Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 661/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 661/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-06-2013 în dosarul nr. 860/2013
ROMÂNIAoperator 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 860
Ședința publică din 13 Iunie 2013
PREȘEDINTE :C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR :A.-M. N.
GREFIER :M. S. L.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta recurentă Ș. E. împotriva sentinței civile nr. 661/PI/21.02.2013 pronunțată de T. T. în dosar nr._ ,în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R. P. M. Finanțelor P., în reprezentarea D.G.F.P.IMIȘ, având ca obiect Despăgubiri Legea nr.221/2009 .
M. Public a fost reprezentat de doamna procuror B. E. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată că intimata Direcția Generală a Finanțelor P. T. ,a depus la dosar,prin registratura instanței la 28 mai 2013,întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat și excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea în fond a recursului.
Reprezentanta Ministerului Public, având cuvântul, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică,raportat la dispozițiile imperative ale deciziei nr. 15 pronunțată de ICCJ în dosar nr.12/2012 conform cu care deportare și prizorieratul în fosta URSS anterior datei de 6.03.1945, nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009, ca urmare reclamanta nu se încadrează în măsurile administrative prevăzute de Legea nr.221/2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ /14.06.2012, reclamanta Ș. E. a chemat in judecată pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P. - Direcția Generală a Finanțelor P. T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că asupra sa și familiei sale au fost luate măsuri administrative cu caracter politic privind privind deportarea acestuia în URSS pentru muncă la reconstrucții din data de 14.01.1945 până în 21.10.1949 la lagărele de muncă din Donbass - Ucraina, în temeiul Ordinului A/192 din 19 februarie 1945, pe motiv că acesta avea etnie germană, faptă prevăzută de art.4 alin. 2 din Legea 221/2009; obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 500 000 EUR echivalent în lei la data efectuării plății reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat dispuse împotriva sa și a familiei sale în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, în temeiul art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din vechiul Codul civil, art. 504 și urm. din Codul de procedura penala, art. 52 din Constituție, art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 500 000 EUR echivalent în lei la data efectuării plății reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al luării măsurilor administrative, conform art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009.
În motivare, reclamanta a arătat că prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic dispuse mamei sale a dislocării în URSS pentru muncă la reconstrucție din data de 14.01.1945 până în 21.10.1949, S. R. i-a cauzat familiei sale un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private. În consecință, în temeiul prevederilor art. 998-999 din C. Civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituția României și ale art. 504 și urm. din C.Proc.P.., se impune tragerea la răspundere a statului, în vederea reparării prejudiciului moral cauzat.
P. măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva familiei sale, S. R. le-a cauzat reclamantei și familiei sale un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.
În data de 14.01.1945 mama reclamantei, numita Geisl E. născută Bohn a fost ridicată de jandarmii de acasă și a fost trimisă la muncă pentru reconstrucție în URSS.
Tot în data de 14.01.1945 mama sa a fost predată precum un animal armatei ruse, de unde au fost îmbarcați în vagoane de animale și duși în minele de cărbuni din URSS. Din cele povestite de mama sa, în trenurile care au fost transportați în URSS era ger, deși erau înghesuite multe persoane, iar pentru necesitățile fiziologice, se făcea o gaură în podea.
În urma ei au rămas reclamanta și părinții acesteia, respectiv bunicii săi care nu au mai auzit nimic de ea doar după o perioadă foarte îndelungată când aceasta le-a trimis o scrisoare din lagăr.
Acesta a fost locul în care mama sa aproape timp de 5 ani a încercat să supraviețuiască, iar ulterior să revină acasă.
La sfârșitul anului 1949 când a venit acasă, aceasta era foarte slăbită și bolnavă, îmbătrânise înainte de vreme și cu traumatisme psihice în urma regimului impus de autoritățile din URSS.
Mama sa cu greu a povestit toate ororile suferite în lagărele URSS, și doar atunci în ultimi ani de viață.
