Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1047/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1047/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-09-2013 în dosarul nr. 1047/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1047/R
Ședința publică din 12.09.2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află recursul formulat de recurentul reclamant O. P. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de DGFP A. împotriva Sentinței civile nr.1755 din 27 mai 2013 pronunțată de Tribunalul A., pentru despăgubiri în baza art. 504 Cod procedură penală.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
M. Public este reprezentat de procuror B. E. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, instanța constată a fost depusă la dosar, prin Serviciul registratură al instanței, la 11.09.2013, întâmpinare formulată de pârâtul intimat.
Instanța pune în discuție calificarea căii de atac promovată de reclamantul O. P., întrucât acesta a intitulat-o apel.
Reprezentanta Ministerului Public arată că incidentă în cauză este calea de atac a recursului, deși reclamantul a formulat apel.
Instanța constată ca incidentă în cauză calea de atac a recursului și, nefiind formulate alte cereri, având în vedere faptul că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe, apreciind că nu sunt incidente dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală și nici cele ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. Sentința civilă nr. 1755/27.05.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins acțiunea civilă exercitată de reclamantul O. P. în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a județului A., având ca obiect despăgubiri, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, deliberând asupra acțiunii civile înregistrată pe rolul Tribunalului A. la data de 14.02.2013, această instanță a reținut că reclamantul O. P. a chemat în judecată pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., solicitând, în baza art. 504 al. 1 și 2 și art. 505 al. 1 și 4 Cod procedură penală, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale de 600.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din data plății și a cheltuielilor de judecată ocazionate prin prezentul litigiu.
În motivarea acțiunii arată că, prin sentința penală nr. 3252/10.12.1948 a Tribunalului M. Cluj, la data de, în baza art. 209 pct. III Cod penal, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, închisoare pe care a executat-o în perioada 31.07._53, respectiv 4 ani și 9 luni închisoare grea, cu 1 an și 9 luni mai mult decât în sentința de condamnare. Dispozițiile prevăzute de art. 209 pct. III din Codul penal, în temeiul cărora a fost condamnat la închisoare se regăsesc în prevederile art. 1 (2) lit. a din Legea nr. 221/2009. Pe toată perioada executării pedepsei a fost supus unor chinuri fizice și psihice greu de suportat, deținuții fiind în mod repetat bătuți, înfometați, obligați la muncă istovitoare în condiții atmosferice precare și forțați să doarmă câte 40 într-o singură celulă, pe paturi din lemn sau din fier, de cca. 30 cm, fără saltea și fără pernă. Aceste măsuri au lăsat repercusiuni grave asupra stării sale de sănătate, cu atât mai mult cu cât efectele condamnării nu au încetat să existe nici după eliberarea sa din anul 1953, reclamantul și întreaga sa familie continuând să fie în urmăriți de către serviciile de securitate. P. măsurile abuzive dispuse împotriva sa de către regimul comunist i-au fost afectate în mod evident atributele fundamentale ale persoanei, reclamantul consideră că în speță sunt pe deplin întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504-505 C.pr.pen. și art. 52 alin. 3 din Constituție, iar instanța de judecată este obligată a dispune repararea integrală a prejudiciului ținând cont nu doar de consecințele produse pe plan fizic, psihic, social, moral și material, dar și de umilința la care întreaga familie a reclamantului a fost supusă în timpul și după executarea pedepsei. Face trimitere la Decizia nr. 297/21.01.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că repararea prejudiciul trebuie să fie integrală, instanța putând fixa o sumă de bani nu doar pentru a repune victima într-o situație similară celei avută anterior, cât și pentru a-i procura acesteia satisfacții de ordin material, susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată.
În drept invocă art. 504-505 Cod procedură penală, art. 20, 21 și 52 din Constituția României, art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 2518 coroborat cu art. 1531 din Noul Cod Civil, art.1 din Legea nr. 221/2009 și art. 2-3 din OUG nr. 214/200.
Pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P.. Reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. A., a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acțiunii, în principal, ca prescrisă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii raportat la deciziile Curții Constituționale nr. 1358/20.10.2010 și nr. 1354/20.10.2010.
În susținerea excepției de prescripție arată că, potrivit art. 78 și art. 12 din Legea nr. 24/2000 republicată, legile intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în M. Of. al României sau la o dată ulterioară, prevăzută în textul lor, termenul fiind calculat pe zile calendaristice. Legea nr. 221/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 396/ 11.06.2009, așa încât acțiunea înregistrată la data de 08.02.2013 este prescrisă. Pe fondul cauzei, arată că prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a fost constatată neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări paralele, respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999 și, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009. Nu este lipsită de relevanță nici trecerea unei perioade de 50 de ani de la data producerii evenimentelor, astfel că în mod evident nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciilor cauzate. Cu privire la despăgubirile bănești, apreciază că valoarea sumelor invocate cu titlu de prejudicii morale este nejustificat de mare și trebuie dovedită modalitatea prin care s-a ajuns la cuantificarea acesteia, în acest sens pârâta făcând trimitere la practica judiciară a instanței supreme, care în mod repetat a considerat că prejudiciul moral se stabilește într-adevăr prin apreciere, dar nu printr-o apreciere de ordin moral, ci bazată pe probe, care în speță nu există. În caz contrar, acordarea unor despăgubiri exorbitante ar duce la rândul său la producerea unor alte prejudicii materiale celorlalți cetățeni ai statului, prin diminuarea bugetului public și imposibilitatea susținerii cheltuielilor publice, iar luând în considerare și criza economică actuală, suma de 600.000 de euro solicitată de reclamant este una exorbitantă, în același sens opinând Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate, exemplu fiind hotărârea pronunțată Cauza Konolos în care s-au acordat despăgubiri materiale în valoare de 3.000 de Euro cu titlu de „prejudiciu moral incontestabil”.
P. răspunsul la întâmpinare, reclamantul arată că temeiul de drept al acțiunii nu este constituit din Legea nr. 221/2009, astfel că nu se poate pune problema prescripției dreptului la acțiune, iar din perspectiva aceluiași fapt, toate aspectele invocate de pârâtă prin întâmpinare sunt străine cauzei și nu fac altceva decât să ateste faptul că aceasta tratează cu superficialitate acțiunea reclamantului. Sub aspectul înscrisurilor depuse în probațiune, susține că natura politică a condamnării reiese fără echivoc din cuprinsul Sentinței penale nr. 3252/1948 a Tribunalului M. Cluj și ca atare nu se impune suplimentarea probațiunii cu alte înscrisuri, cum în mod eronat susține pârâta, iar nu în ultimul rând, afirmațiile pârâtei în sensul că trecerea unei perioade îndelungate de timp de la producerea prejudiciului ar duce la o atenuare semnificativă a prejudiciului moral sunt de asemenea nefondate și nu pot fi primite, în condițiile în care consecințele măsurilor abuzive sunt resimțite și în prezent și se amplifică pe fiecare an ce trece.
Instanța a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune a cererii formulate în baza Legii nr. 221/2009, invocată de pârât, având în vedere faptul că prezenta acțiune nu are ca obiect plata unor despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ci repararea prejudiciului moral având drept cauză condamnarea pe nedrept, în temeiul capitolului IV din Codul de procedură penală
Analizând acțiunea reclamantului prin prisma probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul a reținut în fapt următoarele:
Reclamantul O. P. a fost condamnat, în baza art. 209 pct. III din Codul penal din 1936, prin sentința penală nr. 3252/10.12.1948 a Tribunalului M. Cluj, la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, închisoare pe care a executat-o în perioada 31.07._53.
Reclamantul a invocat prevederile art. 504 alin. 1 și 2, art. 505 alin. 1 și 4 din actualul Cod de procedură penală, ce reglementează o procedură specială în materia răspunderii civile delictuale, mai precis în domeniul reparării erorilor judiciare. Procedura este una specială, derogatorie de la dreptul comun, fiind reglementată prin dispoziții distincte față de dreptul comun, așa încât acțiunea este de competența tribunalului, scutită de plata taxelor de timbru, judecata se face cu participarea procurorului, iar pârâtul este S. R. prin M. Finanțelor P.. Hotărârea pronunțată în primă instanță este supusă recursului.
