ICCJ. Decizia nr. 1048/2004. Civil. Anulare contract de vânzare-cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1048
Dosar nr.43348/1/2004
20648/200.
Şedinţa publică din 7 februarie 2007
Asupra recursului de faţă constată:
Prin cererea înregistrată la 1 august 2002, reclamanta G.B. a chemat în judecată pe pârâţi Primăria Municipiului Bucureşti, SC A. SA, T.S. şi T.M. cerând să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 1011 din 22 iulie 1977 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, prin care imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat, a contractului de vânzare- cumpărare intervenit între SC A. SA şi chiriaşii T.S. şi T.M., cu consecinţa reveniri imobilului în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea acesteia să îi restituie în natură imobilul, prin dispoziţie motivată şi efectuarea cuvenitelor modificări în registrul de publicitate imobiliară.
În motivarea cereri reclamanta a arătat că imobilul în litigiu, pe care l-a dobândit în proprietate prin contractul autentificat sub nr 839/1953, i-a fost preluat de stat în mod abuziv, în procedura reglementată prin Decretul nr. 223/1977 şi fără plata unei despăgubiri, pentru ca, ulterior, să îl înstrăineze cu rea credinţă chiriaşilor, caz în care, actul de înstrăinare, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este lovit de nulitate absolută.
Aşa fiind, reclamanta a solicitat, în aplicarea art. 1, art. 9, şi art. 20 din Legea nr. 10/2001, ca pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să îi restituie în natură imobilul, anume apartamentul nr. 5 situat în Bucureşti.
Pârâţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului de a judeca pricina în primă instanţă, motivat de faptul că, după aprecierea lor reclamanta a investit instanţa cu judecata unei cereri în revendicare formulată pe calea dreptului comun, caz în care, faţă de valoarea obiectului, competenţa de soluţionare a cauzei revine judecătoriei, excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei Primăriei Municipiului Bucureşti, apreciind că în cauză o asemenea calitate are Municipiul Bucureşti, precum şi excepţia autorităţi de lucru judecat, în raport de menţiunile sentinţei civile nr. 15934/1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, menţinută prin Decizia civilă nr. 3536/A/2000 a Tribunalului Bucureşti şi Decizia civilă nr. 1286/2001 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin încheierea din 29 septembrie 2003, tribunalul a respins excepţia autorităţi de lucru judecat, reţinând că temeiul juridic al procesului finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 15934/1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti l-a constituit dispoziţiile Legii nr 112/1995 în timp ce, în cauza dedusă judecăţii, termenul juridic îl constituie dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 870 din 27 octombrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis acţiunea dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată, şi a constat nulitatea absolută a deciziei nr. 1011 din 22 iulie 1997 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 02465 din 21 ianuarie 1999 încheiat de SC A. SA cu pârâţii T.S. şi T.M. şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
Prin aceeaşi sentinţă instanţa a obligat pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să restituie reclamantei apartamentul nr. 5 situat la et. 1 al imobilului din str. B. nr. 3.
În motivarea sentinţei tribunalul a reţinut că respectarea proprietăţii private este un principiu instituit prin protocolul adiţional al CEDO, că aceste dispoziţii au prioritate faţă de legislaţia internă şi că atâta timp cât proprietarul a fost deposedat de imobil în mod abuziv şi fără plata vreunei despăgubiri el şi-a păstrat dreptul de proprietate fiind îndreptăţit la restituirea în natură.
Totodată, tribunalul a reţinut şi faptul că atâta timp cât statul nu a dobândit cu privire la imobil în mod valabil un drept de proprietate, el nu îl putea înstrăina în mod valabil chiriaşilor în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, caz în care, nevalabilitatea titlului statului atrage şi nulitatea titlului cumpărătorului în condiţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti şi T.S. şi T.M.
În motivarea apelurilor pârâţii au reiterat excepţia autorităţii de lucru judecat şi au susţinut că acţiunea dedusă judecăţii în procedura Legii nr. 10/2001 era inadmisibilă dat fiind că reclamanţii nu au urmat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ precum şi faptul că, în realitate, imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, adică prin Decizia nr. 1011/1977, caz în care acesta putea fi înstrăinat în mod valabil către chiriaşi în procedura Legii nr. 112/1995, ambele părţi fiind de bună credinţă la încheiere contractului de vânzare-cumpărare contestat.
Totodată, apelanţii T. au susţinut că în cauză erau incidente dispoziţiile art 18 lit. 6 şi art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, caz în care, reclamanta era îndreptăţită să primească pentru imobilul în litigiu doar măsuri reparatori prin echivalent.
Prin Decizia civilă nr. 1759 din 21 septembrie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelurile declarate de pârâţi şi a schimbat în tot sentinţa în sensul că, admiţând excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins acţiunea dedusă judecăţi.
În motivarea deciziei, tribunalul a reţinut că în cauză este incidenţă excepţia menţionată în raport de cuprinsul sentinţei civile nr. 15934 din 4 noiembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă (prin Decizia civilă 3536/A din 12 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă) şi irevocabilă (prin Decizia 1286 din 4 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti).
Astfel, instanţa a apreciat că în primul litigiu, finalizat prin pronunţarea hotărârilor judecătoreşti menţionate, judecata s-a purtat între aceleaşi părţi, având aceleaşi calităţi, că primele două capete de cerere, anume constatarea nulităţi absolute a deciziei nr. 1011/1997 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 02465 din 21 ianuarie 1997, aveau acelaşi obiect cu cel din prezenta cauză şi că scopul urmărit de reclamante era identic, anume redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu caz în care, în speţă, sunt date elementele autorităţii de lucru judecat.
