Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 309/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 309/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 30-09-2014 în dosarul nr. 112/2014
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 112
Ședința publică din 30 septembrie 2014
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare apelul declarat reclamantul L. G. împotriva sentinței civile nr. 309/4.02.2014, pronunțată de T. A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor P. A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de doamna procuror M. I. de la P. de pe lângă C. de A. Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că intimatul a depus la dosar, prin registratura instanței, la data de 12 iunie 2014, întâmpinare, prin care se solicită respingerea recursului și menținerea sentinței civile atacate, ca legală și temeinică.
Totodată, se constată că reclamantul a depus la dosar, prin registratura instanței, la data de 30 iunie 2014, răspuns la întâmpinarea intimatului.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantei Parchetului asupra prezentului apel.
Doamna procuror M. I. pune concluzii de respingere a apelului declarat în cauză și de menținere a hotărârii pronunțate de prima instanță, arătând că motivarea acesteia, în mod corect, s-a raportat și la prevederile Deciziei în interesul legii nr. 12/19.09.2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
CURTEA
Deliberând asupra apelului, constată:
P. acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.12.2013, reclamantul L. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Economiei și Finanțelor a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să îi fie recunoscut statutul de persoană persecutată politic și acordarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile suferite, despăgubiri în cuantum de_ Euro.
În motivele acțiunii, reclamantul a aratat că este fiul lui N. și I. L., născut la data de 07.09.1943 în loc. Roit, jud. Bihor și că în data de 10.08.1949 ca urmare a răsculării masive a țăranilor împotriva cotelor la grâne în Bihor, împreuna cu părinții au fost deportați în jud. C., . fost nevoiți să îndure condițiile vitrege ale pribegiei timp de mai bine de șapte ani, până în 23.08.1956 ca urmare a deportărilor masive a celor indezirabili, operate la comanda URSS și executate de regimul comunist român pentru a contribui la reconstrucția Republicii Populare Române.
P. aplicarea măsurii administrative abuzive a strămutării, părinții săi au fost obligați să se instaleze și să muncească în .. Datorită condițiilor vitrege de trai atât el ca și copil, dar mai ales tatăl său și mama sa s-au îmbolnăvit grav continuând să facă față unei asemenea încercări ostile.
Strămutarea lor a fost un eveniment cu consecințe tragice asupra familiei sale, fiind supuși la greutăți foarte mari, confruntându-se cu foamea, frigul, lipsa adăpostului. După 7 ani de la strămutare, în toamna anului 1956, au reușit să revină în locurile de origine, dar și după această dată greutățile și asupririle nu au încetat, fiind priviți în continuare ca dușmani ai regimului comunist. Au continuat să se confrunte cu lipsa hranei, a căldurii și cu alte dificultăți materiale. Deportările și dislocările de populații au constituit în perioada anilor 1945-1964 o măsură administrativă abuzivă, o practică politică curentă, care a afectat un număr imens de persoane, urmărindu-se distrugerea existenței unor categorii largi de oameni, a unor comunități.
Reclamantul a arătat că temeiul legal al demersului său judiciar este reglementat de prevederile art. 1357-1371 Noul C. Civil, art. 3 și urm. din Legea nr. 221/2009, art. 998 - 999 Cod civil, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214 din 29.12.1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și O.G. nr. 105/1999 aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare. Protocolul nr. 7 alături de Convenție a fost ratificat și adoptat de țara noastră prin intermediul Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție. Aceasta este și situația pentru care solicită corecta aplicare a prevederilor legale.
In drept, reclamantul invocă art. 1357-1371 Noul C. Civil, art. 3, 4, 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009, O.G. nr. 105/1999 aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificat prin intermediul Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta convenție, OUG nr.214/1999, etc.
Pârâtul nu a formulat apărări scrise și nu a avut reprezentant în instanță.
P. sentința civilă nr. 309/4.02.2014 pronunțată în dosarul nr._, T. A. a respins acțiunea formulată de reclamantul L. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor P. A. având ca obiect despăgubiri potrivit Legii nr. 221/2009, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul nu a depus la dosar nici un document prin care să facă dovada că, împotriva acestuia și a părinților săi s-a dispus măsura deportării abuzive printr-un act menționat de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 modificată potrivit căruia. „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
Analizând solicitarea reclamantului privind plata daunelor morale chiar în situația în care ar fi fost admis primul capăt de cerere, tribunalul a apreciat că cererea a rămas fără temei juridic datorită declarării neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezentau temeiul de drept al pretențiilor morale.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr. 221/2009.
Conform art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
P. decizia nr. 1358/21 octombrie 2010, pronunțată de C. Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În motivarea deciziei, C. Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, încalcă două principii constituționale:
- dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție;
- principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție.
Conform art. 147 alin. 4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor iar conform art. 147 alin. 1 din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Așa fiind, tribunalul a constatat că, de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății.
Având în vedere și Decizia în interesul legii nr. 12 din data de 19.09.2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizia fiind obligatorie, potrivit art. 330 (7) alin. 4 din Codul de procedură civilă, tribunalul a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul L. G. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., având ca obiect pretenții în temeiul Legii nr. 221/2009 modificată, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituțional.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul L. G. care a solicitat admiterea apelului si, pe cale de consecință, admiterea acțiunii introductive în sensul acordării despăgubirilor cuvenite pentru suferințele morale generate de măsura administrativă politică la care a fost supus împreună cu familia sa.
