ICCJ. Decizia nr. 10250/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10250
Dosar nr. 18007/200.
Şedinţa publică din 8 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă introdusă la 19 mai 2003, reclamantul A.M.D. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, M.V., ş.a., solicitând:
- să se constate nulă absolut Decizia nr. 875 din 4 mai 1988 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a unui imobil proprietatea reclamantului, compus din construcţii şi teren aferent în suprafaţă de 360 mp;
- să se constate inopozabilitatea faţă de reclamant a sentinţei civile nr. 6546 din 28 aprilie 2000pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a sistat starea de indiviziune asupra unui teren şi a fost atribuit acel teren în lotul pârâţilor M.V. şi V.M.;
- obligarea pârâţilor D.V. şi D.E. să lase în deplină proprietate şi în posesia reclamantului terenul în suprafaţă de 360 mp situat în Bucureşti.
La 23 septembrie 2003 reclamantul a solicitat suspendarea judecării cauzei în temeiul prevederilor art.47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cererea a fost respinsă prin încheierea din 21 octombrie 2003 dată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, cu motivarea că prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au ca obiect de reglementare numai acţiunile în curs de judecată la data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu şi cele introduse ulterior.
Aceeaşi instanţă a soluţionat fondul pricinii prin sentinţa civilă nr. 7955 din 28 octombrie 2003, care a fost atacată cu apel de către reclamant.
În Şedinţa publică din 15 iunie 2004, reclamantul a solicitat suspendarea judecăţii apelului, invocând ca temei de drept prevederile art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Prin încheierea din 15 iunie 2004 dată în dosarul nr. 1578/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a dispus suspendarea judecării apelului „conform art. 47 din Legea nr. 10/2001".
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs pârâţii D.V. şi D.E., susţinând că a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Dezvoltând recursul, pârâţii au susţinut că încheierea atacată este un act de procedură săvârşit de instanţa de apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece prin acesta s-a luat o măsură care, fiind contrară încheierii prin care prima instanţă a respins aceeaşi cerere de suspendare a judecăţii, are semnificaţia admiterii apelului declarat de reclamant, ceea ce se putea hotărî numai printr-o decizie, iar nu prin încheiere, şi numai după judecarea apelului cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a celorlalte principii de drept care reglementează procedura de judecată în faza de apel.
Pentru aceste motive pârâţii, au cerut admiterea recursului, casarea încheierii şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru continuarea judecării apelului.
Examinând recursul, Înalta Curte constată cele ce succed.
În primul rând este de subliniat că nu se pune în discuţie legalitatea măsurii suspendării judecăţii prin raportare la corectitudinea aplicării prevederilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât recursul nu va fi examinat prin asemenea prismă, indiferent dacă au fost sau nu respectate aceste dispoziţii legale.
Privit strict sub aspectele invocate ca unic motiv de casare, recursul nu este întemeiat.
Astfel, instanţa de apel a suspendat judecata apelului, măsura luată nefiind rezultatul examinării legalităţii încheierii prin care prima instanţă a respins cererea de suspendare a judecării cauzei dedusă ei spre rezolvare.
Cu alte cuvinte, instanţa de apel a suspendat numai judecata apelului, deci nu a dispus în nici un fel, ca instanţă de control judiciar, asupra celor hotărâte de prima instanţă, necreând nici o contradicţie în sensul susţinut prin motivarea recursului.
Ori, luând numai măsura suspendării judecării apelului, fără a soluţiona apelul, corect instanţa de apel a concretizat cele dispuse prin încheiere şi nu prin decizie, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 255 C. proc. civ., hotărârile prin care se soluţionează apelul se numesc „decizii", iar toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc „încheieri".
Ca urmare, sub aspectul strict procedural invocat din recurs, nu se constată nici un motiv de nelegalitate a încheierii atacate, care astfel nu este lovită de nulitatea absolută prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care are în vedere actele de procedură întocmite cu respectarea formelor legale sau de către un funcţionar necompetent.
Recursul va fi astfel respins ca nefondat, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de către pârâţii D.V. şi D.E. împotriva încheierii din 15 iunie 2004 dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în dosarul nr. 1578/2004.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10355/2004. Civil. Despăgubiri - daune morale... | ICCJ. Decizia nr. 10138/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
