Pretenţii. Decizia nr. 142/2016. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 142/2016 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-05-2016 în dosarul nr. 142/2016

Cod ECLI ECLI:RO:CATIM:2016:007._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 142

Ședința publică din 11 mai 2016

PREȘEDINTE: PROF. UNIV. DR. L. B.

JUDECĂTOR: RUJIȚA R.

GREFIER: C. J.

S-a luat în examinare apelul reclamantei DGRFP Timișoara prin A. C.-S., Reșița împotriva sentinței civile nr. 2975/15.12.2015, pronunțată de Tribunalul C.-S. Reșița în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat G. O.- C., pentru pretenții.

La apelul nominal, făcut în ședință publică se prezintă pentru pârâtul intimat, doamna avocat S. L., lipsă fiind reclamantul apelant.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care reprezentanta pârâtului intimat arată că nu are cereri de formulat.

Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.

Reprezentanta pârâtului intimat solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, pentru motivele arătate pe larg în scris în întâmpinare, cu cheltuieli de judecată (3000 lei).

CURTEA

Deliberând asupra apelului, constată:

Prin acțiunea adresată Judecătoriei Reșița, înregistrată sub nr._ /22.01.2015, reclamanta Direcția Generală R. a Finanțelor P. Timișoara, prin A. C.-S., Reșița a chemat în judecată pârâtul G. O.- C. pentru obligarea acestuia la plata sumei de 5.077.698 lei, reprezentând diferență obligații fiscale către reclamantă.

În motivarea acțiunii, reclamanta arată că inspectorii DGFP C.-S. (actuala Administrație Județeană a Finanțelor P. C.-S.) au efectuat o inspecție fiscală la . Reșița, al cărui administrator a fost pârâtul în cauză, ocazie cu care s-a întocmit procesul verbal nr. 355/28.06.2012, prin care s-a constatat că în perioada 22.10._12, societatea comercială menționată a întocmit trei tipuri de contracte de muncă, în condițiile în care legea permitea doar două tipuri de contracte de muncă ce puteau fi încheiate, în baza cărora a acordat drepturi salariale și angajaților temporari, inclusiv diurne, respectiv „cheltuieli cu detașări, deplasări și transferuri”, în condițiile în care salariaților temporari nu li se cuveneau drepturi de delegare, respectiv detașare, în raport cu dispozițiile HG nr. 1256/2011, Legea nr. 53/2003 și cu ignorarea normelor care stabilesc impozitul pe veniturile din salarii și contribuții sociale datorate de angajat și angajator. Prin același proces- verbal s-au constatat și necorelații între sumele constituite de societate și cele datorate la organul fiscal, reprezentând impozit pe veniturile din salarii și contribuțiile sociale datorate de angajați și angajator, prejudiciul produs fiind de 3.923.217 lei, la care s-au calculat accesorii de 1.112.745 lei, în conformitate cu OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Organul de inspecție fiscală a recalculat impozitul pe veniturile impozabile, rezultând un impozit de 60.504 lei, conform art. 116 (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, la diferențele constatate calculându-se accesorii de 19.046 lei, conform OG nr. 92/2003, astfel că, în total s-au stabilit obligații fiscale în sarcina societății în sumă de 5.115.512 lei.

Întrucât inspectorii fiscali au constatat că prejudiciul derivă și din nedeclararea de către societate a obligațiilor legale de plată la Bugetul General Consolidat, în raport cu dispozițiile art. 9 al. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005, cu modificările și completările ulterioare, normă care reglementează infracțiunea de evaziune fiscală, reclamanta a formulat plângere penală împotriva pârâtului G. O.- C. constituindu-se parte civilă în procesul penal cu suma de 5.115.512 lei, reprezentând prejudiciul adus Bugetului General Consolidat.

Cum prin Ordonanța de clasare din 12.03.2014 s-a constatat că pârâtul (suspectul) G. O.- C. a achitat suma de 37.814 lei, parte din prejudiciu, reclamanta a ales calea acțiunii civile pentru recuperarea diferenței de prejudiciu adus, în cuantum de 5.077.698 lei.

La data de 13.02.2016, pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă sau ca nefondată, întrucât: pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, paguba reclamată urmând eventual a fi recuperată de la ., ca persoană juridică cu personalitate juridică distinctă de cea a pârâtului în cauză; motivele de fapt invocate nu corespund cu cele de drept, acțiunea formulată fiind informă din punct de vedere juridic, procedural; în cauză reclamanta nu are calitatea de mandatar al A. C.-S. pentru promovarea și susținerea acțiunii în numele și pentru Ministerul Finanțelor P.; în cauză operează principiul „ne bis in idem”, căci pârâtul a făcut și obiectul unei cercetări penale pentru aceleași pretinse fapte; reclamanta a ignorat litigiul obiect al dosarului nr._ aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara, nesoluționat, prin care ., al cărei administrator este pârâtul a solicitat anularea actului de control, prin care s-a constatat neplata obligațiilor fiscale reclamate.

Prin cererea reconvențională, pârâtul solicită obligarea reclamantei- pârâtă reconvențională la plata sumei de 7000 euro, echivalentul a 31.103,8 lei calculat la cursul de schimb BNR la data de 20.02.2015, reprezentând daune pentru prejudiciul pe care i l-a adus reclamanta pentru exercitarea abuzivă de către reclamantă a drepturilor sale procesuale.

În esență, reclamantul susține că abuzul de drept procesual derivă din promovarea acțiunii cu rea-credință, caracterul vădit neîntemeiat al acțiunii, cu consecința șicanării sale, sens în care sunt evocate dispozițiile art. 54 din Constituția României, art. 15 din Codul civil, care consacră abuzul de drept în exercitarea drepturilor subiective civile, art. 1353 Cod civil, care reglementează răspunderea patrimonială în cazul abuzului de drept, art. 12 C.p.c., care consacră principiul bunei credințe în exercițiul drepturilor subiective civile și consecințele abuzului de drept, respectiv obligația de dezdăunare pentru prejudiciile materiale și morale cauzate victimei abuzului.

