data apariției ei cumpărătorii să fi fost deținătorii unor contracte de închiriere valabile asupra apartamentelor -, o astfel de condiție de care se prevalează reclamanta apelantă, nu mai poate fi actuală și aplicabilă pentru imobilele vizate de art.42 alin.1 și 3 din Lg. nr.10/2001, din moment ce se detașează clar ideea că ele pot fi înstrăinate și unor terțe persoane, care nu sunt beneficiarele unor locațiuni în imobilele respective.
În alți termeni, Lg. nr.10/2001, prin a sa reglementare conținută de art.42 nu a mai impus această condiție a existenței unui contract de închiriere existent la data apariției Lg. nr.112/1995 și nici n-o putea face, cât timp a conferit nu doar chiriașilor, ci și terțelor persoane, care nu au această calitate facultatea de a cumpăra astfel de imobile. Iar a impune o astfel de condiție acum în raport de actuala reglementare referitoare la vânzare are semnificația unei adăugiri nepermise la lege.
De altfel art.52 din Lg. nr.10/2001 dispune că la data apariției ei se abrogă orice alte dispoziții contrare, iar în condițiile noii reglementări conținute de art.42, dispoziția din Lg. nr.112/1995 ce pretindea existența unui contract de închiriere la data apariției acelei legi a devenit nu doar desuetă, dar și contrară noii norme ce îngăduie vânzarea și altor persoane ce nu au calitatea de locatar și care trebuie interpretată în scopul de a produce efecte juridice, căci de aceea a fost edictată, și nu altfel.
Context în care, pentru considerentele ce preced, tribunalul, a apreciat legală și temeinică soluția primei instanțe, și a menținut-o, respingând apelul promovat în lumina dispozițiilor art.296 C.pr.civ.
Împotriva Deciziei civile nr. 681/A/10.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a declarat recurs, recurenta reclamantă P. E. M., solicitând admiterea recursului formulat și modificarea în tot a hotărârii instanței de fond si de apel și rejudecând apelul formulat, admiterea în fond a cererii introductive, în sensul nulității contractului de vânzare cumpărare nr.1988/R/2008.
În motivare, recurenta reclamantă a arătat că hotărârea instanței de apel, examinând hotărârea instanței de fond - o critica „virulent" pentru nelegalitate - practic trei sferturi din motivarea hotărârii din apel vizează aspecte pe care in final, aceeași instanța concluzionează ca nu pot fi reținute in cauza de fata, nefiind criticata hotărârea Judecătoriei Timișoara sub acest aspect, al lipsei interesului legitim actual.
Cu alte cuvinte, instanța de apel încearcă sa acrediteze ideea ca cererea (in orice varianta va fi aleasa), nu poate fi admisibilă, aceeași instanța pronunțând zeci de hotărâri cu o motivare contrara in materia revendicărilor imobiliare pe dreptul comun.
Cert este ca instanța de apel ce a pronunțat hotărârea este incompatibila a soluționa cauza privind revendicarea imobiliara ce formează obiectul dosarului Judecătoriei Timișoara, suspendat pana la soluționarea cauzei de față.
Instanța de apel menține si susține motivarea instanței de fond privind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe dispozițiile art.42 din Legea 10/2001 - apreciind fără nici un temei ca în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 9 din Legea 112/95 - art. 6 si art. 12 din normele metodologice de aplicare a Legii 112/95.
Judecătorii cauzelor de față din fond și din apel au nesocotit textele de lege aplicabile și au adăugat la lege. Hotărârea instanței de apel si fond a fost pronunțată cu interpretarea si încălcarea flagranta a dispozițiilor menținute.
Recurenta a arătat că, contractul a cărui nulitate absoluta se solicită este contractul nr. 1988/R/14.11.2008.
Din conținutul contractului - fapt recunoscut de pârât - rezultă că la data apariției L 112/1995, pârâtul nu deținea un contract de închiriere asupra imobilului cumpărat.
D. consecință, prevederile art. 9 din LI 12/1995 si ale art. 6 din H.G 20/1996 sunt clare si neechivoc încălcate.
Încălcarea dispozițiilor legale imperative ale Legii nr.112/1995 si art. 6 H.G 20/1996, se sancționează în mod expres cu nulitatea absolută a contractului, conform art. 12 din H.G 20/1996.
Interpretarea data de instanța de fond și cea de apel dispozițiilor art. 42 din L 10/2001 este una nelegala, care vine sa forțeze si sa legalizeze ilegalitatea comisa ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare invocat.
C. legal - sediul materiei - vânzării apartamentelor deținute de stat este clar statuat in legislația româneasca post decembrista.
Imobilele preluate de S. R. cu titlu valabil, puteau fi înstrăinate doar în condițiile legii 112/1995.
Legea 10/2001 nu are prevederi proprii privind vânzarea acestor imobile, ci face in mod expres trimitere la legea in vigoare care reprezintă sediul materiei in privința vânzării de imobile din patrimoniul statului, cu destinația de locuințe care este - legea 112/1995.