În motivare arată că, prin hotărârea atacată s-a făcut o greșită aplicare a legii și o încălcare vădită a principiului egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive - art. 1 alin. 5, art. 4 si art. 16 din Constituție, art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului raportat la prevederile art. 11 si 20 din Constituția României, toate cu raportare la prevederile Deciziei nr. 1354/21.10.2010 a Curții Constituționale și prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale.
P. intervenția succesivă a acestor acte normative se creează premisele apariției a cel puțin 3 situații distincte în aplicarea aceleiași legi:
1.Persoanele care au obținut hotărâri definitive sau irevocabile - o hotărâre irevocabila este Decizia nr. 9096/06.11.2009, pronunțată în temeiul Legii nr. 221/2009, prin care S. R. a fost obligat la plata unor daune de 1.500.000 lei pentru peste 6 ani de detenție-.
2.Persoanele care au obținut o hotărâre în prima instanță - hotărâre care nu este însă definitivă- și care vor pierde despăgubirile deja acordate de instanțele de judecată;
3.Persoanele care au introdus o cerere sub imperiul vechii legi, precum și persoanele care vor introduce de acum înainte cereri de chemare in judecată în temeiul aceleiași legi vor fi tratate diferențiat.
P. intermediul intervenției legislative succesive se creează astfel o vădită discriminare între cele trei categorii mai sus menționate, existând persoane ce vor primi despăgubiri mari sau chiar foarte mari (prima situație) și persoane care vor beneficia de despăgubiri, derizorii (de cuantumul a câteva sute de euro) în cea de-a doua și a treia situație si persoane care nu vor beneficia de despăgubiri
A arătat că, prin hotărârea atacată se produce și încălcarea dreptului la un proces echitabil prin eliminarea din actul normativ inițial a prevederilor privind acordarea despăgubirilor și care îngrădesc în mod flagrant puterea de apreciere și libertatea judecătorului.
P. aplicarea măsurii administrative abuzive a strămutării, părinții săi au fost obligați să se instaleze și să muncească în ..
În continuare, apelantul reia descrierea situației de fapt din cererea de chemare în judecată solicitând să se aibă în vedere și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin decizia civilă nr. 148/15.01.2008, s-a pronunțat într-o cauză similară celei ce face obiectul prezentului litigiu.
P. întâmpinare, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara a solicitat respingerea apelului și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii primei instanțe cu motivarea că, raportat la Legea nr. 221/2009, acțiunea este fără obiect, iar în absența unor criterii clare și bine determinate, acțiunea a fost și este în continuare neîntemeiată, aspect ce este confirmat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/20.10.2010 și nr. 1354/20.10.2010 conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, prin Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii stabilindu-se că, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale, fapt reținut de prima instanță.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, potrivit art. 466 și următoarele Cod procedură civilă, față de actele și lucrările dosarului, C. constată că prezentul recurs nu este întemeiat, T. A. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de apel și le însușește în întregime, cu precizarea că s-a reținut eronat de prima instanță că reclamantul nu a depus înscrisuri pentru a dovedi că se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, întrucât la dosar există Hotărârea nr. 297/18.09.1990 ce atestă acest fapt (fila 8 dosar fond).
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa privind acordarea de daune morale nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența C. Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, C. are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ.
Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale.
Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic, conform căruia quod nullum est, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv.
Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil, îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și, pe cale de consecință, imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată. A accepta teza acreditată de reclamant ar însemna a lăsa fără finalitate această instituție juridică de o importanță deosebită într-un stat de drept, lucru ce nu poate fi acceptat.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Că aceasta este interpretarea corectă a efectelor Deciziei nr. 1355/21.10.2010 o demonstrează și Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite pronunțată într-un recurs în interesul legii în materie.
Nu au fost încălcate principiile egalității în drepturi și nici dreptul la un proces echitabil și nu s-a creat o situație discriminatorie pentru reclamant prin pronunțarea hotărârii atacate.
Raportat la obiectul cauzei căruia îi sunt incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, invocate de altfel de reclamant, C. constată că dispozițiile art. 1357-1371 cod civil nu sunt aplicabile speței.
Față de aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 480 Cod proc.civ., C. va respinge apelul declarat reclamantul L. G. împotriva sentinței civile nr. 309/4.02.2014, pronunțată de T. A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor P. A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat reclamantul L. G. împotriva sentinței civile nr. 309/4.02.2014, pronunțată de T. A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor P. A..
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30 septembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. R. M. L.
GREFIER,
L. P.
Red. M.L./17.10.2014
Tehnored L.P./30.10.2014Ex.2
Primă instanță: S. S. O. – T. A.
Se comunică:
-reclamantul apelant L. G., dom. proc.ales în A., la C.. Av. D. A., ., nr. 5/B, jud. A.;
-intimat pârât S. R., reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor P. A. - A., ., Jud. A.
-P. de pe lângă C. de A. Timișoara, E. de Savoya, nr. 2
| ← Evacuare. Decizia nr. 166/2016. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Pretenţii. Decizia nr. 89/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