Pe cale de consecință, se solicită instanței admiterea cererii reconvenționale, ca o consecință a abuzului de drept săvârșit de către pârâta reconvențională, obligarea acesteia la daunele morale menționate și sancționarea acesteia cu o amendă judiciară, în condițiile art. 12 C.p.c.

La modul concluziv, reclamantul reconvențional a apreciat că abuzul de drept săvârșit de către reclamanta- pârâtă reconvențională derivă din:

a) emiterea de acte administrative nelegale și netemeinice, prin care organele fiscale au stabilit în sarcina ., al cărui administrator este pârâtul, reclamant reconvențional, obligarea la plata unor presupuse obligații fiscale, care au condus la suspendarea activității societății comerciale menționate;

b) formularea de către reclamantă a unei plângeri penale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de către pârât cunoscând că fapta nu este reală;

c) punerea la dispoziția organelor judiciare de informații nereale care au condus la furnizarea către mass-media de informații care au conturat o stare de fapt ce nu corespunde realității și expunerea pârâtului la critică, din perspectiva dreptului său la demnitate, imagine, reputație;

d) promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală împotriva sa, ca persoană fizică, deși obligațiile fiscale sunt în sarcina persoanei juridice, în baza unor acte administrativ fiscale aflate în proceduri de contestare în fața instanțelor judecătorești;

e) crearea unei situații litigioase cu rea- credință, cu consecința avansării de către pârât a unor cheltuieli considerabile în vederea apărării drepturilor sale;

f) afirmarea repetată a calității de infractor a pârâtului, în ciuda ordonanței de clasare a Pachetului;

g) gravele erori în chestiuni de drept elementare, având în vedere natura, obiectul, pregătirea profesională a personalului reclamantei în aprecierea prejudiciului; Reclamantul reconvențional arată că prejudiciul derivă și din atingerile pe care reclamanta i le-a adus cu privire la dreptul la un proces echitabil, demnitatea, reputația, onoarea, imaginea sa, în calitate de persoană fizică și de administrator al unei societăți comerciale, și societății comerciale a cărei imagine a fost prejudiciată, context în care este evocat comunicatul de presă din 15.10.2012, preluat de presa locală sub titluri precum „Evaziune fiscală”, ”Evaziune fiscală la plasarea de joburi”, ”A crezut că a dat lovitura”, ”Un reșițean a prejudiciat statul cu aproape 4 milioane de lei”, reclamantul reconvențional precizând că, urmare a comunicatului de presă menționat, comisarul șef D.N. a fost sancționat disciplinar, fapt ce rezultă din adresa IPJ C.-S. nr. RS 1394/15.11.2012.

Prin sentința civilă nr. 1025/19.05.2015, Judecătoria Reșița, soluționând excepția de necompetență materială, invocată și prin întâmpinarea pârâtului, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului C.-S., în raport cu valoarea obiectului litigiului și față de dispozițiile art. 94 al. 4(1) lit. k C.p.c., art. 99 al. 2, art. 94, art. 95 pct. 1 C.p.c.

În acest fel, cauza s-a reînregistrat la Tribunalul C.-S. la data de 9.06.2015.

În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri și probe testimoniale.

Prin sentința civilă nr. 2975/15.12.2015, Tribunalul C.-S. a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului; a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea reclamantei față de pârât pentru daune rezultate din obligații fiscale.

Totodată, Tribunalul a admis în parte cererea reconvențională formulată în cauză și a obligat pârâta reconvențională, reclamanta Direcția R. a Finanțelor P. Timișoara, prin A. C.-S. să plătească reclamantului reconvențional, pârâtul în cauză, suma de 7000 euro sau echivalentul în lei (31.103,8 lei), cu titlu de daune morale.

Tribunalul a respins petitul din cererea reconvențională referitor la aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei.

Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 6490 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Constatările organelor de inspecție fiscală, rezultate în urma controlului efectuat la . cu privire la perioada 22.10._12, au fost consemnate în procesul verbal nr. 355/29.06.2012, fiind materializate prin decizia de impunere nr. 458/29.06.2016 pentru suma de 5.115.512 lei.

Instanța a reținut că obligațiile fiscale au fost stabilite în sarcina societății comerciale, care, de altfel, a și contestat Raportul de inspecție fiscală nr. 349/29.06.2012 și decizia de impunere nr. 458/29.06.2012, societatea formulând și acțiune în contencios administrativ împotriva deciziei nr. 4465/15.05.2014, acțiune înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 05.02.2014, sub nr. _ , fapt ignorat de către reclamantă care a purces la inițierea unui demers judiciar civil prin inițierea acțiunii pendinte și, mai mult, reclamanta a formulat și plângere penală împotriva pârâtului în cauză, administratorul societății comerciale menționate, obiect al dosarului penal nr. 147/P/2012, soldată cu pronunțarea unei ordonanțe de clasare în data de 12.03.2014, respectiv anterior promovării acțiunii pendinte, întrucât prejudiciul de 37.814 lei stabilit în cauză a fost achitat, astfel că a devenit incidentă clauza de nepedepsire prevăzută de lege.

În soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Tribunalul a reținut inexistența unui raport juridic fiscal între reclamantă și pârât, care nu are calitatea de contribuabil, simpla calitate de administrator al unei societăți comerciale neputând echivala cu dobândirea calității procesuale pasive.

Sub acest aspect, acțiunea reclamantei a fost respinsă.