Din economia Legii nr. 112/1995, fără niciun echivoc, se prevede o dubla condiționare pentru ca vânzarea-cumpărarea sa fie legala: Contractul de închiriere in baza căruia este deținut imobilul sa fie valabil la data solicitării cumpărătorului și, la data apariției L 112/1995, contractul de închiriere - titularul contractului sa fi deținut imobilul in baza contractului de închiriere.
Ori, aceasta ultima condiție, cumpărătorul nu a realizat-o.
Art. 42. al Legii nr. 10/2001 nu modifica condițiile de vânzare-cumpărare ale imobilelor, ci face referire la aceste condiții prevăzute de legislația in materie.
Dreptul de preempțiune al chiriașului este in raport cu instituția de vânzare a imobilelor deținute de stat in alte condiții si împrejurări decât cele stipulate de Legea nr. 112/1995 in situația in care un astfel de demers ar fi existat sau legislația ulterioara ar fi permis.
Sub aspectul modificărilor prevederilor legale privind vânzarea-cumpărarea imobilelor, in temeiul legii 112/1995, situația este clara. Nu a intervenit nicio modificare expresa sau tacita a acestor prevederi legale. Nu a existat o notificare reala de modificare a legalității L 112/1995, având in vedere interesul statului actual de a restitui in natura imobilele deținute de către foștii proprietari, aceasta fiind si o preocupare actuala impusa de U.E. Statului R..
A aprecia ca in prezent S. R. este îndreptățit la vânzarea apartamentelor foștilor proprietari este o apreciere in contra cursului politicii actuale a statului.
Ori, interpretarea data de instanța de fond situației deduse judecații este extrem de periculoasa, sub aspectul menționat fiind posibila o înstrăinare continua a acestor imobile, ceea ce va împiedica proprietarul la dobândirea in natura a imobilelor deținute si va îngreuna situația economica a Statului R..
Interpretarea si aplicarea in speța a dispozițiilor art. 9 LI 12/1995 si art. 6 din H.G 20/1996 a fost greșita, ceea ce face aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
F. de aspectul ridicat de parat privind neaplicarea dispozițiilor art.9 din Legea 112/1995 odată cu apariția Legii nr. 10/2001, care practic ar exclude dispozițiile anterior menționate, pe acest subiect a fost pronunțata o decizie, nr. 1085/2010 de către Înalta Curte de Casație si Justiție în soluționarea unei excepții de nelegalitate a disp. art. 9 din Legea 112/1995 si art. 6 din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Înalta Curte tranșează astfel aspectul care face obiectul prezentului apel, concluzionând ca dispozițiile legale, respectiv art. 9 din legea 112/1995 si art.6 din Normele de aplicare a Legii 112/1995, sunt legale, si se aplica in modalitatea indicata de acestea, neintervenind nicio contrarietate intre acestea si alte dispoziții apărute ulterior care sa le anihileze aplicarea.
Este adevărat că textul legal menționat condiționează expres vânzarea apartamentelor de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 dar, contrar interpretării date de prima instanță, Înalta Curte, in soluționarea excepției de nelegalitate, constată că sensul voinței legiuitorului poate fi decelat printr-o interpretare sistematică, logică și istorico-teleologică a reglementării, care conduce la concluzia că dreptul chiriașilor de a cumpăra locuințele pe care le ocupau a fost statuat ca o măsură de protecție socială, în considerarea calității acestora de părți ale unor contracte valabil încheiate. Această interpretare se impune în contextul în care Legea nr. 112/1995 era primul act normativ prin care se oferea o reparație foștilor proprietari ai imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 și în care legiuitorul a căutat să asigure, în maniera pe care a considerat-o adecvată în acel moment, un echilibru între drepturile proprietarilor deposedați abuziv, drepturile și interesele legitime ale chiriașilor și interesul public al statului ca titular al fondului locativ de care dispunea, excluzând ideea existenței unei diferențe de tratament nejustificate între persoanele care se încadrează în ipoteza art. 6 din Norme și persoanele care aveau să dobândească ulterior calitatea de chiriași.
Hotărârea de Guvern nr. 20/1996 pentru aprobarea normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României și al art. 28 din Legea nr. 112/1995 și nu adaugă la lege, ci doar clarifică spiritul și finalitatea acesteia, fiind în deplină concordanță cu prevederile art. 9 alin. (1) din lege și având scopul de a răspunde unor nevoi sociale de apărare a drepturilor sociale ale chiriașilor care locuiau în apartamentele care nu se restituiau în natură foștilor proprietari.
Concordanța dintre art. 6 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996, cu modificările ulterioare și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, din interpretarea cărora rezultă că apartamentele vizate de actul normativ respectiv puteau fi cumpărate numai dacă erau îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba de imobile preluate de stat cu titlu; aceste imobile să nu fi fost restituite în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora; calitatea de chiriaș la momentul apariției acestei legi și expirarea unui termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Tratamentul juridic diferențiat instituit prin norma criticată are o motivare obiectivă și rezonabilă.
În cazul Legii nr. 112/1995, referitor la vânzarea de locuințe, obligația este una in personam, derivată din calitatea de chiriaș la data apariției legii.