Cât priveşte temeiul juridic al cererilor, instanţa de apel a reţinut că în pricina dedusă judecăţii în prezentul dosar, numai în mod aparent invocarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ar putea reprezenta un temei juridic diferit de cel invocat în primul proces, în realitate, în ambele procese instanţele fiind chemate să verifice valabilitatea titlului statului în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, acest text de lege constituind adevăratul temei juridic în ambele procese cât priveşte capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii/ nulităţi titlului statului.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulităţi absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a apreciat că este, de asemenea dată, identitatea de cauză între cele două procese, dat fiind că prin dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu se face altceva decât să se reitereze unul din principiile specifice dreptului comun, anume principiul ocrotiri bunei credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros în materia contractelor având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Cum acest principiu a stat la baza judecăţii finalizată în primul proces şi cum instanţele au făcut trimitere în considerentele hotărârilor inclusiv la dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, text de lege aplicabil şi proceselor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii, tribunalul a apreciat că este dată autoritatea de lucru judecat şi cu privire la acest capăt de cerere.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut drept cauză juridică a acţiuni deduse judecăţii în prezenta cauză dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziţii interpretate de instanţa de apel prin ignorarea ipotezelor prevăzute de textul de lege şi, pe cale de consecinţă, a concluzionat în mod eronat că ar fi dată excepţia autorităţii de lucru judecat deşi cererea dedusă judecăţii a fost întemeiată, în principal, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 47.2. din HG 498/2003, pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare a Legea nr. 10/2001, afirmând că prin dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a creat posibilitatea „schimbării regimului juridic al unui imobil vândut" în procedura Legii nr. 112/1995.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta invocă contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate referitoare la stabilirea temeiului juridic al acţiunii, mai întâi instanţa reţinând că acesta ar fi fundamentată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru ca mai apoi să facă trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reţinând printr-o interpretare greşită şi în contra dispoziţiilor art. 47, că dispoziţiile art. 46 ar fi fost aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 dar nu în sensul prevăzut de aceste dispoziţii ci în sensul dat, pe cale de interpretare, de către instanţă.
La data de 18 ianuarie 2002, la solicitarea instanţei reclamanta a depus la dosar notificarea nr 2393 din 15 august 2001 Bej D.I.C. prin care a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, restituirea imobilului în litigiu.
La data de 16 decembrie 2006, recurenta a depus precizări cu privire la obiectul şi temeiul juridic al cererii deduse judecăţii, susţinând că a investit instanţele cu judecata unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 9 şi art. 20 din Legea nr. 10/2001, prin care a cerut obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului în natură, urmare a constatări nulităţi absolute a deciziei 1011/1997 şi contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâţi.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele motive:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când a fost dată cu aplicarea greşită sau încălcarea legii.
Când însă, prin aplicarea greşită a legii, instanţele au reţinut a fi incidenţă o excepţie care Ie-a împiedicat să intre în cercetarea fondului procesului, motivul de recurs mai sus arătat duce la casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Or, în cauza dedusă judecăţii instanţa de apel a reţinut, în mod greşit şi cu o motivare contradictorie, că în cauză ar fi dată excepţia puterii lucrului judecat în raport de menţiunile sentinţei civile nr. 15.934/1999 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti.
Astfel, autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. proc. civ. are la bază regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Cu alte cuvinte, principiul autorităţi de lucru judecat împiedică judecarea din nou a unui proces deja finalizat prin hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul a înţeles însă să deroge de la mai multe principii şi reguli aplicabile în cazul judecări acţiunilor reale imobiliare în procedura de drept comun.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite şi persoanele vătămate printr-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legii li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura sentinţelor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile prezentei legii.
Cu alte cuvinte, cu privire la imobilele care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 legiuitorul a înţeles să înfrângă regula potrivit căreia o cerere nu poate fi judecată decât o singură dată prevăzută de art. 1201 C. proc. civ.
Mai mult, din cuprinsul dispoziţiei art. 47 din lege, nu rezultă că legiuitorul ar fi înţeles să restrângă în vreun fel sfera acţiunilor care au făcut deja obiectul unei alte judecăţi la unele anume, ci a înţeles să excludă autoritatea de lucru judecat a tuturor hotărârilor judecătoreşti prin care s-au soluţionat acţiunile având ca obiect bunurile preluate în mod abuziv de stat.
Or, în speţa dedusă judecăţii, tribunalul s-a declarat investit cu judecata unei acţiuni în restituirea în natură a unui imobil preluat de stat în procedura Decretului nr. 223/1974, preluare apreciată a fi abuzivă în sensul art. 2 lit. h) sau, după caz, lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 47 din lege, pentru o astfel de cerere nu se putea reţine că ar opera excepţia puterii lucrului judecat în raport cu alte hotărâri judecătoreşti prin care s-au finalizat alte acţiuni (în nulitate sau/şi revendicare) având ca obiect un astfel de imobil.
Aşa fiind, cum instanţa de apel a primit în mod greşit excepţia autorităţii de lucru, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta G.B. împotriva deciziei nr. 1759 din 21 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceiaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10398/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5152/2004. Civil. Acţiune constatare +... → |
|---|