Relativ la cererea reconvențională, Tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată, în raport cu dispozițiile art. 15 C.civ., art. 1353 C.civ., art. 12 C.p.c., căci reclamanta, pârâtă reconvențională și-a exercitat excesiv drepturile procesuale încercând să-și valorifice drepturile împotriva pârâtului, în mod exacerbat, fapt ce rezultă din lipsa raportului de proporționalitate între exercițiul dreptului de către titular și prejudiciul cauzat pârâtului pe această cale, dreptul subiectiv civil fiind exercitat în afara limitelor sale.

Tribunalul adaugă și caracterul nerezonabil al exercițiului dreptului, căci orice drept subiectiv trebuie exercitat cu bună – credință, în limitele și în acord cu scopul pentru care legea îl recunoaște, în caz contrar intrând în acțiune obligația de reparare a prejudiciului, sub forma daunelor- interese.

Tribunalul a reținut că reclamantul a urmărit cu intenție producerea unui prejudiciu de natură patrimonială și morală pârâtului în cauză, intenția rezultând din însăși inițierea acestui demers procedural, cât și din conținutul cererii de chemare în judecată. În acest context, Tribunalul constată caracterul abuziv al demersurilor procedurale ale reclamantului, prin următoarele:

a) emiterea de acte administrative netemeinice și nelegale, prin care organele fiscale cu referire la societatea comercială Reșița Works SRL, al cărei administrator este pârâtul;

b) obligarea la plata unor pretinse obligații fiscale, fapt ce a determinat suspendarea activității societății, ca urmare a unor astfel de constatări nelegale;

c) formularea de către reclamantă a unei plângeri penale privind săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de către pârât, cunoscând că fapta este nereală;

d) punerea la dispoziția organelor judiciare de informații nereale, care au condus la furnizarea către mass-media de informații care au conturat o stare de fapt ce nu corespunde realității, cu încălcarea dreptului pârâtului la demnitate, imagine, reputație;

e) promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului pentru prejudicii cauzate de o persoană juridică și în condițiile în care actele administrative de constatare a prejudiciului fac obiectul unei contestații la Curtea de Apel Timișoara;

f) crearea unor situații litigioase cu rea- credință ce au determinat avansarea de către pârât a unor cheltuieli considerabile în vederea apărării drepturilor sale;

g) afirmarea repetată a calității de infractor a pârâtului, cu referire la infracțiunea de evaziune fiscală, deși P. a pronunțat o Ordonanță de clasare pe numele pârâtului.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat, Tribunalul a reținut că acesta derivă din încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale pârâtului prin încălcarea dreptului la un proces echitabil, transmiterea unor informații mincinoase și denigratoare, deformate, negative, prin acuzații mincinoase, contrazise chiar de organele de urmărire penală; afectarea reputației pârâtului în calitate de pârât și administrator al unei persoane juridice, fiindu-i adusă atingere onoarei și demnității; încălcarea în mod flagrant a dreptului la demnitate și propria imagine de o instituție publică care ar trebui să garanteze drepturile legitime ale cetățeanului; prejudicierea imaginii societății comerciale.

Cât privește natura drepturilor patrimoniale, Tribunalul a reținut că acestea derivă din faptul că pârâtul a fost nevoit să avanseze anumite cheltuieli de judecată, atât în prezentul litigiu, cât și în restul litigiilor, generate din culpa procesuală a reclamantei.

Tribunalul a identificat și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a reclamantei, care îmbracă forma abuzului de drept și prejudiciul cauzat pârâtului, apreciind că această legătură rezultă din natura faptei ilicite a reclamantei, cu consecința directă a prejudicierii pârâtului, chemat în judecată fără nici o bază legală sau factuală.

În caracterizarea gravității faptelor reclamantei, Tribunalul afirmă și „constanta acuzare a pârâtului de săvârșire a unei infracțiuni de evaziune fiscală și punerea acestuia în situația de a se apăra continuu, cu începere din anul 2012”.

Pe cale de consecință, Tribunalul a admis cererea reconvențională în baza art. 12 C.p.c., cu precizarea că nu este obligat să dea eficiență dispozițiilor art. 12 (2) C.p.c., respectiv să aplice o amendă, ca măsură sancționatorie, fiind suficientă măsura reparatorie.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta- pârâtă reconvențională a declarat apel, invocând nelegalitatea hotărârii din perspectiva normelor de drept material incidente în cauză, nesocotite de către Tribunal, context în care evocă dispoziții legale pe care agenții reclamantei și-au întemeiat constatările, cu referire la obligațiile fiscale nesocotite de către societatea comercială verificată, precum art. 15 din HG nr. 938/2004 cu modificările și completările ulterioare privind condițiile de înființare și funcționare, precum și procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, HG nr. 1256/2011, Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (art. 43-47, 87-100) din care rezultă că salariaților temporari nu li se cuvin drepturi de delegare sau detașare, ei având un alt statut decât personalul delegat sau detașat, context în care evocă și adresa Ministrului Muncii, Familiei și Protecției Sociale 730I/RG/18719IDCM/10.04.2012 și adresa nr._/30.05.2012 emisă de MFP, acte care confirmă că salariatul temporar nu beneficiază de statutul salariatului delegat sau detașat, statut expres definit de dispozițiile art. 42-47 din Legea nr. 53/2003, privind Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare.

În acest context, apelanta susține că s-a conformat dispozițiilor Legii nr. 241/2005, care reglementează ca infracțiune de evaziune fiscală „ nedeclararea de către societate a obligațiilor de plată la Bugetul General Consolidat” (art. 9 alin. 1 lit. a) în varianta a) ascunderii bunurilor ori a sursei impozabile ori taxabile-, considerând că pârâtul este responsabil, în calitatea sa de administrator al ..