În aceeași maniera s-a pronunțat si Curtea de Apel Timișoara, Secția civila, prin decizia nr. 1803 din 11 octombrie 2006, decizie depusa la dosarul cauzei, prin care a arătat ca art. 9 din H.G. nr. 11/1997 prevede ca actelor juridice de vânzare-cumpărare încheiate în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, dar care au ca obiect imobile preluate fără titlu, le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea.
Cu toate acestea, apartamentul nr. 4 a fost vândut pârâtului P. C. T. la 14.11.2008, cu fraudarea Legii nr. 112/1995.
Nu prezintă relevanta faptul ca data încheierii contractului este anterioara datei înregistrării acțiunii de drept comun a reclamantului (2010), din moment ce sancțiunea nulității pentru vânzarea imobilelor preluate fără titlu de stat era prevăzuta de art. 9 din H.G. nr. 11/1997 prin raportare la dreptul comun.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1988/R/14.11.2008 a fost încheiat prin fraudarea dispozițiilor legale menționate anterior, având o cauza ilicita, iar sancțiunea ce urmează a i se aplica este nulitatea absoluta în baza art. 948 pct. 4, 966 si 968 C. civ.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului în mod constant a stabilit în cauzele împotriva României ca, prin încheierea de către stat a unor asemenea contracte de vânzare-cumpărare cu terții, s-a încălcat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, text care vizează protecția dreptului de proprietate.
Astfel, în cauza S. s.a. împotriva României (21.07.2005), C.E.D.O. a statuat ca, deși constatase nelegalitatea naționalizării imobilului, statul a vândut unor terți unul dintre apartamente, punându-i pe reclamanți în imposibilitate de a-si recupera bunul, iar „imposibilitatea reclamanților de a intra în posesia apartamentului constituie ...o ingerința în dreptul lor de proprietate".
La aceeași concluzie a ajuns C.E.D.O. în cauza P. împotriva României (1.XII.2005), precum si în cauza Porteanu împotriva României (16.02.2006).
Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Analizând cererea de recurs, curtea constată că recurentul a invocat aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, indicând ca temei de drept dispoz. art.304 pct.9 C.pr.civ.
Conform dispoz. art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995 „chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 (6 luni de la . legii), pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului, iar potrivit dispoz. art.6 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 aprobate prin H.G. nr.20/1996, republicată, „ dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii”. Dreptul prevăzut de art.9 din Legea nr.112/1995 este un drept instituit exclusiv în favoarea chiriașilor, printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, deținătorul apartamentului fiind obligat să-l înstrăineze către chiriaș la cererea acestuia din urmă, refuzul încheierii actului de înstrăinare urmând să fie posibil doar când nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art.9 al.1 din Legea nr.112/1995. Ulterior au intrat în vigoare dispoz. art.42 alin.1 și 3 din Legea nr.10/2001 care prevăd că imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali, iar imobilele cu destinația de locuințe pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare (respectiv Legea 112/1995 și Legea 10/2001 avându-se în vedere modificările aduse de legea nouă vechii reglementări), chiriașii având drept de preemțiune. Este evident că această reglementare diferă de cea conținută de art.9 din legea nr.112/1995 întrucât, pe de o pare, imobilele prev. la art.42 alin.1 din legea 10/2001 pot fi vândute, neexistând o obligație în acest sens în sarcina deținătorilor actuali, iar pe de altă parte, chiriașii au drept de preemțiune la cumpărare, per a contrario în cazul în care chiriașii nu-și exercită acest drept, imobilul poate fi vândut unor terțe persoane. Rezultă cu evidență așadar faptul că pentru vânzarea unui imobil din categoria prev. de art.42 alin.1 legea 10/001 nu este necesară condiția de a fi existat un contract de închiriere la . Legii nr.112/1995, acesta fiind elementul de noutate introdus prin noua reglementare. Așadar, pârâtul intimat P. C. T., al cărui contract de închiriere a fost încheiat la 26.05.2005 avea posibilitatea conform art.42 alin.3 din legea nr.10/2001 să cumpere imobilul în litigiu deoarece acesta nu fusese restituit persoanelor îndreptățite în urma procedurilor prevăzute la Capitolul III din legea menționată. Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, nu sunt întemeiate susținerile pârâților în sensul că era necesară existența contractului de închiriere la momentul intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, art.52 din legea 10/2001 abrogând orice alte dispoziții contrare.
Pentru toate considerentele arătate, Curtea constată că în speță nu există motivul de nulitate absolută invocat de reclamantă, astfel că recursul împotriva Deciziei civile nr. 681/A din 10.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. nu este fondat și îl va respinge conform art.312 alin.1 C.pr.civ.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată, instanța nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă P. E. M. împotriva Deciziei civile nr. 681/A din 10.10.2012 pronunțată de Tribunalul T..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31.01.2013.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
A.-M. N. Dr. L. L. M. G.
GREFIER,
D. K.
Red. A.M. N./ 19.02.2013
Tehnored. D. K. – 2 ex./14.02.2013
Tribunalul T., Judecător: C. B., A. A.
Judecătoria Timișoara, Judecător: L. Ș.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1247/2013. Curtea de... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 12/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