După cum se poate observa este o procedură de judecată similară cu cea reglementată de Legea nr. 221/2009, ceea ce ar permite, la prima vedere, coexistența lor din punct de vedere procesual. Însă, așa cum voi arăta în cele ce urmează, cele două proceduri vizează, din punct de vedere al dreptului substanțial, obiecte diferite, ceea ce conduce în final, la excluderea lor reciprocă, întrucât persoana ce a suferit o condamnare penală cu caracter politic în timpul regimului comunist nu se identifică cu persoanele vizate Codul de procedură penală prin dispozițiile art. 504 – 506.
Reclamantul nu întrunește condițiile prevăzute de art. 504 – art. 506 din Codul de procedură penală pentru exercitarea acestei acțiuni speciale în repararea erorilor judiciare, prevederi pe care le coroborează cu cele ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Astfel, în ceea ce privește dispozițiile naționale, reclamantul nu îndeplinește următoarele cerințe: existența unei hotărâri definitive de achitare (art. 504 alin. 1), aspect ce se află în legătură directă cu termenul de exercitare a acțiunii prevăzut de art. 506 alin. 2, în condițiile în care acțiunea poate fi exercitată în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată sau a ordonanței procurorului prevăzute de art. 504.
Astfel, reclamantul nu a cerut rejudecarea cauzei sale, în condițiile revizuirii hotărârilor judecătorești sau altei căi extraordinare de atac, cel mai târziu după schimbarea regimului comunist la 22.12.1989 (moment în care Codul de procedură penală cuprindea dispoziții similare pentru repararea pagubelor produse prin erori judiciare).
De asemenea, sentința penală nr. 15/25.02.1971 a Tribunalului Județean A. (dosar nr. 215/1971) prin care a fost admisă cererea formulată de reclamantul O. P. și s-a dispus reabilitarea judecătorească a pedepselor stabilite prin hotărârea penală nr. 3252/10.12.1948 a Tribunalului M. Cluj nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 504 alin. 1 din Codul de procedură civilă, nefiind o hotărâre de achitare, ce presupune constatarea nevinovăției. Hotărârea penală de mai sus a avut ca efect, astfel cum se arată și în dispozitivul acesteia, încetarea decăderilor, interdicțiilor și a incapacităților rezultate din condamnare.
Așadar, reclamantul nu întrunește condiția deținerii unei hotărâri judecătorești de achitare.
Procedură specială prevăzută de art. 504 și urm. din Codul de procedură penală a fost reglementată în considerarea reparării unor erori judiciare constatate prin hotărâri judecătorești definitive. Or, reclamantul nu se află într-o astfel de situație, în condițiile în care din 1990 au fost promulgate diverse acte normative pentru repararea prejudiciilor create de regimul comunist prin condamnări penale/ măsuri administrative cu caracter politic, acte normative adoptate tocmai în considerarea imposibilității sau, în cel mai bun caz, a dificultăților pe care le-ar fi întâmpinat persoanelor respective pentru a respecta cerințele cumulative prevăzute de art. 504 – 506 din Codul de procedură penală pentru exercitarea acțiunii în repararea erorilor judiciare.
Reclamantul se prevalează de art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, ce stabilește ca fiind o condamnare cu caracter politic cea pronunțată pentru fapta încadrată în prevederile art. 209 pct. III din Codul penal din 1936, având ca efect înlăturarea de drept a tuturor efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 al legii (art. 2), în sensul că această hotărâre nu poate fi invocată împotriva persoanelor care au făcut obiectul acesteia, înlăturându-se astfel obligația persoanelor îndreptățite la beneficiul acestei legi de a efectua demersurile juridice pentru anularea condamnării penale.