Mai mult, apelanta arată că și-a întemeiat acțiunea civilă în raport cu cele conținute în Ordonanța de clasare din 12.03.2014, prin care se constată că pârâtul a achitat suma de_ lei, infracțiunea de evaziune fiscală fiind reținută în sarcina pârâtului G. O.- C..

În acest context, se evocă și dispozițiile art. 28 C.p.p., potrivit cu care instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Pentru a-și sublinia buna-credință, apelanta arată că în cursul procesului, respectiv la data de 17.11.2015 a solicitat Tribunalului acordarea unui nou termen de judecată pentru reaprecierea cuantumul prejudiciului reprezentând obligații fiscale și care fac obiectul litigiului pendinte, în raport cu incidența art. 5 din Legea nr. 209/2012, care impune anularea unor anumite obligații fiscale, context în care reclamanta arată că a și emis deciziile de anulare a obligațiilor fiscale nr._,_,_,_,_/25.11.2015 privind anularea obligațiilor fiscale, decizii emise în baza adresei nr._/28.12.2015 emisă de C. de Evidență Plătitor Persoane Juridice, decizii care nu au putut fi comunicate pârâtului, acestea fiind returnate de serviciul poștal, astfel că, comunicarea lor s-a făcut prin publicitate, conform art. 44 al. 2 lit. a,b,c din OG nr. 92/2003.

Apelanta arată că asemenea demersuri efectuate imediat după . Legii nr. 209/2015, respectiv în cursul litigiului, exclud intenția reclamantei de a cauza un prejudiciu pârâtului, respectiv de a săvârși un abuz de drept procesual, aspect sub care admiterea cererii reconvenționale a pârâtului se apreciază a fi nelegală și neîntemeiată.

Pe cale de consecință, se solicită admiterea apelului, casarea sentinței, respingerea excepției calității procesuale pasive a pârâtului, respingerea cererii reconvenționale, admiterea acțiunii în raport cu reprecizarea cuantumului creanței, operațiune care ar putea conduce chiar la retragerea acțiunii, în raport cu incidența Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale.

În apel s-au depus: Ordinul de împuternicire nr. 1500 emis de MFP-ANAF, adresa nr. 1916/22.01.2016 și deciziile de anulare a obligațiilor fiscale pentru ., emise în baza Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale și/sau Legii nr. 225/2015 privind anularea contribuției de asigurări sociale de sănătate, pentru anumite categorii de persoane fizice, după caz, după cum urmează: decizia nr._/25.11.201 pentru anularea sumei de 84.851 lei, decizia nr._/25.11.2015 pentru anularea sumei de 105.310 lei, decizia nr._/25.11.2015 pentru anularea sumei de 663.890 lei, decizia nr._/25.11.2015 pentru anularea sumei de 183.341 lei, decizia nr._/25.11.2015 pentru anularea sumei de 4.038.965 lei, anunțul colectiv nr._/24.12.2015 emis de ANAF-MFP, dovada comunicării proceselor verbale de anulare, procesele verbale pentru îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate pentru . (f. 44, 45 dosar).

Pârâtul intimat a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului reclamantei ca nefondat, întrucât apelul nu este motivat în fapt și în drept, contrar art. 470 al. (1) lit. c) C.p.c., iar cu privire la fondul cauzei se susține legalitatea și temeinicia sentinței apelate, întrucât reclamanta a săvârșit un abuz de drept, chemând în judecată o persoană cu care nu are raporturi juridice și, în plus, și cu ignorarea Ordonanței de clasare din 12.03.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul C.-S., imputațiile organului fiscal fiind nereale, stabilite și cu ignorarea litigiului înregistrat la Curtea de Apel Timișoara pentru anularea actelor administrative emise de reclamantă, acte pe care aceasta își întemeiază cererea de chemare în judecată.

Mai mult, se susține că reclamanta nu a depus la dosarul cauzei recalcularea prejudiciului, în raport cu dispozițiile Legii nr. 290/2015 care consacră anularea unor obligații fiscale.

Se apreciază că hotărârea instanței de fond este întemeiată, în raport cu dispozițiile legale invocate de către Tribunal, dar și în raport cu dispozițiile art. 54 din Constituția României, art. 1353 C.civ., art. 15 C.civ., art. 12 C.p.c., care consacră abuzul de drept și consecințele săvârșirii acestuia, intimatul reiterând, mai apoi, cele susținute în întâmpinarea și cererea sa reconvențională în fața instanței de fond.

Verificând apelul astfel declarat, din perspectiva dispozițiilor art. 466 și urm. C.p.c., în raport cu motivele de apel, Curtea constată următoarele:

Motivele de apel vizează modul de soluționare al cauzei din perspectiva admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei, pe de o parte, iar, pe de altă parte, modul de soluționare al cererii reconvenționale formulată în cauză de către pârât, din perspectiva dispozițiilor art. 12 C.p.c., în raport cu starea de fapt care rezultă din probele administrate.

Din această perspectivă nu se poate susține alegația din cuprinsul întâmpinării și concluziile depuse în fața instanței de apel de către intimatul pârât- reclamant reconvențional, relativă la încălcarea dispozițiilor art. 470 C.p.c., care reglementează cuprinsul cererii de apel.

Relativ la modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Curtea urmează a menține soluția Tribunalului, aceea de respingere, însă dintr-o dublă și deosebită/diferită perspectivă, și anume:

Acțiunea în răspundere civilă delictuală cu care a fost învestită inițial Judecătoria Reșița, la data de 22.10.2015, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 357 C.civ., normă cuprinsă în Secțiunea a III-a a Capitolului IV, intitulată „Răspunderea civilă”, secțiune care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, potrivit cu care „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare (al.1). Autorul prejudiciului răspunde penal pentru cea mai ușoară culpă (al.2).”

