Expropriere. Decizia nr. 19/2016. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 19/2016 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-01-2016 în dosarul nr. 19/2016
Cod ECLI ECLI:RO:CATIM:2016:007._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.19
Ședința publică din 26 ianuarie 2016
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții L. C. D. și L. M. împotriva sentinței civile nr. 2944/14.10.2015 pronunțată de Tribunalul T. - Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu Statul român prin C.N.A.D.N.R. reprezentat de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, având ca obiect expropriere.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților, au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 12 ianuarie 2016, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei la data de 19 ianuarie 2016, dată la care, în aceeași compunere a completului de judecată și din aceleași motive, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin sentința civilă nr. 2944/14.10.2015, Tribunalul T. – Secția I Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții L. C. D. și L. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul R. prin C. N. de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Romania SA, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, și, în consecință:
A majorat despăgubirile acordate prin Hotărârea de Stabilire a Despăgubirilor nr. 34/14.09.2011 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 255/2010, Consiliul Local Lugoj de la suma de 526 lei la suma de 535,04 lei, precum și despăgubirile acordate prin Hotărârea de Stabilire a Despăgubirilor nr. 35/14.09.2011 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 255/2010, Consiliul Local Lugoj de la suma de 419 lei la suma de 425,06 lei.
A respins în rest cererea și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că Statul Român prin C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. a expropriat prin Decizia nr. 1167/16.08.2011 două terenuri aflate în proprietatea reclamanților.
Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 34/14.09.2011 s-a dispus acordarea unei despăgubiri în cuantum de 526 lei pentru terenul situat în Municipiul Lugoj, având număr cadastral_, în suprafață de 352 mp, categoria arabil în extravilan.
Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 35/14.09.2011 s-a dispus acordarea unei despăgubiri în cuantum de 419 lei pentru terenul situat în Municipiul Lugoj, având număr cadastral_, în suprafață de 280 mp, categoria arabil în extravilan.
În drept, sunt aplicabile următoarele dispoziții legale:
Art. 22 alin. 1 și 3 din Legea nr. 255/2010 „(1) Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate.
…………………………………………………………………………………………..
(3) Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii”.
Art. 25 din Legea nr. 33/1994 „Pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii”.
Art. 26 din Legea nr. 33/1994 „(1) Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.
(2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.
(3) Experții vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale.
(4) În cazul exproprierii parțiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experții, ținând seamă de prevederile alineatului precedent, vor putea propune instanței o eventuală reducere numai a daunelor”.
Art. 27 din Legea nr. 33/1994 „(1) Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî.
(2) Despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată”.
Decizia nr. 380/26.05.2015 pronunțată de Curtea Constituțională „Admite excepția de neconstituționalitate formulată de Statul român, reprezentat de Ministerul Transporturilor prin C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A. din București, în dosarele nr… și constată că prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt neconstituționale. Definitivă și general obligatorie”.
Inițial, în cauză a fost efectuată de trei experți o expertiză imobiliară evaluatorie, având ca obiectiv stabilirea cuantumului despăgubirilor la data întocmirii raportului de expertiză potrivit dispozițiilor art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994.
Întrucât pe parcursul soluționării cauzei Curtea Constituțională prin două decizii (Decizia nr. 12/15.01.2015 și Decizia nr. 380/26.05.2015) s-a pronunțat în sensul că sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică este neconstituțională, instanța a dispus efectuarea unei completări a expertizei efectuate în cauză în sensul de a se stabili valoarea despăgubirilor luându-se în calcul data exproprierii terenului.
Ulterior, în cauză a fost efectuată o expertiză evaluatorie a terenului expropriat de o comisie formată din 3 experți având ca obiectiv stabilirea cuantumului despăgubirilor la data realizării transferului dreptului de proprietate.
Cei trei experți și-au exprimat opinia, redactând trei rapoarte de expertiză diferite. Opinia domnului expert I. V. este foarte diferită de opinia celorlalți doi experți desemnați în cauză, domnul expert I. R. U. și doamna expert J. Cicilia, opiniile ultimilor doi experți fiind foarte apropiate.
Instanța de judecată a înlăturat opinia domnului expert V. I., expertul numit la cererea reclamanților, întrucât domnul expert nu a realizat raportul de expertiză cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994.
