Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 487/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 487/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-03-2013 în dosarul nr. 487/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 487
Ședința publică din 27.03.2013
PREȘEDINTE: Rujița R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
GREFIER:A. M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta M. M. împotriva sentinței civile nr. 2885/15.11.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimat pârâtul S. R., reprezentat de M. FINANȚELOR P., prin DGFP A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsă părțile.
M. Public este reprezentat de doamna procuror S. A. I. de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la dosarul cauzei prin registratura instanței la data de 21.02.2013, de către pârât întâmpinare.
Instanța, având în vedere că reclamanta a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C. pr. civ., constată încheiate dezbaterile și acordă cuvântul pe fond
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. sentința civilă nr. 2885/15.11.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ a fost respinsă cererea în despăgubiri formulată reclamanta M. M. împotriva pârâtului S. R. reprezentat de M. FINANȚELOR P. prin DGFP A..
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin cererea înregistrată la 11.06.2012, reclamanta M. M. a chemat în judecată, în calitate de pârât, S. român prin M. Finanțelor P., solicitând ca în baza probatoriului administrat în cauză să se constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus tatăl său, respectiv deportarea lui în U.R.S.S. pe criterii etnice, respectiv politice în perioada 13.01.1945 – 08.12.1949 și obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 EURO, respectiv echivalentul în lei la cursul de schimb BNR din ziua efectuării plății cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a executării acestei deportări.
În motivarea acțiunii și prin notele de ședință, reclamanta a arătat că persecuțiile de natură politică la care a fost supus tatăl său s-au concretizat prin deportarea lui în U.R.S.S. pe criterii etnice, politice întrucât era cetățean român de origine germană.
Reclamanta a arătat că această deportare a tatălui său a avut consecințe deosebit de grave asupra sănătății sale și implicit asupra întregii sale vieți, repercusiunile acelor ani petrecuți în lagărele de muncă fiind inimaginabile astfel că în aprecierea sa, se impune acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 4 (2), art.5 (4) din Legea nr.221/2009 alin. 1, art. 4 alin. 1, art. 5 alin. 1 lit. a ) și alin. 11 din Legea nr. 221/ 2009, art.2 (2) lit. e, art.3 lit. e din O.U.G. 214/1999, art.16, 20, 21, 52 (3) din Constituția României, art.2, art.3, 6, 14,17 din C.E.D.O.
Analizând solicitarea reclamantei și materialul probator depus la dosar tribunalul a constatat că pretențiile acesteia nu mai pot fi valorificate, deoarece pe parcursul procesului textele din lege pe care și-a întemeiat cererea au fost declarate neconstituționale.
Actul normativ pe care reclamanta își întemeiază prezenta acțiune este singurul care recunoaște dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele persecutate din motive politice.
P. Decizia nr.1358/21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile legale invocate de reclamant, art.5 alin.1 lit. a, sunt neconstituționale.
În ce privește caracterul politic al măsurilor administrative, tribunalul consideră că nu poate constitui o cerere de sine stătătoare mai ales că reclamanta nu face dovada vreunei vătămări derivată din această situație.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere și Decizia nr.12 din 19septembrie 2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, publicată în Monitorul oficial nr.789 din 7 noiembrie 2011,obligatorie conform art.330 ind.7 Cod pr. civilă, în sensul că, în urma deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010,dispozițiile art.5 alin.1 lit. a din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional, situație în care se află și prezenta cauză.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii.
În motivarea a invocat că deportarea în URSS a antecesorului său este consecința faptei ilicite a organelor Statului R., măsură având caracter politic în sensul art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 3 lit. e, art. 2 alin 1 lit c din OUG nr. 214/1999.
A invocat încălcarea art. 6 CEDO, a principiilor egalității în fața legii, al nediscriminării, a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO; a învederat că Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale nu este incidentă în cauză.
În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 C. pr. civ..
Legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare în cauză.
Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art. 3041 C. pr. civ., art. 306 alin. 2 C. pr. civ., față de dispozițiile art. 299 și următoarele C. pr. civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a învederat că măsura deportării în URSS a tatălui său se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 referitoare măsurile administrative cu caracter politic.
Chiar dacă tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin.1 raportată la art. 4 alin. 2 din Legea nr.221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-a realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 și până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului R. indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”
În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite” și că această comisie își va avea sediul la București.
În consecință, a fost lansată somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vederea deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui M. I și ale Guvernului R., măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).
P. urmare, Curtea reține că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr.118/1990-republicat.
În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.
În consecință, reclamanta nu poate invoca în favoarea sa beneficiul Legii nr. 221/2009, astfel că susținerile sale vizând încălcarea drepturilor și principiilor recunoscute de legea națională și de CEDO nu sunt întemeiate.
Pe de altă parte, este de observat că prin Decizia 15/12.11.2012 dată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că deportarea în URSS nu reprezintă măsură administrativă cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
Tribunalul a soluționat cererea reclamantei în prima instanță conform dispozițiilor art. 4 alin 4, art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel că sunt neîntemeiate susținute recurentei referitoare la incidența dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. pr. civ.
La fel, nici dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 C. pr. civ. nu sunt incidente ca temeiuri de modificare a deciziei, câtă vreme aceasta a fost motivată argumentele primei instanțe ținând seama de actul juridic dedus judecății, coroborându-se și conducând în mod logic la soluția dată în cauză.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiile art. 312 alin 1 C. pr. civ. raportat la art. 304, 3041 C. pr. civ., instanța va respinge recursul declarat de reclamanta M. M. împotriva sentinței civile nr. 2885/15.11.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta M. M. împotriva sentinței civile nr. 2885/15.11.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică azi, 27.03.2013
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
Rujița RAMBUFlorin ȘUIUGheorghe O.
GREFIER,
A. M. T.
Red. FȘ/ 28.03.2013
Teh. AMT/2 ex./02.04.2013
Prima instanță: Tribunalul T. – jud. S. N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 89/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 661/2013. Curtea... → |
|---|