În aceste condiții, se poate observa că pârâtul a fost chemat în judecată în calitate de administrator al Societății Comerciale Reșița Works SRL C.-S., pentru fapta proprie, răspunderea administratorului persoană fizică fiind una personală, distinctă de răspunderea societății comerciale, căci administratorului unei societăți cu răspundere limitată, pârâtului în cazul de speță, i se impută nerespectarea unor dispoziții legale prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul muncii, HG 938/2004 privind condițiile de înființare și funcționare, precum și procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, cu modificările și completările ulterioare, HG 1256/2011, privind condițiile de funcționare, precum și procedura de autorizare a agentului de muncă temporară cu referire la Legea nr. 53/2003 cu modificările și completările ulterioare, legislației privind Codul muncii, care reglementează contribuția de asigurări sociale datorate de angajator, reglementată prin Legea nr. 19/2000, OG nr. 86/2003, Legea nr. 519/2003, Legea nr. 399/2006, Legea nr. 487/2006, Legea nr. 387/2007, OUG nr. 226/2008, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, legislația privind contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator, reglementată prin Legea nr. 76/2002, OG nr. 86/2003, Legea nr. 107/2004, Legea nr. 487/2006, Legea nr. 387/2007, OUG nr. 226/2008, Legea nr. 19/2009 și Legea nr. 571/2003, legislației privind contribuția individuală de asigurări pentru somaj, reținută de la asigurați, reglementată prin Legea nr. 72/2002, OG nr. 86/2003, Legea nr. 107/2004, Legea nr. 487/2006, Legea nr. 387/2007, OUG nr. 226/2008, Legea nr. 19/2009 și Legea nr. 571/2003, legislația privind contribuția la fondul asigurărilor sociale de sănătate angajator, reglementată prin OUG nr. 150/2002, OG nr. 8/2003, OUG nr. 158/2005, Legea nr. 15/2006, Legea nr. 388/2007, OUG nr. 226/2008, Legea nr. 571/2003, legislația privind contribuția pentru concedii și indemnizații de la persoanele juridice sau fizice care au calitatea de angajator, reglementată prin OUG nr. 158/2005, Legea nr. 399/2006, Legea nr. 571/2003, legislația privind contribuția la asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale, reglementată de Legea nr. 346/2002, Legea nr. 571/2003, legislația privind contribuția la fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, reglementată de Legea nr. 200/2006, Legea nr. 571/2003, legislația privind impozitul pe profit, reglementată de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, legislația privind veniturile obținute din România de nerezidenți, reglementată prin Legea nr. 571/2003, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat la 28.06.2012 de către Inspecția fiscală – DGFP C.-S. – MFP (fila 142-164 dosar de fond) - fapte pentru care poate fi antrenată răspunderea penală, respectiv răspunderea civilă delictuală în sarcina administratorului persoană fizică, întrucât administratorul este un reprezentant legal, organ al societății, căruia legea îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziții legale, prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale sau în alte legi speciale aplicabile societăților comerciale, precum și tuturor operațiunilor economice.

Cum în speța de față pârâtul a fost/este administrator al unei societăți cu răspundere limitată, el poate răspunde pentru fapta proprie în condițiile art. 998 din vechiul Cod civil, respectiv în condițiile art. 1357 din Noul Cod Civil, Legea nr. 31/1990 completându-se cu dispozițiile Codului civil, sens în care sunt prevederile art. 291 din Legea nr. 31/1990, dar și cu dispozițiile Codului muncii, căci administratorul persoană fizică al unei societăți cu răspundere limitată este „angajatorul” în sensul Codului muncii, precum și cu dispozițiile Codului fiscal, Legea contabilității nr. 82/1991- toate aceste legi instituind răspunderea în sarcina administratorilor, iar nu în sarcina societății comerciale. Acesta este motivul pentru care reclamanta a și formulat plângere penală împotriva pârâtului în cauză, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, subiectul activ generic al infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 31/1990, respectiv în Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală- fiind administratorul persoană fizică, iar nu societatea comercială. În acest fel se explică și cele reținute de P. de pe lângă Tribunalul C.-S., cu ocazia pronunțării Ordonanței de clasare cu referire la pârât, suspect în dosarul penal deschis la plângerea reclamantei împotriva pârâtului în cauză, în sensul că „diferența de prejudiciu” de până la concurența sumei de 3.983.721 lei constituie abateri ale suspectului pârât în prezenta cauză, de la legislația fiscală, pentru care poate fi antrenată răspunderea contravențională a acestuia și o recuperare a pagubei pe calea executării silite realizate de organele fiscale abilitate.

Observația este pertinentă căci și răspunderea contravențională este una personală și vizează persoana administratorului societății, în ipoteza în care s-au încălcat norme care consacră obligații fiscale, precum se pretinde în cazul de speță.

Curtea constată că, în acest context, nu se poate reține lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului G. O.- C. în prezenta cauză, acesta nefiind chemat în judecată în calitate de contribuabil, ci pentru încălcarea unor dispoziții legale.

Însă, pe de altă parte, Curtea constată că în dezvoltarea prezentei cauze o influență hotărâtoare a avut-o Legea nr. 209/2015, intrată în vigoare la data de 16.11.2015, privind anularea unor obligații fiscale, context în care însăși reclamanta, în motivarea prezentului apel, arată că în raport cu această lege exista posibilitatea renunțării la acțiunea formulată. Curtea constată că deciziile de anulare a obligațiilor fiscale ale ., al cărei administrator este pârâtul în cauză, emise până la data pronunțării sentinței apelate, respectiv la data de 25.11.2015, prevăd o anulare a obligațiilor fiscale până la concurența sumei de 5.086.257 lei, în condițiile în care obiectul pretențiilor solicitate prin acțiune se ridică la suma de 5.077.698 lei. În acest context, cum reclamanta nu a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare a acțiunii principale la Tribunalul C.-S., Reșița, Curtea urmează a reține că, creanța reclamantei s-a stins, ex lege, respectiv în baza Legii nr. 209/2015, motiv pentru care va menține hotărârea de respingere a acțiunii principale.