La efectuarea expertizei pentru stabilirea valorii terenului, ceilalți doi experți au folosit metoda comparației cu luarea în considerare a prețului cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ – teritorială, la data realizării transferului dreptului de proprietate.
Cei doi experți, domnul expert I. R. U. și doamna expert J. Cicilia, au stabilit o valoare a terenului la data realizării transferului dreptului de proprietate de (15.09.2011) în cuantum de 458 lei pentru terenul cu număr cadastral_, în suprafață de 352 mp, și în cuantum de 364 lei pentru terenul cu număr cadastral_, în suprafață de 280 mp. Valoarea stabilită de cei doi experți este de 1,30 lei/mp.
Pentru stabilirea acestei valori experți au luat în calcul un număr de 6 contracte, 4 contracte încheiate în anul 2010 (două în luna februarie, unul în luna octombrie și unul în luna noiembrie) și 2 contracte încheiate în luna octombrie 2011.
Prin cele două decizii menționate mai sus, Curtea Constituțională a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecință, în această privință legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului.
Raportând considerentele de principiu reținute în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a decis că valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, finalitate urmărită atât prin Legea nr. 33/1994, cât și prin jurisprudența Curții Constituționale. Aplicarea tale quale în ipoteza determinării cuantumului despăgubirii prevăzute de Legea nr. 255/2010 a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", generează o situație juridică ce se abate de la finalitatea anterior referită, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. În consecință, despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu cu valoare constituțională.
Pentru considerentele reținute de Curte potrivit cărora stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie să se raporteze la momentul transferului dreptului de proprietate și nu la un moment ulterior acestuia, tribunalul a apreciat că despăgubirile nu pot fi stabilite nici prin raportare la un moment anterior nașterii raportului de drept dintre expropriator și cel expropriat. Astfel, instanța a apreciat că valoarea despăgubirilor trebuie stabilită doar în raport cu contractele de vânzare cumpărare încheiate în luna octombrie 2011 (e vorba de contractele folosite pentru efectuarea expertizei). Raportându-se la aceste două contracte, instanța a stabilit o medie aritmetică a celor două valori la suma de 1,52 lei/mp (a se vedea fila 170 și fila 207 vol. II).
Luându-se în calcul această valoare de 1,52 lei/mp rezultă o valoare a despăgubirilor în sumă de 535,04 lei pentru terenul având număr cadastral_, în suprafață de 352 mp, categoria arabil în extravilan și o valoare în sumă de 425,6 lei pentru terenul având număr cadastral_, în suprafață de 280 mp, categoria arabil în extravilan.
Cu privire la daunele solicitate de reclamanți, doamna expert J. Cicilia a stabilit mai multe daune, pe care tribunalul le-a considerat neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
- dauna pentru redobândirea aceleiași suprafețe de teren
Reclamanții nu a probat că au cumpărat un teren în suprafață egală cu cea expropriată și au suferit vreun prejudiciu, prin urmare această daună nu are caracter cert.
- dauna datorată influenței traficului asupra terenului rămas în proprietatea reclamanților
Această posibilă situație nu este un efect al exproprierii, ci un efect al construirii autostrăzii.
- dauna pentru vânzarea forțată
Această daună este neîntemeiată întrucât exproprierea în sine reprezintă o un transfer forțat al dreptului de proprietate, realizat în condițiile prevăzute de lege. Prin raportul de expertiză nu s-a arătat prejudiciul concret suferit de reclamanți pentru ca această daună să se încadreze în condițiile prevăzute de art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994.
Rezultă din probele administrate că reclamanților li se cuvine o despăgubire pentru cele două terenuri expropriate în cuantum de 960,64 lei, acestora fiindu-le acordată o despăgubire în cuantum de 945 lei.
Reclamanții au solicitat instanței de judecată și să constate că a intervenit acordul de voință al părților, pe de-o parte al reclamanților L. C.-D. și L. M., iar de cealaltă parte a pârâtului, cu privire la plata sumei de 10.803 lei, pentru terenul expropriat de la reclamanți, în suprafață de 352 mp, respectiv 8.593 lei pentru celălalt teren expropriat de la reclamanți, în suprafață de 280 mp, pentru construirea autostrăzii Lugoj-D. și obligarea pârâtului la plata sumei convenită de părți, menționată mai sus.