Însă, acest beneficiu legal poate fi invocat doar în procedura specială prevăzută de Legea nr. 221/2009, fiind inadmisibilă extinderea efectelor acesteia peste cadrul procesual stabilit de legiuitor pentru aplicarea acestui act normativ.
Conform principiul electa una via, reclamantul are obligația de a alege o sigură cale pentru valorificarea pretențiilor sale. Or, acesta a ales inițial calea prevăzută de Legea nr. 221/2009, învestind instanța de judecată cu cererea de despăgubiri ce a făcut obiectul dosarului nr._, soluția irevocabilă fiind cea de respingere a acțiunii civile prin decizia civilă nr. 197/14.02.2011 a Curții de Apel Timișoara menținută prin decizia civilă nr. 190/17.01.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secția I Civilă, prin aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale ce a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009.
În cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 221/2009 nu se impune declararea nevinovăției din punct de vedere penal a persoanei, nu se pretinde constatarea, în cadrul unei rejudecări, a neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnată persoana, ci doar constatarea caracterului politic al condamnării penale, condiție ce nu se încadrează în specificul acțiunii în repararea erorilor judiciare prevăzută de art. 504 – art. 506 din Codul de procedură penală și art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, acțiune ce impune reclamantului prezentarea unei hotărâri judecătorești de achitare.
În concluzie, prevederile art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu sunt compatibile cu procedura prevăzută de Codul de procedură penală privitor la repararea erorilor judiciare.
În aceeași măsură ca și prevederile codului de mai sus nu sunt aplicabile situației reclamantului nici dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ce reglementează dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, creând aceleași condiții ca și art. 504 – 506 din Codul de procedură penală român, și anume: existența unui act definitiv prin care a fost anulată o condamnare penală definitivă sau acordarea grațierii „pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”. Deci și CEDO condiționează acțiunea în repararea erorilor judiciare de anularea condamnării definitive printr-un act definitiv ce presupune rejudecarea cauzei penale, ca urmare a descoperirii unui fapt nou ce dovedește nevinovăția persoanei, cu condiția ca nedescoperirea în timp util a acelui fapt să nu îi fie imputabilă chiar și în parte acesteia.
Or, reclamantul nu a apelat la această procedură obligatorie ce trebuia urmată în cazul reparării erorii judiciare, înțelegând să se prevaleze de art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, argument deja înlăturat de instanță ca urma incompatibilității acestei norme cu procedura prevăzută de art. 504 din Codul de procedură penală.
Tot pentru aceleași motiv al incompatibilității ce vizează prevederile Legii nr. 221/2009, având la bază aceleași considerente, nu sunt incidente în cauză nici cele ale art. 2 și art. 3 din OUG nr. 214/1999, care așa cum rezultă din titlul său, are ca obiect de reglementare „acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România”.
De asemenea, dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituția României republicată nu sunt incidente în cazul reclamantului pentru argumentele prezentate în cadrul analizării procedurii speciale a reparării erorilor judiciare.
În acest context procedural stabilit chiar de reclamant prin apelarea la procedura specială prevăzută de art. 504 din Codul de procedură penală, invocarea de către acesta a dispozițiile art. 2, art. 3 și art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum și ale art. 20 (aplicarea dispozițiilor Constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, respectiv a priorității reglementările internaționale față de cele interne, cu excepția cazului în care acestea din urmă sunt mai favorabile), art. 21 (accesul liber la excepție) din Constituția României republicată, nu este de asemenea, compatibilă cu procedura specială aleasă în mod expres de către reclamant, ci cu acțiunea de drept comun în repararea prejudiciului moral, acțiune ce este supusă prescripției dreptul la acțiune în termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, conform art. 1 și 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Dispozițiile noului cod civil nu sunt aplicabile în cauză ca urmare a prevederilor art. 6 din acest act normativ și a principiului neretroactivități legii civile.