Pe de altă parte, Curtea constată că acțiunea reclamantei a fost determinată, în fapt, de rezultatul cercetărilor penale declanșate împotriva pârâtului, în calitate de administrator al ., C.-S., respectiv de Ordonanța de clasare a Parchetului de pe lângă Tribunalul C.-S., Reșița, din data de 12.03.2014, pronunțată în dosarul nr. 447/P/2012, evocată chiar în preambulul acțiunii în despăgubiri civile formulată de reclamantă, Ordonanță prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. a din Legea nr. 241/2005 împotriva pârâtului din prezenta cauză, care în calitate de administrator al societății comerciale menționate nu a declarat și nu a plătit impozitul pe dividendele achitate asociaților nerezidenți în România, cauzând un prejudiciu în sumă de 37.814 lei. Prin aceeași Ordonanță s-a apreciat că diferența dintre suma de 37.814 lei și cea de 3.983.721 lei stabilită inițial de către A. C.-S. constă în abateri ale suspectului de la legislația fiscală care formează obiectul unor sancțiuni de natură contravențională și recuperare pe calea executării silite realizate de către organele fiscale abilitate.

Cauza penală a fost clasată în raport cu împrejurarea că pârâtul învinuit a achitat prejudiciul produs prin infracțiunea de evaziune fiscală, în sumă de 37.814 lei, beneficiind de o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art. 16 al. (1) lit. b din C.p.p.), P. reținând că faptele imputate suspectului prin care s-ar fi cauzat restul prejudiciului, în sumă de 3.983.721 lei nu sunt de natură penală, ci contravențională, prejudiciul urmând a fi recuperat pe calea executării silite realizate de organele fiscale abilitate.

Acesta este contextul în care s-au demarat procedurile care au culminat cu formularea acțiunii civile pendinte, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.923.217 lei, căreia i-a adăugat accesoriile prevăzute de OG nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, din suma totală de 5.115.512 lei scăzându-se suma de 37.814 lei achitată de către pârât în cursul cercetării penale, astfel că suma pentru care reclamantul a urmărit obținerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului este cea solicitată prin acțiune, aceea de 5.077.698 lei.

În acest context și luând în considerare că legea permite un cumul între răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală, principiul non bis in eadem neavând incidență în acest caz, nu se poate reține că reclamanta a inițiat un proces depășind limitele de exercițiu ale drepturilor sale procesuale și în dezacord cu scopul pentru care legea îi recunoaște asemenea drepturi.

Mai mult, având în vedere natura și obiectul activității reclamantei, Curtea constată că aceasta are nu doar dreptul la acțiune pentru recuperarea prejudiciilor aduse statului, ci și obligația de a recupera astfel de prejudicii cauzate bugetului de stat, în măsura în care paguba a fost stabilită prin acte administrative întocmite de inspectorii fiscali, respectiv de organele reclamantei, valide, precum în cazul de speță, căci asemenea acte de constatare a prejudiciului și de imputare a acestuia pârâtului în cauză nu au fost anulate în condițiile legii, însuși Tribunalul constatând că o contestare a actelor în discuție face obiectul controlului judecătoresc în curs, obiect al dosarului Curții de Apel Timișoara nr._, nesoluționată până la data pronunțării instanței de fond, împrejurare care era de natură să oblige Tribunalul să pună în discuție eventuala suspendare a judecății până la finalizarea cauzei obiect al dosarului nr. 1688/2014 al Curții de Apel Timișoara, în condițiile art. 431 (1) pct. 1 C.p.c.

Mai apoi, relativ la modul de soluționare a cererii reconvenționale formulate în cauză, Curtea constată că Tribunalul și-a întemeiat soluția exclusiv pe dispozițiile art. 12 C.p.c., care reglementează buna- credință, statuând că „Drepturile procesuale trebuie exercitate cu buna-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți (alin. 1).

Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile morale și materiale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare (alin.2). De asemenea, partea care nu își îndeplinește cu bună credință obligațiile procesuale răspunde potrivit alin. 2.

Totodată, Curtea constată că în raport cu temeiul de drept reținut de tribunal, starea de fapt redată de instanță pentru a justifica incidența dispozițiilor art. 12 C.p.c. este cea susținută de către pârât în întâmpinarea și cererea reconvențională formulate în cauză, argumentația instanței fiind preluată copy/paste din cererea reconvențională, aspect ce contravine dispozițiilor art. 425 lit. b C.p.c. și stării de fapt constatate din probele administrate, stare care exclude abuzul de drept în exercitarea drepturilor procesuale de către reclamantă.

În acest sens pot fi observate alegațiile din întâmpinare și cererea reconvențională ale pârâtului redate în cuprinsul prezentei sub pct. a-g și „constatările” instanței din cuprinsul considerentelor sentinței apelate, redate în cuprinsul prezentei, sub pct. a-g.

Inclusiv considerentele pentru care Tribunalul a reținut existența unui prejudiciu prin fapta reclamantei sunt preluate întocmai din cererea reconvențională, în același sistem copy/paste, în condițiile în care probele administrate pun în evidență o cu totul altă stare de fapt.

Astfel, așa cum s-a arătat în considerentele prezentei hotărâri, acțiunea reclamantei a fost legitimată în raport cu Ordonanța de clasare mai sus menționată.