Tribunalul a constatat că în speță terenul a fost expropriat potrivit dispozițiilor Legii nr. 255/2010, care este un act normativ cu caracter special ce reglementează în detaliu exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local.
Art. 22 alin. 1 și 3 din Legea nr. 255/2010 reglementează procedura pe care o poate urma expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator. Instanța de judecată este obligată să analizeze o asemenea cerere de contestare a cuantumului despăgubirilor potrivit acestei proceduri care face trimitere la art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Prin urmare, judecătorul cauzei nu poate stabili alt cuantum al despăgubirilor decât cel calculat potrivit dispozițiilor art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994.
Exproprierea reprezintă un transfer „forțat” al dreptului de proprietate din patrimoniul unei persoane private în patrimoniul statului, justificat de existența unui interes general care primează față de interesul individual al proprietarului. Astfel, pentru a se realiza exproprierea unui bun, nu este necesar acordul proprietarului nici în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate, nici în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate. În acest caz nu vorbim de un preț, element esențial al unui contract, ci vorbim de plata unor despăgubiri care i se cuvin proprietarului deposedat de bunul său.
Nefiind necesar acordul proprietarului bunului pentru realizarea exproprierii, un eventual „acord” al proprietarului în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor ar produce efecte juridice doar în condițiile legii speciale care reglementează procedura exproprierii.
Reclamanții nu au depus la dosarul cauzei un asemenea acord realizat potrivit dispozițiilor Legii nr. 255/2010, pe care instanța să-l poată valida.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, ambii reclamanți, solicitând, în principal, casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond iar, în subsidiar, modificarea ei, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 3041, 312 Cod pr. civ. raportat la art. 304 alin. 1 pct. 7 și 9 Cod pr. civ. iar în fapt pe mai multe argumente.
S-a susținut în primul rând faptul că obiectul acțiunii impune recalificarea căii de atac în apel.
În ceea ce privește aspectele de fond ale cauzei, reclamanții, redând un istoric al procedurilor urmate în dosar, au arătat aceea că solicitarea lor principală din acțiune a vizat: 1. anularea proceselor verbale nr. 34/14.09.2011 și nr. 35/14.09.2011 precum și a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor cu același nr., emise la aceleași date; 2. completarea acordului de voință încheiat între reclamanți și instituția pârâtă cu privire la sumele propuse inițial (10.803 lei pentru terenul de 352 mp și 8593 lei pentru cel de 280 mp); 3. obligarea pârâtului la plata acestor sume precum și 4. obligarea lui la 5000 euro cu titlu de daune.
În subsidiar, reclamanții au solicitat stabilirea cuantumului despăgubirilor în raport cu criteriile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994.
În opinia reclamanților, soluția Tribunalului T. de acordare a despăgubirilor în sumă de 535,04 lei și, respectiv, 425,06 lei și a cheltuielilor de judecată în sumă de doar 100 lei, este netemeinică și nelegală.
Ca prim argument în acest sens, s-a menționat faptul că instanța de fond a luat în considerare opiniile similare formulate de doi experți (d-nii U. I. și J. Cicilia), fără însă a explica de ce nu a luat în considerare și opinia diferită a celui de-al treilea expert (dl. V. I.), care a fost exprimată în considerarea contractelor de vânzare-cumpărare obișnuite pentru terenuri similare.
Trebuiau observate pretențiile concrete ale părților și tranzacțiile similare iar nu să se țină cont, în mod exclusiv, de expertiză care, de regulă, are în vedere doar câteva contracte iar nu majoritatea celor reprezentative.
S-a susținut că instanța de fond nu a fost preocupată să facă o adresă la O.C.P.I. sau la Primăria Lugoj pentru a-i fi comunicate contractele încheiate în perioada de referință, motiv pentru care se impune desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare.
În opinia reclamanților, doar opinia separată a expertului V. I. corespunde criteriilor legale și ea explică și de ce opinia celorlalți doi experți nu poate fi luată în considerare.