Pentru considerentele expuse a fost respinsă acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamantul O. P. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
Nu au fost solicitate cheltuieli de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul O. P. solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii primei instanțe si, in fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata si precizata, în temeiul disp.art. 504 aliniat 1, art.504 aliniat 2, art.505 aliniat 1, art. 505 aliniat 4 Cod procedura penala, art.52 (3) din Constituția României, art. 20 din Constituția României, obligarea Statului R. prin M. Finanțelor P. (prin Direcția Generala a Finanțelor P. a jud.A.), la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la 3 (trei) ani închisoare corecționala si 3 (trei) ani interdicție corecționala pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, fapta prevăzuta si pedepsita de art. 209 PCT.III C.P., închisoare pe care a executat-o in perioada 31.07._53, respectiv 4 (patru) ani si 9 luni închisoare grea, despăgubiri in suma de 600.000 Euro (sase sute mii euro) sau echivalent in lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plații; in subsidiar solicită casarea sentinței primei instanțe si trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul A. pentru a se judeca prezenta cauza pe fond.
În motivarea căii de atac declanșate reclamantul a arătat că hotărârea primei instanțe este una nelegala deoarece temeiul de drept pe care și-a formulat cererea de chemare in judecata este reprezentat de dispozițiile prevăzute de art. 504 alin. 1 si art. 504 aliniat 2, art. 505 alin.l art.505 aliniat 4 Cod procedura penala, dispozițiile prevăzute de articolul 52 (3) din Constituția României, cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publica, dispozițiile prevăzute de art.20 din Constituția României cu privire la Tratatele internaționale privind drepturile omului, dispozițiile prevăzute de art.21 din Constituția României cu privire la accesul liber Ia justiție, art.22 din Constituția României cu privire la dreptul Ia viata, la integritatea fizica si psihica, art.2, art. 3, art.5,art.6, art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, reglementările prevăzute de art. 3 din Protocolul nr.7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art. 2518 coroborat cu art.15, 61 si următoarele, art.71 si următoarele, art.1531, art.2537 pct.l, art.2538 (1), art.2541, art.2542 din Codul civil, Legea 30/1994 cu modificările ulterioare privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, art.1, 4 din legea nr.302/2004 cu modificările ulterioare.
Reclamantul susține că atât timp cât a fost condamnat pe criterii politice pentru o infracțiune de drept cu caracter politic, iar efectele condamnării sale au fost înlăturate de drept, sunt respectate cerințele prev. de art.504 c.pr.pen.
Se mai arată că motivele pe care se sprijină sentința primei instanțe sunt contradictorii, străine de natura pricinii și nu reflectă starea reală de fapt.
Susține reclamantul că a invocat prevederile art.1 alin.1 și 2 din Legea nr.221/2009 tocmai pentru a sublinia că această condamnare constituie de drept o condamnare cu caracter politic, iar la dosar a depus hotărârea judecătorească prin care a fost reabilitat. Cu certitudine anterior anului 1990 nu a avut posibilitatea de a promova o acțiune împotriva Statului R. pentru obligarea acestuia la plata unor despăgubiri cu caracter moral în temeiul art.504 C.pr.pen. De altfel, după eliberarea din închisoare, nu a fost posibil sa exercit o acțiune in despăgubiri împotriva statului roman întrucât in acea perioada excesul de represiune a instituțiilor statului era la cote maxime.
D. prin art.2 din Legea nr.221/2009 s-a statuat: «toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art.1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
Aceste prevederi legale au fost si sunt aplicabile pentru toate persoanele persecutate politic in perioada comunista, reprezentând de altfel o reabilitare de fapt a acestor persoane condamnate pe nedrept pe criterii politice.
Or, . consideră ca atât timp cât doar prin aceste prevederi legale au fost înlăturate de drept efectele hotărârilor judecătorești de condamnare, (legea fiind in vigoare până la data de 14.06.2012), termenul de 18 luni pentru introducerea acțiunii sale nu este depășit.
Mai mult, acest caracter nelegal al privării sale de libertate nu a fost stabilit decât atunci când au fost înlăturate toate efectele hotărârii judecătorești prin care a fost condamnat pe nedrept, așa cum am arătat mai sus.