În acest context nu se poate susține că pârâtul a fost chemat în judecată fără o bază factuală, suportul acțiunii reclamantei fiind tocmai Ordonanța de clasare menționată.

Apoi, alegațiile instanței în sensul că cele imputate pârâtului și societății sunt fapte nereale, mincinoase, calomnioase, nu au acoperire în probele administrate în cauză care pun în evidență că împotriva pârâtului s-a început urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, Ordonanța de clasare fiind pronunțată în raport cu împrejurarea că pârâtul suspect a beneficiat de o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

La fel, natura extrapenală a faptei pârâtului suspect nu este echivalentă cu inexistența faptei ilicite, de natură contravențională sau civilă, aptă să antreneze o răspundere civilă sau contravențională, cum se și consemnează în Ordonanța Parchetului.

Mai mult, temeinicia, respectiv legalitatea procesului- verbal și deciziei de impunere emisă de organele reclamantei face obiectul unui litigiu în curs pe rolul Curții de Apel Timișoara, astfel cum reține Tribunalul.

Or, în acest context a reține că asemenea fapte, imputate pârâtului, sunt nereale, mincinoase, echivalează cu substituirea Tribunalului instanței de contencios administrativ investită să stabilească realitatea/legalitatea celor consemnate în Raportul de inspecție fiscală care constată paguba reclamată în prezentul litigiu. În asemenea condiții, a reține abuzul în exercițiul drepturilor de către reclamanta în cauză, inclusiv prin aceea că aceasta a ignorat existența litigiului pentru anularea actelor administrative emise de reclamanta în cauză, vine în contradicție cu statuarea instanței de fond conform căreia inclusiv societatea comercială a fost prejudiciată, fiind nevoită să-și suspende activitatea, ca urmare a unor imputări ireale, mincinoase. Acest fapt nu a fost stabilit în condițiile legii, astfel că instanța de fond a făcut aprecieri în absența administrării de probe și în afara propriei competențe, legalitatea și temeinicia actelor administrative ale reclamantei făcând obiectul cenzurii altei instanțe de judecată, care nu pronunțase o hotărâre definitivă în acest sens.

Abuzul de drept reținut de Tribunal este susținut și în raport cu motivarea acțiunii reclamantei, în condițiile în care din cuprinsul acțiunii rezultă vă reclamanta nu a ascuns calitatea de administrator a pârâtului la ., C.-S., susținându-și întreaga acțiune în raport cu constatările efectuate de inspectorii fiscali, ca urmare a evaluării activității societății comerciale, fapt ce poate fi observat prin simpla lecturare a cererii de chemare în judecată a pârâtului, reclamanta evocând încălcarea unor dispoziții legale, iar nu calitatea de contribuabil a pârâtului.

Nici argumentul „hărțuirii” continue, pe durată îndelungată a pârâtului prin demersurile judiciare ale reclamantei nu se susține, în condițiile în care litigiul pendinte are o durată de sub un an, iar demersurile reclamantei de a efectua plângerea penală împotriva pârâtului s-au dovedit a fi pertinente, cum rezultă din Ordonanța de clasare a Parchetului, menționată.

În alte cuvinte, în prezenta cauză, nu se poate susține că reclamanta a săvârșit un abuz în exercițiul drepturilor sale procesuale subiective și ar fi produs pârâtului un prejudiciu în acest fel, cu intenție.

Acestea sunt motivele pentru care Curtea constată că în prezenta cauză reclamanta nu a săvârșit un abuz de drept cu consecința atragerii răspunderii civile pentru prejudiciile materiale și morale, în sensul art. 12 C.p.c., căci abuzul de drept nu se poate reține în toate situațiile în care o cerere de chemare în judecată se soldează cu o soluție de respingere a acesteia ca neîntemeiată, nefondată sau chiar inadmisibilă, pe de o parte, iar, pe de altă parte incidența instituției abuzului de drept se stabilește în raport cu criterii mult mai riguroase, precum identificarea relei -credințe în exercitarea drepturilor subiective civile, reaua- credință presupunând o intenție calificată, subordonată unui scop nelegitim, anume de a obliga ceva ce în mod obișnuit, prin căile legale nu s-ar putea obține, adică o intenție răufăcătoare, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză în care reclamanta a urmărit recuperarea unui prejudiciu constatat în condițiile legii de către organele sale, respectiv prin acte valide până la data pronunțării hotărârii de către Tribunal.

Absența relei credințe a reclamantei rezultă și din împrejurarea că, după . Legii nr. 209/2015, prin care au fost anulate anumite obligații fiscale (16.11.2015), reclamanta a emis deciziile de anulare a obligațiilor fiscale ale ., C.-S., respectiv la data de 25.11.2015, adică anterior pronunțării sentinței apelate (15.12.2015) și într-un termen absolut rezonabil.

În egală măsură, Curtea constată că împrejurarea reglementării exprese în noul Cod civil, art. 15, a abuzului de drept, nu este de natură a modifica criteriile de apreciere a abuzului de drept, statuate în jurisprudență și doctrină, aplicabile, consacrate și până la . noului Cod civil.