În toată această perioadă familia sa a avut de suferit datorită faptului că era de etnie germană, mai mult decât atât familiei sale i s-au luat toate alimentele din casă, bunicii fiind obligați să înfrunte cu greu acea perioadă dificilă, pentru a le asigura traiul de azi pe mâine.
În privința prejudiciului moral, se remarcă faptul că, nu de puține ori, acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, Curtea acordând, în asemenea cazuri, o despăgubire globală, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.
Reparația prejudiciului de natură morală este subordonată principiului restitutio in integrum, iar criteriile avute în vedere la indemnizarea acesteia depind de particularitățile cazului.
Fixarea întinderii reparației și indemnizarea daunelor se fac cu luarea în considerarea gravității violării, accentul fiind pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Astfel, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.
Reglementările aplicabile în materia despăgubirilor către persoanele vătămate în drepturile lor își au sediul în textele art. 5 parag. 5 și art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Conform art. 5 parag. 5: "Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații".
Încă de la început jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că "satisfacția echitabilă" ar putea cuprinde trei componente, și anume: repararea daunelor materiale, o compensație acordata pentru prejudiciul moral (daune morale) și acoperirea tuturor cheltuielilor de judecată, plus taxe aferente procedurilor.
În privința cuantumului despăgubirilor, reclamanta apreciază că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
Din cele de mai sus rezultă în mod clar faptul că prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva lor, S. R. le-a cauzat un prejudiciu moral aducându-le atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.
Conform prevederilor art. 998 - 999 din Codul civil, S. R. are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat reclamantei și familiei sale ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării în URSS pentru muncă la reconstrucție din data de 14.01.1945 până în 21.10.1949. Întrucât în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat reclamantei și familiei sale.
Potrivit art. 998 C.civ. „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara ".
Astfel, prejudiciul nepatrimonial constituie, ca și prejudiciul patrimonial, un element structural al răspunderii civile delictuale.
Răspunderea delictuală în general presupune existența sau întrunirea cumulată a următoarelor condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, și culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
Fapta ilicită a Statului R. este constituită de aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic împotriva sa și a familiei sale. Aceste măsuri au avut ca rezultat încălcarea drepturilor subiective ale membrilor familiei sale, respectiv încălcarea dreptului la libertate, dreptului la o viață privată și de familie și dreptului la onoare și reputație.
Având în vedere cele descrise mai sus, rezultă că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului R. pentru prejudiciul moral cauzat reclamantei și familiei sale prin acțiunile întreprinse împotriva acestora prin dislocarea în URSS pentru muncă la reconstrucție din data de 14.01.1945 până în 21.10.1949.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. din C.proc.pen., rezultă că S. R. va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat reclamantei și familiei sale prin M. Finanțelor P..
Analizând prevederile art. 506 alin. (3) din c.proc.pen., potrivit căruia "pentru obținerea reparării pagubei persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civila statul, care este citat prin M. Finanțelor P."se deduce faptul că, în cadrul prezentei acțiuni, S. R. va fi reprezentat prin M. Finanțelor P..
Ținând seama de toate cele prezentate mai sus, rezultă că, în cauza de față S. R. răspunde pentru prejudiciul cauzat prin M. Finanțelor P..
Dreptul reclamantei de a solicita angajarea răspunderii Statului R. pentru prejudiciile morale cauzate acesteia și familie sale până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise dupa anul 1989, ci iși are fundamentul în prevederile art. 998-999 C.civ.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă că dreptul reclamantei de a solicita angajarea răspunderii civile a Statului R. pentru prejudiciile morale cauzate acesteia și familiei sale nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile art. 998-999 din C.civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale art. 504 și urm. din C.proc.pen.
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. în condițiile în care, în numeroase cazuri, S. R. a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat. În același timp, prin raționamentul expus în motivarea deciziei pronunțate, Curtea Constituțională mi-a îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 din C.civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă și familia sa ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva acestora de regimul totalitar, a) Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. P. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a definitivat judecarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reținând că aceste prevederi sunt neconstituționale.