Odată cu înlăturarea tuturor efectelor hotărârii judecătorești de condamnare, practic a fost achitat efectiv pentru oricare dintre motivele prevăzute in codul de procedura penala. Condamnarea la închisoare pe motive politice i-a cauzat prejudicii materiale si morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții si evoluției mele, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum si atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare si reputație. de asemenea lipsirea mea de libertate, a produs consecințe si in planul vieții private si profesionale, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorita condițiilor istorice anterioare anului 1989, viata de familie, imaginea si sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii statului. Deși nu exista un sistem care sa repare pe deplin daunele morale constând in dureri fizice si psihice, iar plata unei sume de bani abia daca poate aduce victimei (sau descendenților acesteia) unele alinări sau satisfacții, in materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului, nu poate avea decât un caracter aproximativ. Suferințele de ordin fizic, psihic, moral nu pot fi apreciate si cuantificate cu situații care sunt similare in aparenta, intre cele doua ipoteze existând o distincție neta, clara. Aceste suferințe nu pot fi apreciate si cuantificate pe baza unui criteriu care are la baza metoda comparației, ele ținând intrinsec de personalitatea expusa măsurii cu caracter politic si de fiecare caz in parte, care trebuie analizat de instanța de judecata.
Potrivit dispoz.art.2523 Cod civil prescripția începe sa curgă de la data când titularul dreptului Ia acțiune a cunoscut, sau dupa împrejurări trebuia sa cunoască nașterea lui. In cazul in speța, avind in vedere condițiile anterioare anului 1990 cu certitudine nu puteam introduce o asemenea acțiune, iar ulterior nu am avut posibilitatea, respectiv nu a existat un cadru, clar, cert care sa-mi permită promovarea unei acțiuni de acest gen. Acest cadru - din păcate pentru o scurta, foarte scurta perioada de timp datorita intervenției Curții Constituționale - a fost creat prin apariția Legii nr.221/2009 când au fost înlăturate de drept toate efectele hotărârilor de condamnare pentru persoanele condamnate pe criterii politice. Astfel apreciază ca nu se poate cunoaște cu exactitate care a fost data când s-ar fi născut dreptul său la acțiune. Pe de alta parte, acțiunea nu este prescrisa in raport cu dispozițiile prevăzute de art.2537 pct.l, art.2538 (1), art.2541, art.2542 din Noul Cod civil, atât timp cit a intervenit întreruperea prescripției, prin recunoașterea de către pârâtă a dreptului a cărui acțiune se prescrie în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar. Or, . sunt incidente dispoz.art.2537 pct.l, art.2538 (1), art.2541, art.2542 din Codul civil cu privire la întreruperea prescripției extinctive si ștergerea prescripției începute înainte de a se ivi cauza de întrerupere.
Conform art.5 pct.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, orice persoana care este victima unei arestări sau a unei dețineri in condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații.
Curtea Constituționala a reținut prin Decizia sa nr.255 din 20.09.2001 următoarele: in conformitate cu prevederile art.48 alin.2 din Constituție si in mod corespunzător conform prevederilor art.5 pct.5 din Convenție, au dreptul la repararea de catre stat a pagubei ce le-a fost cauzata, nu numai persoana condamnata definitiv ci si persoana care in urma rejudecarii cauzei a fost achitata pentru oricare dintre motivele prevăzute in Codul de procedura penala.
Sub un alt aspect, asa cum se menționează in Decizia Curții Constituționale nr.172/23.05.2001 si cum a statuat CC. prin Decizia nr.107/1999, „Art.48 alin.3 din Constituție, expresia «potrivit legii» lasa la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale in care dreptul la reparații poate fi exercitat. Aceeași idee se regăsește si in dispozițiile art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale.
În închisoare - de altfel a fost transferat prin mai multe: Cluj, Aiud, Colonia de munca Peninsula Valea Neagra, Colonia de munca Capul Midia - condițiile au fost extrem de grele, un adevărat infern, având si lanțuri la picioare. . a constat in: bătăi repetate, înfometări. De altfel, datorita faptului ca nu primea de mâncare, s-a îmbolnăvit, era numai piele si os, repercusiunile anilor de închisoare urmărindu-l toata viata.