S-a făcut apoi referire punctuală la câteva contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada decembrie 2010 – mai 2013 în care prețurile pentru terenuri similare au fost mai mari decât cele din contractele ce au servit ca element de comparații pentru cei doi experți, respectiv între 1,97 euro – 28 euro/mp.
La această valoare trebuiau adăugate și despăgubirile pentru daunele colaterale astfel cum ele au fost constatate de expert D. (dar pe care instanța le-a considerat ca neîntemeiate) numai astfel putând fi respectată practica CEDO care prevede că în materia de expropriere trebuie respectat principiul rezonabilității și proporționalității, în caz contrar, fiind vorba de o spoliere.
Prețul propus de expertul U. reprezintă cel mai mic preț posibil și constituie mai puțin de o treime din prețul rezultat din expertizele camerelor notarilor publici.
Reclamanții au mai susținut și aceea că la ultimul termen de judecată au depus la dosar și alte contracte însă instanța a respins această cerere ceea ce atrage incidența în cauză a art. 304 pct. 7 Cod pr. civ.
În opinia reclamanților, sentința, care a luat în considerare despăgubirile conform opiniei expertului U. și daunele, conform opiniei expertului J., este nelegală întrucât nu respectă criteriile de evaluare prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În ceea ce privește solicitarea lor principală, reclamanții au susținut că trebuia ca instanța să fi luat act de acordul lor de voință pentru acordarea despăgubirilor de 10.803 lei (pentru terenul de 352 mp) și de 8593 lei (pentru cel de 280 mp) propuse în condițiile Legii nr. 198/2004, constatarea faptului că în cauză nu se aplică această lege ci Legea nr. 255/2010 fiind o eroare de interpretare a legii, mai precis a dispozițiilor art. 32, câtă vreme acest articol contrazice art. 31 al legii care menționează faptul că orice documentație tehnică sau de evaluare efectuată până în momentul intrării în vigoare a legii rămâne valabilă (în acest sens fiind invocată ca precedent decizia nr. 5228/8.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Că reclamanții au fost de acord cu acordarea sumelor propuse inițial rezultă și din demersurile făcute pentru a aduce la cunoștința instituției pârâte acest lucru.
Prin adoptarea H.G. 492/2011 statul a stabilit, unilateral, despăgubiri cuvenite reclamanților, creând un vădit dezechilibru între expropriați și expropriator, ceea ce este contrar regulilor unui stat de drept.
Pentru toate aceste considerente, reclamanții au susținut că sentința este nelegală și netemeinică și au solicitat admiterea recursului lor, cu obligarea instituției pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Statul român reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin C.N.A.D.N.R. și Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat, considerând că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză.
Ca aspect primordial, conform art. 137 Cod pr. civ, Curtea a luat în discuție solicitarea reclamanților de recalificare a căii lor de atac ca fiind apel iar nu recurs, și a constatat că a devenit lipsită de obiect ca urmare a renunțării reclamanților la a o mai susține.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispozițiilor legale aplicabile cauzei și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este parțial fondat.
Rezultă astfel, în ceea ce privește solicitarea principală din recurs a reclamanților că ea este neîntemeiată, neputându-se identifica în cauză vreun motiv din cele prevăzute de art. 312 alin. 3 și 5 Cod pr. civ. care fac posibilă casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare. În concret, părțile au fost legal citate în tot cursul procesului – inclusiv la momentul dezbaterii cauzei –, sentința s-a bazat pe o analiză în substanță a fondului pretențiilor – iar nu în considerarea vreunei excepții de procedură sau de fond – și nici nu se impune ca necesară administrarea probelor la care reclamanții au făcut referire în recursul lor.
Această concluzie rezultă din aceea că, potrivit mențiunilor din practicaua sentinței civile nr. 2944/14.10.2015 a Tribunalului T. (a cărui îndreptare nu a fost solicitată de reclamanți), deși ei au depus la dosar mai multe contracte de vânzare-cumpărare considerate a fi utile legalei evaluări de către experți a terenurilor supuse exproprierii, la momentul la care s-au formulat concluzii în fond, reclamanții au arătat că nu mai susțin această cerere.
Prin urmare, neadministrarea acestei probe de către instanța de fond nu este expresia omisiunii intenționate sau neglijente a respectării drepturilor procesuale ale reclamanților ci valorificarea întocmai a dreptului lor de dispoziție asupra propriilor cereri. Din această cauză, nu poate fi admisă cererea reclamanților de casare a hotărârii cu trimiterea ei spre rejudecare la aceeași instanță în vederea administrării unei probe la care aceștia, de bună-voie, au renunțat.
Concluzionând, rezultă că solicitarea principală din cererea de recurs a reclamanților este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.
În ceea ce privește solicitarea lor subsidiară, aceea de modificarea a hotărârii sub aspectul majorării despăgubirilor acordare pentru parcelele expropriate, Curtea o va constata, de asemenea, ca neîntemeiată pentru următoarele:
În primul rând, nu se poate lua act astfel cum reclamanții solicită – de acordul care ar fi intervenit între aceștia și instituția pârâtă cu privire la sumele propuse spre acordare inițial, în baza Legii nr. 198/2004 (10.803 lei și, respectiv, 8593 lei) câtă vreme finalizarea procedurii de acordare a despăgubirilor nu a avut loc în acel moment prin emiterea hotărârii în acest sens, hotărâre care este singurul act supus controlului judiciar al instanței conform art. 22 din Legea nr. 255/2010, care este aplicabilă speței.
În plus, la data avansării propunerilor de despăgubire, terenurile reclamanților nu fuseseră încă expropriate (acest lucru fiind făcut abia în august 2011), ceea ce, conform art. 31 din Legea nr. 255/2010 obliga la aplicarea prevederilor acestei legi în raport de ale cărei criterii au și fost de altfel evaluate, despăgubirile ce au constituit obiectul hotărârile a căror anulare s-a solicitat în prezentul dosar.
Totodată, din moment ce H.G. nr. 492/2011 (care a modificat H.G. 1232/2010 cu privire la cuantumul despăgubirilor) nu a fost constatat ca nelegal de instanța de contencios administrativ, în mod justificat, a fost avut în vedere ca reper legal la momentul emiterii hotărârii contestate.
Cu privire la modalitatea de evaluare a despăgubirilor prin expertiza judiciară efectuată în cauză, Curtea, contrar susținerilor reclamanților, va reține că opinia majoritară a doi dintre experți (d-nii U. I. și J. Cicilia) corespunde criteriilor legale prevăzute de art. 22 alin. 3 al Legii nr. 255/2010 raportat la art. 26 alin. 2 al Legii nr. 33/1994 (astfel cum el a fost interpretat prin Decizia nr. 380/2015 a Curții Constituționale), nu însă și opinia diferită exprimată de dl. expert V. I..
Opinia majoritară s-a bazat pe compararea prețurilor de vânzare obișnuită, a terenurilor similare celor ale reclamanților, în perioada contemporană exproprierii astfel cum ele au fost consacrate într-un număr de șase contracte încheiate în 2010 (lunile februarie, octombrie și noiembrie) și 2011 (luna octombrie) acestea din urmă fiind puse la dispoziție de reclamanți iar primele, de către Primăria Lugoj (și care – potrivit afirmațiilor expertului J. – au fost folosite ca și comparabile și în alte expertize).
Opinia distinctă formulată de dl. expert V. I., în mod justificat, nu a putut fi luată în considerare câtă vreme ea s-a bazat pe alte criterii decât cele stabilite de art. 26 alin. 2 al legii nr. 33/1994, respectiv pe criteriul din media aritmetică ponderată a valorilor medii și minime ale perioadei 2011-2015, apreciindu-se că „într-o evaluare corectă, factorul principal este cererea/oferta de pe piață, dar și elemente de bază corecte și sigure, adică contracte de vânzare-cumpărare, dar cele credibile și conforme cu realitatea” despre care însă el a mai declarat că „ dispune în foarte mică măsură”.
În atare condiții, este evidentă și justă constatarea instanței de fond, potrivit căreia domnul expert V. nu a realizat evaluarea despăgubirilor cuvenite reclamanților în raport cu criteriile prevăzute de art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, care obligă la folosirea ca reper, nu a ofertelor de vânzare-cumpărare, ci a prețurilor obișnuit din contracte efective de vânzare-cumpărare, încheiate în momentul exproprierii, pentru terenuri cu situație similară, aflate în același areal geografic.
De aceea, câtă vreme doar opinia majoritară a experților U. și J. s-a fundamentat pe criteriile impuse de textul menționat, în mod corect, soluția instanței de fond a luat-o în considerare doar pe aceasta.
Deși reclamanții au criticat sentința și sub aspectul neacordării despăgubirilor pentru daunele colaterale, - astfel cum ele au fost propuse chiar și în opinie majoritară a experților, - Curtea va constata că și în această privință soluția tribunalului corespunde unei corecte interpretări a probelor și a legii.
Astfel, deși prin expertiza menționată s-a propus acordarea unor despăgubiri pentru dauna reprezentând costul redobândirii unui alt teren în locul celui expropriat, pentru dauna datorată influenței traficului asupra terenului rămas în proprietatea reclamanților, precum și dauna pentru vânzare forțată, Curtea va reține aceea că aceste despăgubiri punctuale nu sunt nici justificate și nici dovedite.
În concret, reclamanții nu au probat existența unor demersuri pentru achiziționarea unor terenuri similare celor expropriate și nici pretinsa dificultate în exploatarea terenurilor rămase în proprietatea lor (care, oricum, este - astfel cum corect a reținut instanța de fond - consecința edificării autostrăzii, iar nu a procedurii exproprierii inițiată de stat). În plus, nu se poate discuta despre existența unei daune cauzate de vânzarea forțată a terenurilor, întrucât acest aspect ține de natura însăși a exproprierii, procedură în considerarea căreia au și fost stabilite despăgubirile care li se cuvin, potrivit criteriilor prevăzute de art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994.
Rezumând cele expuse în cuprinsul prezentei, Curtea va constata ca temeinică și legală sentința Tribunalului T. sub aspectul modalității stabilirii despăgubirilor ce se cuvin reclamanților pentru cele două parcele expropriate (respectiv cea de 352 mp și cea de 281 mp).
Criticile reclamanților la adresa sentinței se dovedesc a fi însă justificate în raport de modul de stabilire a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate acestora.
Curtea va constata în acest sens că tribunalul s-a raportat în stabilirea acestui cuantum doar la sumele acordate în plus cu titlu de despăgubiri (față de cele consemnate în hotărârile de acordare a despăgubirilor pentru terenurile expropriate), astfel cum ele au rezultat din expertiza judiciară, fără a avea în vedere faptul că ea a presupus un cuantum ridicat pentru reclamanți, impus de prezența obligatorie prin lege, a numărului de trei experți. De aceea, luând în considerare criteriile în materie, respectiv caracterul real, necesar și rezonabil al cheltuielilor de judecată pentru părțile din proces îndreptățite (astfel cum ele rezultă din jurisprudența CEDO, dar și din cea a Curții Constituționale, de exemplu, din Decizia nr. 401/14.07.2005) și ținând cont de admiterea parțială a acțiunii reclamanților, Curtea va admite recursul lor și va modifica în parte sentința în sensul că, potrivit art. 276 Cod procedură civilă, va obliga instituția pârâtă să le plătească acestora suma de 1000 lei cheltuieli parțiale de judecată, urmând ca celelalte dispoziții ale sentinței să fie menținute ca temeinice și legale.
Ca urmare a admiterii recursului, în baza aceluiași text de lege, instituția pârâtă va fi obligată și la plata a 200 lei, cheltuieli parțiale de judecată în recurs, reprezentând parte din onorariul de avocat, dovedit cu chitanța depusă în original la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții L. C. D. și L. M. împotriva sentinței civile nr. 2944/14.10.2015 pronunțată de Tribunalul T. - Secția I Civilă pe care o modifică în parte în sensul că:
Obligă pârâtul Statul român prin CNADNR reprezentat de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara să plătească reclamanților suma de 1000 lei cheltuieli parțiale de judecată.
Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă instituția pârâtă intimată să plătească recurenților reclamanți și suma de 200 lei cheltuieli parțiale de judecată pentru această fază a procesului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 26 ianuarie 2016.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER
I. P.
Red.D.C./17.02.2016
Tehnored. I.P. 2 ex./22.02.2016
Prima instanță: Tribunalul T., jud. I. A. D.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 27/2016. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 36/2016. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
