Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 81/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 81/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-05-2013 în dosarul nr. 81/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 81
Ședința publică din 28 mai 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-au luat în examinare, în rejudecare, apelurile declarate de reclamanta U. E. și de pârâtul S. ROMÂN, prin M. FINANȚELOR P., reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., împotriva sentinței civile nr. 2131/PI din 15.09.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, lipsesc părțile.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de ședință din data de 21.05.2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și prin care a fost amânată pronunțarea la data de 28.05.2013.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor constată:
Prin sentința civilă nr. 2131/15.09.2010, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta U. E. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.500 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlul de despăgubiri morale (4.000 euro pentru suferința pricinuită reclamantei, câte 2.500 lei pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamantei și 1.500 euro pentru suferința pricinuită bunicii reclamantei).
A obligat pârâtul și la cheltuieli de judecată în cuantum de 800 lei.
Prin încheierea din 6.12.2010, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis cererea reclamantei pentru îndreptarea erorii materiale din considerentele, minuta și din dispozitivul sentinței civile nr. 2131/15.09.2010, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului T., în sensul că se va menționa suma de 2.500 euro pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamantei, iar nu suma de 2.500 lei, cum în mod greșit s-a menționat.
Despăgubirile materiale solicitate au fost însă respinse ca nefondate, în raport de prevederile art.5 alin.l lit.b din Legea nr. 221/2009, ce condiționează acordarea lor de împrejurarea ca să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condițiile Lg.nr. 10/2001 ori Lg. nr.247/2005, neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin art. 5 alin. 1 lit.b din Lg. nr.221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. și reclamanta iar prin decizia civilă nr. 654 din 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara - Secția civilă s-a respins apelul reclamantei și s-a admis apelul pârâtului S. Român,fiind schimbată în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii în totalitate a acțiunii. Apelul pârâtului S. Român a fost declarat și împotriva încheierii de ședință din 26 decembrie 2010 a Tribunalului T., fiind respins, reținându-se următoarele considerente:
Reclamanta U. E. nu mai poate beneficia de despăgubirile morale solicitate în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr._, întrucât acest text legal a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761 /15.11.2010.
Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr.24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a din Legea nr.221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. 3și 5 din Constituție.
S-a reținut că această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță, iar art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei U. E., și-a încetat| efectele juridice.
Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta U. E. solicitând, în principal, modificarea ei în sensul admiterii apelului său și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului T..
În subsidiar, reclamanta a solicitat modificarea hotărârii instanțe de apel în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admitere acțiunii precizate.
Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă sub următoarei aspecte:
O primă critică vizează greșita apreciere privind incidența deciziilor Curții Constituționale, în condițiile în care potrivit art. 14 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
O altă critică, vizează greșita soluționare a celui de-al doilea petit al acțiunii introductive, ce are ca temei de drept dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. „b" din Legea nr. 221/2009.
Astfel, se susține de către recurentă că, instanța de apel în mod greșit a reținut incidența dispozițiilor art. 1169 cod civil câtă vreme probele solicitate pentru dovedirea bunurilor confiscate i-au fost respinse.
In aceeași idee se susține încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă în condițiile în care instanța de fond nu a examinat unul din petitele acțiunii.
Prin decizia civilă nr. 2712/23.04.2012 pronunțată în dosarul nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta U. E. împotriva deciziei civile nr. 654/A/23.03.2011 a Curții de Apel Timișoara – Secția Civilă; a casat decizia recurată și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că obiectul dedus judecății vizează acordarea despăgubirilor în condițiile Legii nr. 221/2009 pentru măsura administrativă constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamantă, părinții și bunica paternă, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955.
Un al doilea petit al acțiunii principale, vizează și obligarea, pârâtului la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, respectiv a 18,37 ha teren.
Această pretenție a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 lit. din Legea nr. 221/2009 ce reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1946 - 22 decembrie 1989 republicată cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 246/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente cu modificările și completările ulterioare.
Din condiția impusă expres de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că, numai echivalentul bănesc al bunurilor intrate în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 lit. „b" din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
Ca atare, în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 nu intră decât terenurile și construcțiile imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație). în acest sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
În consecință, în baza art. 5 alin. 1 lit."b" din Legea nr. 211/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Din această perspectivă trebuie examinate cererile formulate în condițiile prevăzute de art. 5 lit. „b" din legea nr. 221/2009.
În speță, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 în ce privește pretențiile formulate în petitul doi al acțiunii, ce vizează despăgubiri pentru terenul de 18,37 ha, cu privire la care reclamanta a arătat că a fost confiscat prin măsura administrativă luată față de părinții și bunica sa.
S-a reținut că, deși investită cu o cerere în condițiile art. 5 lit. „b" din Legea nr. 221/2009, în ce privește solicitarea reclamantei, ce viza bunurile confiscate ca efect al măsurilor administrative dispuse asupra familiei sale, instanțele nu au dispus în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă, administrarea probelor necesare pentru dovedirea pretențiilor solicitate.
Or, în condițiile în care reclamantei i-a fost respinsă cererea de probațiune formulată, nu sunt incidente dispozițiile art. 1169 Cod procedură civilă.
Deși acest aspect a constituit motiv de apel, instanța de apel nu a avut în vedere că i-au fost respinse probele solicitate pentru dovedirea situației legate de pretențiile solicitate, și de situația bunurilor confiscate.