Efectele condamnării sale au avut repercusiuni nefaste si după eliberarea in 25.03.1953, aspect care rezulta fara nici o putința de tăgada din cuprinsul înscrisurilor existente la dosarul cauzei.
In ceea ce privește calea de atac împotriva sentinței primei instanțe, apreciază ca aceasta este apelul, având in vedere incidența in cauza a dispoz.art.282 Cod prociv. si in mod special faptul ca acțiunea pe care a introdus-o este pe calea dreptului comun, iar temeiul de drept al acțiunii nu vizează strict numai disp.art.504, 505 Cod pr.penala.
Consideră ca atât timp cit nu exista putere de lucru judecat, in prezenta cauza sunt incidente dispozițiile prevăzute de art.297 (1) Cod procedura civila, soluția legala fiind anularea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul A., pentru a se soluționa cauza pe fond.
P. întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate, fără cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește calea de atac incidentă în speță, Curtea a constatat că prin acțiunea precizată reclamantul a invocat dispozițiile art.504 alin.1 și 2, art.505 alin.1 și 4 C.pr.pen., art.52 alin.3, art.20 și art.21 din Constituție, art.2,3 și 41 din CEDO, art.3 din Protocolul nr.7 al CEDO, art.2518 rap. la art.15, 61, 71, 1531 NCC, Legea nr.30/1994, art.1 și 4 din Legea nr.303/2004, făcând în cuprinsul cererii sale precizate ample considerații legate de aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art.504 C.pr.pen. P. urmare, rezultă în mod evident că reclamantul a solicitat despăgubiri în temeiul dispozițiilor legale privind repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, celelalte dispoziții legale menționate în cerere reprezentând norme cu caracter general privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, dreptul de acces la o instanță, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sau dispoziții din noul cod civil privind termenul de prescripție. Împrejurarea că reclamantul a mai indicat și alte texte de lege cu caracter general din Constituție care prevăd principiile accesului liber la justiție și al respectării tratatelor internaționale la care România este parte nu determină incidența în cauză a căii de atac de drept comun, respectiv apelul, așa cum în mod eronat susține reclamantul prin cererea declanșatoare a căii de atac. Cu alte cuvinte, menționarea în cadrul temeiului legal a unor texte constituționale cu valoare de principiu nu înlătură aplicarea dispozițiilor speciale privind calea de atac pentru acțiunea care formează obiectul judecății, respectiv art.504 și 505 C.pr.pen. Același raționament se aplică și în privința textelor din Noul cod civil invocate de reclamant referitoare la repararea integrală a prejudiciului sau la termenul de prescripție.
Având in vedere principiile de drept conform cărora data fiind o cale, nu se admite recurs la alta cale si normele speciale deroga de la cele generale (electa una via, non datur recursus ad alteram, specialia generalibus derogant), instanța retine ca în cazul în care reclamantul procedează la alegerea unui temei juridic, acesteia urmează să i se aplice în întregime dispozițiile legale invocate, inclusiv cele procedurale, respectiv calea de atac prevăzută de lege. Or, în speță, conform art.506 alin.4 C.pr.pen. (astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct.63 din Legea nr.202/2010), calea de atac este cea a recursului.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea de apel reține următoarele:
Curtea constată că în mod corect tribunalul a respins cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile speciale mai sus arătate.
În primul rând, art. 504 C.pr.pen. constituie o dispoziție specială privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare, astfel încât invocarea ca temei legal al răspunderii statului a acestor dispoziții presupune dovedirea condițiilor reglementate în mod expres de norma juridică. Aceasta reglementează nu numai limitele, dar si condițiile răspunderii patrimoniale a statului, precum si cazurile în care statul este exonerat de aceasta răspundere. Or, așa cum în mod corect a arătat tribunalul, condamnarea invocată de reclamant nu se încadrează în ipoteza textului legal mai sus analizat. Astfel, pentru acordarea despăgubirilor morale în baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana sa fi fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obține despăgubiri și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Or, niciuna dintre cele trei situații anterior menționate nu se regăsește în speță.
