Pretenţii. Decizia nr. 89/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 89/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-01-2013 în dosarul nr. 89/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ -10.12.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 89/R
Ședința publică din 23 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul F. N. împotriva deciziei civile nr. 626/A din 25 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP T., C. L. al C. Orțișoara și ., pentru pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă, pentru reclamantul recurent lipsă, doamna avocat C. C., lipsă fiind pârâții intimați.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul intimat S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP T. a depus la dosar întâmpinare la data de 15.01.2013, care se comunică reprezentantei reclamantului recurent.
Reprezentanta reclamantului recurent arată că nu mai are cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului său și admiterea acțiunii, fără cheltuieli de judecată, pentru motivele arătate pe larg în cererea de recurs.
CURTEA
În deliberare constată că, prin Decizia civilă nr. 626/A din 25.09.2012, pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins apelul declarat de reclamantul F. N. împotriva Sentinței civile nr. 9855/09.04.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin D.G.F.P. T., C. L. al C. Orțișoara și .> În consecință, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe care a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria, având în vedere considerentele Deciziei nr. 27 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 28/2011, în recursul în interesul legii, a analizat cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii formulate:
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a admis-o, reținând că obiectul principal al acțiunii este obligarea pârâților la plata unor despăgubiri pentru imobilele ce i-au fost preluate în mod abuziv, temeiul de drept fiind prevederile dreptului comun, respectiv art. 480, 481 Cod civil.
În ceea ce privește petitul privind constatarea că respectivele imobile au trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, s-a reținut că este doar unul accesoriu petitului principal, putând reprezenta motivul care să stea la baza admiterii cererii principale.
Din înscrisurile depuse la dosar (extras CF extenso 887 Orțișoara, proces verbal de predare primire din 15.04.1985) a rezultat că imobilele care au aparținut reclamantului, au trecut în proprietatea Statului Român, cu titlu de cumpărare în baza Decretului nr. 223/1974 și a Deciziei Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului T. nr. 439/20 martie 1985, precum și că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480 - 481 din Codul civil.
Instanța de fond a constatat că Legea nr. 10/2001 suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță, și, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale, le subordonează controlului judecătoresc.
Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, a rezultat că aceasta este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Ca atare, s-a reținut că odată cu . Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi, iar accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobil poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, cum este cazul în speță, numai în condițiile și căile prevăzute de legea nouă, de vreme ce acțiunea în justiție a fost promovată ulterior apariției Legii nr. 10/2001. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.
Așa fiind, s-a conchis de către judecătorie că, în raport de data introducerii acțiunii și în condițiile legii, acțiunea în realizarea dreptului de proprietate al reclamantului, prin acordarea de despăgubiri, întemeiată pe prevederile Codului civil este inadmisibilă, după . Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001, lege de care reclamantul nu a înțeles să uzeze și care a suprimat acțiunea dreptului comun, aspect consacrat prin Decizia 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, respectiv, prin Decizia 33/2008 dată de aceeași instanță.
În situația de față, instanța de fond a opinat ca Legea nr. 10/2001 nu contravine CEDO și nici Protocolului 1, câtă vreme reclamantul nu numai că nu dispune de un bun actual în sensul art. 1 din sus-menționatul Protocol, dar dreptul de proprietate asupra imobilului nu i-a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, un bun actual neexistând, deci, în patrimoniul reclamantului.
Instanța de fond a apreciat că nu poate să constate nelegalitatea actului de preluare, astfel cum a solicitat reclamantul, deoarece o astfel de constatare se poate face doar în cadrul juridic circumscris dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care instituia obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, supusă controlului judecătoresc.
Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03._89, unde sunt reglementate raporturile juridice dintre persoana căruia i-a aparținut dreptul de proprietate, S. Român care a preluat imobilul și chiriașii imobilului care ulterior l-au achiziționat in baza Legii nr. 112/1995.
A mai apreciat prima instanță că raportul dintre Legea nr.10/2001 și dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instanțele de judecată din România, prin decizia nr. 33/2008 statuându-se în mai multe rânduri inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în sensul că acele persoane care nu au urmat în mod legal procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ și, în mod excepțional, cele care dețineau un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de bună-credință.
Instanța de fond a statuat că reclamantul nu a dovedit incidența uneia dintre cele două ipoteze de mai sus, astfel încât a apreciat că acesta a avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținute în Legea nr. 10/2001, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 sau de acordare a despăgubirilor prin echivalent.
Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei anterior menționate, prima instanță a apreciat că prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă. Nu se încalcă accesul la justiție al reclamantului, deoarece art. 6 din Convenție garantează dreptul fiecărei persoane „la un tribunal”, dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitări implicite și statele dispun în această materie de o marjă de apreciere. Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justiție pentru că împotriva dispoziției sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestația în instanță.