Cum acest aspect nu a fost analizat, în mod greșit s-a reținut că reclamanta nu și-a dovedit pretențiile și, întrucât noțiunea de proces echitabil presupune în principal respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, printre care cel al dreptului la apărare și cel al contradictorialității, iar potrivit art. 129 al. 1 Cod procedură civilă judecătorul are îndatorirea să facă respectată și să respecte el însuși principiul contradictorialității și celelalte principii ale procesului civil, instanța de recurs
a admis recursul reclamantei, a casat hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe, dispunând ca în rejudecare să fie administrate probe în ce privește cererea reclamantei legată de despăgubirile pentru bunurile imobile solicitate în condițiile prevăzute de art. 5 lit. „b" din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, a dispus ca, instanța în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă și în respectarea principiului contradictorialității să pună în discuția părților și Decizia nr. 12/2011 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010.
Urmare a casării, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr._ .
În rejudecare, instanța de apel a dispus în raport de decizia civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție suplimentarea probatoriului cu probe testimoniale și efectuarea unui raport de expertiză în evaluarea bunurilor solicitate de reclamantă, având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a bunurilor preluate de stat după momentul deportării.
Examinând sentința civilă atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei și legalității și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că ambele apeluri sunt fondate.
Astfel, referitor la cererea de despăgubiri morale, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce apelanta susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Pentru aceste considerente, rezultă că despăgubirile pentru daune morale nu au temei legal, astfel că susținerea din apelul reclamantei pentru majorarea cuantumului acestora este nefondată, însă este fondat apelul pârâtului, motiv pentru care va fi admis, apel prin care s-a solicitat respingerea cereri ide despăgubiri cu titlu de daune morale.
Apelul reclamantei, raportat la decizia de casare, la dispozițiile art. 315 Cod proc.civ., este însă fondat în privința modului de soluționare de către tribunal a petitului pentru acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale ce i-au fost cauzate familiei sale prin confiscarea abuzivă a bunurilor din patrimoniu.
Astfel, fundamentul juridic al unei asemenea solicitări este art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 care, după . acestei legi, nu a fost supus niciunei modificări – nici măcar parțiale – și nici nu a fost declarat neconstituțional.
Textul acestui articol (alin. 1) arată că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri cu caracter politic, precum și, după decesul ei, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate o dată cu comiterea faptului abuziv dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată sau ale Legii nr. 247/2005 cu modificările și completările ulterioare (art. 5 alin. 1 lit. b ).
Prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru bunurile imobile solicitate în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b din lege, ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură), și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar (adeverințelor emise de Primăria . 34-35 dosar recurs) cu declarația de martor și expertiza efectuată în cauză, rezultă că antecesorii reclamantei au avut o suprafață de 16,13 ha teren arabil cultivat în anul 1951 cu grâu și porumb, iar valoarea producției obținute s-a stabilit la 16.861 lei conform expertizei (_:2=16.861).
Astfel, având în vedere probele administrate, dispozițiile art. 315 Cod proc.civ., decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – care a reținut că, în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile mobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație) – Curtea constată ca dovedite pretențiile reclamantei în sumă de_ lei reprezentând contravaloarea culturilor de grâu și porumb pe anul 1951 (anul deportării) fără a se lua în considerare contravaloarea acestor culturi pe perioada 1951-1955 întrucât legea nu acordă cu titlu de despăgubiri valoarea folosului nerealizat.
Referitor la celelalte imobile prin natură și utilaje preluate odată cu imobilul, deși expertul stabilește valorile unor astfel de bunuri, ele nu se regăsesc în adeverințele depuse de reclamantă (filele 34-35 dosar recurs), declarațiile martorului necoroborându-se cu înscrisurile depuse la dosar.
Întrucât apelul pârâtului se privește a fi întemeiat, raportat la decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că și apelul declarat de același pârât împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale formulat de pârât este fondat.
Față de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 296 Cod proc.civ. va admite apelurile declarate de reclamanta U. E. și de pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. împotriva sentinței civile nr. 2131 din 15.09.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, pe care o va schimba în sensul că:
Va admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta U. E. împotriva pârâtului S. Român prin M. Finanțelor P..
Va obliga pe pârât să plătească reclamantei suma de_ lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.
Va respinge în rest acțiunea.
Va admite apelul declarat de pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. împotriva încheierii din 16.12.2010 pronunțată de Tribunalul T. pe care o schimbă în sensul că:
Va respinge cererea de îndreptare a erorii materiale.
În baza art. 276 Cod proc.civ. va obliga pe pârât să plătească reclamantei suma de 1000 lei cheltuieli parțiale de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelurile declarate de reclamanta U. E. și de pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. împotriva sentinței civile nr. 2131 din 15.09.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, pe care o schimbă în sensul că:
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta U. E. împotriva pârâtului S. Român prin M. Finanțelor P..
Obligă pe pârât să plătească reclamantei suma de_ lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.
Respinge în rest acțiunea.
Admite apelul declarat de pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. împotriva încheierii din 16.12.2010 pronunțată de Tribunalul T. pe care o schimbă în sensul că:
Respinge cererea de îndreptare a erorii materiale.
Obligă pe pârât să plătească reclamantei suma de 1000 lei cheltuieli parțiale de judecată.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 mai 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. R. M. L.
GREFIER,
L. P.
Red. M.L./03.06.2013
Tehnored L.P./12.06.2013
Ex.2
Primă instanță: C. B. – Tribunalul T.
Se comunică:
reclamanta apelantă U. E., domic. în .. 825, jud. T.
pârâtul S. ROMÂN, prin M. FINANȚELOR P., reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR P. T., Timișoara .. 9 B
| ← Cereri. Decizia nr. 747/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