În al doilea rând, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune al reclamantului, Curtea constată că acesta în mod greșit invocă dispoz. art.1531 din Noul cod civil, deoarece condamnarea pentru care solicită despăgubiri pentru daunele morale a avut loc înainte de . noului cod civil, prin urmare, conform art.6 NCC, în speță sunt aplicabile dispozițiile vechii reglementări privind prescripția extinctivă.
Însă, dat fiind că reclamantul a invocat prevederile art.504 C.pr.pen., Curtea constată că sunt aplicabile dispoz. art.506 alin.2 c.pr.pen. conform căruia acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului.
În cazul condamnărilor cu caracter politic și al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la căderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor masuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acțiuni în instanța prin care sa incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist si să solicite despăgubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate absolută de a promova acțiunea în răspundere împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilata forței majore și acceptată drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odată cu desființarea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a acționa în instanță a fost înlăturată, în concluzie termenul de prescripție a dreptului la acțiunea întemeiată pe art.504 C.pr.pen. a început sa curgă cel târziu la data anterior menționata.
Chiar dacă s-ar accepta susținerea recurentului că de abia prin adoptarea Legii nr.221/2009 s-au înlăturat efectele hotărârii de condamnare, această lege a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial nr. 396 din 11 iunie 2009, astfel încât, și dacă se calculează cele 18 luni de la . acestei legi, termenul de prescripție apare ca fiind depășit, neexistând nici un argument legal și logic conform căruia termenul de 18 luni s-ar calcula de la expirarea termenului prevăzut în legea 221/2009 pentru formularea cererilor de despăgubiri în baza acesteia.
Chiar dacă prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerata ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale si nici ca întreruptiva de prescripție, în sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958, așa cum susține în mod greșit recurentul.
Astfel, cat privește repunerea in termenul de prescripție, acesta poate fi făcuta printr-o prevedere legala expresa sau poate fi dispusa de către instanța de judecata, în condițiile art. 19 din Decretul 167/1958. Art. 19 din Decretul 167/1958 prevede că instanța judecătoreasca poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, sa dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere in termen putând fi făcută numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea in termen, cu atât mai mult cu cât se recunoaște de către reclamant că a promovat anterior și o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 care a fost respinsă.
Pe de altă parte, conform art. 16 alin.1 lit. a din Decretul 167/1958, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (în speță S. R.) are efect întreruptiv de prescripție numai dacă recunoașterea a fost făcută în cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia.
P. urmare, nici pretinsa recunoaștere a pretențiilor reclamantului făcută de pârât prin întâmpinare (așa cum se susține în cererea de recurs) nu poate avea efect întreruptiv de prescripție, având loc mult după împlinirea termenului prevăzut de lege.
Mai mult, în speță este aplicabil principiul de drept conform căruia dată fiind o cale, nu se admite recurs la alta cale (electa una via, non datur recursus ad alteram), deoarece reclamantul a promovat anterior o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, invocând aceleași împrejurări ca în prezenta cauză, cerere respinsă prin Decizia civilă nr. 197/14.02.2011 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia civilă nr. 190/17.01.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru aceste motive, instanța de recurs consideră că în mod corect tribunalul a respins acțiunea reclamantului prin sentința civilă recurată, astfel încât recursul împotriva acestei hotărâri urmează să fie respins conform art.312 alin.1 Cod procedură civilă.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, Curtea nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant O. P. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de DGFP A. împotriva Sentinței civile nr.1755 din 27 mai 2013 pronunțată de Tribunalul A..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12.09.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. A.M.N. - 30.09.2013
Tehnored. ..09.2013
Instanța de fond: Tribunalul A.:- Judecător: M. A.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 105/2014. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 344/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