Așa cum a arătat Curtea în cauza C. și alții împotriva României, preluarea bunului reclamantului de către stat în perioada comunistă, nu conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fapta fiind anterioară ratificării Convenției de către România la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Convenției neputând fi reținut întrucât reclamanta nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocol.
Până la data intervenției legislative (care de altfel s-a și produs prin Legea nr. 1/2009 cu privire la acordarea despăgubirilor) se punea problema dacă în cadrul unei acțiuni de drept comun putea fi invocată neconvenționalitatea unei legi speciale, răspunsul fiind afirmativ, întrucât prin recursul în interesul legii s-a concluzionat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul în cadrul unei astfel de acțiuni să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul articolului 1 din primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea”. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. În hotărâre s-a reținut că „ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. P. urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În cazul de față, judecătoria a constatat că reclamantul nu a dovedit existența unui astfel de bun sau speranță legitimă, respectiv neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001, astfel că motivele invocate de către acesta nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun, clasice, întemeiată pe prevederile art. 480 C.civ. O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nici o decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către S. Român în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.
Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către S. Român a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, reclamantul trebuind să parcurgă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantului ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă S. Român, alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției prin faptul că nu dă posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului Român în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.
Raționamentul este același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele judecătorești și care au fost deposedați ulterior tot în urma unui recurs în anulare (Cauza R. contre României), unde Curtea a ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, pentru ca persoana dobânditoare a imobilului cu bună credință să nu fie în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat bunul.
Tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanta chiar pe parcursul derulării procedurii judiciare declanșate de aplicarea Legii nr. 10/2001.
Inadmisibilitatea analizării valabilității titlului Statului Român și a revendicării unui imobil naționalizat pe calea dreptului comun nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie, respectiv a Legii nr. 10/2001. Numai în acest context se poate analiza și, înlătura când este cazul, orice neconcordanță a legii române raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nu în ultimul rând, s-a menționat că prin Decizia nr. 27 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 28/2011, în recursul în interesul legii s-a statuat că: „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Raportat la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, prima instanță nu a mai analizat și celelalte excepții invocate.
Față de cele relevate, judecătoria a respins acțiunea formulată de reclamant ca inadmisibilă, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată din partea părților, reclamantul precizând cu ocazia dezbaterii cauzei ca înțelege să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.
Împotriva menționatei sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul F. N., solicitând admiterea căii de atac, desființarea sentinței atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub dosar nr._, la data de 24.05.2012.
În motivare, apelantul a arătat că, în mod eronat, instanța de fond a respins acțiunea, pornind de la concepția conform căreia adoptarea Legii nr. 10/2001 ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun in privința revendicării imobilelor trecute abuziv în proprietatea Statului Român înainte de anul 1989.
A menționat că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curii de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a statuat că în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, în speță Legea 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, ceea ce nu este cazul in situația de iată, reclamantul pretinzând despăgubiri bănești.
Apelantul - invocând prev. art. 20 alin.2 din Constituția României - a opinat că au prioritate reglementările internaționale, situație în care instanța poate face abstracție de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adițional nr. I la Convenție, în situația în care există o normă de drept română și un tratat internațional referitor la drepturile omului la care România este parte.
Apelantul a învederat, de asemenea, că prin Hotărârea CEDO în cauza A. contra României s-a recunoscut faptul că legislația reparatorie existentă nu este conformă CEDO.
În ceea ce privește art. 1 din Protocolul Adițional, a menționat că la punctul 135, 1.16, 117 din decizia pilot s-a precizat că prin adoptarea unei legislații reparatorii pentru bunurile confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate în sensul art. I, de unde rezultă că statul este obligat a-i respecta această obligație de reparație în mod efectiv, indiferent că are loc în natură sau prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001 sau a dreptului comun.
Față de această împrejurare, apelantul a concluzionat că modalitatea de despăgubire care se impune în cauza de față nu aduce atingere vreunui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice.
A mai apreciat apelantul că acțiunea sa este admisibilă și întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C.civ., aplicabile deoarece aceasta era legea în vigoare la data introducerii cererii, care consacra dreptul de proprietate ca pe un drept perpetuu, nelimitat în timp, care nu se stinge prin neuz și care există atât timp cât există și bunul la care se referă, iar prin adoptarea Legii nr. 10/2001, intenția legiuitorului a fost aceea de a facilita acordarea măsurilor reparatorii prin lege specială, nicidecum de a paraliza demersurile judiciare ale acestora pentru recuperarea proprietăților abuziv preluate de stat.
În final, apelantul a conchis că preluarea de către Stat a fost fără titlu și astfel acesta nu a devenit niciodată proprietar. În aceste condiții, s-a arătat că interpretarea că acesta nu poate obține despăgubiri pentru bunul sau naționalizat decât în condițiile Legii nr. 10/2001 conduce nici mai mult nici mai puțin la concluzia că prin adoptarea Legii nr. 10/2001 s-a abolit caracterul absolut și perpetuu al dreptului de proprietate, deci inclusiv că S. a încălcat din nou dreptul de proprietate garantat de Declarația Universala a Drepturilor Omului, precum și de CEDO.
Tribunalul a apreciat că este neîntemeiat apelul declarat de reclamantul F. N., pentru următoarele considerente:
Critica apelantului că instanța de fond a admis în mod nelegal excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată.
Instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, în condițiile în care reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței.
P. dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
Reclamantul se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea la acordarea de despăgubiri privind imobilul în litigiu, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia, în baza Decretului 223/1974.
Fără a se nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/ 2001, reclamantul a pretins că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținând că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
În acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.
Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Or, reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 223/1974), nici in personam (reclamantul fiind deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. 2 din lege), după cum nu a fost revelat nici un motiv independent de voința lui de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Totodată, reclamantul a învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referindu-se la prioritatea Convenției, reclamatul a invocat dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, așa cum s-a arătat, reclamantul putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă sau despăgubiri prin echivalent), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea sa dar și preluarea abuzivă de către stat.
În concluzie, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de reclamant, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat, nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care tribunalul a constatat că reclamantul nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1.
Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că în mod legal prima instanță a apreciat drept inadmisibilă acțiunea reclamantului și a respins-o, în condițiile în care acesta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
P. urmare, tribunalul a respins apelul formulat de apelantul F. N. împotriva sentinței civile nr.9855/09.04.2012 pronunțata de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ .
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F. N., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului său și admiterea acțiunii.
În motivare, reclamantul recurent a invocat disp. art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc.civilă, arătând că în mod eronat a fost respinsă acțiunea sa, întemeiată pe prevederile art. 480 și 481 din Codul civil și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, câtă vreme prin hotărârea CEDO în cauza A. contra României s-a recunoscut că legislația reparatorie nu este conformă Convenției, iar instanța de apel a menținut soluția nelegală a primei instanțe, cu încălcarea și aplicarea greșită la speță a practicii CEDO și a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, motivându-și soluția identic cu cea a instanței de fond, fără a examina fondul dreptului.
Recurentul a mai arătat că CEDO a hotărât, astfel cum a sintetizat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu conduc la acordarea efectivă a unei despăgubiri, astfel că nu se justifică discriminarea între persoanele care au urmat procedura legii speciale și au primit despăgubiri pur iluzorii și cele care au exercitat acțiuni întemeiate pe dreptul comun.
Totodată, a învederat că schimbarea ulterioară a practicii judiciare, prin interpretarea distorsionată și ruptă din context a unor pasaje din hotărârea A. c/a României, este de natură a genera o discriminare între persoanele care au beneficiat de practica anterioară și persoanele aflate în situația sa, ceea ce înseamnă încălcarea art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.
P. întâmpinare, pârâtul S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin D.G.F.P. T. a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că acțiunea reclamantului pentru despăgubiri în sumă de 290.000 lei, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă în raport cu Decizia nr. 33/2008 și Decizia nr. 27/2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
În urma examinării deciziei atacate, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc.civilă, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantului, pentru argumentele de mai jos.
Situația juridică a imobilului în litigiu, odată cu . Legii nr. 10/2001, este supusă dispozițiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil.
În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 stabilește că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
P. urmare, potrivit principiului speciala generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după . Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură.
Așadar, odată cu . Legii nr. 10/2001, reclamantului i s-a recunoscut posibilitatea de a depune notificare în temeiul prevăzut de art. 23 alin. 1 și 5 din lege, iar faptul că reclamantul nu a uzat de această procedură îi este imputabil numai lui.
În același sens, al inadmisibilității acțiunii în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile nr. 33/2008 și nr. 27/2011, date în interesul legii.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada că se regăsește în cele două situații de excepție, mai sus menționate.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, s-a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Totodată, Curtea are în vedere că, potrivit paragrafului 140 din Hotărârea-pilot pronunțată în cauza A. ș.a. contra României, se poate reține existența unui „bun actual” în sensul Convenției în patrimoniul persoanelor deposedate abuziv de către stat, dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres și restituirea bunului.
De asemenea, prin paragraful 142 din aceeași hotărâre, Curtea a apreciat „că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Față de cele de mai sus, Curtea apreciază că nu sunt incidente disp. art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc.civilă, că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civilă urmează să respingă recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul F. N. împotriva deciziei civile nr. 626/A din 25 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 23.01.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. G.O.- 28.01.2013
Tehnored. C.J.- 06.02.2013; 2 ex.
Primă instanță: Judecătoria Timișoara
Judecător: M. B.
Instanță de apel: Tribunalul T.
Judecători: C. P.; L. V.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 309/2014. Curtea... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 487/2013. Curtea de... → |
|---|