Este binecunoscut faptul că decizia prin care se constata neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Dacă excepția este admisă, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar, nu pot fi disociate prevederile menționate în actul de sesizare.
Curtea Constituționala a omis sa aibă în vedere prevederile art. 998-999 din C.civ., prevederi imperative care descriu instituția răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat altuia, indiferent de natura acestuia, patrimonial sau nepatrimonial.
După cum a susținut și mai sus, prin adoptarea Decretului-lege nr. 118/1990 și ulterior a Legii nr. 221/2009, legiuitorul român nu a instituit dreptul de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de foștii deținuți politici, drept care exista și anterior adoptării acestor două acte normative, ci doar a consfințit modificarea viziunii Statului R., ulterior căderii regimului totalitar instaurat la 6 martie 1945, cu privire la posibilitatea reparării pecuniare a daunelor morale.
Atât Decretul-lege nr. 118/1990 cât și Legea nr. 221/2009 constituie, în același timp, niște legi speciale, derogatoare de la regula de drept comun instituită de art. 998-999 din C.civ., privind răspunderea civilă delictuală. în absența acestor legi, persoanele care au suferit un prejudiciu moral, ar fi putut să-și întemeieze acțiunile în despăgubiri potrivit normelor de drept comun, lucru care de altfel s-a și petrecut în numeroase cazuri.
Din cele de mai sus, se impune a fi trasa concluzia că raționamentul efectuat de Curte la soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 este eronat întrucât face abstracție de existența dispozițiilor art. 998-999 din C.civ. privind instituția răspunderii civile delictuale.
Fără îndoială, adoptarea legilor speciale reparatorii constituite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și de Legea nr. 221/2009 dovedește faptul că toate măsurile dispuse împotriva reclamantei și a familiei sale descrise mai sus au fost abuzive.
P. aceste două acte normative, S. R. și-a recunoscut culpa și a admis în mod direct faptul că măsurile care au condus la încălcarea gravă a drepturilor reclamantei și a familie sale nu au avut un temei legal.
Realizând o analogie între măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva familiei mele și condamnările cu caracter politic se poate observa că există numeroase similitudini. În ambele cazuri a fost restrâns în mod grav dreptul la libertate, la onoare, la viață privată și de familie. Suferințele fizice determinate de condițiile vitrege de viață s-au răsfrânt și asupra psihicului nostru prin lipsa siguranței personale, prin necunoașterea viitorului propriu și prin imposibilitatea de a dispune în mod liber de voința proprie.
În aceste condiții, reclamanta consideră că instanța de judecată are obligația de a analiza, in concreto, de la caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsurile administrative cu caracter politic a dislocării în URSS pentru muncă la reconstrucție din data de 14.01.1945.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare. Daunele morale se impun a fi stabilite de instanța de judecată prin apreciere, ca urmare a aplicării de către aceasta a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauza în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.
Având în vedere cele prezentate mai sus, reclamanta consideră că, atât ea cât și familia sa au suferit un prejudiciu moral cauzat de către S. R. ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic împotriva lor, prejudiciu moral asemănător prejudiciului suferit de persoanele condamnate politic, motiv pentru care solicită repararea daunelor morale pentru atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaștere a Statului R. a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic a dislocării în URSS pentru muncă la reconstrucție din data de 14.01.1945. Consecința recunoașterii responsabilității Stătu lui R. a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 și urm. din C.civ., este aceea că acesta nu îi mai poate opune excepția prescripției dreptului său material la acțiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat reclamantei și familiei sale. Mai mult, Statui R. recunoaște că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt victime ale regimului totalitar comunist și au fost supuse unui regim de exterminare programată, unei represiuni criminale și a unui genocid social, așa cum s-a constatat prin Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaștere a Statului R. a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic a dislocării în URSS pentru muncă la reconstrucție din data de 14.01.1945.
Toate cele de mai sus privesc situația în care s-ar susține faptul că prescripția dreptului reclamantei de a solicita repararea de către S. R. a prejudiciului moral suferit de aceasta și de familia sa a început să curgă imediat după căderea regimului totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Întrucât obiectul acțiunii reclamantei este constituit din stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de aceasta și familia sa ca urmare a atingerilor aduse de S. R. onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private prin măsurile administrative cu caracter politic a dislocării în URSS pentru muncă la reconstrucție din data de 14.01.1945, ce reprezintă drepturi și interese legitime pretinse de foștii deținuți și persecutați pentru motive politice în perioada regimului comunist din România, conform prevederilor art. 15 lit. f1) și t) din Legea nr. 146/1997, prezenta acțiune se impune a fi scutită de taxa judiciara de timbru.
În considerarea tuturor motivelor expuse mai sus, reclamanta solicită obligarea Statului R. prin M. Finanțelor P., Direcția Generală a Finanțelor P. la plata daunelor morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării în URSS pentru muncă la reconstrucție din data de 14.01.1945 împotriva familiei sale.
Cu privire la daunele materiale, reclamanta învederează că în urma deportării au lăsat o întreagă gospodărie, respectiv o casă mobilată, o grădină cultivată, animale, păsări, pământul cu recolta de pe ele.
Față de cele prezentate mai sus și a celor lăsate în urmă deportării mamei mele după îmbarcarea în trenuri, S. român a confiscat toate terenurile agricole cu recoltele de pe acestea, podgoria de vie și casa în care locuiau fiind nevoiți a sta în chirie.
Pentru toate aceste motive consideră că se impune admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, deoarece S. R. de la acea vreme a beneficiat de pe urma lor în toată această perioadă de peste 40 de ani, iar în schimbul acestor orori s-a mulțumit a-i despăgubi doar cu o sumă infimă lunară, comparativ cu prejudiciul real produs acestora și de pe urma căruia s-a îmbogățit fără just temei, iar cu privire la faptul că la ora actuală se află în dificultăți financiare consideră că nu trebuie să nu fie despăgubiți corespunzător cu suferințele suferite, cu toate că plata unei sume de bani pentru cele prin care au trecut abia dacă le poate aduce unele alinări sau satisfacții.
În drept, s-au invocat disp. art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din vechiul Codul civil, art. 504 și urm. din Codul de procedura penala, art. 52 din Constituție, art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 15 lit. f1) și t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și prevederile Legii nr. 221/2009.
P. întâmpinarea formulată, pârâta Direcția Generală a Finanțelor T., in reprezentarea Ministerului Finanțelor P., a solicitat, referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de deportare . munca din fosta U.R.S.S. suferita de reclamant, respingerea acestui capăt de cerere ca neintemeiat având in vedere si Decizia nr. 15 pronunțata de ICCJ in Dosar Nr. 12/2012, obligatorie; respingerea in totalitate a acțiunii ca vădit neintemeiata si nelegala; respingerea eventualelor cheltuieli de judecata; respingerea probei cu expertiza de specialitate ca nefiind utila si pertinenta cauzei care este nedovedita.
În motivare, pârâta a arătat că, în fapt, prin acțiunea formulata de reclamanta S. E. se solicita instanței: constatarea luării masurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea si deportarea in URSS pentru munca de reconstrucție, obligarea paratului la plata de daune morale de 500.000 EUR echivalent in lei in temeiul art. 998, 999, 1838 si 1939 din Codul Civil, art. 504 si urm. din C.procedura penala, art. 52 Constituție si art. 2 si 3 din CEDO, obligarea la plata de daune materiale de 500.000 EUR reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al luării masurilor administrative cf. art. 5 alin.1 lit. b din Lg. 221/2009.
I) Referitor la acțiunea in constatarea caracterului politic al măsurii IM administrative de deportare . munca din fosta U.R.S.S. suferita de reclamanta si familia acesteia, se solicită instanței respingerea acțiunii in constatare ca neîntemeiata.
In primul rând invocă Decizia nr. 15 pronunțata de ICCJ in cauza dosarului nr. 12/2012, obligatorie, prin care s-a statuat ca: "In interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ si art. 2 alin (1) din OUG nr. 214/1999 deportarea si prizonieratul in fosta URSS anterior datei de 6.03.1945 nu reprezintă masuri administrative cu caracter politic in sensul Legii 221/2009. Obligatorie potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) din C.p.c.".
Astfel invederează instanței ca deportarea autoarei reclamantului in URSS in 14 ianuarie 1945 deci, anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă masuri administrative cu caracter politic, ca urmare, NU se încadrează în masurile administrative prevăzute de Legea 221/2009, caz in care, cererea reclamantului este vădit neîntemeiată.
In al doilea rând invederează instanței că, in ceea ce privește acest capăt de cerere privind constatarea caracterului politic al unor masuri administrative, solicita respingerea acțiunii ca vădit neîntemeiată, întrucât reclamanta nu a făcut dovada faptului ca măsura administrativa suferită in anii 1945-1949 reprezintă alte masuri decât cele prevăzute la art. 3 din lege, așa cum prevăd dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009: "ART. 4 (...) 2) Persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica in mod corespunzător.".
Ca urmare, in condițiile in care reclamanții nu au dovedit existenta condițiilor in care poate fi promovata o acțiune in constatarea caracterului politic al masurilor administrative suferite, condiții stabilite in mod expres de prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, pârâta susține ca acțiunea este neintemeiata si se impune a fi respinsa ca atare.
De asemenea, invederează faptul ca acest caz menționat, si anume deportarea etnicilor germani in fosta U.R.S.S. in perioada anilor 1945-1948 in vederea efectuării muncii de reconstrucție a acestui stat străin, excede obiectului Legii nr. 221/2009 care, așa după cum rezulta din chiar titlul actului normativ, privește exclusiv condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Din interpretarea coroborata a dispozițiilor art. 1 si art. 3 din legea menționata rezulta faptul ca atât condamnările cat si masurile administrative trebuie sa fi fost pronunțate sau dispuse de către regimul comunist din România in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, si sa fi fost suferite ca urmare a unor fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după aceasta data si care au avut drept scop împotrivire fata de regimul totalitar comunist instaurat in România la data de 6 martie 1945.
Or, in speța, reclamanții nu au făcut dovada faptului ca deportarea autorului lor, ca muncitor in fosta U.R.S.S. in perioada 1945-1949 pentru reconstrucția acestei tari, a fost dispusa la data de 15.01.1945, insa nu pentru pretinse fapte comise de autorul reclamanților având drept scop împotrivire fata de regimul totalitar comunist instaurat in România la data de 6 martie 1945.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată si nedovedita.
Susține ca pretențiile civile solicitate de către reclamanți cu titlu de despăgubiri, . exagerat isi pierd chiar caracterul de reparație morala si se pot transforma, putem spune, . îmbogățire fără just temei.
Referitor la invocarea de către recurent a prevederilor art. 998-999, 1838, 1939 C.civil in susținerea acțiunii in despăgubire, apreciază ca o acțiune întemeiată pe aceste prevederi legale este in mod vădit prescrisa, întrucât acțiunile in despăgubire întemeiate pe dreptul comun (art. 998-999 C.civil) sunt supuse prescripției, in conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1, art. 3 si art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, acestea având un obiect patrimonial, respectiv repararea de către stat a pagubei suferite prin acordarea de despăgubiri bănești:
"ART. 1. Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege."
"ART. 3. Termenul prescripției este de 3 ani (...)".
"ART. 8. Prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cit si pe cel care răspunde de ea.".
Întrucât cauza juridica a acțiunii formulata de reclamanta este reprezentata astfel după cum formulează reclamanta de măsura confiscării abuzive (nedovedita de altfel) luata de S. R. precum si de daune morale ca măsura reparatorie pentru suferințele pe care apreciază ca le-ar fi suferit reclamanta si familia acesteia ca urmare a plecării in Israel in anii 1951, rezulta in mod evident ca, prin interpretarea coroborata a dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 si art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, ca dreptul reclamantei de a mai formula acțiunea in despăgubiri s-a prescris, acțiunea in repararea pagubei fiind formulata si depusa la T. București cu mult tardiv fata de termenul general de prescripție de 3 ani pentru acțiunile având un obiect patrimonial, prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Mai mult, reclamanta nici nu a formulat o cerere de repunere in termen odată cu formularea acțiunii, in condițiile prevăzute de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, in cazul in care ar fi existat vreo cauza care a justificat depășirea termenului de prescripție.
Referitor la invocarea de către reclamant a prevederilor art. 504-505 C.pr.penala in susținerea acțiunii in despăgubire, pârâta solicita respingerea acțiunii ca neîntemeiată având in vedere faptul ca aceste prevederi legale nu sunt aplicabile in cauza, întrucât art. 504-505 C.pr.penala reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare iar nu pentru condamnările politice si masurile administrative cu caracter politic dispuse înainte de 23.12.1989.
In concluzie, pentru aceste motive, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată si nedovedita.
P. sentința civilă nr. 661//PI/21.02.2013 pronunțată în dosar nr._, T. T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S. E., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a hotărâ astfel, T., analizând legalitatea și temeinicia pretențiilor alegate jurisdicționalprin observarea exactă și riguroasă a efectelor generate pe plan procesual de admiterea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ si art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 ce se constituie în cauza debendi a disputei procesuale pendinte, a reținut următoarele:
Uzând de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. e din Lg. nr. 221/2009 în corelație cu art. 3 lit. c, d, și e din OUG nr. 214/1999, reclamanta a investit la data de 10.01.2013 instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., pretenții constând în despăgubiri de ordin moral și material solicitate pentru suferințele cauzate ei si mamei sale prin măsura deportării în URSS a autoarei sale, în perioada ianuarie 1945- 1949.
În adevăr, art. 5 alin. 1 din Lg. nr. 221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material și moral cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si dupa decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificările si completările ulterioare, si al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare;
c) repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotărârea judecătoreasca de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară ".
Numai că acordarea beneficiului actului normativ prevalat rămânea subsumată, în speță, dovedirii caracterului abuziv al măsurii administrative a deportării antecesoarei reclamantului în fosta URSS în perioada ianuarie 1945- 1949; de vreme ce această măsură nu se circumscrie celor stabilite ex legel, de imperativul art. 3 apartenent legii cu nr. 221/2009 ca fiind abuzive, fiind necesară corelarea celei din urmă legi cu OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România. Devenind îngăduită și concluzia că revine instanței sarcina de a constata, în prealabil, caracterul politic atât al măsurii administrative nereglementate expres de legea cu nr.221/2009, în condițiile de exigență ale art. 4.
Referitor la măsura deportării în fosta URSS, Înalta Curte de Casație și justiție, prin decizia cu nr. 15/12.11.2012, dată în interesul legii și publicată în MO nr.837 din_, a statuat că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Cum deciziile date în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești în virtutea art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, iar în speță, autoarea petiționarei a fost deportată în URSS anterior date de 6 martie 1945, se detașează îndeajuns de clarificator și concluzia că petiționara nu legitimează vocația de accede la beneficiul legii reparatorii cu nr. 221/2009.
De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul a respins demersul judiciar pendinte inițiat.
Împotriva sentinței civile nr. 661/PI/21.02.2013 pronunțată de T. T. în dosar nr._ a declarat recurs în termen legal la data de 12.04.2013 reclamanta Ș. E., aceasta solicitând admiterea recursului,casarea sentinței coicile recurate si rejudecând pe fond, admiterea actiunii astfel cum a fost formulată și completată ulterior.
În motivarea recursului său, recurenta a apreciat că, instanța de fond s-a aflat . privire la respingerea petitului privind acordarea despăgubirilor morale și constatarealor, având în vedere acțiunea formulată prin care au înțeles să solicite aceste despăgubiri și pe dreptul comun care din punctul lor de vedere, nu este prescris în temeiul art. 998 - 999 din C, Civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza / din Constituția României și ale art. 504 și urm. din C.Proc.P., recunoașterea acestui drept de către S. R. fiind făcut prin adoptarea legii nr. 221/2009.
P. aplicarea masurilor administrative cu caracter politic dispuse mamei reclamantei și a dislocării în URSS pentru muncă la reconstrucție din data de 14.01.1945 până în 21.10.1949, S. R. a cauzat familiei sale un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private. în consecință, în temeiul prevederilor art. 998 - 999 din C. C/V. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituția României și ale art. 504 și urm. din C.Proc.P.., se impune tragerea la răspundere a statului, în vederea reparării prejudiciului moral cauzat.
P. măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva familiei sale, susține că S. R. i-a cauzat un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.
Sub acest aspect, reclamanta susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente, respectiv a dispozițiilor Legii 221/2009 raportat l art. 998-999 Cod civil, sens în care solicită admiterea recursului în temeiul art.307 pct 7,8 si 9 C.pr civilă.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct.7, 8 și 9, art. 3041 C. proc. civ.; art. 998 - 999 din vechiul C. Gv., art. 52 alin. (2) teza I din Constituția României, art. 504 și urm. din C.Proc.P.., art. 5 alin.l lit.b din Legea nr. 221/2009.
Intimata Direcția Generala a Finanțelor P. T., a formulat întâmpinare, susținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală in raport cu obiect concret dedus judecații si particularitățile speței de față, unde reclamanta, invocă măsura deportării membrilor familiei sale în URSS, ceea ce excede obiectului Legii 221/2009.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamantă,raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
P. art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în forma sa inițială, s-a recunoscut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată (tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, conform art. 4 alin. (1) al legii), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 – 14 iunie 2009-, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrativ, cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005.
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.” Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar interpretarea obligatorie a textului art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 în sensul de mai sus, aceeași cu interpretarea dată prima instanță, nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat ÎCCJ în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
Din economia Legii nr.221/2009, ce reprezintă temeiul pe care și-a sprijinit reclamantul pretențiile, rezultă că sunt considerate condamnări cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. De asemenea, conform art.3 din același act normativ, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre acte normative enumerate de textul legii și care au fost adoptate începând cu anul 1950. Totodată, conform art.4 alin.2 rap. la art. alin.3 din Legea nr.221/2009, sunt îndreptățite la despăgubiri și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, pronunțate însă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Chiar dacă art.4 alin.2 din lege nu se exprimă expres în acest sens, împrejurarea ca măsura administrativă sau condamnarea să fi fost pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 rezultă din însăși titlul legii ce poartă denumirea de Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, ceea ce rezultă implicit din economia legii este necesitatea ca măsura administrativă cu caracter politic luată asupra persoanei trebuie să fi fost dispusă de autoritățile române, respectiv de organele miliției sau ale fostei securități. Nici o dispoziție a legii nu lasă a se înțelege că legiuitorul român a avut ca scop acordarea de despăgubiri persoanelor care au fost luate prizonier de război de către armata sovietică.
Din titlul legii rezultă de altfel și intenția clară a legiuitorului de a restrânge sfera destinatarilor actului normativ numai la persoanele persecutate politic exclusiv de S. R., după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945. În afară de titlul legii enunțat deja mai sus, înspre aceeași concluzie converg și prevederile art.3 din lege care se referă la măsuri administrative dispuse de organele fostei miliții sau securități, organe ce au fost create după momentul 6 martie 1945 când în țara noastră s-a instaurat regimul comunist. Elocventă în acest sens este și enumerarea cuprinsă în art.3 din Legea nr.221/2010 care se referă la principalele acte normative ce au reglementat măsuri administrative cu caracter politic, toate fiind edictate și promulgate începând cu anul 1950 iar nu anterior acestui an.
În aceste condiții, este evident că voința legiuitorului, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din textele legii, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. R. și autoritățile sale, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile altor state în timpul războiului, inclusiv de armata sovietică, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest.
În acest context, Curtea concluzionează că ar fi nelegal o interpretare a legii atât de extensivă încât să permită concluzia că, deși nu s-a exprimat expres în acest sens, legiuitorul român ar fi avut în vedere inclusiv repararea prejudiciilor cauzate prin cel de-al doilea război mondial de către armata sovietică. O asemenea interpretare ar presupune ideea ca actualii resortisanți și contribuabili ai statului român trebuie să plătească nu numai pentru abuzurile și faptele inumane ale autorităților române dar și pentru prejudiciile cauzate de autoritățile statului sovietic, aspect care nu rezultă și nici nu se lasă a se presupune dintr-o simplă lectură a Legii nr.221/2009.
Este adevărat că actele normative anterioare au recunoscut drepturi și persoanelor deportate în fosta URSS după 23 august 1944. Trimiterea pe care art.5 alin.4 din legea nr.221/2009 o face la Decretul-lege nr.118/1990 și la O.U.G. nr.214/1999, este realizată în scopul de a nu exclude de la drepturile prevăzute de prezenta lege pe cei care au fost deja beneficiari ai unor măsuri reparatorii în temeiul acestui decret. P. urmare, trimiterea pe care art.5 alin.4 din Legea nr.221/2009 nu are ca scop conferirea vocației de destinatari al Legii nr.221/2009 în favoarea tuturor celor cărora le-au fost recunoscute drepturi în temeiul Decretului –Lege nr.118/1990. Beneficiarii Legii nr.221/2009 sunt numai cei enumerați în art.5 din lege, respectiv cei care în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost condamnați politic ori au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestora, soțul și descendenții lor până la gradul al II-lea inclusiv, chiar dacă au mai beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul unor acte normative mai vechi.
Un ultim argument îl reprezintă compararea conținutului Decretului-Lege nr.118/1990 și al O.U.G. nr.214/1999, cu conținutul Legii nr.221/2009. P. metoda comparației se va constata că o reglementare de natura celei cuprinsă în art.1 alin.2 din Decretul-Lege nr.118/1990 „a fost deportată în străinătate după 23 august 1944”, respectiv „a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului”, nu se regăsește în conținutul Legii nr.221/2009. O ipoteză asemănătoare, este reglementată și în art.3 alin.1 lit.e) din O.U.G. nr.214/1999, care se referă la „deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice”. O asemenea ipoteză nu este însă reglementată de Legea nr.221/2009, care, așa cum prevede și titlul ei, reglementează exclusiv situația celor care au fost condamnați politic, ori au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic dispuse de organele fostei miliții sau securități, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
P. urmare, motivele de recurs invocate de reclamantă sunt nefondate, astfel încât, pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea,în baza art.299,312 alin 1 C.pr.civ va respinge recursul .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Ș. E. împotriva sentinței civile nr.661/PI/21.02.2013 ,pronunțată de T. T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publica, azi,13 iunie 2013.
Pentru PREȘEDINTE, C. P. aflat în C.O semnează Președinte, Prof.Univ.Dr.L. B. | JUDECĂTOR, M. G. | Pentru JUDECĂTOR, A.-M. N. aflat în C.O semnează Președinte, Prof.Univ.Dr.L. B. |
GREFIER, M. S. L. |
Red. M.G-29.07.2013
Tehnored. M.S.L.
2ex-23.08. 2013
T. T.-judecător A. A.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 487/2013. Curtea de... | Expropriere. Decizia nr. 590/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