Astfel, alăturat cerinței relei credințe, respectiv a intenției frauduloase, răufăcătoare de a utiliza litera legii în detrimentul „spiritului” ei, a scopului pentru care a fost edictată, pentru a fi în prezența abuzului de drept cu privire la exercițiul drepturilor procesuale subiective se mai cere absența unui interes legitim, or în cazul de speță, reclamanta nu a formulat acțiunea în scop de șicană, ci justificând un interes legitim, acela de a recupera un prejudiciu produs prin încălcarea normelor la care actele agenților săi de control fac referire în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală menționat, astfel că în cauză nu se identifică o voință deliberată a reclamantei de a-l constrânge pe pârât să facă concesiuni („Buna – credință in raporturile juridice civile”, Dr. D. G., București, 1981, .> În alte cuvinte, în absența relei- credințe sau a unei erori grosiere echivalente cu dolul nu suntem în prezența abuzului în exercițiul drepturilor procesuale, căci simplul fapt că cererea de chemare în judecată a fost găsită de instanță nefondată și a fost respinsă nu poate constitui o dovadă că partea a săvârșit un abuz de drept, pentru că partea a putut fi de bună- credință, socotind că are dreptate și căutând să o câștige pe căile procesuale legale (I. S., C. de drept procesual civil, 1953/1954, p. 175 și H.L. Mazereaud, A. Tunc, Traite theorique . responsabilite civile delictuale ., Cinquieme edition, Paris, 1957, p. 671, citat de D. G., op.cit., p.124). Mai apoi, intenția de a vătăma, indispensabilă caracterizării abuzului de drept, nu a fost dovedită în cauză,care nu pune în evidență reaua-credință a reclamantei asociată întrebuințării unor mijloace viclene, frauduloase sau cel puțin vexatorii, fapte conexe ce ar rezulta din actele folosite sau din anumite mijloace de probă, neidentificate în prezenta cauză. În acest context, doctrina a identificat prezența abuzului în exercițiul drepturilor procesuale civile în cazul, de exemplu, al unor cereri repetate de daune- interese, cu totul disproporționate cu prejudiciul pretins, folosirea unor documente fără nici o legătură cu cauza care ar putea aduce atingere onoarei sau demnității pârâtului și numai în scopul de a-l vexa.

Or, în cauza pendinte, reclamanta și-a întemeiat acțiunea în raport de actele întocmite de inspectorii fiscali, săvârșite în cadrul atribuțiilor lor de serviciu și în acord cu atribuțiile sale legale, acelea de a recupera prejudiciile constatate prin raportul de inspecție fiscală, valid la data introducerii acțiunii.

Relativ la prejudiciul adus pârâtului prin pretinsa afectare a unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la demnitate, onoare, reputație, imagine, Curtea observă că însuși pârâtul arată că a reacționat în legătură cu comunicatul de presă emis de Poliție, difuzat, mai apoi, în mass- media locală, reacția sa conducând la sancționarea disciplinară a unui comisar de poliție. Împrejurarea că pârâtul în cauză nu a uzat de dispozițiile art. 72, 73 din Codul civil, care reglementează dreptul la demnitate și dreptul la propria imagine, din perspectiva unui drept la desdăunare materială sau morală nu poate fi imputată reclamantei în cauză, care a formulat o plângere penală, în condițiile legii, soldată cu Ordonanța Parchetului menționată, prin care P. a început urmărirea penală în raportul cu pârâtul în cauză, în calitate de administrator a societății comerciale menționate.

Pe de altă parte, Curtea constată că, atât pârâtul, cât și instanța de fond, deși par a susține abuzul de drept doar prin referie la pârâtul în cauză ca persoană fizică, totuși analizează abuzul și din perspectiva prejudicierii ., sens în care sunt apărările formulate, respectiv considerentele hotărârii apelate în care se evocă ideea că reclamanta a adus prejudicii societății comerciale, care și-a suspendat activitatea, ca urmare a demersurilor reclamantei, ”în condițiile în care nu poate fi atribuită nici o culpă societății comerciale”.

Curtea constată că și asemenea alegații sunt potrivnice reținerii abuzului de drept în sarcina reclamantei, cu referire la acțiunea promovată de aceasta împotriva pârâtului G. O.- C..

Așa fiind, Curtea constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 15 C.civ., cu referire la art. 1353 C.civ. cu consecința activării normei cuprinse în art. 12 C.p.c., căci nedovedindu-se reaua credință a reclamantei în legătură cu promovarea acțiunii civile pendinte, respectiv un interes nelegitim al reclamantei, nu se poate pune nici problema exercitării drepturilor procesuale civile de către reclamantă în mod excesiv și nerezonabil, principiul bunei credințe reglementat în art. 14 din Codul civil nefiind înlăturat în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, Curtea, în baza art. 480 (2) C.p.c.. va admite apelul reclamantei, cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii reconvenționale formulată în cauză și înlăturării obligării reclamantei la plata către pârât a cheltuielilor de judecată, sentința Tribunalului C.-S. urmând a fi menținută în rest.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul reclamantei DGRFP Timișoara prin A. C.-S., Reșița împotriva sentinței civile nr. 2975/15.12.2015, pronunțată de Tribunalul C.-S. Reșița în dosarul nr._ și schimbă în parte sentința apelată în sensul că:

Respinge cererea reconvențională formulată de reclamantul reconvențional G. O.- C. împotriva reclamantei- pârâte reconvenționale Direcția R. a Finanțelor P. Timișoara, prin Administrația Finanțelor P. C.-S., Reșița pentru daune morale.

Înlătură obligarea reclamantei la plata către pârât a cheltuielilor de judecată.

Menține în rest sentința apelată.

Cu recurs în 30 de zile de la comunicare, care se depune la Curtea de Apel Timișoara.

Pronunțată în ședință publică azi 11 mai 2016.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

PROF. UNIV. DR.L. B. RUJIȚA R.

GREFIER,

C. J.

Se comunică:

- reclamantei apelante DGRFP Timișoara prin A. C.-S.- Reșița, .. 2, jud. C.-S.

- pârâtului intimat G. O.- C.- Reșița, ., ., .-S.

emis 2 .="PlainText">

Red. L.B.- 12.05.2016

Tehnored. C.J.- 07.06.2016; 4 ex.

Primă instanță: Tribunalul C.-S.

Judecător: S. B.

← Întoarcere executare. Decizia nr. 194/2016. Curtea de Apel...		Validare poprire. Decizia nr. 2176/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță